Ediţia a doua, îngrijită de Florin Mihăescu şi Roxana Cristian. Editura Rosmarin, Bucureşti, 1996.
Creanga de Aur
Explicaţie preliminară: “Prezenta lucrare nu este ceea ce se numeşte în mod obişnuit un studiu de folclor; basmele lui Creangă sunt doar un punct de plecare, pretext şi materie primă ale unor consideraţii strict adecvate şi ţesute pe ştiinţa simbolurilor, disciplină tradiţională caracterizată ca imuabilă, unanimă, perenă, cu legi proprii coextensive cu acelea ale unui univers semnificativ şi ierarhizat, misterios, dar nu absurd. A poseda această ştiinţă este a poseda Creanga de Aur şi firul Ariadnei, simboluri complementare.” (p. 5)
Creanga de Aur este capabilă să indice o cărare acolo unde drumul pare absent. Firul Ariadnei lasă un semn pe drumul parcurs, împiedicând dispariţia lui şi implicit salvgardând posibilitatea întoarcerii.
“Dar pe lângă aspectul doctrinar mai este şi aspectul metodic al problemei. Cititorului îi trebuie o învăţătură care să fie în acelaşi timp şi o descărcare electrică. Vrăjmaşul nostru de căpetenie este apatia mentală, cenuşa formată de cadavrele noţiunilor sedimentate de secole. Straturile lor au înăbuşit în omul modern Amintirea, Anamnesis, Dorul, Nostalgia, obârşii izvorâte din intuiţia intelectuală.” (p. 5)
Fundamental, mitul nu este nici invenţie, nici convenţie omenească. Mitul este o coborâre uranică, fixată în virtutea legii de analogie inversă în entităţi fabuloase sau reale. Când mitul pur este măturat de pe cer de simunul abstracţiunilor, ceea ce rămâne este pur cantitativ şi lipsit de forţă explicativă.
“Avem numnai o alternativă: sau cerul e o ţesătură în care se încifrează hieroglife veşnice, armătură impalpabilă a tuturor gesturilor, artelor şi meşteşugurilor; sau firmamentul se destramă în pulbere radioactivă.” (p. 6)
Demitizarea lumii, destrămarea paradigmelor şi a schemelor transcendete, conduce la o dezlănţuire a energiei care culminează în haos.
Raţiunea suficientă a societăţilor tradiţionale era mitul, formă de încifrare deopotrivă simbolică şi rituală.
Lucrarea lui Ovidiu Bârlea, Poveştile lui Creangă, este nepreţuită pentru studierea rădăcinilor basmelor lui Creangă. Acest cercetător a cules şi variante ale poveştilor humuleşteanului, ale căror sensuri sunt complementare hermeneutic. Studiind aria lor de răspândire geografică, cercetătorii nu au putut stabili un centru sigur al răspândirii lor centrifuge.
“Căliman este un nume de fiinţă, reală sau mitică, şi de munte în ţara noastră, la bulgari, Koloman şi Kelemen la unguri, Calman la evrei; grecii aveau pe Kaeonimus, simplă metateză, etruscii aveau pe Lucumon. Dar tocmai la antipozi, vechea insulă Borneo şi-a reluat o dată cu independenţa anticul nume de Kaliman-Tan. Cel mai înalt munte din Africa este Kaliman-Gearo. Klmn sunt litere care se succed mai în toate alfabetele. În angelologia arabă este numele Îngerului din colţul sudic al tronului cu opt colţuri, al Tronului ceresc. Cum am putea stabili o filiaţie, sau măcar o înrudire între aceste diverse toponimii şi omonimii? Realitatea este că pe plan orizontal, tribulaţia miturilor se rătăceşte în labirint fără ieşire, e un ghem fără Ariadnă, o încâlcitură de aţă ce se rupe la fiece moment când tragi de ea.” (p. 10)
Trebuie să admitem pentru basmele autentice posibilitatea unei monogeneze din Tradiţia Primordială, conţinând rădăcina multiplicităţii variantelor. Din punct de vedere tradiţional, folklorul nu este o “creaţie populară”, produsă spontan de masa poporului. Singurul fapt popular este supravieţuirea formelor simbolice.Poporul îndeplineşte funcţia unei memorii colective, funcţie “lunară”, denotând caracter pasiv, incapabil de iniţiativă şi de spontaneitate. Ceea ce se conservă astfel este o sumă considerabilă de date de ordin esoteric.
Gradul de conştiinţă şi de luciditate al redactorilor în ceea ce priveşte tâlcul adânc al miturilor pe care le aşterneau pe hârtie este de o importanţă cu totul secundară. Valoarea miturilor e intrinsecă, independentă de ignoranţa sau cunoaşterea redactorului.
Guénon consideră basmele ca nişte reziduuri ale tradiţiilor esoterice dispărute. Vasile Lovinescu optează pentru posibilitatea unei concomitenţe a basmului cu doctrina iniţiatică pe care o reprezintă mascat: doctrina este destinată cercului capabil să primească lumina direct, în timp ce basmul este pentru ceilalţi, capabili să vadă numai umbrele din caverna platoniciană.
Coşbuc chintesenţia basmul la Moarte şi Reînviere, la Metamorfoză. Or, acesta este specificul definitoriu, elementul central şi esenţial al tuturor religiilor.
În labirintul operei lui Creangă este nevoie şi de Creanga de Aur, şi de Firul Ariadnei.
Creanga de Aur serveşte de embleme celei mai importante părţi a operei lui J. G. Frazer (The Golden Bough) în mărginita interpretare pe care o dă miturilor, redusă exclusiv la fenomenul de renaştere în natură.
În spaţiul latin, autoritatea primă privind Creanga de Aur este Virgiliu. El dă indicaţii privind folosirea acestui artefact în cartea a şasea a Eneidei.
“Dar se pune întrebarea: de ce orice cucerire activă a cerurilor luminoase, a înălţimilor şi a stărilor superioare de fire este condiţionată de o prealabilă coborâre în întuneric, în abis, în stările inferioare de fire? Pentru că moartea condiţionează reînvierea, pentru că Tod und Verklärung (moarte şi transfigurare) constituie un cuplu inseparabil cu termeni consecutivi.” (p. 16)
Coborârea în Infern seamănă, până la un anumit punct, cu “regressum in utero” despre care se vorbeşte în psihanaliză, regres urmărind sleirea reziduurilor nocive din subliminal, prin punerea lor în lumina conştientului. Însă în psihanaliză rezultatul este aducerea la suprafaţă a monştrilor al căror habitat normal este bezna. « Larvele orbite de Creanga de Aur trebuie stârpite în iad, nu dezlănţuindu-le în lumea noastră. » (p. 18) Călătoria în Infern nu este eficace decât călăuzită de Creanga de Aur, gaj de Înviere şi de Nemurire.
Creanga de Aur trebuie identificată cu vâscul druidic, cu ramura de salcâm din unele rituri de iniţiere, cu ramurile de finic de la Florii.
A-i oferi Proserpinei Creanga de Aur, cum spune Virgiliu, înseamnă a te legitima, a-i dovedi că te-ai cufundat în Infern pentru catharsis, de bună voie, nu damnat. Atunci Proserpina devine Eleusina, Prea Milostiva, iar purtătorul ramurii de aur devine fiul ei adoptiv.
Creanga de Aur este “Unicitatea în multiplicitate, dâra pe care o adulmecă copoiul pe urma vânatului sacru; mai existenţial şi mai pregnant, este nostalgia începuturilor […].” (p. 19)
Exilată în mijlocul unei omeniri sordide, Creanga de Aur poate fi găsită în sorcova purtată ca o ramură înflorită, oferindu-se să ne conducă din capătul unui an în prima zi a celui nou.
Creanga de Aur, crescând într-un copac asemenea vâscului druizilor, este tot un arbore, dar fără rădăcini telurice, lipsită de elemente titanice, asurice, infernale. “Cum am mai spus Creanga de Aur este o legitimaţie, pentru cine o posedă, o pecete, o stea în frunte, firul de continuitate între stări de fire ierarhizate. Reflexul temporal al acestei continuităţi, este perpetuitatea unei funcţii tradiţionale de-a lungul veacurilor.” (p. 21)
Drumul cel mai scurt spre centru este spirala.
Versiunea cu cele mai multe detalii şi descrieri ale Crengii de Aur o găsim în basmul lui P. Ispirescu, Cele douăsprezece fete de împărat şi Palatul fermecat. Basmul este din categoria acelor mituri care reamintesc de epoca ciclică în care era dezlănţuit în lume un sacerdoţiu feminin degenereta. Acestei epoci i-a pus capăt Parasu-Rama, al şaselea Avatar hindus. În acelaşi timp, el i-a exterminat şi pe kşatriya revoltaţi, deviaţiunile erau probabil solidare.
Orice grădină şi mai ales cele din fabulă, este o prelungire a Grădinii Raiului, prototip firesc al celorlalte, pentru că e centrul stării de fire în care ne aflăm.
Ritul suprimă timpul.
Realizarea iniţiatică, sub orice formă simbolică de isprăvi exterioare s-ar învălui, e în realitate înainte de toate o realizare spirituală în domeniul intelectual.
Creanga de Aur poate fi regăsită, în legătură cu Magnum Opus arhitectural, în alt basm al lui Ispirescu, Fiul Vânătorului, cu numeroase tangenţe privind alte enigme ciclice.
« Reamintim că justa ochire e o metodă excepţional de eficace în unele ştiinţe tradiţionale pentru obţinerea puterii de concentrare (Ekagra), fără de care o realizare spirituală nu se poate concepe. Se ştie ce rol important joacă tragerea cu arcul în şcolile budiste Zen. În această disciplină, se urmăreşte înainte de toate un nivel de concentrare în care ochitorul se identifică perfect cu ţinta. În acel moment, ochirea materială devine inutilă şi un punct este tot aşa de uşor de ochit ca şi un zid. » (p. 30)
În mitologia greacă, Zeus i-a trăsnit pe titani şi din cenuşa lor i-a făcut pe oameni. De aceea aceştia sunt plămădiţi din substanţă titanică, dar cu o scânteie olimpică, venind de la Zeus. Oamenii trebuie să-şi biruie natura lor titanică prin cea olimpică, spune învăţătura orfică.
Elefantul reprezintă la nivel simbolic puterea sacerdotală.
Termenul românesc de “zână”, femininul de la “zeu”, desemnează ceva mai înalt decât “fée” sau “fairie”, entităţi care nu depăşesc nivelul intermediar al lumii subtile.
Nedeia din basmele româneşti este o aliteraţiune a Indiei, care conform lui Guénon a desemnat iniţial un ţinut din preajma Centrului Suprem al lumii. În Oltenia, Banat şi Ţara Haţegului nedeile sunt anumite momente de sărbătoare precreştine. “Nedeia Cetate e spaţializarea, arhitecturizarea unei sărbători anuale, deci temporale. De aceea, locuitorii ei sunt Mari Arhitecţi, pentru că au realizate cubajul sferei, sau cum i se mai spune, cvadratura cercului. Cum sărbătoarea Nedeii e la solstiţiul de vară, înseamnă că Nedeia Cetate e un loc unde e veşnic noaptea de Sânziene.” (p. 35)
Proverbul “a unge osia ca să nu scârţâie roata” face o trimitere spirituală: osia este Polul, Osia Lumii, şi a o unge înseamnă a face să înceteze o anomalie, un scârţâit, o dizarmonie între tradiţia derivată şi Tradiţia primordială.
În mitul Potopului, Noe trimite din corabie un porumbel (putere centrifugă - solve) şi un corb (putere centripetă - coagula).
Despre basmul Fiul Vânătorului: “Plecat din Occident, Fiul Vânătorului ia din Orient Creanga de Aur şi o aduce de unde plecase. Se promovează astfel ca Mare Arhitect al Orientului şi Occidentului. Creanga de Aur ruptă din arborele raiului, devine arbore transplantat într-un rai secunda. Cu alte cuvinte avem de-a face cu o readaptare a Tradiţiei Primordiale la condiţii ciclice particulare la crearea unui centru spiritual derivat din cel suprem, sau la tămăduirea unui vechi centru ofilit pentru că a “tăiat rădăcinile”, după expresia cabalistică, adică a rupt contactul cu Centrul Suprem. De aici nevoia de ungere a osiei ca să nu scârţâie roata.” (p. 41)
După concepţia tradiţională, lumea principială se reflectă în lumea noastră fenomenală, ca într-o oglindă în acord inversat.
Tot ce e trecător e în mod definitoriu simbolic şi e simbolic tot ce nu-şi are raţiunea suficientă în el. Universul e trecător şi a-i realiza simbolismul înseamnă a-i realiza rădăcinile din lumea imuabilă a ideilor.
Universul este un “arbore inversat”, împlântându-şi rădăcinile în cer şi întinzându-şi ramurile peste tot pământul.
“Studiul basmelor lui Creangă este exemplar; altfel spus, normele şi găselniţele lui sunt valabile pentru folclorul universal; caracterul etnic nu ne interesează decât în măsura în care se dovedeşte că realitatea cea mai imediată, cea mai concretă, e susceptibilă să servească drept punct de plecare al unor consideraţii ce o depăşesc şi o transcend total.” (p. 42)
Soacra cu trei nurori (gelozia mamei)
Acest basm-nuvelă ne constrânge să căutăm simbolismul într-o poveste aparent sordidă, conţinând mai degrabă o afacere de judecătorie.
“Gelozia mamei divine” e un fapt ce izbeşte în toate miturile de geneză. Creatoare a lumilor şi a fiinţei, le vrea strâns dependente de ea. Tendinţa centrifugă firească i se pare un scandal.
Ceea ce se numeşte în India Puruşa-Prakriti apare ca armonie din perspectivă transcendentă, dar pe plan orizontal apare ca o luptă şi antagonism înverşunat. Prakriti e ininteligibilă. Naşte sub acţiunea de prezenţă a lui Puruşa, ca o femeie fecundată în somn. Creaturile rezultate participă deopotrivă la pasivitatea ei lunară ca şi la activitatea soarelui esenţial. Este firesc să tinda deci spre polul lor esenţial, dar lucrul nu e posibil decât în măsura în care se rup de mama lor.
În opera lui Creangă, aspectul negativ al feminităţii apare în Soacra cu trei nurori, în baba vecină a moşneagului din Punguţa cu doi bani, în baba şi fata ei din Fata babei şi fata moşneagului, în codoaşa din Stan Păţitul, în mama fetei de împărat şi în scroafa din Povestea Porcului, în Talpa Iadului din Ivan Turbincă.
Soacra cu trei nurori e Nadirul mitologiei lui Creangă, Capra cu trei iezi, Zenitul ei.
Soacra… a fost aşezată de editori printre basme, în mod intuitiv, deşi nici un element supranatural nu transpare din naraţiune. În fapt, pare mai degrabă să fie o nuvelă, narând o dramă rurală, nu dintre cele mai rare.
“Soacra” e un fel de poreclă rurală a temeliei radicale, Mulaprakriti, cum o numesc hinduşii, a Manifestării, a Tălpii Iadului. Ea trăieşte numai pentru sine şi tot ce produce ţine compactat la sânul ei. E Atracţia originară, Cupiditatea, Egoismul radical, pasiunea antrenantă a oricărei vieţi elementare, resortul interior al Naturii.
Soacra e Prakriti, iar cele trei gune care ies din indistincţie sunt cei trei feciori. Ei sunt dinamizaţi de soţiile lor, Şakti. Ultima noră, cea mai mică, e incontestabil guna sattwa, tendinţa ascendentă, luminoasă.
Feciorii sunt “nalţi ca nişte brazi şi tari în vârtute dar slabi de minte”, de partea rădăcinii lumii.
Baba are realmente un al treilea ochi, dar inversul sinistru al ochiului ciclopic, frontal, al Eternităţii, ca atare la ceafă. În limbajul vechilor ermetişti, este vorba de “Atractul invers al Naturii”, ochiul Meduzei, care pietrifică şi îngheaţă fundul infernului.
Lumea noastră nu permite un cerc închis în fericire sau nenorocire. Providenţa sancţionează încercarea de a institui un cerc perfect în manifestare, printr-o încercare luciferică, de separativitate.
A treia noră simbolizează intervenţia Principiului în lume. Sub înfăţişarea de spaimă a cataclismului, în realitate e o restabilire de echilibru. “Cruzimea pe care o arată nora cea mai mică e salubră, purificatoare prin distrugere ca un uragan. Poate fi şi o aluzie la metodele tantrice din ritualurile şivaite, este calea Rigorii.” (p. 51)
“Faptul că ielele din tradiţiile româneşti personifică pe cele trei gune din tradiţia hindusă nu poate suferi nici o îndoială. Jocul lor sacru stârneşt manifestarea din amorţeala ei bazică, determină dozarea tendinţelor descendentă, ascendentă şi expansivă în măsuri indefinit variabile, dozare care este cauză eficientă a tot ce există. Vai de profanul, vai de nedemnul pe care îl prind în punctul de interferenţă a dănţuirii lor! Păţeşte ca soacra din basmul nostru, e pocit, i se ia gura, i se iau mâinile şi picioarele, i se iau minţile. Ielele nu sunt rele; altminderi de ce li s-ar mai zice şi Milostivele? Ele sunt teribile, ceea ce e cu totul altceva. În realitate cele trei zâne nu pot suferi abjecţiunea condiţiei umane şi, invers, aceasta nu le poate suferi sfinţenia transcendentă.” (p. 51-52)
Li se spune Iele. “Dânsele”, nu pentru că nu ar avea nume, ci pentru că acesta e prea transcendent, prea primejdios de a fi rostit de profani. Tradiţia românească le-a păstrat numele: Margalina, Rujalina, Savatina. Marga se regăseşte în mărgăritar, şi deci e albă (sattva). Ruja e roşie (rajas). Savatina, recte Sabat, e ziua Sâmbetei, a lui Saturn, a cărei culoare e neagră (tamas).
Fata cea mică este o personificare a aspectului năprasnic al lui Kali. Judecata ei este de o intensitate zdrobitoare, o divină violenţă repezindu-se să sfarme orice limită şi orice obstacol. Atunci când sare pe trupul babei şi-l frământă cu picioarele, imită gestul etern al lui Kali, jucând pe corpul lui Şiva.
“Mitul atinge o epocă foarte veche, când mai fiinţau sacrificii umane. E o reminiscenţă a unui sacerdoţiu feminin, pomenit în multe tradiţii, sacerdoţiu provenind se pare, din Atlantida, distrus de Paraşu-Rama, al şaselea Avatar al lui Vişnu. În orice caz, basmul lui Creangă e tantric ca aproape toate basmele lui. Dacii trimiteau lui Zalmoxis un sol, aruncându-l în sus şi prinzându-l, în cădere, în vârful lăncilor. Sacrificiul babei se situează la capătul inferior al suliţelor. Baba e zdrobită, nu înţepată. Sacrificiul zalmoxian e uranic şi esenţial; cel al babei e substanţial, “ex parte materiae signata quantitate”, riguros simetric cu primul. De aceea, credem că basmul revelează vechi ritualuri preistorice.” (p. 36)
Capra cu trei iezi
Soacra cu trei nurori şi Capra cu trei iezi alcătuiesc un tot. Continuitatea lor este intrinsecă şi pecetea ei vizibilă este numărul trei, în ternarul nurorilor şi în acel al iezilor.
Soacra, fiind Talpa Iadului, e coextensivă cu temelia lumilor şi a manifestărilor integrale, cărora le constituie rădăcina tenebroasă. Capra este “astrală”, este Almatheea, doica lui Zeus de pe muntele Ida. Continuitatea dintre Soacră şi Capră este asigurată de cele trei gune.
“Primele cele două basme sunt cei doi poli, substanţial şi esenţial, între care se vor desfăşura restul povestirilor lui Creangă.” (p. 57-58)
Cele trei gune determină Exaltarea, Amploarea şi cufundarea în Abis.
Cronos, însurat cu sora sa Rhea (Pământul), îşi înghite copiii. În exegeza tradiţională, Cronos, regent al cerului intelectual, înghiţindu-şi copiii îi reînnoieşte, îi transfigurează, întărind în ei caracterul olimpic. Rhea este furioasă, pentru că punctul ei de vedere este exclusiv matern. Ea îi dă un vomitiv lui Cronos, care îşi varsă copiii pentru a-i dărui lumii (faţă de cerul suprem, lumea este vărsată din el).
“E adevărat că în varianta lui Creangă, nu se arată că lupul a vărsat pe cei doi iezi mai mari, dar în alte variante, faptul este afirmat; cităm pe cea mai celebră dintre versiuni, aceea a lui Grimm. Or, mitul nefiind cantitativ, diferitele lui redacţiuni nu se exclud, ci se întregesc una pe alta ca refracţii ale unei imagini unice. Prin urmare, colaţionarea lor e îngăduită şi putem spune, contra aparenţelor, că lupul a vărsat până la urmă pe cei doi fraţi mai mari.” (p. 59)
Capra, plecând să aducă fructele cerului, pământului şi ale aerului, însumează în ea, producându-l, Cornul Abundenţei. Este Omul Universal sub ipostaza Caprei divine.
“În esenţa lui, Mitul este prototipal, etern, deasupra spaţiului, timpului şi Devenirii, pe care el le crează, mai exact le aduce de la potenţă la act. Se oglindeşte simultan, de sus în jos, în toate părţile lumii, ca soarele în toate apele pământului sau în miriada de faţete a unui cristal. Schema justă este a unui punct central care proiectează un număr nenumărabil de raze pe circumferinţă.” (p. 60)
Lupul este cumătrul caprei, pentru că există un soi de complementarism între Paradis şi Infern când sunt privite dintr-un punct median, chiar un fel de interdependenţă, pentru că Iadul se situează la rădăcina Arborelui Lumii, iar Raiul în coroana lui. Capra l-a ales cumpătru pe Talpa Iadului pentru că şi cele mai înalte intelecţiuni, ca să subziste în lumea noastră trebuie să se încarneze, să se fixeze. “Şi un Serafim trebuie să aibă o doză de Tamas în el, altfel şi-ar risipi fiinţa.” (p. 62)
Simbolul lupului e complex, bivalent. Numit Lykos în greceşte, ceea ce înseamnă concomitent şi lup şi lumină. Dacii, numiţi daoi după Strabon, fac trimitere la numele frigian al lupului: daos. Stindardul dacic era un balaur cu cap de lup.
Este posibil ca alianţa dintre capră şi lup să fie străveche, de pe când fiara avea aspectul luminos. Lupul devine sumbru în cursul degenerării unui ciclu ce goneşte spre sfârşitul lui. “Că o epocă, însumând multe milenii, a fost contractată într-o singură anecdotă, nu trebuie să ne mire, pentru că după cum am mai spus-o, cronologia obişnuită nu încape în mit, care se foloseşte de un timp contractat şi se desfăşoară în durate eliptice. Două evenimente care se succed în basm, pot fi despărţite uneori de eoni.” (p. 63)
Lupul încearcă să imite capra, dar nu poate. Diavolul poate maimuţări orice, dar nu Logosul. În hagiografia creştină se spune că diavolul poate lua cu totul înfăţişarea lui Hristos, dar dacă vorbeşte se dă de gol, emiţând un cârâit deritmic.
Iedul cel mare se ascunde prosteşte, în lumina zilei. Al doilea, dosit sub un chersin. Al treilea, în înălţime, în întunericul vertical. Lupul nu e o fiinţă, ci o tendinţă fundamentală personificată, Aviditatea-Radix, foamena nesăţioasă care mistuie tot şi la sfârşit pe ea însăşi.
Lupul mănâncă pe cine trebuie să mănânce, fie din cauza salubrităţii cosmice, fiind vorba de elemente ce nu merită să supravieţuiască, fie că e vorba de fiinţa ce trebuie să renască regenerate, adică de elita ciclului. Este deci un agent cosmic bazal, vorace şi nesăţios, care mistuie şi reduce la indistincţiune tot ce e trecător, lumea manifestată. Pântecele lupului simbolizează ceea ce hinduşii numesc sandhya (punctul critic indistinct care leagă două cicluri consecutive de existenţă).
Intrarea în pântecele lupului e ceea ce se numeşte “regressum in utero”, în psihanaliza modernă, redus caricatural la traumatismele psihice. Iedul cel mic nu are nevoie de pântecele lupului, pentru că se refugiază în alt uter, superior, peştera hornului întunecat.
Nenumărate sunt referinţele sfârşirii Vârstei Negre prin foc (Apocalipsa XIX, 20 este un exemplu).
Problema Atlantidei şi a tradiţiei respective, în raporturile ei cu tradiţia hyperboreeană, nordică, în adevăr primordială în ciclul nostru de umanitate, este capitală pentru înţelegerea dezvoltării ciclice. Vedele afirmă tradiţia habitatului primitiv al hinduşilor, nu în ţara desemnată cu numele de India, ci într-un ţinut extrem nordic, polar. Homer vorbeşte şi el de Ogyia, “unde sunt revoluţiile Soarelui”, expresie enigmatică ce nu ar putea avea altă semnificaţie decât că, acolo, soarele are o mişcare de rotaţie în jurul Zenitului, fără să apună niciodată.
Ca să ajungă în locul de astăzi, Tradiţia Nordică a trebuit să scoboare din zona polară de-a lungul unei axe Nord-Sud, cu diferite etape. Se spune că acest ax se află pe zona unui meridian care desparte exact în două pământurile locuibile, din punct de vedere al suprafeţei, străbătând în acelaşi timp cea mai mare întindere de pământ, şi acesta este medirianul Marii Piramide.
Tradiţia despre Atlantida situează în Oceanul Atlantic “Insula scufundată sub valuri”. Amintirea ei nu a putut subzista decât transmisă de locuitorii care au scăpat din diluviu (Potopul lui Noe).
Hyperboreea şi Atlantida nu se exclud, ultima fiind subordonată primei. Între ele nu a exista o concurenţă, ci o răzvrătire a civilizaţiei atlante, riguros sancţionată prin potop.
Guénon sugerează că, în tradiţiile nou constituite după migraţia din Atlantida a unei minorităţi în ajunul dezastrului, ar fi hyperboreeană metafizica, pe când doctrinele cosmologice ar fi atlanteene. Se consideră a fi rezultatul unei asemenea fuziuni civilizaţiile egiptene, caldeene, siriene, feniciene, precum şi civilizaţia mino-egeeană, cu centrul în Creta.
“Raportul dintre tradiţia hyperboreeană şi cea atlantă este cel de la masculin la feminin, de la esenţă la substanţă.” (p. 76)
Culoarea simbolică a tradiţiei hyperboreene este Albul sau Verdele, a tradiţiei atlante, Roşu. În basmele noastre apar Alb Împărat, Verde Împărat şi Roş Împărat.
“În încheiere, Capra cu trei iezi e un basm eshatologic, structurat pe tema Morţii şi a Transfigurării. Pentru trăirea lor, ne-a fost dată viaţa pe pământ. Restul e deşertăciune.” (p. 77)
Punguţa cu doi bani
Realităţile planului superior se reflectă pe un plan inferior sub formă de simboluri, din cauza raportului de ireversibilitate dintre Principiu şi Manifestare. “Ens contingens este condiţionat de ens necessarium şi, ca atare, îi oglindeşte posibilităţile, dar ca oglinda, în mod inversat, ceea ce este evident sus, jos este criptat, învăluit, necesitând ceci o interpretare […].” (p. 78)
Cupluri primordiale: Puruşa-Prakriti, Plus-Minus, Pozitiv-Negativ, Bărbat-Femeie, Verticală-Orizontală, Soare-Lună, Cer-Pământ etc.
Puruşa şi Prakriti sunt prezenţi în basmele româneşti prin intermediul perechii “Moşul şi Baba” (“a fost odată un moş şi o babă”). “Dacă se întâmplă să aibă copii, vin dintr-un ev preexistent; dacă îi au în cursul desfăşurării mitului, e din poruncă dumnezeiască, în felul lui Abraham şi al Sarei, al lui Deucalion şi al Pyrrhei.” (p. 79) Perechea se manifestă în ipostaza cea mai pură în basmul Povestea Porcului unde perechea de bătrâni are valoare pozitivă. Părinţii Porcului sunt părinţii adoptivi ai Avatarului, dar şi ai întregului ciclu. În Punguţa cu doi bani, perechea e dezbinată, ostilă, un fel de maniheism care desparte universul în tabere antagoniste – este o dezordine ciclică. Dezordinea e cu mult mai gravă în Fata Babei şi Fata Moşneagului. Tirania babei este o cvasipermanenţă până la intervenirea elementului providenţial care fulgeră din senin şi unde te aşteptai mai puţin, ca în orice mit soteriologic. Acest grup de basme are deci un numitor comun.
“Feminismul nu datează de astăzi, este ultimul reflex al unei racile imemoriale.” (p. 81)
Simbolismul cocoşului este eminamente solar. Cântecul lui în beznă sfâşie noaptea. “Simbolurile de natură luminoasă sau înflăcărată, ca Soarele, Cocoşul, Fenixul, Rugul sunt de obârşie atlantă ca şi complementarul lor firesc, Luna, Găina, Apele.” (p. 82) Simbolurile hyperboreene sunt taciturne, nocturne, polare: Mistreţul Lebăda, pădurea de conifere, Ursul.
Într-un transfer de simboluri de la civilizaţia hyperboreeană la cea atlantă, septenarul astrelor Ursei Mari a fost transferat constelaţiei Pleiadelor, în timpul predominării tradiţiei atlante.
“Degenerarea unui ciclu se arată mai întâi prin ruina lui intelectuală, prin incapacitatea de a vedea aspectul de semne de foc ale lucrurilor dimprejur.” (p. 83)
Deficienţele aparente ale perechii primordiale sunt tribulaţiuni inevitabile şi providenţiale pentru devenirea ciclică. Fără ele ciclul nu s-ar desfăşura. Deficienţele lumeşti sunt funcţionale, măşti necesare, dezechilibre ad hoc, dezbinări ce se arată a fi ordalii ce mişcă roata lumii.
“Mitul exprimă metode tantrice pentru că pune accentul pe aspectul de forţă al Principiului (vira) şi prin aceasta se arată mai adaptat sfârşitului de ciclu. [,,,] tantricul trezeşte prin tehnici speciale pe şarpele Kundalini, care toropeşte încolăcit la baza coloanei vertebrale. Când se deşteaptă, se urcă de-a lungul ei, arzând tot ce-i stă în cale, pentru ca să se reverse în finalitatea lui necesară în Lotusul cu o Mie de Petale, din coroana craniului Sahasrara, nimbul sfinţilor.” (p. 81)
Moşul îşi bate cocoşul la fel cum Yoghinul îş trezeşte pe Kundalini, cu rezultate identice.
“Cocoşul porneşte într-o expediţie, egală în mijloace şi în rezultate cu expediţiile eroilor solari din mitologii. Este Agni, asanând o lume umedă, purificând mlaştinile stătute, stârpind şerpii şi balaurii din ele. Când se va întoarce acasă, ograda moşului va deveni Cuibul Cocoşului, identic în fond cu cuibul Fenixului, care este un rug nestins de aromate şi de tămâie; va fi o Citadelă Solară după expresia lui Campanella. Să nu se uite însă, că această expediţie are, ca toate miturile, un dublu aspect, macrocosmic şi microcosmic şi că simbolurile lui sunt valabile pe amândouă planurile, exterior şi interior.” (p. 84)
Drumul Cocoşului ţine de natura călătoriilor infernale. Boierul hoţ, elementul negativ satanic, este tot aşa de necesar în războiul de eliberare a virilităţii transcendente ca şi lupul în triumful final al Caprei. Furtul punguţei aminteşte de emascularea lui Uranos, Cerescul, de către fiul său Saturn-Kronos, şi căderea atributelor lui virile în fundul Oceanului.
Înverşunarea cocoşului în recucerirea punguţei furate se explică prin faptul că toată bogăţia lumii, toată plenitudinea ei, este o simplă nălucire fără posesiunea “rădăcinii” ei, celor doi poli prin care se revarsă Cornul Abdundenţei. “În definitiv, miza jocului din prezentul basm este “bogăţia” caprei din basmul precedent.” (p. 87)
Atunci când boierul ia punguţa “fără păsare” îi taie rădăcinile, o amputează de la locul ei firesc. Ideea de “tăiere a rădăcinilor” face referire la simbolismul “Arborelui inversat”, cel care are rădăcinile în sus, în Principiul însuşi. Este o operaţiune tipic prometeiană, adică ceea ce se numeşte în esoterismul islamic Kufr (negaţionism).
Aruncat în fântână, cocoşul de foc epuizează Apa, Umedul radical, asanând Borborosul din fundul fântânii. Cocoşul, element pozitiv, este un simplu punct faţă de masa apelor feminine. Punctul, inexistent spaţial, înghite tot spaţiul, pentru că e principiul său, cuprinzându-i în indistincţiune posibilităţile.
“Trebuie să ne amintim mereu de această lipsă de comună măsură dintre Principiu şi lume; din această pricină, primul mistuie pe a doua.” (p. 89)
Catabaza în fântână a cocoşului e simbolic identică cu coborârea lui Harap-Alb în fântâna Spânului.
Aruncat în cuptorul arzând, cocoşul echilibrează elementul foc prin elementul apă, punând în practică “Arta Balanţelor”.
Apa şi Focul reprezintă în domeniul elementar acelaşi complementarism, cel al lui Sol-Luna, al Aurului şi Argintului. În simbolismul hermetic, triunghiul cu vârful în sus reprezintă Focul, triunghiul cu vârful în jos, Apa. Întrepătrunse, dau steaua cu şase colţuri, numită pecetea lui Solomon, zisă şi scutul lui David, simbolul cel mai sfânt al evreilor, în realitate e răspândit în toată lumea. Pecetea lui Solomon e omologul crucii, pentru că reprezintă complementarul Activ-Pasiv.
Aruncat în turma de vite, cocoşul reprezintă puterea solară care interacţionează cu elementul pământ. “E o coborâre în gunoiul primordial de la temelia lumii, de la rădăcina Copacului cosmic; se coboară în promiscuitatea şi fecunditatea originară, enormă prăsilă a tot ce există, glodul iniţial din care a ieşit tot ce viază şi se înmulţeşte. În simbolismul elementar, pământul se depune în fundul apelor ca mâl şi ca reziduu al lor, de altminteri ca şi într-un vas cu apă mâlită. Se poate spune despre cocoş că a ajuns la ţâţâna universului, de unde nu mai poate fi decât urcare.” (p. 90-91)
Înghiţirea galbenilor reprezintă simbolic dezrobirea principiului solar sub forma lui de lumină minerală, din temniţa Hadesului, adică exact ceea ce fac toţi eroii solari în catabaza lor în Infern.
Cocoşul reprezintă un principiu de metamorfoză, pentru care cantitatea şi volumul
nu mai există. El se adaptează tuturor condiţiilor lumii acesteia tocmai pentru că nu-i aparţine. Este acel element indestructibil în lumea destructibilă, numit în tradiţia hindusă Akşara, iar în cea ebraică Luz. Când enorm, când redus la un punct, Cocoşul e o alternanţă de plus şi minus, de expansiune şi de contracţie, e inima lumii cu sistola şi diastola ei.
După tradiţiile noastre populare, cocoşul cântă noaptea când aude toaca din cer, adică în clipele când Non-Timpul coboară în lumea noastră, cu ajutorul cocoşului.
După ce a recuperat preţiosul talisman, după ce a însumat Apa, Focul, Pământul, eliberarea volatilelor ne duce cu gândul la simbolul elementului Aer. Într-un sens mai înalt, păsările simbolizează entităţi angelice, supraformale, divine, robite naturii titanice, telurice a boierului.
“Alta e fiinţa şi misiunea Cocoşului: e prea mare pentru ca lumea, adică ce este în fară de curtea moşului, să-l poată cuprinde permanent. Intervenţia lui în ea este excepţională, producându-se numai în cazurile foarte grave de dezordine ciclică. Nu e planetă, ci o cometă, sau altfel spus, e soarele din centrul sistemului planetar, coborându-se uneori în lume. Cu alte cuvinte, caracterul cocoşului solar este avataric; e un a sole missus, un trimis al soarelui. Cel mai mare în cer se face cel mai mic pe pământ, pe un scurt timp; se pune voit în subordinea aceluia, care având în mod normal şi în timp normal misiunea să conducă destinele unei lumi, nu mai poate face faţă în momente de gravă dezordine, nu-şi mai poate îndeplini valabil şi eficace mandatul. Atunci se produce intervenţia neaşteptată şi subtilă a cometei avatarice.” (p. 95)
Găina, sterilă ca şi stăpâna sa, este reprezentanta unui sacerdoţiu feminin deviat, revoltat împotriva autorităţii spirituale supreme din această lume: despărţită de cocoş, găina face ouă, dar nefecundate.
“Găina moare din cauza bătăii. Când Totemul, Prototipul sintetic al unei specii, al unui trib, al unui rege, al unei civilizaţii moare, înseamnă implicit şi după legile unanime ale simbolicii, că şi civilizaţia, rasa etc., etc. în chestiune, au murit şi ele, mai exact, s-au mistuit din istorie şi s-au resorbit acolo unde sunt păstrate principiile, chintesenţele civilizaţiilor dispărute. Odată dispărută Găinuşa, dispar şi Pleiadele ca “Pol” al civilizaţiei Atlante, prăbuşită, privată fiind de cheia ei de boltă. Şi “locul” unde se resoarbe chintesenţa civilizaţiei dispărute este ograda Moşului, alias Citadela Cocoşului, Citadela Solară.” (p. 95-96)
Fata babei şi fata moşneagului
Universul capătă fiinţă în câmpul de forţă pe care îl suscită perechea Puruşa-Prakriti. În aspectul ei cel mai înalt, Prakriti, Natura naturata, îşi trece de la putere la act posibilităţile de manifestare prin simplul act de prezenţă al lui Puruşa. Numai pe planurile inferioare de fire cei doi termeni iau înfăţişarea de sexe.
Dualitatea primordială este incarnată de cei doi protopărinţi, Adam şi Eva. În planuri de existenţă dizgraţiate, cum este al nostru, cuplul primordial suferă vicisitudinil rezultând din dezechilibrul naturii ambiante.
“Natura raportului celor doi factori hotărăşte armonia şi buna economie, nu numai a societăţii, dar şi a întregului plan de existenţă. Când perechea apare sub aspectul opoziţiei şi antagonismului extrem, secretă haosul, când e armonică, devine complementară, cu finalitatea generaţiunii spirituale şi fizice, avem un echilibru relativ, atât cât este posibil în împărăţia vieţii şi a morţii; în perspectivă escatologică, adică a sfârşitului Timpului, perechea se rezoarbe beatific în Unitate, reîntorcându-se în Androginul din care a purces.” (p. 98)
Perechea Puruşa-Prakriti este cea a părinţilor spirituali ai omenirii. Ei sunt Moşneagul şi Baba din basmele noastre. În stare pură, fără posteritate fizică, îi găsim In Punguţa cu doi bani şi Povestea Porcului. Atunci când au copii, ca în Fata babei şi fata moşneagului, aceştia sunt Şakti ai lor.
În Fata babei şi fata moşneagului angatonismul dintre sexe este virulent, iar momentul ciclic foarte întunecat. Moşneagul e cu totul înrobit “Tălpii Iadului”. Puterea Moşului intoxicat de influenţele asurice va fi restaurată de Şakti a lui, mesagera lui către Citadela Solară.
Atât Moşul cât şi Baba au copii din căsătorii anterioare. Însoţitoarea precedentă a Moşului a fost Sofia, pentru că numai copilul unei locuitoare a Citadelei Solare poate ajunge acolo. Locul ei a fost luat de o maşteră, pentru că aşa o cerea degradarea ciclică, inevitabilă şi indispensabilă pentru regenerarea finală. Moşul e “văduv” de Sofia, de înţelepciune, dar există un substitut în fata acesteia, o prezenţă ce aşteaptă să devină efectivă.
“În rolul ei negativ, “Baba”, “Hârca” reprezintă tendinţa de subversiune, de târâre în abis, de pulverizare. Dar dacă în procesul de realizare iniţiatică, baba e “fixată”, “mortificată” ea devine fără să vrea şi fără să ştie, rădăcina Arborelui axial, temelie de Dom în Simbolism mineral. Până în clipa când se resoarbe în întunericul care pentru ea e pozitiv, moşneagul şi fata lui sunt hăituiţi, suferă tribulaţiile lunii mâncate de vârcolaci.” (p. 101)
În perspectivă mitică, o ţărancă ce toarce sintetizează pe cele trei Parce, Clotho, Lahesis şi Atropos, ţesătoarele naşterii, vieţii şi ale morţii.
Furca fetei rele toarce Nimicul. Nu este vorba de lene, ci de o neputinţă. Fata şi mama ei torc firele propriului giulgiu, îmbrăcămintea Neantului. “E speranţa nebunească a Abisului de a ţese Imposibilul, muncă de Penelopă şi de Danaidă, voind să dea consistenţă la ceea ce nu există decât ca vagă intenţie şi complot. Dar dacă simpla intenţie nu e suficientă pentru a produce Neantul, e suficientă pentru răvăşirea lumii, pentru cufundarea ei într-un Haos relativ şi pentru a da o aparenţă, o iluzie de consistenţă absurdului.” (p. 102)
La întoarcerea de la Sfânta Duminică, fata moşului culege roadele carităţii ei “cosmice”, pentru că e absolută şi fără aşteptare de răsplată.
“Propagarea unei mişcări ondulatorii este posibilă numai printr-o succesiune alternantă de + şi -. S-ar putea obiecta că, în basmul nostrum + şi – se repartizează în două grupuri omogene şi bine distincte ca vacile grase şi vacile slabe din visul lui Faraon.” (p. 113)
Acelaşi drum, re-parcurs de Fata babei, este în mod firesc sinistru, din cauza egoismului bazic care o generează. “Fata leneşă plimbă prin aceleaşi etape totala ei incapacitate de a se uita pe dânsa, sterilitatea ei congenitală.” (p. 114) La întoarcere, este respinsă şi tantalizată de fiinţele şi lucrurile pe care le respinsese, şi care îi apar acum sub aspectul lor de plenitudine.
În sanscrită, Surya este numele soarelui, identic cu Syria. Ţinutul istoric cunoscut sub acest nume e numai un substitut, o exteriorizare a adevăratei Syrii. Anumite “regiuni” pământeşti, natural privilegiate, pot oglindi unele “regiuni” cereşti, stelare.
“Deci, poiana unde locuieşte Sfânta Duminică este un punct imobil, “domiciciliul” Soarelui, în jurul căruia se produc “revoluţiile” lumii, ale celor şapte planete. Sfânta se situează în inima, în centrul lumii (mai exact este), de unde pulsează afară Mizericordia şi Rigoarea, cirezi de vite sau balauri. Solve şi Coagula. E Stăpâna Cheilor, a Vieţii şi a Morţii, reprezentanta lui Dumnezeu în lumea noastră.” (p. 115)
Implorată prin faptă de fata moşneagului, Sfânta depozitară a tradiţiei Primordiale, din care toate celelalte tradiţii proced, reînnoieşte un legământ cu tradiţia oropsită şi aproape stinsă. Lada pe care o dă fetei este chivotul Alianţei. Prin analogie în sens invers, cea mai veche, cea mai urâtă dintre lăzi este şi cea mai preţioasă, mai bogată în conţinut.
“În versiunea Ispirescu, în locul Sfintei Dumineci, găsim pe Sfânta Vineri. Ne aflăm în sfera lui Venus, care e a treia în ordine. Faptul ne reaminteşte de cerul suprem al lui Dante, il terzo Cielo, al treilea Cer unde e răpit Apostolul Pavel, în drum spre Damasc. Culoarea simbolică a planetei Venus este Verdele şi se ştie importanţa acestei culori în tradiţiile româneşti: “Verde-Împărat” e personajul eminamente benefic din basme; pe de altă parte, patroana Moldovei este Sfânta Paraschiva, Sf. Vineri, numele în greceşte al culorii verzi. Planeta Venus este Luceafărul de seară şi cel de dimineaţă, bipolarizare a Soarelui de Miezul Nopţii, Sfânta Duminecă fiind Soarele de Amiazi. Nu avem deci contradiţii, ci numai perspective diferite.” (p. 116)
Sâmbăta este consacrată lui Saturn, regentul celui mai înalt dintre ceruri, cerul intelectual, a cărui culoare este Negru, simbol metafizic prin excelenţă, în calitate de determinaţie negativă.
Că drumul fetei este schematizat de caduceu o arată şi faptul că etapele acestui itinerar (Casa Bătrânească, Căţeluşa, Părul, Fântâna, Cuptorul, Sfânta Duminică), numărând şi punctul de plecare şi punctul de sosire, unde se produce sunt în număr de şase. Or, de şase ori şerptii caduceului lui Hermes se încrucişează între ei pe axa mediană, adică între cele şase centre subtile, fie alke axei lumii mari, fie în microcosm, în fiinţa umană, în cele şase centre subtile localizate simbolic în coloana vertebrală şi în punctul frontal dintre ochi. Al şaptelea, fiind exclusiv extracosmic, e indicat de două aripioare.
Finalul basmului este încheierea pozitivă a uneia dintre nenumăratele aventuri amazonice care jalonează ciclul.
Dănilă Prepeleac
Motto: “Faust: Ei bine, cine eşti tu atunci?
Mephistopheles: O parte din acea putere care mereu vreau Răul şi mereu face binele” (Faust, Prima Parte, scena III)
Basmul e constituit din două teme consecutive: schimbul dezavantajos şi întrecerea în puteri şi isteţime cu Zmeul (diavolul). Amândouă temele sunt strict şi organic solidare. Între ele există o legătură de la cauză la efect. E firesc ca după o privaţiune să urmeze o plenitudine.
În miturile ţărănizate, Dănilă Prepeleac şi Stan Păţitul, e pusă problema Răului şi a pactului cu diavolul.
Satan e obligat să se conformeze unei rânduieli cosmice, fiindcă este unul din păzitorii ei.
“De aceea citatul din Goethe cere o “cheie” care nu e la îndemâna multora. Mefistofeles e înţeles când e depăşit. Definiţia “o parte din acea forţă care vrea răul şi creează numai binele” se cere meditată cuvânt cu cuvânt. Mefistofeles e numia o “parte” din acea Forţă, de aceea vorbeşte de rău şi de bine. Dacă ar fi “Întregul” ar întrebuinţa termeni complementari cu totul debarasaţi de orice iz moralistic. Mefisto este “un pauvre diable”, procede din Ahriman, nu din Lucifer. Căci Răul este numai o specificare cu totul limitată a acelei forţe tenebroase, compactantă, apoi dizolvantă, care e rădăcina lumii, fără de care Universul este neconceptibil. Distruge distructibilul, adică tot ce, născându-se, trebuie să moară, pentru ca să poată fi repartizat în noi forme de viaţă. Ce s-ar face lumea daă hoiturile nu ar putrezi?” (p. 122-123)
“Problema Răului, a tendinţei spre neant, e rezolvată în metafizica pură şi în snoavele ţărăneşti răspândite pe toată faţa pământului. Simplicitatea şi humorul nimicsc pe Ducă-se-pe-pustii. În aceste snoave, elementul de turment psihologic e aproape complet lipsă. Or, tirania Satanei se desfăşoară în domeniul intermediar al nafs-ului (psihicul), spune esoterismul musulman. Lumea mijlocie se manifestă prin clasa mijlocie şi prin expresia ei tipică, literatura psihologică. Or, literatura, fiind “mijlocie”, se exprimă în mod necesar prin sentimente, care, având în vedere situaţia lor mediană, nu pot niciodată să ajungă la un adevăr prim. E una din prejudecăţile lumii moderne că psihologia duce la adevăr. În realitate nu duce la nimic, decât la literatură pentru literatură. Îndrăznim să ne referim la exemple uriaşe. Faust şi-ar fi pierdut fiinţa dacă nu ar fi fost salvat de “Eternul Feminin”, iar Ivan Karamazov îşi pierde iremediabil minţile. Problema Răului e pusă, dar nu rezolvată în aceste opere colosale.” (p. 123)
Dănilă Prepelea vine de hac aspectului teribil şi grotesc al Diavolului prin mijloace intelectuale, de meditaţie şi chibzuire.
“[...] în virtutea legii de analogie inversă, cu cât problemele fundamentale ale metafizicii sunt învăluite în focul bengal al mitologiei, în forme uneori triviale şi familiare, cu cât se stabileşte o distanţă mai mare între polul esenţial şi polul substanţial al Manifestării, din cauza abisului căscat între ei. Spaţiul dintre cele două paranteze e mai vast, deci mai cuprinzător de adevăr, învăluind între extreme o sinteză mai amplă a Universului. Linia curbă propagată la extrem îşi întâlneşte începutul şi cercul e imaginea atotcuprinzătoare a lumii.” (p. 124-125)
Nefiind comună măsură, nu este nici complementarism între Dănilă şi Stan, pe de o parte, şi drac, pe de altă parte.
Trocul păgubitor din Dănilă Prepeleac ne arată că sărăcia e condiţia necesară şi prealabilă a îmbogăţirii spirituale. Sărăcirea e un alt aspect al procesului de regressum in utero. Sărăcirea-îmbogăţirea constituie două faze ale unui proces unic, identice în fond cu moartea-învierea, când sunt privite din perspectiva iniţiatică.
Copiii, în limbaj criptat, semnifică posteritatea spirituală şi bogăţie în virtualităţi.
“Nechibzuirea”, “nechitirea” lui Dănilă înseamnă pur şi simplu că Dănilă era un exilat în lumea aceasta, ca toţi marii spirituali care-şi iau uneori masca zăpăcelii, uneori a nebuniei, ca să-şi poată ascunde mai bine misiunea.
Fratele mai mare e cu amândouă picioarele pe pământ, incontestabil şi iremediabil din această lume, pe când Dănilă, tribulant, stingher, neajutorat, este cu centrul de gravitate în cer.
“E de reţinut porecla lui Dănilă, Prepeleac, deoarece nu e un nume de familie, ci exact un supranume, altoit pe numele lui individualizat. O poreclă vine dintr-o dimensiune mai înaltă decât sfera familială. Mai precis e un hieronim, un nume iniţiatic, care-l agregă pe Dănilă unei familii spirituale, familia prepelecilor, fără nici o tangenţă cu limitaţiile lui familiale. Şi ce nume! Prepeleac, poreclă şi simbol axial. Nu numai atât ciozvârtele de crengi ce ies din ţăruşi sunt orizontale faţă de verticalitatea acestuia, formând un complementarism crucial, ele indică multiplicitatea ierarhică a stărilor de fire, repartizându-se la dreapta şi la stânga, înainte şi înapoia axului, deci alcătuind crucea cu trei dimensiuni, simbol eminent şi superlativ al Omului Universal, al cărui nume ţărănesc e Prepeleac.” (p. 127)
“Căci celui ce are i se va mai da şi celui ce nu are, i se va lua şi ceea ce avea.” Oracolul evangheliei e simplu când îl luăm în sens literal. Dar devine de o ambiguitate miraculoasă când e transpus pe planul spiritual. Celui ce are (pe pământ) i se va mai da (tot pe pământ), sărăcia lui în Cer rămânând lucie în mod compensator; din contra, celui ce nu are, i se va mai lua şi bruma ce are, pentru că prin sărăcie, să devină un vas gol pe care să-l umple “bogăţia” de dincolo, din Înălţimi. Unui iniţiat i se spune în arabă “faqir”, adică sărac.” (p. 128)
În cumnata lui Dănilă regăsim soacra, lupul, boierul, baba rea, adică tendinţa feroce bazică de aviditate şi de sterilitate, nu ca scop, ci satisfăcându-se în ea însăşi.
Dănilă e nebunul, el face lucrurile pe dos, valorizându-le din perspectiva înălţimilor.
“Ţăranii noştri dau nume admirabile animalelor, nume care nu au nici un iz, nici o rezonanţă creştină. Explicaţia obişnuită este că nu se pot profana nume creştine, dându-se la animale. Se spune că zeii tradiţiilor care s-au stins, devin demonii din tradiţia care le-a luat locul. Nu ar fi verosimil ca nume (citând numai din Creangă) Duman, Tălmăşan, Bălan, Zurzan, Hormuz, să fi fost nume de vechi divinităţi dacice, purtate şi de oameni mai târziu, apoi “exilate” la animale după triumful creştinismului? O dovadă ar fi numele de Hormuz sau Urmuz, Zeul Binelui şi al Luminii, antagonistul veşnic al lui Ahriman, dat acum la câini şi la boi. Nemaifiind nume umane, date la animale, fiinţe periferice în starea noastră de existenţă, pot desemna în schimb fiinţe angelice sau constelaţii.” (p. 129)
Dănilă dă boii pe un car “care merge singur”, carul pe o capră, capra pe un gânsac, gânsacul pe o pungă goală, vid disponibil pentru viitoarele abundenţe, turbincă virtuală. Rămâne gol ca un prepeleac, gol ca un vierme, redus la schema lui geometrică primordială. Aceasta este prima etapă a realizării sale, Solve. E o împrăştiere, care cere să fie urmată de o strângere.
Dănilă Prepeleac are o vorbă admirabilă care e formula însăşi a iluziei cosmice, a caracterului de nălucire a lumii (Maya): “Măi!... asta încă-i una! De-oi fi eu Dănilă Prepeleac, am prăpădit boii; iar de n-oi fi eu acela, apoi am găsit o căruţă... Ba e Prepeleac, ba nu-i el.” Formulă pur taoistă, care a aminteşte de reflecţia lui Zhuang Zi, unul din părinţii doctrinei care, visându-se fluture, nu mai ştia dacă el este un Zhuang Zi visând un fluture sau un fluture visându-se Zhuang Zi.
Dănilă Prepeleac cu punga goală în mână este eroul aflat în faţa unui regressum in utero. Găsim în toate basmele lui Creangă acest regressum in utero: e baba din Soacra cu trei nurori, e burta lupului şi groapa de foc din Capra cu trei iezi, e stomacul cocoşului din Punguţa cu doi bani, e punga lui Dănilă, e sacul în care Chirică Dracul bagă baba şi-o duce din lumea noastră, e lada Sfintei Dumineci care soarbe şi expulzează cirezi de vite şi noduri de şerpi şi de balauri în Fata babei şi fata moşneagului. “Că duce, fie în lumile superioare, fie în lumine inferioare, sus sau jos este acelaşi unic uter, în care se îmbină în mod succesiv moartea şi viaţa şi prin care făptura este proiectată în cer sau expulzată în iad. Trecerea prin el e o lege neclătinată, pe care basmul românesc o afirmă fără oboseală, categoric şi cu tărie. Nimic şi nimeni nu iese dintr-o lume ca să intre în alta, decât prin punctul din mijloc, nespaţial al literi X.” (p. 131)
Nimic din ale lumii nu se prinde de Dănilă. Sărăcia lu e spirituală, în sensul evanghelic al cuvântului, recipiendarul neputând lucra pe tărâmul spiritual dacă nu s-a redus la o puritate spirituală, identic cu o Materia Prima, cu mâlul primordial paradisiac din care a fost făcut Adam în forma lui dintâi.
Dănilă Prepeleac începe construcţia cu o cruce pe care o înfinge în pământ, deci cu punctul central, proiectând edificiul de sus în jos, consacrând faptul că-şi are rădăcinile în cer. Lucru cum nu se poate mai normal, căci temeliile oricărei clădiri tradiţionale sunt în cer, după cum tot în cer sunt şi rădăcinile Arborelui cosmic.
“Zidirea unei biserici e expresia arhitecturală a transformării Haosului în Cosmos, comună tuturor doctrinelor cosmologice; zidire care e o imitaţie a creării lumii. Dar Haosul e în mod definitoriu “domiciliul” demonului care nu-i poate admite transformarea, echivalând pentru dânsul cu o pieire.” (p. 134)
Diavolul simbolizează o tendinţă de adversitate (Satan însemnează “Adversarul”).
“Aşa zisele legende bogomilice dau mulţime nenumărată de exemple în care diavolul, din adversarul intenţionat al lui Dumnezeu, devine colaboratorul lui în crearea lumii, iar toate gesturile lui de negaţie se transformă în acte pozitive: cogitaţiunea divină suprapune peste răzvrătirea lui o “dimensiune” intelectuală care o “transmută”. Un aspect limitat şi “terre-à-terre” al acestui adevăr e exprimat trivial prin proverbul “fă-te frate cu dracul până treci puntea” şi această fraternitate constă în realitate într-un rămăşag: “puntea” e o poartă strâmtă care uneşte două lumi şi pui rămăşag pe soarta ta că nu vei cădea în abis. Diavolul este o “rezistenţă”, ca să vorbim în limbaj tehnic modern de inginer sau de electrician. E pârghia lui Arhimede, care ajută la escaladarea lumilor, în străbaterea mărilor, cu condiţia să nu le pierzi din ochi “Steaua Polară”, pârghia cerească. Chiar aspectul rezidual nu trebuie dispreţuit. “Cineres ne vilipendas”, “nu dispreţui cenuşa”, reziduurile, spuneau bătrânii alchimişti, pentru că o poţi transforma în sare de bază. Caută nestemate în “mucegaiuri, bube şi noroi”. Iniţiatul se uită la cer, dar tocmai de aceea, are în mână un toiag cu bold cu care culege diamentele din glod, fără să se uite în jos.” (p. 135)
Supus lui Dumnezeu, Adversarul e constrâns să facă Binele atunci când vrea Răul.
Când i se oferă bani, abdică oare Dănilă acceptându-i? Nu, pentru că mănăstirea formulată incantator în dimensiuni conceptuale este de acum o realitate pe care diavolul nu o poate percepe, pentru că domeniul intelectual îi este inaccesibil. Edificarea ideală a bisericii a silit iadul să verse aurul robit la lumina soarelui. Biserica ideală a avut rol de vomitiv. “Dănilă, pustnic, are un caracter sacerdotal, simpla desfăşurare a unei intelecţiuni, formularea unei geometrii sacre, reuşeşte să desfacă strânsoarea iadului din jurul luminii minerale.” (p. 136-137)
“[...] cu cât snoava e povestită mai mucalit, cu atât mitul e mai serios şi mai tainic.” (p. 137)
Are loc o dispută pentru aur care se poate defini prin faptul real că unei forţe brute, Intelectul îi adaugă elemente inefabile, nedetectabile pentru drac, dar irezistibile, pur calitative, care nu distrug forţa brută prin luptă directă, ci prin opunerea unui vid.
“Ramintim că domeniul “intelectual” este riguros interzis demonului. E ceea ce se formează prin axioma ininteligenţei şi ininteligibilităţii lui Prakriti, a Substanţei. Cu nasul în mâlul primordial, demonul n-are cum să privească stelele pentru că nici nu ştie de existenţa lor. Nu e menirea şi funcţiunea lui de râmător al Materiei Prime.” (p. 137)
Diavolul ia iapa în spate şi înconjoară iazul, performanţă de circ care n-are nimic de-a face cu aspectul specific, calitativ al calului, acela de suport mobil. De aceea nu vede deosebirea atunci când Dănilă ia calul între picioare şi execută aceeaşi performanţă. “Dracului fiindu-i interzise şi inaccesibile determinaţiile calitative, el nu poate percepe pe acelea ale spaţiului, aşa că nu e în stare să diferenţieze luarea în cârcă a calului de luarea lui între picioare.” (p. 138) Călărind pe dos, cu iapa în spinare, diavolul îşi respectă natura, a cărei trăsătură e inversiunea, caricaturizarea ordinii naturale.
Dacă Satana înconjură un iaz, Dănilă înconjură oglinda cerului reflectată în el.
Diavolul lucrează numai prin puterea lui, Dănilă solicită puterea fiinţelor aparent exterioare lui. Ca rege al creaţiei, omul a exteriorizat din propria substanţă celelalte fiinţe atunci când în Paradis Dumnezeu i-a poruncit să le dea “nume”. Exegeza tradiţională interpretează citatul biblic în sensul că Dumnezeu a creat mai întâi făpturile ca intelecţiuni, ca Idei, dar numai “rostite” de Omul Primordial, locotenent al lui Dumnezeu pe pământ, au căpătat “nama-rupa”, “nume şi formă”, adică elementul de consistenţă şi efectivitate. Omul care şi-a regăsit centrul se identifică cu Axa Lumii, “interiorizează” din nou fiinţele din ambianţă, care redevin atributele lui intrinseci.
Pentru Dănilă, fuga calului, iuţeala iepurelui, puterea ursului sunt propriile lui puteri recuperate, specifice gradului său de realizare spirituală. În toate întrecerile cu forţa teribilă, dar stupidă a Abisului, Dănilă întrebuinţează o tehnică iniţiatică bine cunoscută în toate doctrinele esoterice, fără excepţie, înlocuirea unei forţări cantitative, prin una imaginativă, printr-o concentrare deliberată şi sintetică. Această operaţie mentală reduce la aproape nimic sforţarea fizică. Este vorba de substituirea, prin imaginaţie, a unui lucru sau a unei acţiuni alteia ca să se producă un rezultat magic sau extraordinar.
Jiu-jitsu este o tehnică de luptă iniţiatică, în care adversarul e distrus prin propria lui forţă. Aceasta este solicitată, înmulţită, de vidul pe care îl întâlneşte în faţa ei, în aşa fel încât se supralicitează pe ea însăşi. Trecând de limită se autonimiceşte pe ea şi pe autorul ei.
Chiuitul diavolului epuizează zgomotul, dar nu sunetul, ceea ce e o deosebire fundamentală. Sunetul adevărat, Verbul, îi este inaccesibil.
Dănilă stârpeşte zgomotul diavolului în rădăcină, cu un simplu gest, “trăznindu-l” pe diavol cu o drughineaţă de stejar la tâmpla dreaptă, apoi la cea stângă, apoi în numele tatălui, adică în centrele subtile, în nodurile vitale ale zgomotului. Creangă spune: “căci cât era de pustnic Dănilă, tot mai mult se bizuia pe drughineaţă decât în sfânta cruce”, dar de ce-i face atunci semnul crucii pe cap cu drughineaţă?
Drughineaţa este maiul Venerabilului Lojei, identic cu Vajra şi cu ciocanul lui Thor, Mjolnir, fulgerul de diamant care-l face pe Maestrul Arhitect stăpânul puterii Cheilor.
Buzduganul cu care vine un alt drac e o expresie a forţei de gravitate, a principiului gravităţii, violentat şi proiectat nebuneşte spre cer. El însă nu poate atinge cerul cu nici un chip, căzând pe pământ inevitabil. Creangă vrea să ne arate că e vorba de un principiu terestru, vulcanic, exact contrar trăsnetului lui Zeus, care coboară de sus în jos.
Despre lună: “În tradiţia hindusă, luna este locuinţa Pitri-lor, a strămoşilor generatori ai actualei umanităţi. Pe ei îi serbează în ţara noastră, sărbătoarea, în realitate precreştină, a “Moşilor”. Mai pot fi numiţi şi germeni cu acelaşi simbolism, având în vedere că luna este considerată ca principiul regnului vegetal, germeni de natură subtilă. Dacă în lume se află germenii lumii formale, atunci ipso facto, luna se află la limita între lumea formală şi cea informală, e un punct de joncţiune între ele, un istm-poartă (Janua), trecătoare inevitabilă. Prin această poartă strâmtă şi dincolo de ea, nu poate păşi decât fiinţa care, şi ea, s-a redus la un punct, cu alte cuvinte a recuperat unitatea primordială, simplitatea, prin lepădarea tuturor “accidentelor”, a “sărăcit” ca Dănilă Prepeleac. Atunci poate trece prin “urechile acului”. Cine nu poate trece prin punctul acesta aflător simbolic pe lună, neputându-şi lepăda “Numele şi Forma”, e “redistribuit”, proiectat din nou în lumea formelor, în lumea genezei şi a morţii. Nu e greu de înţeles că perspectiva e sinistră. De aceea luna este, în acelaşi timp janua Coeli, pentru că e punctul de trecere în lumile superioare şi janua Inferni, pentru cine e trimis din nou în Devenire de către “Păzitorul Pragului”.” (p. 143)
Lucreţiu: “Dumnezeu a dat faţa oamenilor ca să o ridice spre Cer”.
După tradiţiile româneşti, petele din lună reprezintă pe cei doi fii ai lui Adam. Cain poartă în spate, ca pedeapsă, trupul fratelui asasinat. Abel sângerează într-una, picătură cu picătură. Când sângele va umple luna până la marginea cupei, el se va revărsa pe pământ, arzându-l şi făcându-l scrum. “Cain reprezintă Timpul, Abel Spaţiul. Timpul corodează şi macină până la pulverizare atomică tot ce e de natură spaţială: edificii, cetăţi, istorie sub aspect geografic, munţi şi şesuri. Până la urmă, nemaiavând ce roade, Timpul se va mânca pe el însuşi, iar spaţiul redus la punct îşi va recupera instantaneu cele trei dimensiuni. Va fi izbânda totală, fulgerătoare a lui Abel. E ceea ce se numeşte în ştiinţa tradiţională, “spaţializarea timpului” sau “cvadratura cercului”.” (p. 144)
Dacă fraţii din lună ai lui Dănilă sunt Cain şi Abel, apoi în mod necesar Dănilă este al treilea frate şi fiu al lui Adam, Set, cel ce a izbutit să reintre în Paradisul terestru. El este Rege al Graalului, un Rege în trenţe, cum se cuvine în epoca noastră.
Identitatea lui Dănilă cu Set este funcţională. Eroul nostru este o verigă într-un lanţ, el suportă o foartă înaltă funcţie spirituală în generaţia lui.
Dănilă trebuie să plătească o vamă, o zeciuială lumii acesteia, ca să treacă în cealaltă, ca şi Făt-Frumos, care îşi taie o pulpă ca s-o dea de mâncare vulturoaicei care-l scoate la lumina zilei din iad.
Mănăstirea ideală durată de Dănilă se înalţă în realitate pe suprafaţa iazului, înfingându-şi adând temeliile în glodul din fund.
“Pactul cu diavolul este în firea lucrurilor numai atunci când diavolul încetează să mai fie diavol, adică, atunci când îşi pierde limitaţiunile prin sacramentul Unităţii.” (p. 149)
Povestea lui Stan Păţitul
Această de-a doua poveste este în legătură cu Dănilă Prepeleac, şi tratează aceeaşi temă a Adversarului. Este vorba despre “adversitatea” ce se află între cuţit şi gresie, între plug şi ogor, forţa care reîmprospătează lumile prin distrugere.
“[...] diavolul este păcălit prin dizolvarea propriilor lui limitaţii, în sensul alchimic al cuvântului de către unul mai isteţ ca el. Or, limitaţie este echivalent cu stupiditate, şi dacă smulgi diavolului stupiditatea ce mai rămâne din el? Dănilă scoate colţii diavolului în dentist virtuoz şi se joacă cu el pentru că posedă “busola infailibilă şi cuirasa impenetrabilă” a “Cunoaşterii”. Împinge virtuozitatea până în punctul ce nu se poate depăşi, când apare uşoară, lipsită de sforţare ca jocul unui balerin sau al unui mare acrobat. În realitate este un dans peste abis; forţa pe care o sloboade e terifică; ca să nu ameţească, rebuie să se situeze în acel punct intelectual unde nu mai există antinomii, nici acel sus şi jos care constituie un abis.” (p. 150)
În Stan Păţitul nu mai avem de-a face cu tema “dracului păcălit”, ci cu o răfuială între Dumnezeu şi diavol: demonul a călcat o orânduire cosmică a lui Dumnezeu şi urmează să plătească ceea ce face conştiincios, fără nici un plan de înşelăciune.
Problema nu mai este faustiană, nici urmă de pact între Stan şi Chirică.
Dumnezeu răsplăteşte mila lui Stan, dându-i ca servitor pe drac, care-i creează prosperitatea.
“După cum la începutul seriei de basme, Soacra cu trei nurori şi Capra cu trei iezi luminează respectiv extremităţile inferioare şi superioare ale Axei Lumii, tot aşa, pe un plan mai restrâns, Dănilă Prepeleac şi Stan Păţitul lămuresc aspectele inferioare şi superioare, iluzorii şi reale, ale lui Satan, care se rezolvă în Demiurg, reliefând modul lui de operare, funcţia lui în Univers, fără de care acesta nu ar putea trece de la potenţă la act.” (p. 151-152)
Dănilă Prepeleac şi Stan Păţitul alcătuiesc un mit unic, cu translaţie de jos în sus.
“Înainte de a începe interpretarea basmului, reamintim aforismul lui Goethe, “tot ce trece este un simbol”. Evidenţa aforismului stă în adevărul că nimic din ce are un început şi un sfârşit nu-şi poate avea raţiunea suficientă în el însuşi, pentru că trecător este sinonim cu condiţionat, avându-şi prin urmare cauza în necondiţionat. Infinitul se “semnifică” în lumea contingentă prin limitaţiuni. Astfel ar fi cu totul inaccesibil. Aceste limitaţiuni învăluie şi dezvăluie Ideile prime, din care finitul procedează prin necesitate. Dacă mai adăugăm faptul că ideile se oglindesc în lumea Necesităţii în mod invers, cele mai meschine şi mai prozaice detalii pot simboliza uriaşe drame cosmice.” (p. 152)
Îl găsim pe Stan iniţial în starea în care se află Dănilă după trocul dezavantajos. Orfanul este simbolic complementar cu Văduva şi aceste două auguste prototipuri se găsesc, fără excepţie, în toate tradiţiile. “Când orfanul prototipic, Golanul Primordial, binevoieşte să se fixeze în lume, de cele mai multe ori cu o anumită misiune, ascunzându-şi în multiplicitate Unitatea, e vorba de o învăluire cu scopul precis de a veni măcar cu periferia lui aparentă în contact cu ambianţa. Infinitul îşi caută o comună măsură cu finitul.” (p. 153)
Îmbogăţirea finală are caracter alchimic şi în Dănilă Prepeleac, şi în Stan Păţitul. “Maestrul Focului Filosofal, după ce s-a redus prin “sărăcire” la starea de materie primă, de particulă elementară, ajunge la faza finală a “Multiplicării”, când cu o “drahmă” de praf de proiecţiune transmută zece mii de drahme de plumb în aur filosofal.” (p. 153)
Fiind “păţit”, “pătimitor”, Stan va putea trece fără ameţeală abisul unei colaborări de trei ani cu dracul. Orice pribeag iniţiatic “pate”. Pe de altă parte, “Stan” are un sens de “soliditate”, de “stanişte”, antinomic cu porecla lui. Aşadar, “Stan Păţitul” e un nume care se referă şi la “Atma”, şi la “Jivatma”
“Păţitul” poate fi şi o derivaţie din numele lui Ipate.
Fiindu-i schimbat numele, Stan este un “dwija”, noul nume definindu-i noua personalitate, ca în toate riturile de agregare iniţiatică.
“Înainte de a încerca să lămurim sensul acestei pagini enigmatice, să stabilim ce se poate înţelege prin pactul cu diavolul. Nu e chiar aşa de simplu, cum şi-o închipuie unii. În sensul imediat şi accesibil, e un contract bilateral iscălit de amândouă părţile, dracul printr-o grifă incomprehensibilă, omul cu numele lui scris cu un condei înmuiat în propriul lui sânge. Diavolul se obligă să dea consemnatarului un număr de ani sau o viaţă, cu o mai mare sau mai mică prosperitate, întovărăşită de puteri magice. Contraplata este sufletul celui care pactizează. Natural, modalităţile pactului variază indefinit; uneori prosperităţii i se adaugă şi tinereţea recuperată, cum se vede în legenda lui Faust.
Acesta este aspectul solemn, juridic al pactului. În realitate şi în aspectele lui adânci, pe plan subtil şi chiar metafizic, pactul cu diavolul nu este o raritate; eun eveniment de toate zilele, de toate clipele. Literatura bună sau rea privitoare la fapt i-a mascat acest aspect. Între cer şi iar este o competiţie al cărui câmp de bătălie este sufletul omului, termen median. Prin urmare, neutralitatea nu poate să existe. Deci, pactul cu forţele Infernului se efectuează tacit şi automat, în măsura în care omul îşi sacrifică natura lui, esenţială, unitară, Multiplicităţii al cărui protagonist este Satana, Principium Individuationis, al Alterităţii: în primul rând este sacrificată Unitatea, chipul şi asemănarea cu Dumnezeu, Unul. E vorba în primul rând de o intenţie, de o pornire mai mult sau mai puţin conştientă. Unitatea şi Multiplicitatea, deşi fără comună măsură între ele, sunt implicite şi necesare în Univers. Omul trebuie să trăiască Multiplicitatea sub semnul Unicităţii care e aspectul Unicităţii în lume. De aceea, nu trebuie să cultive multiplicitatea în sensul proliferaţiunii, adică într-o direcţie de expansiune orizontală, ci perpendicular pe ea, în “staţiune” verticală, să-şi dea lui însuşi şi naturii pe care o regentează un sens de aspiraţiune spre reintegrare în Principiu.
Nu e nevoie de prea multă perspicacitate ca să ne dăm seama câţi oameni aduc sacrificii pe altarul Multiplicităţii şi câţi pe acela al Unităţii. Toţi acei ce omagiază (în sensul feudal al cuvântului) pluralitatea, fac pactul tacit cu Principium Individuationis şi cu reprezentantul lui în lumea noastră, Satan, Adversarul. Pactul e efectiv, chiar dacă este ignorat de cei ce-l fac, fără să mai fie nevoie de încadrarea romantică a fulgerelor, a luminii roşii, a aripilor de liliac şi a condeiului muiat în sânge. Pactul e inevitabil chiar pentru omul care pretinde că se aşează pe o poziţie neutră. Între solicitarea cerului şi vertigiul abisului, linia orizontală e lipsită de orice consistenţă. Nu este altă alternativă decât să ne prăbuşim în Infern sau să năzuim spre înălţimi. Din cauza poziţiei lui centrale în Univers, omul e câmpul de bătălie a celor două extremităţi ale Manifestării. Lipsa noastră de adecvare cu Unitatea ne face, în aceeaşi măsură, complici cu Alteritatea, cu multiplicitatea, adică cu ce nu-şi are existenţă prin ea însăşi. Altfel spus, cu acea forţă pe care religiile o desemnează cu numele de Satan. Pactul astfel înţeles e ceea ce se numeşte în Islam Sirk; “Asociaţionism”: atribuirea de tovarăşi lui Dumnezeu; prin aceasta, făptura îl neagă, căci “Esenţa Supremă şi fără similitudine”, cum o numeşte Muhiyddin ibn Arabi, nu suferă nici un punct de referinţă. Or, acest “Asociaţionism” e un eveniment de fiecare clipă, de fiecare respiraţie, în viaţa omului; în esoterismul musulman i se spune “Sirk khafi”, asociaţionism ascuns, pentru că e inconştient, ceea ce nu-l împiedică să fie pact tacit de gradul doi.
Sirk khafi se poate agrava, devenind asociaţionism conştient, apoi revoltă şi negaţie, care, în cazurile extreme, se obiectivează în pact conştient cu Infernul, uneori în urma unor “convingeri”, dar în imensa majoritate a cazurilor, ca efect al unor propensiuni pasionale, cu dor de viaţă pentru viaţă, urmărind satisfacţii de această natură sau chiar fără ele. Cel mai cunoscut e pactul lui Faust.
Menţionăm în trecere, cazul foarte rar, situându-se pe plan foarte înalt, când se întrebuinţează deliberat puterea reprezentată de Satan, pentru a o înţelege într-o operă ierarhică din care diavolul face parte fără să-şi dea seama, pentru că, fiind la rădăcina Manifestării, este în mod necesar, la rădăcina oricărei opere complete din Univers. Exemple avem în precedentul basm, Dănilă Prepeleac şi în numeroase legende de constructori.
În toate cazurile pe care le-am citat, afară bineînţeles de ultimul, diavolul surprinde pe om într-un moment de obnubilare mentală, de deficit de luciditate, când vinde Veşnicia pentru efemer.” (p. 156-158)
În Stan Păţitul, nu omul, ca de obicei, ci diavolul e surprins în flagrant delict de nonconformism. Nu diavolul îl are la mână pe Stan, ci Stan pe diavol. Trebuie să slujească pe om trei ani, pentru că nu a spus Bogdaprosti (Dumnezeu să primească), aşa cum a orânduit Dumnezeu şi cum s-a conformat Stan.
Satan, atunci când îşi pedepseşte subordonatul, reduce înfăţişarea de Adversar la o mască funcţională, adversitatea fiind necesară în Univers ca pârghie şi temelie.
“Stan primeşte în slujbă pe subordonatul lui Satan (o curioasă asonanţa dintre Stan şi Satan), fără nici o urmă de pecabilitate, pentru că îi dă ocazia prin slujba lui să-şi răscumpere păcatul iniţial. O simplă omisiune a lui bogdaprosti atrage o ispăşire anevoioasă de trei ani. Se poate vedea cum lucrează în univers legea acţiunilor şi reacţiunilor concordante. Carenţa diavolului îl dă legat de mâini şi de picioare omului.” (p. 158-159)
Nu avem de-a face cu obişnuitul pact bilateral. Stan nu şovăie, nu are remuşcări, pe motiv că de la început la sfârşit el este fără culpă.
O primă afinitate şi comună măsură între dracul lumit şi ţăranul nostru: amândoi sunt orfani, cu toată semnificaţia acestui simbil. Despuiaţi de accidente şi suprastructuri, se înfăţişează unul altuia aşa cum sunt de fapt.
Între Stan şi Chirică are loc un schimb de cimilituri, cu rol esenţialmente incantatoriu de a desfiinţa limitele dintre două fiinţe, pentru ca să se nască a treia.
Pe Stan “tot Stan îl cheamă”, pe Chirică “tot Chirică”. Aparent e fără noimă, dar de fapt s-a exprimat principiul de identitate: Chirică e tot Chirică, Stan e tot Stan. “A spune că Stan e Stan, înseamnă că personajul şi-a identificat substanţa cu esenţa, individualitatea cu personalitatea, că fiinţa care poate spune acestea despre el însuşi s-a restructurat, s-a restaurat în starea primordială. Mai mult, în formula Stan e Stan, ultimul Stan anulează pe primul printr-o tautologie care în fond este un scurt circuit. Rămâne un pumn de cenuşă. Persoana rămâne fără nume, e desemnată astfel printr-o determinaţiune negativă, ceea ce implică un înalt grad iniţiatic. Răspunsul la întrebare subînţelege anihilarea ei. Pe plan esenţial, sunt fără forme şi nume (Rupa şi Nama) şi acesta este numele meu. Fiind fără nume le am pe toate, sunt tot Stan, cum sunt tot Bran. Ce mi-e Stan, ce mi-e Bran? Ce ţii aşa mult să afli numele unei năluci?” (p. 162-163)
Stan arată, în limba păsărească, de la început, că a pătruns cine-i vizitatorul de seară: “Măi, parpalecule, nu cumva eşti botezat de Sfântul Chirică Şchiopul, care ţine dracii de păr?”
Chirică este “Kiriakos”, “Domnescul”.
Ipate e tot un nume grecesc, Hupatos, “Cel mai Înalt”. Este epitetul lui Zeus în Homer (Odiseea, I, 45): “Theon Hupatos” (Iliada, XIX, 258).
Amândouă numele se insinuează unul în altul: tot Chirică, tot Stan – “Chirică tot Ipate”, prin suprapunerea celor doi termeni. Deci “Kyrios Hupatos”, “Domnul cel Înalt”, Elelion (în ebraică), “Dumnezeul lui Melkiţedek”, “Preotul celui Înalt”.
“Kyrios Hupatos este eroul real dar ascuns al basmului, bicefal ca Ianus. Tribulant, patibil, exilat pe acest pământ, “păţit”, el este “Stan Păţitul” pe lumea noastră, în exilul lui bufon. De ce să ne mirăm? Uneori a fost geambaş, giumbuş, măscărici, jongleur, clovn, Crai de Curte Veche. Sunt câteva din deghizările lui de predilecţie.” (p. 165)
Cimilitură: “Lată, peste lată, peste lată-îmbujorată, peste îmbujorată-crăcăneală, peste crăcăneală-măciulie, peste măciulie-limpezeală, peste limpezeală-gălbeneală, peste gălbeneală-huduleţ!”
În această cimilitură, gospodăria este reduă la schema ei geometrică, ceea ce o transformă în sanctuar cu trei incinte pătrate cu un singur centru.
“Dacă tot episodul nu ar fi simbolic, de ce atâtea ceremonii pentru angajarea unui argat?” (p. 168)
Prosperitatea lui Stan se amplifică uluitor, pentru că Chirică, reprezentantul principiului de multiplicitate, şi-a găsit în Stan un ecou, o cutie de rezonanţă.
“Creangă, sau mai exact mitul străvechi căruia i-a dat o formă literară, pune problema mult mai adânc, decât o fac legendele relativ moderne, adică aduse în Europa după triumful creştinismului, în care Satan reprezintă exclusiv Răul, disputând lui Dumnezeu sufletul omului. Alianţa dintre Chirică şi Satan este sinceră, este un pact mitologic, “mergând mai adânc decât rădăcina Răului” şi a păcatului originar. Aparţine tradiţiilor de-a dreptul metafizice, mai vechi şi mai pure decât acelea cu formă religioasă.” (p. 168-169)
Adversitatea dintre Dumnezeu şi Diavol nu este aceea dintre Bine şi Rău decât în catehisme elementare. La acest nivel cei doi sunt ireconciliabili.
Tovărăşia Stan-Chirică nu are nimic faustian, nici unul nu încearcă să-l înşele pe celălalt. Nici omul nu este damnat, nici dracul plătit.
Rămâne faptul patent că Dracul îl ajută pe Stan să scoată din nevasta lui coasta de drac.
“Trebuie repetat că gestul lui Chirică e în totală continuitate cu gestul incipient al lui Dumnezeu. Acelaşi sânge mitic pulsează în aceeaşi arteră. Atunci, dacă Chirică scoate din femeie o coastră care e diabolică, adică negativă, însemnează, prin analogie, că şi Dumnezeu a scos din Adam un element negativ. Eva simbolizează acest element negativ. După crearea femeii, Adam face cuplu cu ea, care însă nu poate fi comparată cu androginitatea lui primă. Crearea Evei permite lui Adam să se pozitivizeze într-o anumită măsură, să-şi recreeze un substitut de principialitate, transmis fiului său Set şi coborâtorului acestuia, Enoch. “Enoch a umblat cu Dumnezeu, apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat Dumnezeu”, ceea ce se interpretează tradiţional că Enoch nu a murit, ca profetul Ilie şi Evanghelistul Ioan.” (p. 171-172)
Chirică, continuând ceea ce a început Dumnezeu în Rai, nu mai poate fi drac în sens religios al termenului. Chirică e Demiurgul, noţiune eliminată din scripturile abrahamice, cel puţin în sensul lor literal.
În creştinism femeia (elementul negativ) este reabilitat de Maria.
Domnul, adresându-se Şarpelui şi Evei, le spune: “aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei înţepa călcâiul” (Fac. III, 16). Se vede antagonismul dintre cei doi, însă concomitent şi complementarismul: Eva şi Şarpele formează o singură entitate.
După Talmud, coasta pe care Dumnezeu o scoate din Adam este o coastă a acestuia, şi în acelaşi timp un Şarpe.
“Eva, prima Pandora” spuneau vechii hermetişti.
Sunt remarcabile totala lipsă de scrupule şi de simţ al culpabilităţii din partea lui Stan. Nici nu era cazul să le aibă. De la început a ştiut cu cine are de-a face şi îşi utilizează colaboratorul ca pe o forţă a naturii, aburul sau electricitatea de pildă.
“Mitul are o puritate intelectuală de apolog taoist, sub haina de snoavă.” (p. 175)
Povestea Porcului
Basmul acesta este atât de răspândit pe faţa pământului, încât centrul său de propagare este imposibil de găsit. Practic, poate fi găsit din Europa până în India, din Indonezia până în Africa şi America.
“Mai precis, mitul fiind la rădăcina timpului şi a spaţiului, e o zădărnicie, o contradicţie în termeni, să-i cauţi o origine spaţială şi temporală. Mitul este coextensiv rădăcinii principiale a lumilor, prin urmare participă la armonia, la “ordinea” ei. Cuvântul “ordine” are aceeaşi rădăcină ca şi “rit”. Asta însemnează că nu a irupt în lumea noastră ca o revărsare de ape, ci ca o incantaţie rimată.
Şi în adevăr, în forma lui cea mai înaltă, mitul este o “incantaţie”, care actualizează mitul principial în lumea noastră, a devenirii, cu efecte soteriologice necesare. Şi adaptarea Tăcerii (mit, mueo, a tăcea, mut – au aceeaşi rădăcină), la forma discursivă, nu a putut fi elaborată decât în sanctuare, de fiinţe înalt calificate pentru această adaptare; prin urmare, nu se poate visa nimic mai puţin popular decât mitul.” (p. 207)
Reapare tema feminităţii deviate, virulentă mai cu seamă în a doua jumătate a ciclului uman actual. Numai că maleficitatea feminităţii deviate este mortificată în basm de o feminitate transcendentă. Încheierea poveştilor lui Creangă în care apare feminitatea deviată presupune întotdeauna stârpirea ei, restaurându-se astfel ordinea tulburată.
Dănilă Prepeleac învinge iadul, care totdeauna se situează în jumătatea substanţială a lumii. Stan Păţitul conlucrează cu el pentru că e “Păţit” şi-i cunoaşte legile. Ivan Turbincă este măturat de la domnia lumii, nevrednic fiind de ea, cu un dos de mână a lui Dumnezeu.
Povestea Porcului e povestirea tribulaţiilor sacrificiale ale celui de-al treilea Avatar al lui Vişnu, Sweta Varaha, Mistreţul Alb, care a dat numele lui Şakti a sa, Varahi, Centrul spiritual al Lumii, depozitar al Sanatana Dharma. Mistreţul Alb şi-a dat numele nu numai Centrului Suprem, dar şi Kalpei întregi, adică supraciclului compus din patrusprezece Manvantara, care se numeşte Sri Sweta Varaha, “Kalpa Seniorului Mistreţ Alb”. Porcul din povestea noastră este în fapt Mistreţul, Domnul Mănăstirii de Tămîie (deci Alba).
Rădăcina Var, ca nume al mistreţului, se regăseşte în limbile nordice sub forma de Bor (de unde englezescul Boar, şi germanicul Eber). Echivalentul ei în limba română este cel de Boreu. Ţara tradiţiei hyperboreene este Borea, sau Ţara Mistreţului. La noi, vântului de nord i se spune Borilă.
Mistreţul reprezenta în vechime constelaţia care a devenit mai târziu “Ursa Mare” (numită şi Balanţa).
Perechea din Povestea Porcului este perechea aşezată în principiul timpurilor, părinţii Evilor. “Reprezintă pe Saturnus Senex, pe Cronos dispensatorul veacurilor, posomorâţi ca el. E o sigyzie primordială, care nu trebuie confundată cu perechea Adam-Eva, generatori ai umanităţii. Cum am mai spus, perechea senilă veghează ciclul, ţinându-se în afară de el, nu generându-l. Îi chiverniseşte devenirea printr-o acţiune de prezenţă perpetuă, dar oarecum depărtată. Dacă această pereche nu-i reprezentată prin doi tineri este ca să se înlăture orice idee de proliferare, de generaţiune. Trebuie sugerată acţiunea de simplă prezenţă, prin situarea periferică a perechii. E cuplul Puruşa-Prakriti, sub aspect hominal, nemanifestat în ciclu; îl condiţionează tutelându-l, conducându-l pe căi necunoscute celorlalţi oameni.” (p. 213)
Punctul de plecare al basmului este perechea primordială sterilă. Aplicând legea analogiei inverse, tocmai pentru că e sterilă pe plan fizic, perechea e fecundă pe plan spiritual. Creează germenii invizibili ai lumii noastre vizibile.
Avatarele din primele vârste ale umanităţii nu au avut înfăţişare omenească, ci au apărut ca Peşte (Natsya), Leu (Simha), Mistreţ (Varaha), iar despre acesta din urmă este vorba în acest basm.
Moşul porneşte să caute “fie om, fir şarpe, fie orice altă jivină”. Suprema căutare este aceea în care nu ştii bine ce cauţi şi mai ales unde să cauţi.
Scroafa erste o expresie animală a mâlului primordial, se identifică cu borboros-ul. Împreună cu purceii ei, configurează o proiecţie infernală a Zodiacului, pentru că cele de sus trebuie să-şi aibă o oglindire inversată în cele de jos.
Prin oglindire inversă, cel ce jos este un purcel răpănos şi gloduros, sus este Mistreţul Alb, cu casa în Ursa Mare.
“Mai este şi o altă perspectivă a Mitului, în care Principiul îmbracă haina abjecţiei, ca să aibă o comună măsură cu lumea în care s-a coborât, pentru ca, prin asemănare momentană, s-o momească şi s-o tragă în sus ca acul pe peşte. E unul din motivele pentru care Iisus Hristos, Regii Graalului, Petru Rareş apar ca pescari.” (p. 215)
În Vişnu-Purana se spune că Vişnu, Principiul conservator, restaurator şi tămăduitor al lumilor, s-a prefăcut in illo tempore într-un purcel, băgat în glod până în urechi. În acest timp, Universul era ameninţat cu năruirea. Zeul nu voia să părăsească noroiul în care se simţea bine. În zadar îl rugau zeii să părăsească bulhacul şi să se reîntoarcă în cer, care şi el era ameninţat să se prăbuşească. Atunci Şiva, zeul metamorfozei şi al distrugerilor pozitive, îl străpunge cu lancea Cunoaşterii. Vişnu izbucneşte în râs murind şi se transformă în Mistreţul Alb, Sweta Varaha. Se manifestă atunci în lume ca al treilea Avatar, mântuind-o de primejdie. “Aceste similitudini nu mai lasă umbre de îndoială că Povestea Porcului e istoria celui de al treilea Avatar. Iată ce tradiţii suverane transmite ţăranului humuleştean.” (p. 216)
Făt-Frumos e prins într-un cerc magic, din care nu poate ieşi fără ajutor exterior. Intervenţia moşului este tot atât de providenţială ca şi cea a lui Şiva din Vişnu-Purana. Moşul rupe cercul zodiacal, zădărniceşte pretenţia Infernului de a simula un cerc în lumea schimbărilor şi a vicisitudinilor, încercare vană şi iluzorie.
Moşul, crescătorul Mistreţului Alb, aminteşte de Iosif, cel ce l-a adoptat pe pruncul Iisus. Evanghelia, prin acest element, este legată de Tradiţia Primordială.
Situaţia puiului de mistreţ din noroi aminteşte de versetul Psalmistului: “Piatra din vârful Unghiului zace în drum şi lucrătorii nu ştiu ce să facă cu ea.”
“În mituri, zeii devin oameni pentru ca oamenii să poată deveni zei.” (p. 219)
Împăratul vrea să-şi mărite fata, dar între fată şi eventualul peţitor este un hiatus, o cărare gâtlej, pe care nu le poate depăşi decât un pod, un istm, iar acest ultim detaliu dă cheia mitului. Acest pod aminteşte de scara din visul lui Iacob, de-a lungul căruia se urcă şi se coboară îngeri. Podul este proiecţia orizontală plană a scării lui Iacob. “În basmul nostru nu este vorba de întemeierea unui centru spiritual secundar, de o adaptare a Tradiţiei Primordiale, [...]: e vorba de Centrul Suprem însuşi, care se numeşte Varahi şi Varaha este numele celui de-al treilea Avatar al lui Vişnu, coborât sub înfăţişarea Mistreţului Alb. Cititorul neobişnuit cu disciplinele tradiţionale nu poate realiza importanţa capitală a faptului că un povestaş moldovean ţăran pomeneşte de aceste lucruri fundamentale, când de o influenţă hindusă nu poate fi vorba.” (p. 221)
Bordeiul Moşului şi al Babei, transformat în palat, devine central faţă de palatul împăratului: pe pod fata vine la mirele ei şi nu invers.
Purcelul este “Constructor de Poduri”, Pontifex Maximus între cele două lumi. Împăraţii Romani şi Papa poartă şi ei acelaşi titlu, cel de Pontifex Maximus.
Pontif Suprem, în sensul superior, este Manu, legislatorul primordial şi peren al ciclului, făcând legătura între Cer şi Pământ. Făt-Frumos-Mistreţul însumează funcţia de Manu.
Centrul Suprem este cunoscut sub diferite nume: Agarttha (Inviolabila), Ciang-Sambala (Sambala din Nord), Salem (Pacea), Luz (Migdala), Paradesa (Ţinutul Suprem) de unde Pardos şi Paradis, Tula (Balanţa), Varahi (Ţara Mistreţului), Munţii Rifei, Monsalvat, Muntele Qaf, Meru. La noi: Tărâmul Celălalt, Gura de Rai, Ţara Rohmanilor, Ţara Blajinilor, Tinereţe fără Bătrâneţe şi Viaţă fără de Moarte, Împărăţia Verde, Insula Albă, astăzi Insula Şerpilor, Nedeia Cetate, Mănăstirea de Tămâie.
Mistreţul e sacerdot-rege, sau în terminologie creştină, un Rege-Mag.
“Punctul Suprem, tocmai pentru că se situează dincolo de orice dualitate conceptibilă şi e pur calitativ, a avut diferite localizări şi un mers de la habitatul pur nordic-polar spre sud apoi spre est. E interesant că este un consens aproape general printre istoricii contemporani în privinţa ţării de origine a Arienilor; nu mai este considerată centrul Asiei, ca în secolul al XIX-lea, ci o regiune de la nordul cursului inferior al Dunării, numit în Antichitate Histru, până la Baltica, de unde au iradiat celţii spre Apus, Tracii şi protoelenii spre sud, Hitiţii spre Asia Mică, prin Helespont şi peste Caucaz, spre Turkestan, Iran şi India de astăzi. Această migraţiune formidabilă Nord-Sud, Vest-Est, a avut fireşte popasuri, şi aceste etape au fost localizările Centrului Suprem. Or, această migraţie nu a putut să-şi schimbe direcţia Nord-Sud în aceea de Vest-Est decât în vechea Dacie şi în vecinătăţile ei, deoarece s-a scurs pe la nordul Mării Negre şi al Cauzacului, în zona paralelei 45, care se află la distanţă egală între Pol şi Ecuator. Am spus că unul din numele cele mai importante ale Centrului Suprem este “Ţara Mistreţului”, Varahi; reamintim observaţia lui Constantin Giurescu, că, după tabula peutingeriană, Vrancea se numea mai demult Varanha, Ţara Mistreţului, locul unde s-a împlinit jertfa ciobanului din Mioriţa.” (p. 223)
Toate versiunile unui mit se colaţionează într-un tot. Povestea Porcului mai este cunoscută românilor în versiunea lui Tudor Pamfile şi cea a lui Petre Ispirescu. În basmul lui Ispirescu e mai bine pusă în evidenţă caracterul de “singularius” (sanglier) al mistreţului, care trăieşte în inima codrului.
Sfatul pe care îl primeşte fata de împărat de la tatăl ei este unul bărbătesc, care presupune stăpânire de sine, respect şi presimţirea misterelor: “Fata tatei! [...] să nu cumva să te împingă păcatul, să-i faci vreun neajuns, ca să nu păţeşti vreo nenorocire! Căci după cum văd eu, omul acesta sau ce-o fi el, are mare putere. Şi trebuie să fie ceva neînţeles de mintea noastră, de vreme ce a făcut lucruri peste puterea omenească!”
Sfatul mamei este exclusiv lumesc, predominat de preocupările sociale, snobism, convenţionalism: “Draga mamei, ce fel de viaţă ai să mai duci tu, dacă nu poţi ieşi în lume cu bărbatul tău? Eu te sfătuiesc aşa: să potriveşti totdeauna, să fie un foc zdravăn în sobă şi când a adormi bărbatu-tău, să iei pielea de porc şi s-o dai în foc, ca să ardă, şi atunci te mântuieşti de dânsa.”
Fetei de împărat i s-a întâmplat ceea ce i s-a întâmplat Elsei cu Lohengrin, fiul lui Parsifal, Regele Graalului. O influenţă feminină virulent malefică face pe împărăteasă să iasă din calea dreaptă. Alungarea unui avatar de pe pământ este o nenorocire ciclică.
“De ce sfatul de a distruge pielea imundă în care e prizonierul nostru este totuşi funest? Mai întâi pentru că e prea timpuriu; apoi în lumea noastră, mult depărtată de Principiu, acesta nu poate subzista în ambianţă decât în veşmânt de abjecţie, în virtutea principiului de analogie inversă. Agni trebuie să-şi ia epidermă de porc, ca să aibă un minimum de comună măsură cu lumea înconjurătoare. E porc, exact pentru acelaşi motiv pentru care, în Faţa babei şi faţa moşneagului, bogăţiile uriaşe stau pititte în lada cea mai urâtă.” (p. 228)
Analogia în sens invers necesită ca diamantul incoruptibil din vârful unghiului bolţii cereşti să nu poată apărea, dă nu poată fi eficace în lumea noastră, decât sub o aparenţă coruptibilă, imundă şi tribulantă.
Ziua avatarul se supune legii sublunare, noaptea el este soarele de Miezul Noptii, pe care numai iniţiaţii îl văd în umbra nocturnă.
Soţia împăratului, prinsă în fier împreună cu germenele pe care îl poartă în ea, este Anima Mundi înrobită în vârsta de fier, în sensul literal al cuvântului, căci ciclu înseamnă în greceşte cer.
“Vârsta de aur demult s-a stins, nu mai există decât ca germene, ca potenţialitate în pântecele matern al Timpului. Fiul celui de-al treilea Avatar, Mistreţul Alb, deocamdată potenţialitate, se va naşte la sfârşitul ciclului ca al zecelea Avatar, prin gestul salvator al tatălui său care va sfărâma cercul de fier ce cuprinde pântecele femeii răscumpărate. Până atunci germenele de aur este robit în matricea întunecată a vârstei de fier. Până atunci soţia părăsită şi pribeagă este “Văduva” simbolică a tuturor iniţierilor, a cărei amintire s-a păstrat şi la masoni, care-şi spun “Fiii Văduvei”. Ea este Isis căutând pe Osiris, Maria pe Iisus în colindele noastre, Afrodita pe Adonis, rănit mortal de Ares, Iştar pe Tamuz.” (p. 230)
Împărăteasa tânără a incinerat pielea de porc, veşmântul lui Făt-Frumos, iar ca reacţie se vede înveşmântată cu un cerc de fier, cu opinci de fier şi cu toiagul pribegiei, pe care trebuie să le topească prin uzură.
Pelerinajul spre propriul sine o conduce pe fata de împărat spre Mănăstirea de Tămâie.
“Disjuncţia dintre cele două hagialâcuri, cel exterior şi cel interior, a făcut să se ofilească în om calităţi incomparabile de intuiţie devenită insinct. Dacă vrem să ştim cum erau oamenii din ciclurile de mult apus, trebuie să ni-i închipuim ca pe fiinţe în care instinctele deveneau intelecţiuni şi intelecţiunile instincte.” (p. 232)
În Povestea Porcului “Eul” feminin porneşte în căutarea “Sinelui” masculin. E un
semn direct al derivaţiei Hyperboreene a acestei teme, mesaj antic al primei Tradiţii din ciclu, după care celelalte sunt numai adaptări.
Împărăteasa trebuie să străbată cercurile planetare, din care Creangă menţionează trei, orbitele lui Mercur, Venus şi ale Soarelui, deci în formă populară: Sf. Miercuri, Sf. Vineri, Sf. Duminică.
Sf. Miercuri dăruieşte fetei de împărat o furcă de aur, care toarce singură fire de
aur, simbol axial al Caduceului.
De la fiecare dintre cele trei sfinte, pribeaga mai primeşte şi o prescură şi un pahar de vin, care s-o ajute să subziste. Hrana euharistică prin excelenţă.
Vârtelniţa de aur, primită de la Sf. Vineri, este un dar riguros complementar cu furca de aur, pentru că deapănă firele toarse de aceasta.
Mănăstirea de Tămâie e în centrul acelui “terzo cielo” dantesc şi paulinian. Orice centru iniţiatic e reprezentat cu trei incinte protectoare, fie circulare, fie rectangulare. Trecerea la limită de la circumferinţa cercului spre centru este de obicei simbolizată în basm fie printr-un zbor, fie printr-o săritură în prăpastie.
Ciocârlanul şchiop, singurul care cunoaşte drumul spre Mănăstirea de Tămâie, spune: “că doar pe acolo m-a purtat dorul, de mi-am frânt piciorul.” Răspunsul este admirabil, pentru că la Mănăstirea Albă de Tămâie se ajunge printr-o aspiraţie intensă, vitală, existenţială spre ea.
Sfânta Duminică îi dăruieşte fetei de împărat o cloşcă cu pui de aur. Tipsia este o secţiune orizontală a sferei lumii. Cloşca arată momentul ciclic, secvenţa de istorie umană al cărui destin îl torcea soţia Mistreţului. “Se ştie că acest nume, Cloşca cu pui, Găinuşa, este numele popular al constelaţiei Pleiadelor, se ştie însă mai puţin că Pleiadele, fiicele lui Atlas, au devenit, la un moment ciclic, anume în perioada predominării atlante, substitutul zodiacal al Ursei Mari, constelaţia Polară.
“Dependenţa omului şi a întregii firi faţă de Principiu şi interdependenţa fenomenelor în cosmos sunt cele două legi fundamentale ale metafizicii tradiţionale. Îşi au originea şi explicaţia în Unitatea divină şi în omogenitatea Naturii. Orice modificare spirituală, religioasă, socială în ciclul uman e necesar sincronică cu modificări similare şi analoage în Univers, concretizându-se în predominarea în anumite momente ciclice a simbolismului direcţiilor spaţiului, strict solidar cu simbolismul temporal, care şi el se modifică: momentul începutului anului, localizarea cerească a Solstiţiilor şi a Echinocţiilor, mai de mult polare, acum zodiacale, proiecţiunea acestor localizări cereşti pe pământ, ceea ce pare lucrul cel mai extraordinar, dar de fapt nu este atunci când cunoaştem solidaritatea pământului cu Cerul, de aici deplasarea axului spiritual al lumii, a Muntelui Polar, în diferite ţinuturi geografice. Omul avându-şi raţiunea suficientă şi rădăcina ontologică în universal, cele mai importante simboluri pentru el se găsesc pe bolta cerească, sensibilis Deus, Cartea Sfântă prin excelenţă, din care derivă, prin adaptare, celelalte cărţi sacre ale omenirii.” (p. 237-238)
Atunci când Tradiţia Primordială hyperboreeană şi Centrul Suprem s-au ocultat, reprezentanţii lor accesibili au fost alte tradiţii, derivate direct din ea. Una a fost cea a civilizaţiei atlante, al cărei simbolism nu a mai fost polar şi solstiţial, ci solar şi echinocţial.
Corespondenţe dintre direcţiile spaţiale şi rase:
- Nord (Iarnă), copilărie, rasa albă, apă;
- Orient (Primăvară), tinereţe, rasa galbenă, aer;
- Sud (Vară), maturitate, rasa neagră, foc;
- Occident (Toamnă), bătrâneţe, rasa roşie, pământ.
Civilizaţia atlantă era a rasei roşii, iar ultimii ei descendenţi sunt indienii americani. Perioada de predominare a civilizaţiei atlante a durat un An Mare platonician (12960 de ani), până la catastrofa pomenită de Platon în Critias şi Timeu, de asemenea în Geneză, potopul lui Noe e acelaşi cu cataclismul care a cufundat Atlantida.
Prăbuşirea civilizaţiei atlante s-a datorat în primul rând unui sacerdoţiu feminin deviat, complice cu o revoltă a războinicilor faţă de casta sacerdotală.
“Ce vedem în basmul nostru? Tânăra Împărăteasă face un transfer, exact invers celui de care am pomenit mai sus, ducând Pleiadele, Cloşca cu Puii de Aur, de la Sfânta Duminică, Regenta Atlantidei (din cauza caracterului solar al zilei de Duminecă) la Mănăstirea de Tămâie, palatul Mistreţului Alb (şi Mistreţ se numea constelaţia acum numită Ursa Mare).” (p. 239) Această operaţiune de reintegrare nu a putut avea loc decât în ultimele momente precedând prăbuşirea Atlantidei.
Întreaga poveste se referă la resorbirea tradiţiei secundare atlante în Tradiţia Primordială, regentată de Mistreţul Alb.
“Dacă, subsidiar, coroborăm episodul cu hierogamia lui Harap-Alb cu fata Împăratului Roş, prezumţia devine certitudine, căci civilizaţia atlantă era aceea a rasei roşii. De altminteri, esenţial, Povestea Porcului şi Harap-Alb, reprezintă două feţe complementare ale aceluiaşi mit: în prima, fata caută pe Mistreţul Alb, în a doua, Mistreţul Alb răpeşte pe fata Împăratului Roş, chintesenţă a Împărăţiei Roşii. S-ar spune că moş Creangă a vrut să considere centripet şi centrifug, în dublă mişcare inversă, acest moment capital din istoria omenirii, cel mai important de douăsprezece mii de ani încoace.” (p. 240)
Un Creangă nocturn, într-un stil de letopiseţ al fabulei: “Şi tot aşa mergând ei încă un an de zile, cu mare greutate şi zdruncin, au trecut peste nenumărate ţări şi mări şi prin codri şi pustietăţi aşa de îngrozitoare, în care fojgăiau aspide veninoase, vasiliscul cel cu ochi fermecători, vidre cu câte douăzeci şi patru de capete şi altă mulţime nenumărată de gângănii şi jigănii înspăimântătoare, care stăteau cu gurile căscate numai şi numai să-i înghită; despre a căror lăcomie, viclenie şi răutate nu-i cu putinţă să povestească limba omenească.”
Muntele are un caracter mai “primordial” decât caverna, aceasta rezultă din faptul că e vizibil din exterior, în timp ce caverna este, din contră, un loc esenţialmente ascuns şi închis. Reprezentarea centrului spiritual prin munte corespunde propriu-zis cu perioada originară a umanităţii terestre, în care adevărul (Sat) este integral accesibil tuturor (de unde numele de “Satya Yuga” (Vârsta de Aur) în care vârful muntelui e atunci Satya-loka sau “locul Adevărului”; dar când, ca urmare a mersului descendent al ciclului, acest Adevăr n-a mai fost la îndemâna decât a unei elite mai mult sau mai puţin restrânse (ceea ce corespunde cu debutul iniţierii, înţeleasă în sensul ei cel mai strict) şi a devenit ascuns majorităţii oamenilor, caverna a fost un simbol mai apropiat pentru Centrul spiritual şi prin urmare, pentru sanctuarele iniţiatice care sunt imaginile lui. Printr-o astfel de schimbare, centrul nu a părăsit muntele, ci s-a retras numai din vârf în interior.
Cele spuse de Creangă despre peşteră, că era “un rai nu altceva!” coroborează cele susţinute de R. Guénon când prezintă caverna iniţiativă luminată în interior, în timp ce în exterior “domneşte întunericul”, lumea profană fiind asimilată cu “tenebrele din afară”.
În învăţământul tradiţional, orice mâncare e susceptibilă în mod necesar să devină o Euharistie. Substanţa care serveşte de bază acestei Euharistii poate indica originea ritului.
Înainte de a intra în Mănăstirea de Tămâie, opincile de fier si toiagul de fier se tocesc complet şi sunt abandonate. “Din punct de vedere macrocosmic, faptul indică sleirea totală a Vârstei Sumbre, căreia i se mai zice şi Vârsta de Fier.” (p. 253)
Se poate pune întrebarea: ce caută Talpa Iadului în Mănăstirea de Tămâie? Dar ce caută Şarpele în Paradis? Talpa Iadului este exact Rădăcina Raiului, este Mula-Prakriti (Zeiţa Rădăcină), aspectul infernal al lui Prakriti.
“Mistreţul Alb uneşte în persoana lui dubla Putere Sacerdotală şi Regală, în Principiul ei unic, aşa cum e păstrat în Centrul lumii, oricum va fi înţeles acesta, în sens simbolic şi literal sau amândouă la un loc. Ca şef al acestui centru şi identificat cu el, Făt-Frumos e stăpânul Contemplaţiei şi al Acţiunii. E semnificativă în acest sens menţiunea din basm că, înainte de a bea cupa cu lapte, seara, gest euharistic deci sacerdotal, merge ziua la vânătoare, gest cavaleresc. Apare în dubla lui funcţiune, spirituală şi războinică.” (p. 260)
“Este cunoscut fenomenul lingvistic datorită căruia un cuvânt pierde sau capătă litera r ca o îmblânzire sau ca o întărire a eficacităţii lui. Trac, în sens de “dragon”, devine dac, zeul fenician Dagon e un zeu peşte; a fost Dragon, Balaur, în altă ipostază.” (p. 260)
Talpa Iadului pune în lapte somnoroasă: va veni o vreme când şi substanţa euharistică, susţinătoarea lumii, va fi intoxicată. Somnul lui Făt-Frumos indică amorţirea Centrului Lumii.
Făt-Frumos, încingând şi descingând cu un cerc de fier pe soţia lui, se arată stăpân perfect al puterii Cheilor, al lui Potestas ligandi et deligandi, ceea ce este firesc având în vedere funcţiunea lui de Ciakravarti (Învârtitor al Lumilor).
“E de remarcat un complementarism şi un schimb de atribute foarte important, în genul Yin-Yang-ului extrem-oriental: bărbatul e stăpânul cupei, simbol feminin; femeie e stăpâna Furcii-Caduceu, simbol masculin. Acest schimb de atribute face din pereche un Androgin, Ianus-Iana.” (p. 265)
Basmul ilustrează foarte bine imposibilitatea neutralităţii în raport cu Transcendentul. Cel care este lipsit de această aspiraţie este în mod necesar înghiţit de Infern, de Abis. Împărăteasa mamă reprezintă linia burgheză, exterioară, convinsă că lucrează pentru binele fiicei sale, când în realitate se plimbă pe gura căscată a Hăului.
“Talpa Iadului nu poate fi distrusă, pentru că dispariţia ei ar atrage şi pe aceea a Universului. Poate un arbore subzista fără rădăcină? Ea e redată stării ei naturale de pulbere atomică, de cantitate discontinuă. Când este la locul ei, baba reprezintă un element pozitiv, pentru că se cufundă cu Principiul de sesizabilitate; ea face posibilă incarnaţiunea principiilor spirituale în lumea manifestată. Este Sarea-bază alchimică.” (p. 267)
Neputând percepe nivelul metafizic, încearcă să-l captureze pe Vişnu (basmul explică faptul că voia să dea de nevastă pe una din fetele ei lui Făt-Frumos). Vişnu se lasă aparent păcălit, pentru că numai aşa se putea coborâ până la fundul Abisului, grefându-se pe una din rădăcinile lumii. Vişnu îmbracă haina abjecţiei, ca să transfigureze abjecţia.
Copilul celor doi reprezintă Vârsta de Aur a noului Manvantara, ceea ce arată faptul că basmul nostru are virtuţi profetice.
“Ca o încheiere a acestor consideraţii, o întrebare se ridică la suprafaţa apelor, legitimă şi firească: basmul nostru nu este deci prototipul hyperborean al ciclului Graalului, în stare pură, fără diversiuni şi adăugiri pe parcurs care să facă pată pe Mit, împrăştiind atenţia, în special fără infiltraţiile creştine foarte tardive, uneori incongruente?” (p. 269)
Harap-Alb
Basm de o complexitate descurajanta, adevărat Cafarnaum folkloric, cum spun unii cercetători. Totuşi, nu are rost să luăm în seamă insinuarea că ar fi avut loc o contopire artificială a 2-3 basme diferite.
Mitul lui Harap-Alb, petrecut in illo tempore, are organicitatea firească a cauzelor secunde.
Avertisment privind metodica analizei hermeneutice: “Prin urmare, dacă basmul Harap-Alb colectează în structura lui vestigii esoterice din toate părţile lumii, nu este ca să le servească de cimitir şi de muzeu, ci pentru că are în el virtuţi sintetice şi izvoare de apă vie care le reînsufleţeşte, în vederea marelui mister de la sfârşitul Evului, când roata lumii se va opri şi timpul se va transpune în simultaneitate. De aceea, digresiunile sunt imperios necesare într-un studiu asupra acestui basm. Numai aşa diamantul va sclipi prin toate faţetele. Deşi multiple, datele iniţiatice din basm sunt doar terminus-uri ale unor doctrine presupus cunoscute, vom încerca în mică măsură să le urmărim genealogia.” (p. 271)
Cadrul basmului: o lume căzută în haos, regentată virtual de două principii, subordonate unul altuia: Împăratul Verde şi Craiul, fratele mai mare şi cel mai mic. Legătura dintre cele două este slăbită din cauza dezordinii din afară. Obiectul questei lui Harap-Alb va fi restaurarea organicităţii lumii.
Într-un simbolism geometric, Craiul este la circumferinţa cercului, Împăratul Verde în Centru. Astfel sunt reprezentaţi în tradiţia hindusă cei doi fraţi fii ai lui Şiva, Skanda războinicul, ocrotind meditaţia lui Ganeşa. Culoarea simbolică a acestuia din urmă este verdele.
Superiorul, Împăratul Verde, are trei fete, în timp ce inferiorul, Craiul, are trei băieţi. Ca şi în simbolul Yin-Yang, fiecare din jumătăţile cercului are în interiorul ei un punct de culoarea celeilalte jumătăţi. “Observaţie, repet, capitală, pentru că eroul va căpăta în curând numele românesc al Yin-Yang-ului, Harap-Alb, realizându-i până la sfârşit posibilităţile. Cu alte cuvinte, eroul nostru va deveni la sfârşit şi Crai şi Verde-Împărat, Skanda şi Ganeşa, adică tatăl lor, Şiva, principiul comun al acţiunii şi al contemplaţiei, va fi Ianus Bifronus, desfiinţând dualitatea iniţială, care încadrează basmul şi care viciază radical ambianţa lui.” (p. 273)
Harap-Alb-ul macrocosmic, letargic, redus la o stare vegetativă, toropit de dezordinea ciclică, va fi “asanat” de Harap-Alb-ul microcosmic, prin realizarea lui iniţiatică majoră. Omul e regentul şi centrul planului de existenţă în care se află şi vicisitudinile, realizările lui pozitive şi negative se răsfrâng asupra naturii.
În perspectivă profană, cele trei fete ale lui Verde-Împărat nu au rost în basm. Ştim numai că există fără a le vedea utilitatea. Ele sunt o triplă Şakti a lui Verde Împărat, sunt puterile tatălui lor, constituind un sacerdoţiu virginal.
“Menţiunea “războaielor grozave” poate fi o indicaţie, că starea de decadenţă a mediului, putea fi rezultatul unei dezordini, provocate de o revoltă şi o ruptură între casta războinicilor (Kşatriya) şi casta sacerdotală (Brahmanii), de care vorbesc Puranele hinduse şi care s-a repetat deseori în istorie, cu rezultatul ei inevitabil, anarhia. Raportul ierarhic normal fiind distrus şi cele două caste despărţite, fiecare din ele îşi exacerbează propriile ei lipsuri: puterea sacerdotală lipsită de “acoperirea exterioară” (ca să întrebuinţăm termenul tehnic) a războinicilor, devine ineficace, ca o moluscă fără scoica ei; iar puterea războinicilor, necontrolată de un principiu superior, devine “titanică”, se compactează în ea însăşi, se surpă, se fărâmiţează în indefinite fragmente. Astfel, se instaurează anarhia. Locul intelectului e uzurpat de afectivitate, iubire şi ură, iniţierea respectivă luând o puternică “tentă” sentimentală. Calităţile active ale războinicilor. Nemaigravitând în jurul unui motor imobil, de natură intelectuală, îşi proiectează forţa giratorie în jurul unui vid, în jurul unei activităţi ce nu trăieşte decât pentru ea însăşi, constituind nu o mişcare circulară ca a luminii, ci o genune.” (p. 274-275)
Craiul pune piedici fiilor săi atunci când aceştia vor să ajungă la Verde Împărat. Acest comportament echivalează cu un refuz, atitudine ce nu este fără legătură cu “geolozia mamei”, comportare bazică identică cu cea a soacrei cu trei nurori, care nici ea nu vrea să-i elibereze pe băieţi. Pe de altă parte, egocentrismul Craiului devine un puternic mijloc de selecţie, de întărire şi de şlefuire.
Craiul, prin blana de urs, aparţine clasei războinice nordice.
Harap-Alb este Mitreţul Alb, identic cu eroul basmului Povestea Porcului, stăpânul Mănăstirii de Tămâie.
“În punctul limită de trecere în alt plan de existenţă, ambianţa se sensibilizează sub înfăţişarea unei entităţi simbolice, care este numită “ Păzitorul Pragului”. În “Harap-Alb” ia forma de urs, rezumând în el toate condiţiile limitative pe care eroul vrea să le depăşească. Mai mult decât o fiinţă, “Păzitorul Pragului” este un coşmar. În alte basme, apare la trei poduri succesive, de aramă, de argint, de aur, ca lup, leu, balaur cu doisprezece capete. Tot aşa, lui Dante îi apare păzitorul, la începutul călătoriei sale iniţiatice, ca leu, linx şi lupoaică.” (p. 277)
O bătrână gârbovă cere milostenie de la Harap-Alb: “Poate ţi-i deşanţ de una ca aceasta? zise baba. Hei, luminate crăişor! Cel-de-Sus varsă darul său şi peste neputincioşi; se vede că aşa place Sfinţiei Sale. Nu căuta că mă vezi gârbovă şi strenţuroasă, dar prin puterea ce-mi este dată, ştiu dinainte ceea ce au de gând să izvodească puternicii pământului, şi adeseori râd cu hohot de nepriceperea şi de slăbiciunea lor. Aşa-i că nu-ţi vine a crede, dar să te ferească Dumnezeu de ispită! Căci multe am văzut d-atâta amar de veacuri câte port pe umerile acestea. Of! Crăişorule! Crede-mă, că să ai tu puterea mea, ai vântura ţările şi mările, pământul l-ai da de-a dura, lumea asta ai purta-o uite-aşa, pe degete şi toate ar fi după gândul tău. Dar uite ce vorbeşte gârbova şi neputincioasa! Iartă-mă Doamne, că nu ştiu ce mi-a ieşit din gură! Luminate Crăişor, miluieşte baba cu ceva!” Este unul din cele mai stranii texte din opera lui Creangă şi din literatura română. Bătrâna cerşetoare se identifică cu centrul imobil şi în jurul căruia se înfăşoară ghemul veacurilor şi vârtejul ciclurilor. E aspectul feminin al lui Manu.
Sfânta Duminică apare ca cerşetoare, pentru că genul uman decăzut nu poate avea legătură cu Arhanghelul solar decât prin aspectele umile ale acestuia, singurele puncte de tangenţă posibilă. În esoterismul musulman se spune că Polul spiritual al epocii se arată printre oameni ca cerşetor sau ca negustor ambulant. “Repetăm: aspectul de abjecţie a marilor entităţi spirituale e preluat în mod deliberat, fără pecabilitate, pe când la oamenii obişnuiţi e un jeg natural, o eczemă simptomatică.” (p. 280)
Modul în care Creangă o prezintă pe Sfânta Duminică depăşeşte cu mult folclorul, şi datori suntem să ne întrebăm ce anume ştia Creangă.
Sfânta îl învaţă să ceară de la tatăl său “calul, armele şi hainele cu care a fost el mire”, ceea ce arată că la întemeierea unei civilizaţii tradiţionale există o hierogamie, iar reînnoirea ei se face printr-o altă hierogamie.
Dezvăluindu-se ca Înger al Luminii (prin ridicarea la cer), Sfânta Duminică îl iniţiază pe eroul nostru, care devine fiul ei adoptiv. Are loc o binecuvântare, o iniţiere.
Tema revigorării şi regenerării calului năzdrăvan e una din cele mai frecvente, mai importante, din basmul românesc. Premerge, condiţionează, este solidară cu regenerarea, cu palingenezia eroului. Calul e o întrupare a lui Şakti, aspectul de putere al divinităţii.
“Şi Sfânta Duminecă şi Calul sunt de natură solară, al doilea emanând din prima, ca o specificare, ca o dunamis. Calul e un dar de investire al Sfintei. Amândoi trec de la o înfăţişare urâtă la o strălucire, prin metamorfoză. Iarăşi insinuarea duală în lume. De aceea, amândouă episoadele sunt riguros solidare şi consecutive.” (p. 283)
Modul în care e “deşteptat” calul din amorţirea lui, prin ingurgitarea de foc şi lovituri de frâu în cap, el reaminteşte aidoma procedeele yoghine, în vederea deşteptării puterii şarpelui Kundalini, aspect imanent al lui Maha-Şakti, încolăcit şi adormit la baza coloanei vertebrale, în centrul-rădăcină. “Yoghinul, prin asceză şi disciplină specială, îşi transformă suflul în suluri de foc, apoi cu el, concentrat în şfichi şi vârf de lance, ţinteşte capul balaurului în bârlogul său. Fiara se deşteaptă, dar Yoghinul-erou îi bagă frâul în gură şi o sileşte să se urce de-a lungul canalului central subtil al coloanei vertebrale, străpungând de jos în sus centrele subtile din ea, şapte la număr, în ordinea lor ierarhică ascendentă, o sintetizează, unindu-se apoi cu Şiva în coroana cu o mie de petale (Sahasrara) din creştetul capului, unde se consumă hierogamia transcendentă dintre Şakti şi Domnul ei. Şi într-adevăr, la sfârşit Harap-Alb îşi pune “Coroana” de Verde-Împărat (Sahasrara) şi consumă hierogamia cu fata lui Roş-Împărat, similibus. Aproape că nu mai e nevoie de subliniat că acest cal regenerat, redat naturii lui, reintegrat în focul lui natal, e identic cu Merkaba, căruţa de foc a Kabaliştilor, care răpeşte pe Ilie la cer. Calul, în calitatea lui de ignifor, e un simbol şi în unele din basmele noastre i se spune de-a dreptul Bun-Galben-de-Soare, adică Aurul Solar. De asemenea, icoana în care Sfântul Gheorghe înfinge lancea în gura balaurului răsturnat, în timp ce Fecioara priveşte din turn, exprimă aceeaşi realitate.” (p. 283)
Cele trei salturi pe care le face calul cu stăpânul său în spate au, printre altele, virtutea de a schimba centrul de greutate al noului om regenerat, operaţie numită în kabala “deplasarea Luminilor”, Makifim.
Calul îl întreabă pe stăpânul lui dacă s-a gândit vreodată să ajungă “Soarele / Cu picioarele / Luna cu mâna / Şi prin nori să-ţi cauţi cununa?” Comentariul lui Lovinescu: “Ce însemnează ele? Cum ni-l arată pe fiul de crai? Într-o ipostază non-umană, în chipul său transmutat; şade cu picioarele în soare, atinge luna cu mâna, iar creştetul şi cununa din cap se găsesc în nori. Cu alte cuvinte, eroul nostru regenerat s-a strecurat invers în raport cu ceilalţi oameni, stă cu capul în jos şi cerul îi este podea; este poziţia tipică a Omului Universal în toate tradiţiile. Omul regenerat în Duh se sustrage puterii gravitaţiei şi noul lui centru de greutate este Cerul, care devine pentru el un fixativ, cum e pământul pentru oamenii obişnuiţi şi care “stau cu amândouă picioarele pe pământ”, chipurile compliment.” (p. 285)
Este de amintit lama XII a Tarotului, “Spânzuratul”, în care “osânditul” e spânzurat de un picior, cu celălalt făcând cruce, cu mâinile la spate, adică sustras acţiunii, iar din buzunar îi curge, cu o inepuizabilă generozitate, un râu de aur. “Orice realizare spirituală se poate rezuma printr-o frază: iniţiatul îşi inversează centrul său de greutate. Pentru el ponderabilitatea e fixată în ceruri. E o aplicare a legii de analogie inversă.” (p. 286)
Fiul Craiului porneşte la drum “ca vântul”, şi nu “ca gândul”, arătând că se află la începutul realizării sale, în faza “Micilor Mistere”.
După întâlnirea cu tatăl său deghizat în piele de urs, Fiul Craiului o ia la drum spre destinul său, investit prin pielea de urs cu o transmisiune iniţiatică războinică nordică, al cărui simbol prin excelenţă este acest animal.
Credinţa în maleficitatea Omului Roşu este generală, ca şi punerea în gardă împotriva lui. “Roux poil est félonie”, spune un proverb francez. În germană: “Rote Haare, Gott bewahre”. Iuda era roş, tot aşa şi Irod, iar în viitor la fel va fi şi Antihristul. În pseudo-Aristot: “Blonzii sunt mărinimoşi, căci ţin de leu, roşii sunt foarte rău, căci ţin de vulpe.” Verdele este culoarea vegetaţiei, a spiritualităţii, în timp ce roşu este culoarea nisipului din pustiu. Baal se vopseşte în roşu ca să coboare în Infern. Esau, fratele lui Iacov, care-şi vinde dreptul de întâi născut (adică principatul spiritual) pentru un blid de linte, era “roş de tot ca o manta de păr” (Facerea 25, 25). Atlanta era leagănul rasei roşii, în extremul occident; leagănul rasei albe era în extremul Nord, în Insula Albă, căreia i se mai spune Insula Verde, Verdea Erin “Gronland”.
Spânul nu este un om fără barbă, ci un om lipsit de posibilitatea bărbii, lovit de o stârpiciune congenitală a sistemului capilar al feţei sale. “În felul lui este o specie de castrat. Creşterea bărbii este rezultatul unei posibilităţi fiziologice expansive; lipsit total de ea, Spânul este exclusiv constrictiv, neted, lustruit ca o gresie, dar pe asemenea piele se ascut tăişurile de brici... Când e stăpânul unei fiinţe vii, nu poate avea prin fire, decât un rol vampiric-comprehensiv faţă de ea; când însă această fiinţă păşeşte pe calvarul unei realizări iniţiatice, îi subţiază toate elementele individuale din ea, până dispar. Or aceste elemente sunt prin definiţie limitative şi de aici se vede rolul eminamente pozitiv al Spânului, fără ca el să-şi dea seama.” (p. 289)
Pe de altă parte, Spânul reprezintă pe Principium Individuationis, Egoismul Radical, egoismul pentru egoism, prezent în fiul de crai ca în toţi oamenii, şi care trebuie ros pentru ca posibilităţile universale ale eroului să fie descătuşate, producându-i apoteoza finală, îndumnezeirea.
Putem spune că omul obişnuit e cenuşiu, amestec indistinct de alb şi negru, de Alb şi Harap. Realizarea spirituală constă în a discrimina prin separaţie, Harapul de Alb. Când operaţia a reuşit, cele două elemente antinomice se erodează unul pe altul, devenind egale prin această purificare. “Separaţia, efectuând o discriminare calitativă în masa haotică a posibilităţilor noastre, presupune un mers înainte fără şovăire, deci o interdicţie totală de a privi înapoi, de a te întoarce din drum. În toate tradiţiile găsim această interdicţie împinsă până la aspectul ei literal, aproape superstiţios.” (p. 292)
“La fiecare pas ce-l facem, lăsăm în urmă un reziduu care este propria noastră umbră, pe care, în mod obişnuit, o târâm după noi. Când însă, prin iniţiere, se produce separaţia de care am vorbit, cordonul ombilical care ne leagă de propriul nostru spectru este tăiat, iar umbra şi reziduurile se obiectivează pentru o ultimă bătălie, devin autonome şi implacabile, frustrate de principiul lor de viaţă [...].” (p. 293)
Spânul, care este un abces de fixaţiune, se lipeşte de Harap-Alb ca o ventuză, iar restul basmului este sforţarea fiului de crai să-l poarte în cârcă fără să-i dea atenţie, până când spectrul se va stârpi. Asprimea Spânului faţă de Harap-Alb face ca rolul acestuia să fie al unui guru. “Şi gresia este un guru faţa de coasă.” (p. 294)
Coborât în “Fons terribilis”, fiul de crai moare dizolvat în “Vitriol”, apoi e expediat din nou la lumina zilei, “renăscut”, “regenerat” într-o nouă fiinţă, “Harap-Alb”.
Spânul îşi murmură secretul: “Chima Răului, / Pe malul pârâului.” Ceea ce trebuie să însemne: “Schema Răului / Pe malul pârăului.” Spânul se desemnează pe sine însuşi: “sunt schema, sunt figura răului pe faţa apelor, care le înveninează fiinţa.” Dar şi “sunt pocitura, schimonositura răului, urâciunea pustiirii, oglindită pe faţa apelor, adică asupra întregii creaţii. El nu este Răul, ci schema, Arhetipul Răului, deci Principium Individuationis, principiul extremei distinctivităţi, al Egoismului Radical, care dă rigoare Manifestării. “În tradiţiile occidentale, acest Principium Individuationis care împinge şi pe atom să vrea să fie numai şi numai el însuşi, în mod exclusiv, este desemnat ca Lucifer, Steaua căzută.” (p. 296)
“Tot episodul este scris cu o rafinată subtilitate. Cum ar fi putut un ţăran ignar să vâslească cu atâta îndemânare şi noroc pe o mare de ambiguităţi?” (p. 297)
Vrăjmăşia înverşunată dintre erou şi spân ascunde un complementarism funciar, cei doi antagonişti fiind nedespărţibili. Resorbiţi în final în Marea Unitate, rămân şi acolo inseparabili.
Într-un sens imediat, Spânul e Dragonul, Păzitorul Pragului, pentru că îl găsim la cele două capete, la cele două porţi ale traiectoriei iniţiatice a eroului: prima oară la gura fântânii, când acesta primeşte numele sacru de Harap-Alb. A doua oară la capătul superior, când suferă din partea Spânului a doua moarte, care-l face să treacă de la Micile Mistere peste pragul Marilor Mistere.
Interesantă este expectativa calului în episodul înrobirii Fiului de Crai. Dacă episodul ar fi avut numai un sens imediat, aparent, ar fi fost logic ca animalul să-şi apere stăpânul. În realitate Eul eroului se va măcina între Cal şi Spân, ca între două pietre de moară.
Aspectul pozitiv al Spânului este dovedit prin faptul că el îl scoate pe Harap-Alb din pădurea fără speranţă, ale cărei desişuri le cunoştea ca în palmă.
“Doctrina ciclurilor, unanim prezentă în toate tradiţiile, învaţă contrar tuturor teoriilor astăzi acceptate, că depănarea unui ciclu uman se propagă nu progresiv, ci descendent, de la calitate la cantitate. Ciclul însemnează cerc şi cercul are un centru. Prin urmare, spirele care pleacă de la acest centru sunt cu atât superioare calitativ, cu cât sunt mai apropiate de el. De aceea suntem azi în plin regn al cantităţii.
Deci, simbolic vorbind, ciclul îşi toarce firul de la lumină la întuneric. Lumina pe care o primeşte planeta neptun nu se poate compara cu aceea primită de Venus. Decadenţa aceasta progresivă era indicată în Antichitate prin secvenţa Vârstelor de Aur, de Argint, de Aramă şi de Fier. Basmul româesc a păstrat bine această datină, când arată pe Făt-Frumos străbătând, în realizarea lui iniţiatică, în mod necesar calea inversă dezvoltării ciclice, pentru că e o reîntoarcere la origini, pădurile de Aramă, de Argint şi de Aur, uneori de Diamant, ultima indicând integrarea în Eternitate, diamant incoruptibil.
În hinduism, Vârstele sunt indicate respectiv cu numele de Satya-Yuga, Treta-Yuga, Dwapara-Yuga şi Kali-Yuga. Numele acestei din urmă Yugă, Kali, însemnează printre altele Negru, pe când prima Yuga este firesc luminoasă. Deci ciclul este cuprins între termenii antinomici de Alb şi Negru. Cine-i poartă numele, precum Harap-Alb, este Eonul; deci ciclul în integritatea lui: începutul alb, sfârşitul negru şi, în acelaşi timp, reîntoarcerea spre centru şi începutul unui nou ciclu.
Marile tradiţii ale ciclului se manifestă în mod necesar în momentele providenţiale ale lui. Ultima tradiţie a ciclului este tradiţia arabă, în plină desfăşurare a Vârstei întunecate. De aceea arabii sunt “negri”.
Din cauza polivalenţei simbolurilor, “negru” mai are şi un alt sens, metafizic, reprezentând faţa supremă, nemanifestată a Principiului. În adevăr, negrul nu e o culoare, ci e deasupra şi îndărătul lor. Este ceea ce se numeşte în teologia areopagitică un termen apofatic, o “determinaţie negativă” a Principiului, în ipostaza sa supremă, ca şi alte determinări negative, precum Tăcerea sau Vidul. Ca ultimă tradiţie în ciclu, Islamul face joncţiunea cu prima tradiţie din el, tradiţia hyperboreeană, ca şarpele Uroboros ce-şi muşcă coada. Harap-Alb în calitate de Eon şi de Androgin însumează în el pe Alfa şi Omega ale Ciclului, atât pe plan microcosmic cât şi pe plan ciclic. Uneşte cele două tradiţii în principiul lor comun. De aceea este “Alb”, dar şi “Harap”, arab.” (p. 300-301)
Dintre toate ştiinţele tradiţionale, “geografia sacră” a fost prima care a dispărut, urmată de “istoria sacră”. În amândouă cazurile e vorba, în primul rând, de cunoaşterea determinaţiilor calitative ale Timpului şi Spaţiului, aşa cum se prezintă nu numai în Macrocosm, dar şi în Microcosm, în om.
În sensul ei superior, negrul simbolizează starea principală de Nonmanifestare, şi astfel trebuie înţeles numele de Krişna, prin opoziţie cu acela de Arjuna, care înseamnă “alb”, unul şi celălalt reprezentând respectiv nonmanifestul şi manifestatul, nemuritorul şi muritorul, “Sinele” şi “Eul”.
Ca Ţară Neagră, România a ocupat şi ea un loc spiritual central (numită şi Kara-Bogdan, Kara-Iflak, Bilarapsiku zemliu, conducătorii ei fiind Negru-Vodă, Kara-Ştefan, Basarabi).
Ioan Corvin, Principele Transilvaniei, tatăl regelui Matei Corvin este “negru”, după cum îl arată numele. În cronicile occidentale este numit “Le Chevalier blanc de Valachie”. Era deci un Harap-Alb.
Ştefan cel Mare era o reprezentare hominală a Bourului Alb, şi de aceea Turcii îi ziceau Kara-Ştefan, Ştefan cel Negru.
“Totalul acesta de fapte ne face să presupunem că “Harap-Alb” a putut fi numele necesar al Şefului Suprem al unei ierarhii iniţiatice, care, în momente istorice binecuvântate, s-a manifestat şi în exterior, în istorie, aşa cum ne este ea accesibilă; în mod obişnuit numele şi entitatea sunt ocultate de-a lungul veacurilor. Se poate ca taina funcţiei lor să fi fost încredinţată sub formă simbolică unor basme, în genul aceluia pe care îl studiem acum. Veşmântul de mit învăluie ceea ce nu trebuie ştiut; puerilităţile aparente exorcizează indiscreţiile. Se transmite neînţeles de-a lungul veacurilor un fel de testament criptat, până când, la ora hotărâtă de destin, “Piatra din Vârful Unghiului” va fi scoasă din şanţ şi aşezată acolo unde trebuie.” (p. 307)
Conform lui Hasdeu, care la rândul său îl citează pe istoricul Jordanes, pileaţii care constituiau clasa dominantă în Dacia erau numiţi Sarabi. Aşadar, Dacia a fost numită încă din Antichitate Ţara Arabilor. Hasdeu consideră că Basarabia este o supravieţuire în istorie a anticei Arabii.
Pe vremea imperiului roman, doar două provincii erau numite Felix: Dacia şi Arabia. Ambele nume ar trebui puse în legătură cu “Insulele Fericiţilor”, una din denumirile centrelor spirituale.
Mai mulţi dintre Basarabi au purtat porecla de “negru”, iar în ale lor “armes parlantes” apar capete de negri. Nu este deci exclus ca “Harap-Alb” să fie printre altele un “Sarab-Alb”.
“Hasdeu descompune pe “Sarab” în Sar şi Ab. Primul membru al cuvântului, Sar, înseamnă Soare, Principe, Domn, Şef, în dialectele indo-europene şi în acele semitice. În sanscrită Sur, Surya este Soare, Stăpânul prin excelenţă al lumii; în ebraică şi chaldeană, limbi semitice, avem Sar şi Sara, Principe şi Principesă. Apoi la popoarele ariene, Sri, Sol Soare, Sir, Sire, Messer, Messire, Monsieur. La noi în afară de Soare, îl găsim sub formă pură dar ambiguă de “sur”: sensul imediat de cenuşiu indică mai degrabă un fel de indistincţie a culorilor in excelsis: Cer Sur, cal sur, vultur sur. E un fel de culoare a Eterului şi a Tăriei. E posibil deci, ca termenul “cal sur” să însemne de fapt “cal soare”, ce trebuie pus în legătură cu calul năzdrăvan din basme pe care, îl găsim uneori desemnat ca “Bun-Galben-de-Soare”. Harap e forma populară a lui Arab; posibila tangentă a acestuia cu Sarah arată că “Harapul” din basmul nostru, înseamnă “stăpân”, “domn”, “cap”. Nu e negru în sensul rasial al cuvântului, ci în acela de etiopian, de fiinţă transcendentă îmbrăcată şi arsă de Eter. Sfânta Duminică, Arhanghelul Solar, este şi ea “Dea Syra”, zeiţa sură, domnind în miticul “Heliopolis” şi în “Syria” primitivă, care, cum am mai spus, nu trebuie deloc confundate cu oraşul şi ţara istorică ce poartă acest nume. După tradiţia musulmană, în Syria primitivă se păstrează “limba solară”, “loghah suriyanah”, adică limba primordială a prezentei umanităţi. Adoptat de “Dea Syra”, e firesc ca fiul de crai să devină “Harap-Alb”, pentru că şi zeiţa este “Neagră-Albă”, pentru motivele pe care Guénon le citează îndelung, în extrasele reproduse de noi.
Cât despre a doua parte a cuvântului, Ab sau Ba (invertirea e unul din fenomenele cele mai obişnuite în lingvistică), o găsim tot aşa de universal răspândită. Ab, Ba, Pa, înseamnă tată, deci tot “Şef”. Împreună cu ma e prima monosilabă pe care o strigă un copil. Mai este o “coincidenţă” fonetică, dacă împărţim pe Sarab în Sar şi Rab. Ultimul cuvânt înseamnă în limbile semitice, Domn, Stăpân. În arabă e unul din numele divine, exclusiv rezervat lui Dumnezeu. Cum Sur e sanskrit şi Rab arab, s-ar putea ca Sarab să fie un nod, un punct de coincidenţă, semnul unei joncţiuni între tradiţia hindusă, direct ieşită din Tradiţia Primordială (ca şi tradiţiile dacă şi celtică), şi tradiţia arabă, ultima apărută în ciclu. Casta stăpânitoare din Dacia dădea preoţi şi regi. Reprezenta deci mai mult decât brahmanii din India, exclusiv sacerdotali. Sarabii pot fi mai degrabă apropiaţi de ceea ce desemnează în India numele de Hamsa, fiinţe deţinătoare ale ambelor puteri, sacerdotală şi regală, deci în realitate deasupra tuturor castelor. Or, aşa sunt caracterizaţi deţinătorii Tradiţiei Primordiale. Chiar Arabii au subliniat calitatea seniorială a numelui lor. Proferul Muhammad, voind să sugereze calitatea lui de “om divin”, spunea: “Ana Arab bila Ain”, “sunt Arab fără litera ain”. Rămâne numai Rab, “Domn”, care, cum am spus, este un nume exclusiv divin.” (p. 308-309)
Rab din arabă a putut fi la început, în virtutea legii analogiilor inverse, bar, monosilab propriu Mistreţului, Varaha, Boar în engleză, bor, bro, vier. Astfel de inversiuni care arată faţa ascunsă a lucrurilor se mai găsesc. Harap-Alb, care este Sarab Alb, poate fi Sar Bar Alb, Domnul Mistreţ Alb. Cele două poveşti principale ale lui Creangă, Povestea Porcului şi Harap-Alb, ar putea să aibă ca erou pe aceeaşi fiinţă, diferit mitologizată.
“Spânul pare rău, din perspective foarte exterioare; în realitate reprezintă aspectul de rigoare al Principiului, care coboară în lumea noastră, în căi neînţelese. Trebuie lăsat să-şi facă treaba.” (p. 310)
Perechea Harap-Alb şi Spânul este precedată de perechea Herakles-Euristeu. În Bhagavat-Gita îi găsim pe Krişna şi pe Arjuna urcaţi în acelaşi car, în bătălia de la Kurukşetra.
Posibilităţile superioare ale lui Harap-Alb se realizează de-a lungul gunei sattwa, fixate în calul de foc, cele inferioare se fixează în Spân. Calul năzdrăvan şi Spânul sunt complementari şi corelativi de-a lungul unui ax vertical.
Funcţia Împăratului Verde, Monarh Universal, este anemiată şi ofilită, redusă la imanenţă, la simplă virtualitate.
Ipostaza de slugă a lui Harap-Alb este eminamente catartică şi răscumpărătoare.
“În realizarea lui Magnum Opus spiritual alchimic, pentru care Questa lui Harap-Alb este o imagine tipică, desăvârşirea Operei are trei etape succesive principale: opera la Negru, inerentă “separaţiei” şi “putrefacţiei”; opera la Verde sau la Alb şi opera la Roşu, l’œuvre au noir, l’œuvre au blanc ou au vert, l’œuvre au rouge; Nigredo, Albedo, Rubedo, simbolizate respectiv de Plumb, de Mercur şi de Sulf. Pe toate trei le străbate Harap-Alb, opera la negru, în separarea care a avut loc la fântână, când a devenit sclavul, negrul Spânului, separare perfect indicată de numele dual Harap-Alb, opera la alb, indicată în acelaşi nume, sau la verde, cât se află la curtea lui Verde-Împărat şi opera la Roşu, desăvârşite lui Magnum Opus, când “sleieşte” muncile date de Roş-Împărat.” (p. 314-315)
Interesant este faptul că la masa Împăratului Verde sălăţile (verzi) sunt în deficit, lucru care confirmă observaţia iniţială că lumea pe care o dirijează el este profund anemiată.
“Tirania” spânului îl trimite pe eroul nostru la isprăvi care îl restructurează şi pe el, şi Lumea. Ursul simbolizează casta Războinicilor, deci dacă grădina este a Ursului, cauza se află în ceea ce se numeşte revolta războinicilor, a Ursului contra deţinătorilor puterii supreme, simbolizate de Mistreţ. Acestei uzurpări trebuie să-i pună capăt Harap-Alb.
Harap-Alb zboară pe spinarea calului în insula verde a Sfintei Duminici. Pe aceeaşi insulă se află şi Grădina Ursului. Sfânta şi Ursul coabitează acelaşi spaţiu, Insula Verde. “Cum zeiţa locuieşte în mod necesar în centrul insulei, din cauza caracterului ei solar, ursul nu poate ocupa decât periferia acelui loc, după graficul îndeobşte cunoscut al centrelor spirituale, adică în punctul de tangenţă a centrului cu restul lumii, asigurând legătura în vremuri normale, dar putând s-o şi întrerupă catastrofic, în caz de revoltă. Atunci situaţia este restabilită prin intervenţii directe şi dure.” (p. 317)
Operaţia de teurgie a culegerii sălăţilor are loc la Miezul Nopţii, cum este obiceiul. Grădina se află la “răscrucile drumului”, adică în punctul chintesenţial al crucii, încă o dovadă că salăţile reprezintă Materia Primă, chintesenţa unei stări de fire, căzută într-o închisoare stearpă. Harap-Alb se îmbracă cu pielea de urs ca să înşele ambianţa ostilă, aderând aparent şi exterior la ea. Pe din afară războinic, pe dinăuntru contemplativ.
Aruncarea blănii este ceea ce se numeşte în organizaţiile secrete un “gest de recunoaştere”. Prin el, Harap-Alb îi face cunoscut ursului că printr-o parte din fiinţa lui este şi el urs. Lucru perfect adevărat.
Harap-Alb, ca Mistreţ, a descătuşat chintesenţa verde din stăpânirea Ursului. Legăturile dintre Polul pământesc şi Polul Ceresc fiind ligaturate, Harap-Alb a deznodat ligatura, restaurând pe Sfânta Duminică în legitimă suzeranitate în grădina uzurpată de urs. Harap-Alb apare în ipostaza unui Avatar, a unui Mântuitor al Lumii.
A doua expediţie de recuperare vizează capul cerbului şi pielea lui, împodobită cu pietre nestemate. Trofeul de data asta nu mai este vegetal, ci animal combinat cu mineral. “În prima expediţie trebuia câştigat Elixirul de viaţă lungă, aspect vegetal al lui Magnum Opus, în a doua, Piatra filosofală, aspectul lui mineral.” (p. 320)
Al doilea drum în şaua calului, format tot din salturi calitative, duce tot la Sfânta Duminică. Cerbul, ca şi Ursul, se află pe aceeaşi insulă cu “Crăiasa Zânelor, / Minunea minunilor.”
Punându-şi obrăzarul lui Statu-Palmă-Barbă-Cot, eroul supralicitează groaza şi grotescul, pentru a putea înfrunta entităţile cele mai terifice ale Infernului printr-o întrecere cu ele.
Cerbul simbolizează Mercurul. În tratatele de Alchimie se utilizează asonanţa dintre Cervus fugitivus şi Servus fugitivus, una din designaţiunile labilităţii Mercurului. Statu-Palmă, polimorf, este şi el un aspect infernal al Mercurului cu o mie de feţe. “Mercurius vincit Mercurius”. Mercurului otrăvit şi otrăvitor, degradat şi virulent care este Cerbul, Harap-Alb îi opune obrazul asimetriei şi deritmiei, al grotescului şi al absurdului, masca Haosului nediferenţiat.
Cerbul este un Păzitor al Pragului. Mulţi dintre cei ce exercită această funcţie au privirea otrăvitoare. Este unul din aspectele descendente şi coagulante ale lui Kundalini.
Gestul tăierii nodului vital al Cerbului se face în miezul zilei, în opoziţie cu cucerirea salăţilor, care s-a împlinit la miezul nopţii. Harap-Alb reuneşte dualitatea Soare de Zi şi Soare de Noapte.
“Expediţia lui Harap-Alb contra Cerbului aparţine aceluiaşi familii mitice ca şi omorârea Meduzei de către Perseu. Eroul nostru este înarmat cu obrăzarul lui Statu-Palmă ca şi Perseu cu casca lui Hades; are sabia lui Barbă-Cot ca şi eroul grec secera lui Hermes. Privirea Cerbului, ca şi a Meduzei, omoară.” (p. 232)
Sfinţenia simbolului Cerbului ne este arătată prin faptul că în bestiarul medieval, cerbul aşezat lângă un izvor de apă simbolizează sufletul însetat după apa Eternităţii.
Sfânta Duminică este Polul Ceresc, şi Verde-Împărat, Polul Pământesc. Darurile spirituale cucerite cu ajutorul Sfintei Duminici coboară în lumea noastră prin translaţii succesive descendente.
Prin aducerea pieii cerbului şi a nestematelor în Împărăţia Verde, are loc o reanimare alchimică a germenilor căzuţi în părţile neînsufleţite ale Universului.
“Toate nuanţările, toate accentele şi sugerările tacite, înaintările şi retragerile din pagina citată, întăresc bănuiala că Creangă era conştient şi lucid despre cele privitoare la simbolurile esenţiale pe care le expune în formă ţărănească.” (p. 327)
Baia a fost una din capitalele Moldovei incipiente. S-a păstrat sigiliul vechiului oraş Baia (Civitas Moldavensis). Datează cu certitudine din sec. al XIII-lea. Inscripţia sună: “Sigilium capitalis civitatis Moldavie”.
“Cum ştiinţa heraldică aparţine Hermetismului, cu un caracter net simbolic, cu oglindiri succesive pe planuri secunde, vom încerca o tâlcuire sumară a acestei peceţi. Ca toate ştiinţele tradiţionale, heraldica are un dublu caracter, macrocosmic şi microcosmic. Din acest ultim punct de vedere, este de ajuns să reamintim că heraldistul care studiază o stemă trebuie s-o considere atârnată de gâtul proprietarului ei. Prin urmare, stema exprimă virtualităţile din inima şi pieptul posesorului ei, posibilităţile lui cele mai adânci, latenţele sale. Prin urmare, stema exprimă virtualităţile din inima şi pieptul posesorului ei, posibilităţile lui cele mai adânci, latenţele lui. Prin urmare “mobila” Blazonului exprimă hieroglific “Abisul” titularului. Este o iniţiere, care transmite anumite “influenţe spirituale”, o Barakah, cum spun arabii. Acestea sunt valabile nu numai pentru o fiinţă omenească, dar şi pentru o cetate sau un stat. Privită de un profan, stema Moldovei are Soarele în stânga şi Luna în dreapta, ceea ce este o anomalie. Atârnată de gâtul unei persoane, situaţia se inversează şi redevine normală. Chiar când se află pe un sigiliu, pe un tron, pe o piatră votivă, stema tot pe pieptul Omului Universal se află.” (p. 328)
În stema Moldovei, Bourul se află “en abîme”, ca în bârlogul său, care devine un punct generator de vibraţiuni determinând destinele ulterioare ale noului stat. Bourul împerechează, în mod androginic, Soarele şi Luna din dreapta şi din stânga lui, aducă suscită o mişcare ondulatorie pozitiv-negativă, singura care poate face viabilă o entitate în această lume a dualităţii.
“În sigiliul cetăţii Băii, care datează, aşa cum am spus, dinainte de întemeierea Moldovei, adică înaintea “proiectării” în istorie a mitului lui Dragoş cu Bourul, găsim un trilob, configurat pe schema invizibilă a unui triunghi cu vârful în sus. În punctele interstiţiale ale trilobului se găsesc trei steluţe, formând fireşte un triunghi cu vârful în sus. Amândouă triunghiurile se întrepătrund, formând pecetea lui Solomon, simbol universal, semnificând în primul rând unirea cerului cu pământul, apoi a altor complementare. După Simeon Florea Marian, bourul urmărit de Dragoş, avea trei stele în frunte, pe care le găsim în sigiliul Băii, ca şi în alte corpuri iniţiatice. Şi Baia era o cetate... În câmpul acestei uniri de contrarii, adică în “inima” sigiliului, se găseşte un cerb în profil în plină goană, prins ca într-un instantaneu fotografic. Prin urmare avem o imagine a lui Cervus fugitivus, unul din simbolurile Mercurului labil [...].” (p. 329)
Etapa ultimă a realizării iniţiatice a lui Harap-Alb pe plan cosmologic, adică împlinirea Micilor Mistere, este simbolizată de cucerirea fetei Împăratului Roş.
Trăsătura definitorie a Spânului, tendinţa nepotolită de compactare, de egocentrism, de mers retrograd ca a constelaţiei pe care o însumează, e pusă în evidenţă de Creangă, când Spânul porunceşte lui Harap-Alb să nu-şi ridice ochii de la el, să stea strâns îndărătul scaunului său. Dar această compactare este şi o disciplină de concentrare.
Vorbele păsărelei: “mâncaţi, beţi şi vă veseliţi, dar de fata împăratului Roş nu vă gândiţi” sunt din familia lui “luaţi, mâncaţi că acesta este trupul meu” hristic. Păsările sunt unanim simboluri de entităţi angelice. Pasărea aduce un mesaj transcendent. “[...] cititorul nu trebuie să se lase înşelat de truculenţa şi de suculenţa episodului; pasărea discriminatoare este identică cu porumbelul care se coboară în fiece Vineri deasupra cupei Graalului pentru a opera transmutaţiunea.” (p. 332)
Împăratul Roş este regentul sângelui şi înfruntarea lui este probaţiunea cea mai anevoioasă prin care trebuie să treacă un iniţiat, pentru că străbate Niagara patimilor şi a tuturor instinctelor care-şi au suportul şi sediul în sânge.
Cum putem găsi, în lichidul sanguin, linia sinuoasă care desparte substanţa euharistică din el, de aromele inferioare mortale ce slujesc la oficierea celor mai sinistre mistere tyfoniene ale Măgarului Roşu. În India, măgarul e montura lui Mu-devi, aspectul infernal al lui Şakti. Nu este o contradicţie în faptul că Hristos intră în Ierusalim călare pe un măgar, adică dominând ceea ce reprezintă măgarul.
“A se aventura singur prin marea de foc, fără conducător, e o dovadă de descalificare majoră în periplul iniţiatic. De aceea, vedem pe Harap-Alb, deşi Avatar şi erou solar, neîncumetându-se să acţioneze în căutarea lui decât după ce solicită toate forţele ambianţei, de la cele mai umile până la cele mai înalte, de la furnici şi albine, de la dihaniile primordiale polimorfe, regentând stihiile, puterile bazice ale lumii, până la calul înaripat şi Sfânta Duminică. Şi ajutorul lor îl obţine printr-un schimb de procedee, prin fraternizare cu ele, păstrând totuşi distanţele şi hegemonia sa.” (p. 334-335)
Din punct de vedere superior al culorii roşii, ne putem da seama de importanţa “Operei la Roşu”, a lui “Rubedo”, când vedem că un suprem iniţiat, cel mai mare Maestru spiritual al Islamului, Muhyiuddin ibn Arabi, purta epitetul de “Sulful Roşu” (elkebritul-ahmar), care unul care a dus la capăt Magisterul Hermetic, în domeniul mai întâi ai “Micilor Mistere”, apoi în acel al “Marilor Mistere”.
Dacă în cazul Ursului şi al Cerbului este vorba de devieri care împiedicau legătura organică a Zeiţei Solare cu lumea pe care o regentează Sfânta Duminică, în cazul Împăratului Roş nu mai este vorba de o deviere, ci de o subversiune, de o rupere deliberată cu Centrul Suprem. “Împărăţia Roşie desfiinţase voit tot ce o lega cu Ţinutul Suprem, de unde pe vremuri îşi trăsese legitimitatea şi justificarea ei. Cum însă, în ciuda oricărei rupturi, Autoritatea Supremă rămâne neştirbită în magisterul ei, din cauza raportului de ireversibilitate dintre Principiu şi manifestare, dintre Centrul Suprem şi centrele derivate din el, restaurarea echilibrului se produce, lăsând însă mai întâi civilizaţia revoltată să piară prin propriile ei excese, făcându-şi toate mendrele, şi această observaţie se aplică cel puţin tot aşa de bine la civilizaţia modernă, cât şi la îndepărtata civilizaţie roşie a Atlantidei.” (p. 337)
Mesajul volatilului sacru atlant, Fenixul roşù, este să fie trimis cineva să salveze ce se mai poate salva din civilizaţia roşie, chintesenţa ei, adică fata Împăratului Roş, “farmazoana cumplită”, lichidând în acelaşi timp reziduurile inutile din civilizaţia satanizată.
“Acestea sunt consideraţiile care ne-au făcut să credem că Împărăţia Roşie este împărăţia roşie a Atlantidei. Atlantida, care-şi trăia ultimele momente, în care ştiinţa sacră decăzuse într-o magie roşie a sângelui (întovărăşită uneori de delir sexual) cum avea să se perpetueze la îndepărtaţii ei descendenţi, pieile roşii din America centrală şi de Sud. Cu puţin înainte de cucerirea Mexicului de către Cortés, la 40.000 de oameni li se smulsese inimile vii într-o singură zi festivă.
Guénon aduce asupra prăbuşirii Atlantidei precizări interesante. Nu a dispărut toată dintr-o singură dată: insula despre care vorbeşte Platon era o ultimă rămăşiţă. Şi nici după prăbuşirea relatată de Platon nu a pierit în întregime: elementele ei încă valabile au avut timpul să se salveze pe “corabia” simbolică (Potopul lui Noe este potopul Atlantidei), să emigreze şi să se agregheze la alte tradiţii. Acesta este tâlcul cuceririi fetei Împăratului Roş de către Harap-Alb.” (p. 338)
Guénon crede că în civilizaţia celtă elementul pur metafizic era hyperboreanm, iar ştiinţele cosmologice, intermediare, desemnate cu numele generic de hermetism, aveau o origine atlantă.
Vedele sunt categorice: India nu a fost la început ţara cunoscută acum sub acest nume. Ea a avut localizări geografice succesive, de la punctul de plecare, strict polar.
Îndârjirea cu care monarhul atlant îşi apără fiica ne arată că împărăţia lui este moartă fără ea. Prăbuşirea ei proximă în valuri este implicită.
În tradiţiile greceşti este vorba despre un mit ai cărui supravieţuitori sunt Deucalion şi Pyrrha. Or, Pyrrha înseamnă în greceşte roşu aprins.
“Cum vedem, în toate tradiţiile est-europene dăinuie amintirea unor eroi, a unui neam roş, venit din altă parte care s-a amestecat cu aborigenii.” (p. 340)
Toată istoria din ultimele 5-6 milenii îşi are cheia în joncţiunea dintre curentul hyperborean şi cel atlant.
Episodul întâlnirii lui Harap-Alb cu Regina furnicilor şi cel al întâlnirii cu Regina albinelor demonstrează că eroul nostru a ajuns la gradul acela de realizare spirituală care este caracterizat în esoterismul musulman cu denumirea de “Caritate Cosmică”.
“Înainte de a face un stup, Harap-Alb îşi întoarce căciula cu gura în sus şi se dă la o parte. Albinele se adună ciotă în ea. Acest amănunt arată că facultăţile chintesenţiale din om, elementele lui sintetice şi intelectuale sunt localizate în cap. Dar căciula întoarsă indică o inversiune: capul, vârf de unghi în fiinţa omenească, devine cupă când vrea să se umple cu influenţele cereşti. Un plan real de fire este activ faţă de planurile inferioare, fiind pasiv faţă de planurile superioare. Acesta este secretul realizărilor spirituale.” (p. 345)
Pentru un cunoscător, este tulburător contrastul dintre rigoarea tehnică şi doctrinară a simbolurilor folosite de autor şi dilatarea lor verbală, fără ca ultima să dăuneze primei.
Toate personajele pe care le va suscita Harap-Alb sunt obiectivări ale latenţelor lor. Un solve în interior se coagulează în afară, în natura ambiantă. Strigătul interior îşi găseşte ecou sub formă de entităţi, care proced prin sciziparitate din Harap-Alb.
“Râzi tu, râzi, Harap-Alb” – râsul lui Harap-Alb este râsul Demiurgului care dă naştere lumilor prin hohotele lui.
“În istoriile literare, Creangă, chiar ca scriitor de basme, trece drept realist. Epitetul este just, mai mult decât cred cei ce l-au făurit. Ce realist poate fi aşezat lângă un scriitor care reuşeşte să plăsmuiască fiinţe incredibile ca Himera, Grifonul, Sfinxul şi Nimfele Hesperide, care să vorbească şi să se comporte tot aşa de natural ca nişte ţărani din Vânătorii Neamţului şi din Baia?” (p. 347)
Aspectul teratologic al lui Gerilă, oricât de înfricoşător ar fi, ni-l arată stăpânul şi în acelaşi timp captivul propriei lui forţe. Gerilă este Regent al Focului, al Focului Filosofal, al Focului din Athanor. Acţiunea lui este exclusiv descendentă şi compactantă, ceea ce ni-l arată Regent al gunei Tamas. Funcţia lui este să dea consisdenţă bazică volatilului. “Mă rog, foc de ger era, ce să vă spun mai mult?” – definiţia în limba ţărănească a Magnum Opus. Buzele lui uriaşe ni-l arată şi stăpân al Suflului, al Pranei, care vehiculează Focul. Ridică la superlativ puterea pe care o avem cu toţii, suntem toţi Gerilă, deoarece prin modificarea strângerii buzelor şi precipitarea respiraţiei, putem transforma suflul cald într-un fir de ger.
Gerilă precede celelalte elemente în basm, pentru că ţine cheia celorlalte. Dă consistenţă focului, deci cu atât mai mult o dă Pământului (Flămânzilă) şi Apei (Setilă).
Flămânzilă, următoarea entitate, reprezintă pământul, limita compactării începute cu Gerilă.
“Şi în Gerilă, în Flămânzilă, în Setilă, pe lângă caracterul comun zodiacal, mai găsim o trăsătură unică. Absolutul se oglindeşte în ei într-un “absolut” de pasiune, nepotolit cu nimica, pe care relativitatea darurilor pământului nostru nu-l poate sătura. Este o tindere spre Absolut, moartea călcată prin moarte. Privită astfel, o posibilitate nu se epuizează aditiv niciodată, ea trebuie să treacă la limită, fie prin supralicitare, fie prin integrare, cum se va întâmpla la sfârşit; a doua moarte a lui Harap-Alb atrage “stingerea” cuaternarului elementar.” (p. 349-350)
Ochiul sintetic al lui Ochilă, nefiind organul dual obişnuit, nu reprezintă calitatea sensibilă, care caracterizează elementul foc. El reprezintă Eterul, identificându-se cu Ochiul Eternităţii, ochiul frontal al lui Şiva. Acest ochi vede concomitent Zenitul şi Nadirul, cele patru puncte cardinale şi intermediare, din punctul central de unde pleacă cele şase direcţii ale spaţiului, adică din miezul crucii cu trei dimensiuni.
“Ochiul central al lui Şiva preface în cenuşă Manifestarea, arătându-i caracterul iluzoriu, fapt cu măiestrie insinuat de povestitorul nostru, când îl face pe Ochilă să spună: “Toate lucrurile mi se par găurite ca sitişca şi străvezii ca apa cea limpede”. Entităţile pe care le întâlneşte Harap-Alb sunt Regenţi ai Elementelor, dar pe ele proliferează şi alte forţe obscure ale Naturii, al căror nod trebuie să-l desfaci cu multă băgare de seamă ca să nu-l rupi. Pe lângă aceasta mai au şi un caracter extracosmic, tangenţial cu Natura, de unde şi caracterul lor de “exil”, din care trebuie să-i scoată Harap-Alb prin incantaţiile lui. Invocaţiile lui sunt mântuitoare. Ochilă vede toate minunăţiile cerului şi ale pământului, dar nu se poate urni fără ajutor, pentru că viziunea imediată şi literalistă a lumii nu o posedă. Şi lui, şi celorlalţi tovarăşi, posibilităţile imediate ale lumii nu pot să le potolească setea, foamea, frigul şi nevoia de orientare şi cunoaştere. Sunt deci exilaţi în lumea asta, cum am spus-o mai sus.” (p. 351)
În Păsări-Lăţi-Lungilă, Harap-Alb a înşirat o adevărată litanie a Omului, Universal, o evocare treptată şi incandescentă a lui, sub aspectul său de “măsurător” şi de mistuitor al Cosmosului. Este stăpân şi digerator al Păsărilor, deci a ceea ce ele simbolizează, Intelecţiunile. Ca şi Herakles, este un actualizator neostenit de coordonate rectilinii şi polare. Este rectorul Elementului Aer.
Harap-Alb a actualizat în jurul lui armata celor cinci elemente.
O imagine a ştiinţei şi folosofiei moderne:
“Câte-n lună şi în stele,
De-ţi venea să fugi de ele,
Sau să râzi ca un nebun,
Credeţi-mă ce vă spun!”
Constatarea dezordinii ciclice, dar şi a faptului că în lumea fenomenală, totul trebuie să fie inversul lumii prototipale:
“Lumea asta îi pe dos,
Toate merg cu capu-n jos:
Puţini suie, mulţi coboară,
Unul macină la moară.”
Moara din ultimul vers, situată în fundul Infernului, macină tot ce are o tendinţă descendentă în cliclul nostru: între pietrele ei, materia continuă, care mai are totuşi determinaţiuni calitative, se macină în materie discontinuă, în tenebre fără leac.
“La unul fără suflet (Împăratul Roş) trebuie unul fără lege (Harap-Alb).”
Realizarea lui Harap-Alb are caracter tantric: supralicitarea răului, branşarea lui pe nume divine de mânie şi de rigoare corespondente.
Harap-Alb şi ai lui sunt culcaţi peste noapte la “casa de aramă cea înfocată”. Acesta este Athanorul, Vasul Hermetic în care se întâmplă transmutarea elementelor puse în el la dospire. În mod normal, transmutarea se face la foc lent, dar Împărăţia Roşie fiind subversivă, Athanorul este şi el maleficiat. Athanorul Împăratului Roş este în fapt un Crematoriu. Gerilă restaurează focul în adevărata lui demnitate de Foc Filosofal: “Atunci Gerilă suflă de trei ori cu buzişoarele sale cele iscusite şi casa rămâne nici fierbinte, nici rece, cum îi mai bine de dormit într-ânsa.”
Urmează trei pagini fără pereche în literatura universală, în sensul că nu găsim nicăieri o scenă bufă împinsă până la indecenţă, cusută cu ghergheful geniului literar, ţesută pe un esoterism mai adânc.
Bătrânii alchimişti spun că “Materia Primă” a Operei, susceptibil să sufere o transmutaţie, odată pus în Athanor şi ermetic închis într-o temperatură mijlocie, prielnică vieţii, îşi îmboboceşte şi îşi dezvoltă posibilităţile în sensul expansiunii şi al deconectării. În casa de aramă are loc îmbobocirea şi înflorirea, deci actualizarea în forma lor proprie deplină a entităţilor auxiliare ale lui Harap-Alb. Aceasta este prima parte a operaţiei, Solve.
Sfada mucalită din Athanor e o expansiune a fiecăruia pentru el, pe socoteala celorlalţi, o şlefuire, o ascuţire a tăişurilor în vederea bătăliei ce s-a dezlănţuit între Împărăţia Verde şi Împărăţia Roşie.
Elementele se înfoiesc în Athanor, prosperă până la maximum de distinctivitate, ameninţând să distrugă Vasul. Gerilă este cel ce fixează până la urmă dilataţia, opunând tendinţei Solve din Athanor tendinţa Coagula. El este stăpânul şi distribuitorul amândurora.
“Harap-Alb este motorul imobil al acestor “puteri”. Este semnificativ că în toată scena nu scoate un cuvinţel. Regizorul lor imediat, animatorul lor este Gerilă, Corifeul elementelor, Regentul, Ministrantul Focului Filozofal, căruia acum putem să-i destăinumim adevăratul nume, Elias Artista.
Nimeni nu poate spune ce este exact Elias Artista, mai ales in divinis, doar atât că este suscitantul, Rectorul Focului Filozofal. În numele lui găsim reunite pe acelea ale lui Ilie şi Helios, cu atributele lor respective. Fără el Magnum Opus filozofal nu se poate înfăptui. Prezent şi operant în orice palingenezie în Athanor, ca Ilie la ritualul de circumciziune a fiecărui copil evreu, Elia se va manifesta şi macrocosmic la sfârşitul lumii, pregătind şi punând la punct acel foc cu care Hristos va mistui lumea la Parusia, la a doua venire. Igne Natura Renovatur Integra. Prin Foc Natura se va renova în întregime, spune un ilustru adagiu hermetic. Şi dacă citim numai iniţialele celor patru cuvinte I.N.R.I., vedem că sunt aceleaşi care se găseau scrise pe crucea de pe Golgota, Iesus Nazarenus Rex Iudeorum.
Cum am spus, pe când elementele se ciorovăiesc între ele şi se batjocoresc ca eroii lui Homer, Harap-Alb nu rosteşte nici un cuvânt, ca un motor imobil ce este. Se vede cât de colo că intenţia lui e să le lase să-şi facă mendrele, mai precis, să le permită să-şi dilate propria lor natură la maximul ei de eficacitate; asta, până în clipa când hârjoana se transformă în harţă, expansiunea în lăbărţare; atunci, morocănosul, saturnianul Gerilă, trânteşte o brumă groasă de trei palme şi asta-i suficient să-i harponeze, să-i fixeze în momentul lor de maximă eficienţă şi actualizare, de manifestare. Gerilă îi aţâţă, tot el îi opreşte, ca un bun corifeu ce era. De-acum înainte, Harap-Alb îşi are instrumentele bine puse la punct, dinamizate în gradul precis pentru războiul său iniţiatic.” (p. 359-360)
Una dintre regulile fundamentale ale Artei Regale este închiderea totală a Cuptorului în care se coace Magnum Opus. O astfel de închidere este realizată “din interior” de Gerilă, transformând casa de aramă a Împăratului Roş într-un sloi de gheaţă.
Urmează alte probaţiuni, cele ale Pământului şi ale Apei, simbolizate de Flămânzilă şi Setilă. “Numărul zodiacal doisprezece care înconjură ca un brâu întregul Univers, e o indicaţie că această tehnică de actualizare a forţelor elementare consistă în ridicarea lor la un grad paroxistic, la nivelul superlativ al întregului cosmos, la care, după ce-au mistuit lumea, se mistuie pe ei înşişi. Nu mai rămân decât vârtejuri de energie, particule atomice cu care se măsoară adecvat furnicile şi albinele, primele pe pământ, celelalte în aer, adică în sensul Amploarei şi al Exaltării, după termenii esoterismului musulman.” (p. 362)
Furnicile separă mierţa de seminţe de mac de mierţa de nisip.
Urmează proba în care Harap-Alb şi ceata lui trebuie s-o păzească pe fata Împăratului Roş de-a lungul nopţii. “În procesul alchimic, după prelucrarea, am putea zice, după afânarea elementelor bazice, în speţă Pământul şi Apa, elementele volatile descătuşate se reped în sus, gata să iasă din Athanor, în cazul nostru, lumea sublunară, cum o va arăta povestea. Cea mai imperioasă, cea mai implacabilă lege a Artei regale impune hermetismului să nu îngăduie acest lucru, sub sancţiunea compromiterii întregii lucrări. Volatilul trebuie obligat să se întoarcă în “cămara” lui, în Athanorul lui, pentru că perfecţiunea Operei, nu poate rezulta decât din colaborarea armonică a tuturor elementelor din “compost”. Nici unul nu poate deveni “autonom”.” (p. 363)
În procesul alchimic se produce o dihotomie: pe de o parte separarea care înmoaie forţa de coeziune sălbatică a materiei, care ţinea încleştate eleemntele în “haosul” lor originar, solve; pe de altă parte, elementelor volatile, odată separate, nu trebuie să li se îngăduie să părăsească vasul, cum le este tendinţa, ci trebuie obligate să vie din nou jos, altminteri Opera riscă să se risipească, deci coagula. Dacă volatilul fuge din Athanor, alchimistul riscă moartea.
“Dacă fata trece dincolo de lună, care e “Janua”, Poartă, toată Opera se risipea. Pentru motivele pe care le-am arătat mai sus, Fata-Pasăre trebuie imperios readusă în “cămara” ei. Cei ce au cunoştinţe sumare despre “rugăciunea minţii” care trebuie “coborâtă” în “cămara” inimii, vor prinde importanţa mitului nostru, de altminteri precreştin.” (p. 365)
Ultima probă este cea a fetelor gemene.
“La fiecare etapă a realizării iniţiatice, rezultatele obţinute sunt puse din nou în cauză. Se reînnoieşte procesul cosmogonic; tot ce iniţiatul a realizat până acum, tot proaspătul său cosmos redevine haos, pentru că ruperea continuă a echilibrului celor trei gune, transformă în materie primă rezultatele obţinute, susnumitele gune nestructurându-se din nou decât pe planul imediat superior, şi aceasta continuă indefinit prin însăşi tendinţa ascendentă a gunei Sattwa, până la integrarea finală.” (p. 366)
“Când deci, în mers ascendent, atingem apele superioare, în care vedem la Zenit imaginea îngerului nostru, ele îşi sfarmă oglinda, devenind Ape Inferioare imediat ce le-am depăşit şi noi Tării se descoperă deasupra capului nostru. Zenitul devine Nadir, Apele ce-au fost până acum Cerul nostru devin Abis, nu mai reflectă un înger ci un demon, un eidolon, înnebunit de spaima morţii, pentru că fumul sacrificial al aspiraţiilor noastre nu-l mai hrăneşte. De aici, îndemnul unanim, în toate tradiţiile de mistere, ca Mistul să nu privească niciodată înapoi. Primejdia stă mai ales în faptul că mutaţia, din esenţă în substanţă, e strict interioară, aparenţele rămânând aceleaşi. Discriminarea nu se poate face decât printr-un simţ interior, care e mai mult o simţire, atrofiată la cei mai mulţi oameni, actualizată numai prin trudele realizării iniţiatice. La fiecare clipă avem de făcut alegerea lui Herakles, nu o dată pentru totdeauna, cum o cred sufletele credule. La fiece clipă, vedem în Zenit Arhetipul căutării noastre spirituale, şi sub picioare, ca soră geamănă, imaginea ei reziduală. E ceea ce vechii Greci numeai Eidolon-ul Zeului, mortal pentru cei care îl confundă cu Prototipul. Toate facultăţile noastre de analiză nu folosesc cu nimic în acest proces de alegere. Furnica a puut deosebi sute de mii de fire de mac cu sute de mii de boabe de nisip mărunt, pentru că suntem în acelaşi plan, al cantităţii discontinue. Nu era nici o alegere calitativă de făcut; dar a discrimina realitatea de reflexul ei, calitatea de cantitate, îi depăşesc puterile şi competenţa.” (p. 367)
Albina este regina transmutaţiilor în lumea noastră, şi ea este angajată într-o misiune care implică sagacitatea.
Ultima probă este cea dintre cal şi turturică, amândoi plecaţi să aducă trei smicele de măr dulce şi apă vie şi apă moartă de unde se bat munţii în capete. “De data asta ne aflăm în faţa unei competiţii directe, între sacerdoţiul feminin răzvrătit şi Autoritatea spirituală, virilă prin definiţie. Subliniem identitatea de fond a episodului cu un celebru mit antic, întrecerea în fugă a Atalantei cu Hipomenes; acesta iese la sfârşit victorios, cu ajutorul merelor hesperide, întrecere terminată în ambele mituri cu o hierogamie.” (p. 368)
“Totul se ţine, totul este solidar în cosmos, din cauza omogenităţii naturii. Revenim la cele spuse în Povestea Porcului: când într-o anumită perioadă ciclică, un centru spiritual derivat trebuie să joace un rol de frunte, schimbarea centrului de gravitate era întovărăşită de transferuri de simboluri, de nume de constelaţii. Astfel, în epoca predominării atlante, civilizaţie cu simbolism echinocţial, numele de Balanţă, dat la început constelaţiei solstiţiale şi polare a Ursei Mari, s-a deplasat în zona zodiacală, nu numai la constelaţia cunoscută astăzi cu acest nume, dar şi la Pleiade, care sunt şapte, ca şi stelele Ursei Mari. Or, Pleiadele sunt fiicele lui Atlas, în număr de şapte şi ca atare numite Atlantide. Civilizaţia atlantă se afla situată în Apus, Hesperos în greceşte, fapt care identifică Atlantida cu Grădina Hesperidelor. Nimfele hesperide erau şi ele fiicele lui Atlas; ele păzeau mărul Hesperidelor, care se identifică, fără posibilitate de greş, cu mărul din basmul nostru, în care farmazoana vede, cu bună dreptate, chintesenţa Împărăţiei Roşii. Misiunea lui Harap-Alb era să transfere mărul în Împărăţia Verde, obârşie îndepărtată, dar necesară a Împărăţiei Roşii şi a mărului din ea. Reamintim expresia populară: “la mărul roşu”, indicând extrema depărtare, în Împărăţia Roşie. Amintire atlantă.” (p. 369)
Întrecerea dintre Calul Solar al lui Harap-Alb şi Turturica lunară a Atlantidei este întrecerea dintre Sulful solar şi Mercurul lunar.
“Ceea ce este remarcabil, demonstrând identitatea de fond a mitului Atalantei greceşti cu acel al Atalantei româneşti, e faptul că în greceşte Hipomenes însemnează “Puterea Calului”; tot Calul este “Puterea”, Şakti a lui Harap-Alb, agentul său în întrecerea similară. Altă convergenţă: uneori, în variante ale mitului, lui Hipomenes i se spune şi Melanos, adică “negru”, reprezentând elementul “harapic” al eroului lui Creangă, cu tot simbolismul ce-l implică.” (p. 370)
Basmul lui Creangă va fi desăvârşit de Eros Kosmogonos.
Este izbitoare similitudinea uluitoare dintre peţitul lui Harap-Alb şi acela al lui Tristan.
“Melancolia însemnează literal “Bilă, Fiere Neagră”, “Atra bila”, şi e natural să învăluie cu aripile ei negre Vârsta Neagră, Kali-Yuga. Melancolia este caracteristică Vârstei Sumbre. De la Tristan cel Trist, prin Dante, “care nu surâdea niciodată, nu pentru că văzuse Infernul, ci pentru că părăsise Paradisul”, cum spune Guénon, prin Shakespeare Jack Melancolicul, prin Cavalerul Tristei Figuri, până la “Weltschmerz”-ul romanticilor germani şi la crepusculele în care se iveşte Hyperion, aripile Melancoliei sunt singurul element pozitiv în noaptea Vârstei Sumbre, pentru că presupune în mod necesar, asimţirea Paradisului Pierdut. “Wunsch von Paradies” era, după Wolfram, trăsătura esenţială a acelora care căutau Graalul.” (p. 372-373)
Şi Harap-Alb, şi Tristan, pornesc în peţitul fetei cu totală loialitate, negândindu-se decât să fie credincioşi stăpânului lor, căruia i-au jurat credinţă până la moarte. Îşi împlinesc misiunea, dar Iubirea îi năpădeşte. “In divinis, perechea Harap-Alb şi Fata Împăratului Roş, Tristan şi Isolda, Deucalion şi Pyrrha este unică, dar când se coboară în tiparele formale ale lumii noastre, ia haina momentului ciclic, cu lipsurile, adăugirile, transformările inerente Devenirii, fluenţei, labilităţii universale.” (p. 373) Raportul dintre Tristan şi Marc este cam acelaşi cu raportul dintre Harap-Alb şi Spân. Suntem în vârsta Melancoliei cu Tristan, care trebuie să se însoare cu substitutul Isoldei.
“Toate aceste concordanţe şi deosebiri nu sunt decât ilustrarea marii legi conform căreia o entitate transcendentă, când se coboară în lumea sublunară, prin misiune avatarică sau funcţională, trebuie să îmbrace haina proprie clipei ciclice în care se înfăptuieşte descinderea. Miracolul iniţiatic consistă în faptul că, pornind să peţească o idee, eroul se întoarce cu o mireasă.” (p. 374-375)
Spânul e un agent cosmic, o dunamis, cu misiunea de a fi rău, în realitate aspru, pentru că numai pe o asemenea gresie lama nobilă de Toledo, care este Harap-Alb, îşi capătă tăiuşul ei rar. Spânul este un supliciat al forţei compactante care lucrează în el şi îşi înzeceşte încordarea, când suprapusă pe ea, se aşază iubirea.
Harap-Alb jurase să nu-şi dezvăluie identitatea până la moarte şi transfigurare (“până când îi muri şi iar îi învia” îi orânduise Spânul, stăpânul şi Guru-ul lui) şi el îşi ţine cuvântul până la moarte, conform pactului iniţiatic. Pentru ca Eul individual, Jivatma, să treacă în lumea zeilor şi să devină Sinea, Atma, trebuie să se desfacă de accidentele lui, căcii niciodată un “bogat” nu a intrat în Împărăţia Cerurilor. “Dar când eroul lepădând toate limitările individuale, murind faţă de ele, atinge planurile cauzale, toate pietrele, copacii, fiinţele, întreaga fire, prin gura Fetei Împăratului Roş, îi proclamă calitatea de Desăvârşit, de Fiu legitim al Cerului şi al Pământului şi nu pot face altfel, pentru că raţiunea de existenţă a întregului Univers este să mărturisească pe Supremul Brahma şi pe cei ce s-au identificat cu el, altfel spus, calitatea lui Harap-Alb de locotenent al divinităţii. Altfel, cad în neant.” (p. 376)
Despre parcursul iniţiatic al lui Harap-Alb: “Harap-Alb e fiul Craiului, venit pe lume prin naşterea obişnuită, a tuturor oamenilor. Începe să se diferenţieze în cursul călătoriei sale iniţiatice. Intră în puţul adând, e “prima moarte”, şi iese regenerat, cu o nouă individualitate care se numeşte “Harap-Alb”, prin urmare e a “doua naştere”, după “prima moarte”: urmează, după teribile probaţiuni, a “doua moarte” prin sabia Spânului, urmată de a “treia naştere” în mod necesar şi consecutiv. Dar de data aceasta nu mai primeşte un nou nume, pentru că a atins cerurile, Universalul, deasupra lui Nama-Rupa, deasupra “Numelui şi Formei”. De fapt, s-a născut de trei ori, o dată când l-a născut mama lui pământească, prin fântâna uter, entitate nouă cu numele de Harap-Alb, şi a treia oară, prin mâna Spânului, când îşi pierde orice urmă de Individualitate. Rămâne numai Personalitatea, coextensivă cu Eternitatea. Capătă un nume indicibil prin identificare cu Lumina Necreată, cu Supremul din el şi din Univers. Calul Atma resoarbe în el pe Jivatma Spânul.” (p. 377)
Calul îl ridică în slava cerului pe Spân, apoi îl lasă să cadă pe pământ integrându-se în el pozitiv prin atomizare: “Spânul se face până jos praf şi pulbere.”
Realizarea lui Harap-Alb e aşa de totală, încât nu lasă nimic rezidual îndărătul ei, realizare asemănătoare numai cu aceea a lui Enoh şi Ilie, urcaţi cu tot cu trup la cer. “Avem indicate riguros în Harap-Alb, în Theosis-ul lui, o precipitare a posibilităţilor inferioare într-un caput mortuum şi cristalizarea posibilităţilor superioare, în Excelsis. La mijloc, individualitatea a dispărut, rămâne ca termen mediu un hieroglif cu aparenţă de om.” (p. 180)
Read more!
