31 août 2008

Jacques Ellul, The Subversion of Christianity (note de lectura)

The author of this notice is Silviu Man.

WM. B. EERDMANS PUBLISHING COMPANY, GRAND RAPIDS, MICHIGAN, 1986

(originally published in French as La Subversion du Christianisme, Éditions du Seuil, 1984)


CHAPTER I – THE CONTRADICTIONS

Kirkegaard : Christendom is an effort of the human race to go back walking on all fours, to get rid of Christianity, to do it knavishly under the pretext that this is Christianity, claiming that it is Christianity perfected.

Kirkegaard : In the Christianity of Christendom the Cross has become something like the child’s hobby-horse and trumpet.

The Holy Spirit is a power that augments human action when we choose to do God’s will.

To be like God is to be able to declare that this is good and that is bad. This is what Adam and Eve acquired, and this was not the cause of the break, for there is absolutely nothing to guarantee that our declaration will correspond to God’s. Thus to establish a morality is necessarily to do wrong. This does not mean that a mere suppression of morality (current, banal, social etc.) will restore the good.

The Old Testament commandments and Paul’s admonitions are not in any sense morality. On the one side they are the frontier between what brings life and what brings death, on the other side they are examples, metaphors, analogies or parables that incite us to invention. When Jesus consciously and deliberately breaks the commandments that have become moral, when he makes of transgression a kind of constant conduct that his disciples must adopt, and when Paul brutally asks why we should keep commandments that have become merely human commandments, they are aiming not just at the Jewish law but at all morality.

A Christianity that has fashioned a morality – and what a morality! – the most strict, the most moralistic, the most debilitating, the one that most reduces adherents to infants and renders them impossible, or, if I were to be malicious, I should say the one that makes of them happy imbeciles, who are sure of their salvation if they obey this morality, a morality that consists in chastity, absolute obedience (which in unheard-of fashions ends up as the supreme value in Christianity), sacrifice etc.


CHAPTER II – THE CHIEF FORMS

How has it come about that the development of Christianity and the church has given birth to a society, a civilization, a culture that are completely opposite to what we read in the Bible, to what is indisputably the text of the law, the prophets, Jesus, and Paul? ->
Theologians never expressly desired or taught ideas and dogmas directly contrary to revelation.

When Jesus says that his kingdom is not of this world, he says clearly what he intends to say. He does not validate any worldly kingdom (even if the ruler be a Christian).

It seems to me that everything goes back to a phenomenal change in the understanding of revelation, namely, the transition from history to philosophy. […] [All the theologians] seek an answer by way of ontological thinking. All regard the biblical text or known revelation as points of departure for philosophy, whether by translation into philosophical terms or as references of thought. They had intellectual, metaphysical and epistemological questions, etc. and they adduced the biblical text with a view to providing a system of answers to their questions. They used the biblical text to meet their own needs instead of listening what it really was (even Calvin, alas!). In other words, once the transition was made from history to philosophy, all that they said was completely correct and true. They expressed a profound and authentic faith marked by the concern for truth. Yet it was all completely falsified by the initial transition. This is why the deviations were stronger than the truth they retained. Very soon they forgot the essential point, that God does not reveal by means of a philosophical system or moral code or a metaphysical construction. He enters human history and accompanies his people. […] There is nothing else but history, temporal (not eternal) history, lay (not sacred) history, a history that tells us that God is with and for us, but that does not speak about God in himself, or provide any theory about God.

Biblical law, however, is true only because it is God who speaks it. It draws its truth from God.

To do his work God does not send a book of metaphysics or a sacred book of Gnostic revelations or a complete epistemological system or a perfected wisdom. He sends a man.

A familiar example of the mutation to which revelation was actually subjected is its contamination by the Greek idea of the immortality of soul. […] The soul is as mortal as the body. But there is a resurrection. Out of the nothingness that human life becomes, God creates anew the being that was dead. This a creation by grace; there is no immortal soul intrinsic to us.

To convert! This great word has been diluted. The people of the third century and later have been converted to Christianity in morality and religion, but they have kept intact their mode of thinking. Conversion is needed in the mode of thinking, too.

Instead of the essentially a-theological (I do not say atheistic) presentation of both the Old Testament and the gospel, we have science, inquiry, validation, problematics, philosophy. The content of revelation is inevitably thought of in an alien form. The “signifying” element is changed. A theology is elaborated*. In my view, this is the first factor of subversion.

* I am not setting theological thought, as bad, in antithesis to pietism or spontaneous faith or a nonintellectual faith, as good. I like some theologians, and what they have done is necessary. I am simply stressing the specific danger posed by the entry of philosophy into Christianity, and the disasters that followed theological exuberance from the third to the sixteenth century.

Another factor of deformation was Christianity’s very success.

Christianity spread along with the mystery religions, and by the way of counteraction mystery gained an entry into Christian theology.

Ambiguity arose, however, for mystery may denote both what is inexplicable and in its pagan sense the celebration of an ecstatic if not orgiastic communion. The two senses are easily confused. The mystery religions are essentially religions of escape, and Christianity was undoubtedly received also as a religion of escape from the world, as a religion of compensation (either in festivals or in the world to come) that leaves the world to its fate, that involved withdrawal from it (hence ascetic tendencies, the hermits, etc.), but that also leads to an acceptance of one’s own lot, whatever it may be, without any attempt to change it, since there is always a way out, a way of escape.

Evangelism had at first been rigorous and scrupulous, but now the goal was the numbers. It was no longer a question of one-by-one conversion, of house churches, but of large gatherings.

In the primitive church personal conversion brought entry and presupposed preparatory training. When the church became an affair of the masses, it became impossible to be sure of the authenticity of each convert.

Success brought Christianity to the imperial family and the governing elite […] by a definitive link the acceptance of one power or authority, alliance with one secular power, leads inevitably to a combination with every social force. […] We have to allow that the conversions were in good faith and even true faith. But we also have to consider the countereffect. The adherence of the wealthy of the empire to Christianity brings another relation to the powers.

Traditional histories are happy to record the many foundations of the period that under Christian auspices care for the sick, the poor, and abandoned children. Large gifts are also given to the church itself, and involuntarily (for it did not have as yet a thirst for riches) the church itself became progressively wealthy.

By the very fact of wealth and numbers the original forms of the church, namely, community of life and goods, began to disappear; they could not continue. The extreme differences between social strata made them impossible. The church solidifies. The fact of numbers, of money that has to be managed, and of the relation to power inevitably leads to the institution. […] The transformation of the church into an institution is the main fact that corresponds to its growing wealth.
In the fourth and fifth centuries, then, we see a slide away from love and grace to service and “social action”. But this completely changes the Christian perspective. And it correlates with the rise of population, the break between a clergy of priests and a laypeople, and the dominance within the church of the rich and powerful. […] This was the real break in the church.

Our only reproach against the church leaders and theologians is that they set about justifying and legitimating the powers by trying to show that there is no contradiction, particularly between wealth and Jesus Christ, using the (undeniable) strand in the Old Testament that treats riches as a tangible proof of divine blessing. The worm was in the fruit.

After a period of independence that came with the spread of Christianity, they [women] were relegated to a lower order. This is all the more interesting because the gospel and the first church was never hostile to women nor treated them as minors, and the situation of women in the Roman empire (particularly in the East) was relatively favorable. In spite of this, when Christianity became a power or authority, this worked against women. A strange perversion, yet fully understandable when we allow that women represent precisely the most innovative elements in Christianity : grace, love, charity, a concern for living creatures, nonviolence, an interest on little things, the hope of new beginnings – the very elements that Christianity was setting aside in favor of glory and success. […] Christianity took this course by reason of mutation that led it to adopt the values of conquest, power, and domination (in a good cause!).

The little flock yields to the masses. How can masses of this kind conceivably be organized as a community?

The state, he [Kirkegaard – “The Instant” 5,5] argues, bears a direct relation to numbers. When a state decays, numbers decline and the state disappears. The whole concept of it is void. The relation of Christianity to numbers is different. A single Christian gives it reality. Christianity bears indeed an inverse relation to numbers. When all become Christians, the concept of Christianity is void. The concept is indeed a polemical one. One can be Christian only in opposition. When opposition is suppressed, there is no more sense in saying ‘Christian’. Christendom has astutely abolished Christianity by making us all Christians. The concept ‘Christian’, then, bears an inverse relation to numbers, whereas that of the state bears a direct relation. Nevertheless, the two concepts have been combined, to the great advantage of nonsense and the priests. In Christendom there is not the slightest idea of what Christianity is. People cannot see or understand that Christianity has been abolished by its propagation.

The words and teachings of priests and bishops were blindly accepted. People attempted to live their lives in some conformity with the commands that were given by the church and that very quickly became pure and simple morality. […] The glorious freedom that is in Christ could not be tolerated. It was replaced by clear and strict commandments.

Morality and ritual are the great means of defense against the perversion of all order that resulted from the new entry of the masses into the church with no authenticity of faith.

Masses, however, mean order and morality.

The church adapted itself integrally to the pagan world. It accepted its forms and even its morality. This brought with it two serious consequences. First, Christianity became what one might call the structural ideology of this particular society. […] Its prophetic proclamation, welcomed at the first among the religions of escape, changes into a religion that gives cohesion to society.

The second result of the entry of the masses was that when Christianity became a religion of the masses, and the church and the elite could be sure of keeping back the truth, the whole population had to become Christian. […] What control could there be over those who were not intellectuals? Only over their moral and lifestyle. We can thus understand why importance was increasingly given to confession, to auricular confession, than to a codification of morality, of faults and penalties (as in the Irish Penitentials of the sixth centuries, which enjoyed considerable success).

An effort is made to achieve objective conduct without reference to the spiritual life, without knowledge of God in Jesus Christ. Once this enormity was invented, the next step was intellectual construction of an identity between Christian morality and natural morality. […] The way opens, then, for the sapping work of theologians of all kinds, then of lawyers, in an attempt to explain that Jesus wanted to say something other than what is written, or that these commandments are meant only for a spiritual elite and are simply counsels for others, or that the order given to the rich young ruler was meant for him alone. In other words, the texts have been wrested in all kinds of ways so that we should not be driven into a corner or forced to recognize the distance between God and us.

In the first centuries the intellectuals and theologians simply pass it by silence [Freedom in Christ]. They talk a lot about faith and love and other virtues. When Greek thought invades the church, they rediscover freedom in the terms of this philosophy but with no reference to the great proclamation of the Bible.

Perfect freedom, spiritual as well a political or social, freedom because liberation by God from new bondage is the supreme mutation that was not just proclaimed or ideologized but achieved, is accomplished in us by the death and resurrection of Jesus Christ; in him fate ceases to exist and we are radically free. All this is contained already in the first act of liberation from Egypt. It is the constant promise of the God of Abraham. It is effected in the incarnation. But it is strictly intolerable in the fullness of its implications. It is psychologically unbearable. It carries frightening social risks and is politically insulting to every form of power. It was not possible. On every social level and in every culture, people have found it impossible to take up this freedom and accept its implications. This is the basic impossibility, the unanimous refusal of all people, which has resulted in the rejection of Christian freedom. A risk with no cover, a joyful and perilous acrobatic feat with no net! It was not what we wanted.

We have to recognize that everything in revelation is formulated in antithetical fashion (in a dialectical way from certain standpoints). It unites two contrary truths that are truth only as they come together. I say advisedly that everything that Bible presents takes this form. We never find a single, logically connected truth followed by another truth deduced from it. There is no logic in the biblical revelation. There is no “either-or”, only “both-and”. (e.g. The Wholly Other, absolutely transcendent God and God who enters human history, revealing himself as the hidden God).

The truth in made up of the actual contradictions. Each aspect of truth us true only because it is linked to its radical opposite. If I say that God is transcendent and stop here, this is not the biblical God. If I say only that Jesus Christ is God, this is not the gospel. […] Unconsciously but all the more seriously, in splitting the two aspects, we have rendered each part false and deceptive. […] A first result of this dissolution is the multiplication of heresies.

We perceive a conflict between the mode of revelation and the most deep-seated tendency of the Western mind to set everything in a clear light.

Carl Amery (La fin de la Providence, Paris : Éd. du Seuil, 1976) : humanity has gone on from success to success, that all the series of problems we now face are the result of this success, and that in a word “total crises is the immediate consequence of total success”.


CHAPTER III – DESACRALIZATION AND SACRALIZATION

The sacred is not the same thing as the religious. […] The sacred and the holy are not the same thing.

The sacred is relative to three aspects of human life : space, time and society.

The sacred exists only as it is collective, as it is accepted and lived out in common.

Regarding our own epoch, we may say that my analysis of the sacred (Les nouveaux possédés, Paris : Fayard, 1973) shows that it revolves around the twofold axis of “technology/sex” and “nation-state/revolution”. We should not forget that the sacred is always ambivalent and the axis around which it is grouped has two opposing poles.

I. Desacralization by Christianity

In the place of the visible (which is always a form of the sacred), the Bible sets the word as the only link with God. God speaks. We speak. That is all.

Christian thought radicalizes transcendence, the total break between God and the world, which can be healed only by the incarnation, on the basis of which no development of the sacred is possible.

II. The sacralization of Christianity. The resacralization of nature and society by Christianity

When Christianity defeated the other religions of the Roman world and eliminated the traditional form of the sacred among the pagan populations, what belonged to the conquered was transferred to the conqueror.

Once recognition is accorded to the little local deities, it has necessarily to be admitted that certain places, the places dedicated to or by deities, are special.

The first Christians had no particular reverence for the places where believers met and where they heard God’s Word and celebrated the sacraments.

With this restoration of regular sacrifice, a large element of the sacred makes a massive entry into Christianity with two important consequences. The first has to do with the opus operatum. The sacrament works autonomously. It depends on neither the celebrant, the recipient, nor God’s action. (e.g. communion, baptism) […] The object has the power.

Along the same lines is the reappearance in the church of the importance of the visible. […] We worship best when we see (in spite of the saying of Jesus that those are blessed who do not see and yet still believe).

The second change brought about by the new view of sacrifice (a pagan view and not at all a Christian one) was to give saving and propitiatory value to the sacrifice itself. If we want to please God, we have to offer him something.

The word sacred, which is almost never used in the New Testament, also comes back into current use. […] It marks the reappearance of the sacred, which Jewish and Christian thought had originally combated with living power. This monumental historical setback seems to me to be one of the most flagrant proofs that the sacred is integral to human existence, that the active (I do not say objective) force that constantly leads us to reconstitute a sacred universe is a permanent one.


CHAPTER IV – MORALISM

God’s revelation has nothing whatever to do with morality. Nothing. Absolutely nothing. (see J. Ellul – Le Vouloir et le Faire, Geneva : Labor et Fides, 1977).

What Jesus says in the Gospels is not morality.

There is no moral system in the revelation of God in Jesus Christ.

The revelation of Jesus Christ is against morality.

As Genesis shows us, the origin of the sin in the world is not knowledge, as is often said (as though God were interdicting our intellectual development, which would be absurd), it is the knowledge of good and evil. In this context knowledge means decision. What is not acceptable to God is that we should decide on our own what is good and what is evil. What God decides, whatever it may be, is the good. If then, we decide what the good is, we substitute our own will for God’s. We construct a morality what we say (and do) what is good, and it is then that we are radically sinners.

“All things are lawful”, Paul twice proclaims. “Nothing is impure”, he teaches. […] Love, which can not be regulated, categorized or analyzed into principles or commandments, takes the place of law. The relationship with others is not one of duty but of love.

Revelation is an attack on all morality, as is wonderfully shown by the parables of the kingdom of heaven, that of the prodigal son, that of the talents, that of the eleventh-hour laborers, that of the unfaithful steward, and many other. In all parables the person who serves as an example has not lived a moral life. The one who is rejected is the one who has lived a moral life.

Love obeys no morality and gives birth to no morality. None of the great categories of revealed truth is relative to morality or can give birth to it; freedom, truth, light, Word and holiness do not belong at all to the order of morality. What they evoke is a mode of being, a model of life that is very free, that involves constant risks, that is constantly renewed. The Christian life is contrary to morality because it is not repetitive.

One of the basic dramas in the history of Christianity, then, has been the transformation of this free Word into morality. This was the most decisive mutation to the Christian setback.

We may live truly by the Spirit in a community like that described in Acts; but if we do there will have to be a small number of truly converted believers who are fully adult both in their humanity and in their faith and can bear the risk of freedom. A numerical limit will be imposed. This corresponds to Jesus’ own dealings with its disciples (a maximum of seventy) and his statement that they will always be a little flock.

It is absurd to describe all traditional societies as patriarchal. (e.g. in Roman society in the 1st century AD, woman had equal rights with men, except for voting in elections; in the Seleucid empire in the 1st century BC and later; in the Germanic tribes that invaded Europe, they even took part in battles). […] The common mistake of nonhistorians is to think that because this was the position in the nineteenth century (a regression of the status of women in every field), it must have been worse in the sixteenth, and worse again in the thirteenth etc. They have a naïve belief in constant progress.

Eve is inferior, it is said, because she was created after Adam. This superb logic makes Adam inferior to the great Saurians after which he was created. Creation is in fact an ascending act, and Eve, who is created last, comes at the climax as its crown and completion. Again, it is said that Eve is inferior because she is not made out of primal clay but out of a part of Adam. This is equally absurd reasoning, for Adam, who carried the name Earth, is made out of an inanimate matter, but Eve, who carries the name Life, is made out of animate and hence superior matter.

There is in fact a theological reason for her being tempted first. If she is the supreme achievement and perfection of creation, it is through her that the serpent must attack the rest. She does not resist. But neither does the man.

In the first creation story, we have only one being, and if he evil is done, is done by this one being, no matter by which aspect it commences. The women is not without the man, nor the man without the man, as Paul reminds us.

Paul adds that the women is the glory of man : she reveals him; she shows what a human being truly is. […] [relating to the temptation:] She shows him to be weak, undiscerning, fluctuating, ambitious, desirous of equality with God, etc. She simply reveals this. Both are equally at fault, and the condemnation (as commentators and theologians should remember) is more severe for the man, since he is given no hope, whereas the woman has a double promise and carries a double hope, namely, that she will transmit life and her posterity will crush the serpent.

Naturally it has been noted that he [Jesus Christ] chooses only men as his disciples. But to this one may make the radical reply that he first reveals his resurrection to women. […] We should also remember that women have spiritual gifts, such as deaconate, prophecy and speaking in tongues (Acts 2; 12 ;21).

Paul affirms total equality when he says that in Christ there is neither Greek nor Jew, male nor female, slave nor free.

For people of that era the social problem, the place one occupied in society, was not as essential or dramatic as it is today. […] Hierarchy and inequality were “normal”.

Jesus expressly told his disciples not to act like the great ones and leader who ruled them. He gave an example by washing their feet. Thus the social hierarchy that (inevitably) exists is spiritually reversed.

Christ so loved the church that he gave himself for it (the reference being to the crucifixion); he nourishes the church and cares for it. Thus the husband is not a macho. He is not a glorious, authoritarian male. He is called upon to bear the cross (i.e. the condemnation) for the wife.

What has dictated the adoption of this position [towards women] by church fathers, theologians, and church authorities, what has provoked Christian antifeminism (which is not as serious as is made out), is essentially the fact of the transition from the revelation of God to ecclesiastical or social order, or from spiritual field to the moral.

The second stage in the triumph of morality in the church and Christianity comes with the Germanic “invasions” – from the 4th to the 7th century : a general dishonesty, all forms of killing are good in every stratum of society etc.

The third great wave of immorality that the church has to face (prior to our own) is that of the 14th and 15th century : wars, revolts, brigandage, Black Death, a frenzy of pleasure, sorcery, magic, incantation, black masses etc.

[As a consequence] the popes use laws to fight the corruption of the clergy. The church uses organization in its fight for unity. It turns to an increasingly stricter morality in its battle against the current immorality. […] The church embraces all society. It baptizes it officially as a Christian society. It takes charge of political and social problems. It seeks to establish social order and to apply Christian principles in every sphere. Thus revelation becomes morality – the supreme betrayal of the prophets, of the gospel, and of the first Christian generation. For the more this Christian (and official) morality develops, the more hypocrisy and Pharisaism develops also. This was inevitable.

I believe that the victory of the law over the gospel, of morality over love, is probably the essential reason for the adoption of an antifeminist stance.

A moralistic attitude is essentially a masculine one. It is an attitude of judgement, of stiffness, of rigidity, or the calculation of debits and assets, of classification, of designation, of the establishment of what should and should not be done, etc. None of this is by nature feminine.

In periods of vast immorality to which we refer, women did not try to master all problems by moral and legal rules. They tried to set up interhuman relationships on a basis of understanding, love, toleration, flexibility, and the sheltering of the weak. They obviously did not have immediate success. This response was hardly adequate or strong enough to the brutality of the age.


CHAPTER V – THE INFLUENCE OF ISLAM

The jurist is the theologian. Theology becomes no less legal that philosophical. Life is set in law no less and even more than in ethics. Everything religious becomes legal. Judges handle religious matters, and jurisprudence becomes theology. This gives an enormous boost to the juridicizing of Christendom. Canon law expands after the pattern found in Islam.

Royal power becomes religious nor merely in an alliance with the church but under the influence of Islam, which was more of a theocracy than the West ever was: a theocracy in which God is indeed the sole king, but the true representative of God on earth is the political head.

It has been shown that the Crusades had economic objectives, or that they were stirred up by the popes for various political motives such as that of securing papal preeminence by exhausting the kingdoms, or reforging the weakening unity of the church, or again that they were a means whereby the kings ruined the barons who were challenging their power, or again that the bankers of Genoa, Florence and Barcelona instigated them so as to be able to lend money to the crusaders to make fabulous profits, etc. One fact, however, is a radical one, namely, the crusade is an imitation of the jihad. […] The nonviolence of Jesus Christ changes into a war in conflict which was waged by the foe.

With the Muslim idea of a holy war the idea is born that a war may be good even if it is not motivated by religious intentions so long as it is waged by a legitimate king.

The Muslim idea that faith is natural negated the unique redemptive worth of death of Jesus Christ. If human nature is not totally incapable of having access to God [the soul being, as it is said, by nature Christian], if it is naturally in harmony with the will of God, what is the point of the death of Jesus Christ? […] Unwittingly the imitation of Islam robs the death of Jesus Christ of its ultimate seriousness.

Mysticism is not essentially Christian. I would even say that in its final form is more anti-Christian. […] Paul alludes to his own experience; he knew a man who was lifted up to the third heaven, and he could not say whether this was with or without the body. But he was not intentionally seeking union with God.

The antithesis is even more radical if one accepts the common etymology whereby “mystic” comes from muein, to be mute or speechless. How can this be when God’s work is wholly that of the Word? […] If we follow Jesus, it is not a matter of looking up in heaven (“Why do you look up in heaven?” etc.) but of being on earth and concretely living the will of God that was done in Jesus Christ.

We do not have to enter into a dialogue with God, or into a monologue that, like Job’s, demands a response from God, but simply have to submit to the unchanging and, in a true sense, inhuman will of God.

From now on destiny and divine omniscience are conjoined. Believers can live in perfect peace because they know that everything was written in advance and they can change nothing. […] And this derives from Muslim thinking.

Neither Christianity nor the church ever denied that women have souls. […] This is a question that was in reality posed by Muslim theologians.

Not all at once but progressively under Christian influence (and not because of the technical improvements, as is often stated today), slavery disappeared in the Roman empire. It persisted, however, in the remote corners of the Carolingian empire.
In the Middle Ages the traffic in slaves would undoubtedly have led to excommunication.

Could a hundred French sailors, even though armed with muskets, attack a tribe of several hundred hardy warriors and seize a cargo of slaves? Such an idea is pure fiction. For centuries the Muslims had regularly cropped the black continent for slaves. Seizing Africans as slaves was a Muslim practice from at least the tenth century.

In the eleventh century fifteen great slave markets were set up by the Arabs in black Africa. […] Slaves were the main item in Muslim trade from the tenth century to the fifteenth. […] It was by following this practice, which had been established for many centuries, that the Western sailors obtained slaves so easily.

Christians are accused of invading the whole world and justifying the capitalist system. […] The judgment against us is a crushing one. Las Casas is entirely right. But who invented colonizing? Islam. Inconstestably so!

Christians did not invent the holy war and the slave trade. Their great fault was to imitate Islam. Sometimes it was direct imitation by following the example of Islam. Sometimes it was inverse imitation by doing the same thing in order to combat Islam, as in the Crusades. Either way, the tragedy was that the church completely forgot the truth of the gospel.


CHAPTER VI – POLITICAL PERVERSION

I. The starting point


The biblical view is not just apolitical but antipolitical in the sense that it refuses to confer any value on political power, or in the sense that it regards political power as idolatrous, inevitably entailing idolatry. (e.g. Satan offers to give Jesus all the kingdoms of the world ; Jesus refuses to answer the question about the tax ; Jesus pays the (political) temple tax with the two coins taken from the mouth of a fish ; his relation to the Zealots make the same point ; his order to Peter not to defend him ; he will not play any part in the political drama between those who collaborate with the Romans and those who oppose them ; his proclamation : “My kingdom is not of this world” ; the answer to Pilate : “You should have no power over me if it were not given to you from above”).

II. Subversion by power

How is it that the cross, an instrument of punishment, especially for slaves, and the sign of the historical defeat for Jesus on the human level, can now be presented as a sign of political and military victory? The cross signifies salvation by attesting to the love of God going even to death for us. It has this meaning and no other. It cannot possibly be a sign of military victory. Above all, it cannot be a sign given by a powerful political leader. What the cross signifies is the weakness and humility of God.

Once the church is ready to associate with instituted power it is obliged to associate with all and sundry forms of the state. The scandal is that each time the church seeks to justify both its adaptation and the existing power. It continues to legitimize the state and to be an instrument of its propaganda. […] In so doing, it [the church] disavows its martyrs. Martyrs are not agitators or obstinate people. They are primarily dedicated to God. They want to obey God, not men.

The result of this alienation of revelation in and on behalf of the political power are many. We shall consider three of them :

1) first is the astounding fact that the church itself becomes a state. The pope becomes a head of state. […] Once the pope becomes a head of state, he is forced to act as a political ruler. […] Successively, until the thirteenth century, the papal state come to include new areas.

2) a second result of politicization was a rapid breakup into nations. [Until this moment] people could have an image of one Christendom that had one head at Rome and was coincident with an unfragmented church, catholic and universal.

3) Legal and administrative contagion is the third result. Politics produces law. […] In the fourth and fifth centuries Roman law was changed for the better under Christian influence : the protection of slaves, the elevation of the legal status of women, new legal perspectives on marriage and the family, the softening of criminal law etc.

Christianity has become a religion of conformity, of integration into the social body. It has come to be regarded as useful for social cohesion (the exact opposite of what it is in its source and truth). Alternatively, it has become a flight from political or concrete reality, a flight into the spiritual world, into the cultivation of inner life, into mysticism, and hence an evasion of the present world. The two perversions are complementary. Theologically they negate the incarnation by separating the physical (to which one submits) and the Spirit (who enables one to veil one’s face from the physical).

The peoples are dependent in every area, and the church contributes to cultural and ideological dependence. But the churches created in, say, Latin America are churches of the poor with a native origin. Existing on the periphery of the mother church, they carry a primary evangelical truth. There is in them, he thinks, a revival of experienced revelation.

We must desacralize and dechristianize the system. To bear witness to the truth of God, we must renounce Christian society and fight for social justice, that is, combat the natural tendency of societies to constitute themselves in unequal fashion. On the basis of atheism a more just structure of society is possible. Atheism gives revealed truth a chance to rediscover itself.


CHAPTER VII – NIHILISM AND CHRISTIANITY

We face the astonishing phenomenon of a whole society that is nihilist. There have been such societies before. Every society, when at its end and about to vanish, denies its own values. But this has usually gone hand in hand with disintegration. The odd thing about our society is that its nihilism is associated with power. It does not presage collapse. It does not challenge the rigid structures of our economy and technology. It seems to be an exact double or inverse replica of our productivity, consumption and efficiency. The living nihilism provoked by the nonacceptance of this society is not explicit, nor is it taken up by certain acknowledged leaders.

Intellectuals and novelists who (sometimes involuntarily) formulate it (e.g. Henry Miller) are read and adopted insofar as they express the common sentiment and reflect their time, not as they invent and initiate.

The subject is hated. It is eliminated. The object triumphs. Above all, nothing triumphs. The nihilism is ultimately that of meaning. Nothing makes sense, neither the work or the written page. To look for meaning is a sign of weakness, of intellectual deficiency. Structural linguistics comes in here.

More deeply, nihilism means a refusal to consider the real at an level, and especially in one’s own actions. […] The inability to create values is inevitably doubled by the refusal to face reality no matter what it may be.

I. The responsibility

It seems to me that Christianity’s responsibility for the rise of nihilism leads us to three themes : absolute transcendence, desacralization, and sin.

The Judeo-Christian God, affirmed to be the Wholly Other, absolute and transcendent, is no longer on earth (nowithstanding the incarnation).

Transcendence is on the one hand a removing of God from the world, a reduction of the latter to its mere reality with no purpose, no signification, no third dimension. It is also on the other hand the relativization of everything in this world, and ultimately its total devaluation. It leaves us literally alone and defenseless. We had invented the sacred. We had sacralized things in order to protect ourselves and give ourselves meaning. But Christianity with the absoluteness of its revelation destroyed the sacred and put nothing in its place. Only those who have faith can live.

When Christianity assimilates or annihilates values and social practices, the rejection of Christianity leads to nihilism. This includes a nihilism of social and political practices. What this implies is the possibility of adopting orientations without measure and of pushing them to extremes because there is no longer any external criterion by which to contest the excess. Means become a law unto themselves. This nihilism disguises itself as freedom. Foolish people today never stop wanting to overcome the taboos of morality and law.

We need hardly insist on the well-known fact that desacralization has permitted the development of technology and the unlimited exploitation of the world. In our very nihilism we have believed that everything is legitimate, and Christians have tried to support this possibility from Genesis, arguing that God has appointed thee human race to exploit the earth (we are left “free” to do as we like with it, even to destroy it!), or that creation is simply a rough outline and it is up to us to develop it.

Because of the sin all the works of civilization are marked by the infamy of their origin.

A strange thing has happened, then, for we have ended up by being convinced that sin (especially original sin) no longer counts, that there is no responsibility, that we can do as we like with no limits, and the result is not conduct that is open to the good and liberated for it, but frantic egoism, scorn for others, a desire for aggrandizement and domination. Once we begin to attain to the conviction that we are not sinners, what we see around as? What is brought to us by the thousands of pictures transmitted by television? Epidemics, famines, massacres, genocides, revolutions everywhere leading to innumerable executions even when the intentions are of the best, the installation of bloody and capricious dictatorships, socialism transformed into an instrument of oppression, of murder, and of hatred, the spoliation of the planet by the technology. Pictures of hell are set before our eyes every day.

II. The contradiction

The first error is to think that a state or society can be made Christian. Christianity has always been a personal mutation on the basis of faith in the revelation. It is not a collective thing. There is no plurality except in the church, a specific body that is not a society and even the less a power. The second error is to judge Christianity by collective works that carry the whole socioeconomic magma with some intermingled fragments of Christian ideology.

The Christian faith is in fact an antinihilism. The Bible in its basic structure rules out all nihilism.

- creation : this is obviously not described in terms of a concrete reality in the Genesis story. The aim is not to explain existing things. Here is no myth of origins. […] The existing world exists only in virtue of this will [of the Creator] and with reference to it. No pessimism or nihilism, then, is possible.

Nothing depends on historical chance. Circumstantial events obviously have their importance, for in them we express our relationship (positive or negative) with the Creator and open up, or close off, the possibility of something new. But because the world is creation, it rests on the divine love, not on human decisions. When we think of it as creation, it rest on the divine love, not on human decisions. When we think of it as creation, we cannot put forth our omnipotence in exploitation or destruction. Our means are limited by the very fact that we have to do with creation and not just nature or any kind of milieu.

- history is given a meaning, that it does not have this intrinsically (for then we might destroy it), but it receives it. […] God is God in history. […] He writes his acts on history.

The combination of the fulfillment of a [God’s] old promise and the appearance of a new one means that we are summoned to live out the actual situation in hope. This leads to action. Action is not in vain. No matter how small it may be, it is not futile for us to get involved. For the fulfillment of God’s promise is always a combination of commandments, imperatives, and interventions (not constraining or final) coming from God and from our initiatives, which may be aberrant or negative but are never ultimate or irreparable, never fall into the nothingness of the pas, are nor destined for hell, and are taken up by God in constantly new situations until the last and truly new situation comes – the novum that God accomplishes as the recapitulation of all human enterprises as they reach at last their transcendent consummation.

III. The inversion

We must try to understand how revelation could be so inverted as to become a source of the contemporary nihilism. We can discern three processes :

1. the transforming of a living movement of relationship into an achieved and definite situation : the mistake of the disciples when they saw the configuration and proposed to set up tents so that they could remain in the ineffable light in company with Moses and Elijah. It is the mistake of an attempt to solidify in an arrested, comprehensible, and explicable system that which is in unforeseeable movement toward some outcome […] It leads to the attempt to change what is living explicitly and implicitly into something fixed. It leads to the establishing of powers (e.g. in the church) and power relationships ;

2. objectifying : changing the truth of revelation that the Creator gives in a personal relationship in such a way that as an arrested and frozen text it becomes and objective law, a closed revelation, a text that has its own validity. […] It [the received Word] has to be studied for its own sake. It is true in the letter and content. It may thus be generalized, applied everywhere and to all. It has its own significant structure. It is objective; it is endowed with “scientific” objectivity. Once this attitude is adopted, the contradiction obviously arises at once in an effort to show that this text is uncertain, that it is not objective, that it rests on dubious testimonies, that it is relative to its finite cultural setting, etc. When this happens, all that remains is replacement, but we have see that after Christianity replacement is impossible. Whatever appears is a Christian substitute for a rejected Christianity.

3. dissociation : already the process of objectification is also one of dissociation. It breaks the link between the Word and him who speaks it, between person and proclamation (e.g. the fact that the word of Jesus is true only because it is he who speaks it). […] Revelation does not hold up and it is not antinihilist unless one holds all the elements together in indissoluble fashion, unless the transcendent God is also he who incarnates himself in history, unless the hidden God is also he who reveals himself – and reciprocally the revealed God is also the hidden God – unless holiness (separation) is the condition of love (and vice versa), unless faith produces works and works are necessarily the product of faith, unless everything is done by God and yet we have also to do everything, unless God is sovereignly free and we are free also (not conditional in any way in spite the foreknowledge and predestination), unless salvation is granted by pure grace and works are useless, and yet works are strictly indispensable before God..

When we dissociate, when we choose (a text, an aspect, or a truth) trying to construct a rational and noncontradictory system, we plunge tragically into nihilism. (e.g. the “disastrous and ridiculous” debate about sin, dividing it into personal and original sin : What is forgotten here is simply that the Bible does not describe sin and sinners in this way. We learn about sin only on the base of the proclamation of grace and pardon […]Christianity then falls justly under the charge of having crushed people with guilt and chained them to evil. To get out, to escape this evil, there is then negation of God’s will for us, of the law, of all morality, etc. There is thus an entry into nihilism).

In these last three cases what disappears is the active, actualized, living and changing presence of the being who gives meaning.

We have to ask, then, why in revelation it is always the new and living part that finally disappears. The answer is that in revelation it is precisely this part that cannot be fixed or grasped, that is nor rational or objectifiable, so that it always seems to us that when we come upon a reality of this type we can be sure of nothing. Always – and today more than ever – we like things that we can count on, obvious certainties, a secure future, simple duties, a clearcut line of conduct. The uncertainty of fluctuating things like love and grace horrifies us. Saying that God loves us grants us no reassurance. We would prefer it if he gave us fifty things to do, so that when we had done them we could be in peace. We do not want an ongoing relationship with God. We prefer a rule. It does not satisfy us that God shows grace to us and frees us. We prefer to bind him by out virtues and to be sure he has no freedom to do with us as he chooses.

We have built up the idea of a nature that is a point of reference for us since it is created by God. To be in conformity with nature ought to be enough.

We have overvalued law, making it an expression of God’s will. We have replaced the sovereignty of love with that of politics, and liberty with duties.

Action is merely for the sake of action, power for the sake of power, fulfillment for the sake of fulfillment, growth by the sake of growth. These things simply fill the void left by the situation that has arisen because we have an inactive God. None of them can finally satisfy us.


CHAPTER VIII – THE HEART OF THE PROBLEM

What the New Testament really means by being a Christian is the very opposite of what is natural to us. It is thus a scandal.

As Kirkegaard says, nothing displeases or revolts us more than New Testament Christianity when it is properly proclaimed.

If revelation is intolerable, it is not because of its mythical or legendary dress. On the contrary, this is what risks constantly becoming more acceptable, but by changing its nature, taking it as the sacred, the supernatural, and as religion. The intolerable element is deeper than that. […] It is completely intolerable for us to live in a religiously deserted universe, in a desacralized world. We need a religion. […] We refashion God’s revelation as a religion with its own legends, myths and mysteries, ecstasies, and religiosity.

We can have neither stability, routine, collective permanence, association, nor group cohesion if we want to live by revelation.

God’s order is not organization and institution (cf. the difference between judges and kings). It is not the same in every time and place. It is not a matter of repetition and habit. On the contrary, it resides in the fact that it constantly posits something new, a new beginning. Our God is a God of beginnings. There is in him no redundancy or circularity. Thus, if the church wants to be faithful to his revelation, it will be completely mobile, fluid, renascent, bubbling, creative, inventive, adventurous and imaginative. It will never be perennial, and can never be organized and institutionalized. If the gates of death are not going to prevail against it, this is not because it is a good, solid, well-organized fortress, but because it is alive; it is Life – that is, as mobile, changing, and surprising as life.

A society can have no stability if its members are not just and justified by belonging to it. But the revelation of God at Sinai at the revelation of Jesus Christ come inexorably to contradict and contest and exclude this passionate desire and irreducible need.

We have to admit that there is no place for human dignity in the Bible. The one condition for coming to the eucharist is the admission that we are not worthy.

Nietzsche was right. He expressed the natural and normal thinking of the natural and normal people. He was not a demonic destroyer of Christianity. He was not a philosophical genius. He was simply a natural human being taking seriously that the Bible says and as energetically as possible rejecting it as unacceptable.

Faith? It does not belong to me. It is given. It makes me alive. It is at the heart of all my acts and thoughts. It is not an object that I can take and set aside as I please. It comes down on me like a hawk. It grasps me and takes me, possibly where I do not want to go.

We need stability, certitude, and constancy. We are all jurists before God. But grace is not a juridical matter. We have an absolute need to be owners. […] We need to be owners of our lives. How glorious to be able to say that our body is ours, that we own our qualities and destiny.

It is not true that people want to be free. They want the advantages of independence without the duties or difficulties of freedom. Freedom is hard to live with. It is terrible. It is a venture. It devours and demands. It is a constant battle, for around us are always traps to rob us of it. But in particular freedom itself allows us no rest. It requires incessant emulation and questioning. It presupposes alert attention, ruling out habit and institution. It demands that I be always fresh, always ready, never hiding behind precedents or past defeats. It brings breaks and conflicts. It yields to no constraint and exercises no constraint. For there is freedom only in permanent self-control and love of neighbour.

Love presupposes freedom and freedom expands only in love. This is why de Sade is the supreme liar of our ages. What he showed and taught others is the way of slavery under the banner of freedom. Freedom can never exert power. There is full coincidence between weakness and freedom. Similarly, freedom can never mean possession. There is an exact coincidence between freedom and nonpossession. Freedom, then, is not merely a merry child childish romp in a garden of flowers. It is this too, for it generates great waves of joy, but these cannot be separated from severe asceticism, conflict, and the absence of arms and conquests. This is why those who suddenly find themselves in a situation of freedom lose their heads or soon want to return to bondage. […] Better slavery with a guaranteed minimum wage!

What people want when they talk about freedom is not being a subject to others, being able to have their own dreams or go where they want to go. Hardly more. They definitely do not want to have to take charge of their own lives and be responsible for what they do. This means that they do not really want freedom.

Security is always inevitably bought at the cost of freedom no matter whether it be granted by a private master, by an insurance company (a capitalist power), by an organism like Social Security (which through its information network becomes a general and total controlling agent), or by the state. […] There is an exact equilibrium. The more security and guarantees we want against things, the less free we are. Tyrants are not to be feared today, but our frantic need of security us. Freedom inevitably means insecurity and responsibility.

Yet we want an air of freedom, an appearance of liberty. We want to vote. We want a party system. We want to travel. We want to choose doctors and schools. In relation to such trivialities we dare to talk of freedom.

Freedom is indivisible. Freedom of thought means freedom of action.

The first offense [for people] is to learn that the break with God has brought bondage and subjection to the determinisms and necessities that progressively change into destiny. The second revulsion comes from learning that God risks launching us into the venture of freedom that we do not want at any price. […]Christian freedom is intolerable.

The whole Sermon on the Mount is unacceptable if it is taken seriously. The preferred interpretation finds in it the sweet folly of a good and generous prophet who did not really know what he was talking about. Or else this teaching is reserved for the saints, the perfect, not for the world at large. Or else each piece is detached so as to prove exegetically that it does not really mean what it seems to on a first reading.

Revelation demands renunciation – the renunciation of illusions, of historic hopes, of references to our own abilities or number or sense of justice.

Have confidence in his Word and not in a rational program. Enter on a way on which you will gradually find answers but with no guaranteed substance.

Grace is intolerable, the Father is unbearable, weakness is discouraging, freedom is unlivable, spiritualization is deceptive. […] What we are summoned to do is something out of the ordinary. We are to be perfect as our Father in heaven is perfect. No less. All else is perversion.


CHAPTER IX – DOMINIONS AND POWERS

The Bible refers to six evil powers : Mammon, the prince of this world, the prince of lies, Satan, the devil, and death.

There is no infernal world of hierarchy of fallen angels with superimposed eons. There is nothing behind it. We are told about the powers that are concretely at work in the human world and have no other reality or mystery.

The essential purpose of evil powers is not to lead people to hell. I have already explained elsewhere that in this regard their total defeat is already secured, for all we are saved in Christ and nothing can alter this.

What seems to me to be biblically certain is that the evil powers make earth a hell, and that there is no hell but this earth of ours that is said to be a delightful garden. What they do is precisely this: they destroy all that Jesus came to bring. In so doing, they disrupt our relations with God and others, especially the relations created by Jesus Christ. Misery, not perdition, is the issue.

1. Mammon

The Christian life is not a matter of having but of being spiritual in Christ. When this is weak, having immediately becomes dominant. Mammon sets up its law in the church precisely to the degree that the church loses its relationship with Jesus Christ. But Mammon is a power that waits patiently for faith to fail. In its abundance it prevents faith from coming to birth. The logic is implacable. What use is faith or hope when we have everything and need only a little more to spend?

2. The prince of this world

No expression of power and dominion either is or can be willed by the God of Jesus Christ. […] Every expression of power on earth and in the course of human history belongs to his [prince of this world] domain. (This is why Jesus worked so few miracles of power in the Gospels).

Against it [the church], the prince of this world can do nothing. He does not even know it. He knows only what is visible, apparent, and formalized – the “world”.

3. The prince of lies

This one transforms truth into a thing, an idea, opinion, or dogma, into philosophy, science, experience, or reality, and reality into apparent truth. In the New Testament lying has a very precise sense. It bears no connection with our petty everyday untruths, with the denials of the guilty who do not want to own their deeds, with mistakes, with the camouflage of data, with all that we call falsehood in general. Jesus puts an end to all such things when he tells us to swear by nothing but simply to let our yes be yes and our no be no. In other words, we ourselves are to be whole in our words. But this is not the problem of lying. It refers to Jesus’ own person. Lying in the New Testament is the ascribing of a false identity to Jesus. He himself is the truth in person. Hence lying takes three forms :

1. transforming of Jesus into an idea (e.g. in politics, metaphysical systems, dogmatics)

2. transforming of Jesus into an idol : After Pilate asked What is truth? the first lie was the way in which the soldiers put on him a purple robe and a crown imitating that of Caesar, and he was then presented to the people with the words : Behold the man. […] Whenever we use Jesus Christ in our human schemes to ground, justify, and explain ourselves, then inevitably we disguise him, and the result is a lie.

3. reffering Jesus back to the church : Since only faith in Jesus Christ ensures salvation, what a temptation is for the church to proclaim that there is no salvation outside the church. The church certainly is the body of Christ, but this truth, instead of being received as a fleeting and ever-new grace, is regarded as an acquisition, a possession, a state : a fixed, objective, unchangeable reality.

To investigate Buddhism, or to seek truth in and by science, psychoanalysis, etc. may all be an error, but it is not a lie so long as we do not mix in Jesus Christ. This being so, we can understand why the prince of lies attacks the church first. This is his main target. This is where he establishes his stronghold. Outside we simply have flashes of light by which the prince of lies leads the enlightened astray.

4. Satan

Instead of letting grace and pardon rule, and admitting that the worst sinner who represents before God receives pardon from God, the church interposed confession to a priest, who because he is a priest is no less a man on the one side and a representative of the institution on the other. […] Searching out the sin thus became the main thing, the dominant and constant thing, the thing on which the church insisted. The subsequent pardon became a kind of formality.

5. The devil, the diabolos, the divider

Even with the secularization of society, there has remained in our Western world a strange sacralization of social things. The church sacralized the state. As the power of the church has waned, the state has remained sacred. Similarly the search for “truth” in Christian politics led to a sacralizing of political conflicts, and they have retained this character even with the church’s decline. The church declared that its adversary was heretical and an incarnation of absolute evil. This idea has persisted in the world. Every enemy has now become, not a human adversary, but a demonic being.

When devastation occurs in the holy place, the church, and when despair and solitude take hold in the church, we have the final demonic and infernal action that the powers can mount.

Spiritual liberty had to enter politics for the state to become the coldest of cold monsters.

In the Old Testament we constantly see God’s plan defeated, for God does not force or mechanizes us.

Believers [by the Holy Spirit] are those who have the wisdom and strength to rob material realities of their seductive power, to unmask them for what they are, no more, and to put them in the service of God, diverting them totally from their own law. But there is never an imperial triumph. No head of state is inspired by the Holy Spirit. No capitalist achieves success by the Holy Spirit. Science and technology do not develop under the guidance of the Holy Spirit. The success of powers, then, is the direct opposite. They have achieved an explosive victory, using the very truth of Christ to advance their own grandeur.


CHAPTER X – EPPUR SI MUOVE!

The cross that is planted at the heart of the history cannot be uprooted. The risen Christ is with us to the end of the world. The Holy Spirit acts in secret and with infinite patience. There is a church that is constantly born and reborn.

It [death] convinces us there is no future, that there is nothing beyond itself, that there is no God, no Creator, no Savior. In addition to the destruction of life, it brings a loss of confidence in the possibility of a Creator. This is death.

Both Israel and the church continue to exist in history in defiance of all appearances and every probability. […] But if this is so, it is not because of some natural goodness of the church, some intrinsic being, some immortal soul. It is solely because God remains faithful to his promise.

The striking thing in the church’s history is that through the tremendous perversion, when everything seems to be eaten by termites, there have always been resurgences of truth.

In reality, as Christians are in the banal situations of ordinary life, of the global mediocrity of society, of everyday problems of no great interest, of constant diversion, faith burns low, makes no great responses, expresses nothing, produces no exemplary conduct. The banal and the everyday are the worst destroyers, because they express tepidity.

There can be a revival only in relation to the world. (e.g. Cardinal Wyszynsky)

The renewal of the church takes place in conditions in which the church is forced back to its origins.

Precisely because it is Word, it can be spoken afresh at any time. And then everything begins again.

No, we cannot bypass organization, institution, or ethics. But we have to be aware that no matter how honest and scrupulous may be those who create and direct them, they cannot fail to be a transgression, such as the order of the Beatitudes or the parables of the kingdom of heaven.

The process [of the relation between the will of God and human organization] is not one of destruction, of pure negation. But precisely as all these commandments, precepts, institutions, and ceremonies are set up in transgression of the Word of God, when the Word of God makes itself heard again and is newly grasped again (my God has convinced me, and I remain convinced, that the two are indispensable and correlative), then there is a transgression of the transgression.

Transformation of the church does not begin at its human head but with an explosion originating with those on the fringe.

Christ may sometimes rest, even for long periods, as he was hidden in the body of that little Jewish man.




Social intolerability of revelation (p. 158)

Romain Gary – Les Clowns lyriques (Paris : Gallimard, 1980)


Read more!

Gheorghe Ceauşu, Fenomenologia aroganţei, (note de lectură)

The author of this notice is Silviu Man.

omul creează numai în condiţia lui de creatură


CAP. 1 – ORIGINALITATEA. CARACTERIZARE GENERALĂ

Tudor Vianu : dacă ceva poate fi numit operă, atunci obligatoriu trebuie să aibă atributul originalităţii imutabile şi cel al ilimitării simbolice

Martin Buber : nu există Cosmos pentru om, decît dacă universul îi este locuinţă cu cămin sacru, în care el oferă jertfe; nu există Eros pentru El, decît dacă fiinţele îi devin imagini ale Celui-etern şi viaţa împreună cu ele o revelaţie; şi nu există Logos pentru el, decît dacă el se adresează direct misterului creînd şi slujind întru spirit.

opera nu numai manifestă, dar îl şi ascunde pe artist

omul, ca homo creator, se aseamănă cu Demiurgul lui Platon, ambii creând după modele preexistente

relativismul are ca ideal aplatizarea şi ca procedeu amestecul

Achim Mihu : lumea socială, prin TV, filme, reclame, se îngustează în semnificaţii şi devine de departe mai puţin reală. -> ne construim vieţile în jurul unui simulacru

Henri Wald : originalitatea este cu atât mai mare cu cât probabilitatea ivirii ei este mai mică şi autenticitatea ei este mai profundă

a face înseamnă şi a te face [originalitatea ţine de relativitate]

există originalitate voluntară, ca efect al deciziei subiectului (e.g. tatuarea corpului) şi originalitate propriu-zisă, care vine dintr-un impuls interior

peste ipseitatea de atom a individului uman dată ca zestre nativă se depun în straturi suprapuse informaţii, norme şi valori din mediul social integrator

oamenii au doar coeficienţi de originalitate ; numai Dumnezeu este original în sens absolut

diferenţele sunt o manifestare a tendinţei centripete a speciei de a-şi afla limitele extreme

Mircea Florian : daca esteticul se fundează pe creaţie, dacă creaţia e mărturisită de operă, nu numai natura e artă, dar şi arta este natură, ca o continuare a creativităţii în natură

Dabney Townsend : Creativitatea ne spune ceva despre obiectul produs, originalitatea ne spune ceva despre istoria producerii lui

se poate vorbi despre originalitate în sens strict numai coexistând cu noţiunea de creaţie

originalitatea autorului unei opere este răsfrângerea originalităţii operei asupra lui [creatorul ca colportor de transcendenţă]

creatorii de valori acţionează dintr-un impuls interior, irezistibil, aflat în proximitatea iubirii

existenţa este un predicat al Fiinţei

este posibilă libertatea într-un Univers condiţionat? -> cum să recunoşti realul camuflat în aparenţă?

arta (opera de artă) este simplă aparenţă şi are însuşirea de a fi ideală.

idealitatea artei este areală (Tudor Vianu)


CAP. 2 – IDENTITATE ŞI DIFERENŢĂ. COINCIDENTIA OPPOSITORUM

vocaţiile creative au un caracter latent – se activizează în funcţie de contextul sau circumstanţele favorabil stimulative

originalitatea se prezintă astăzi ca o puzderie de picături mici, superficiale şi superflue

în identitate se germinează diferenţa

fiinţa fiinţează prin identităţile fiinţiale

identităţile absolute nu pot intra în nici o relaţie

în dialog diferenţele identitare sunt mai importante decât necesarele asemănări

comportamentul banal oscilează în jurul unei mediane, iar originalitatea în jurul unui punct de deasupra ei

Henri Wald : progresul este însă ameninţat de hipertrofierea banalului în dauna originalului

referitor la autoimpunerea pentru creaţie : nu se caută, ci se găseşte ; original prin creaţie nu eşti fiindcă ţi-ai propus să fii original, ci pur şi simplu, eşti sau nu eşti

originalitatea nu este rezultatul unui comportament rutinier, ci o ieşire din rutină

numele decupează, delimitează şi limitează (de aici - Yahwe)

numele are un destin conservator dacă îl raportăm la realitatea desemnată, despre care ştim că, fiind în mişcare, este perisabilă

orice creaţie implică diferenţa, dar nu orice diferenţă implică şi originalitatea

specificitatea caracterologică a unui popor rezidă în cultura sa, iar cultura este reductibilă la spiritualitatea în care se exprimă, cristalizată, viziunea sa asupra lumii şi a transcendenţei

Gustave le Bon : un popor se manifestă ca masă în anumite împrejurări, dar dincolo de caracterul mobil şi schimbător al maselor, se află acel substrat solid – spiritul unui popor – care limitează riguros oscilaţiile şi controlează hazardul

poporul – formaţiune spirituală cosmoidală închis-deschisă către istorie şi celelalte identităţi figurative

aculturaţia în a doua parte a sec. XIX şi în prima parte a sec. XX – fenomen de adaptare prin adoptare

azi, mahalaua spaţială a început să coincidă cu mentalitatea de mahala

vehiculata toleranţă este lipsită de folos, întrucât implică relaţia ierarhică superior-inferior


CAP. 3 – ASEMĂNAREA ŞI ANALOGIA. IZOMORFISMUL

recognoscibilitatea este suportul redundant care face posibilă comunicarea interumană

ceea ce face cu putinţă toate filozofiile este un ingenium perenne

M. Godelier : gândirea mitică este gândirea umană care gândeşte realitatea prin analogie

cine absolutizează diferenţele, ajunge la un arhipelag de monade plutind închise şi singuratice

ţine de tradiţie tot ceea ce durează şi viază şi în epocile ulterioare producerii lor, altfel spus, ceea ce transcende epoca şi regiunea habitudinală în care au fost create, de aici izvorăşte caracterul pancronic şi vocaţia universalităţii

pedagogul Church : un om este om în măsura în care alt om l-a învăţat cum să fie om

Emmanuel Levinas : unicitatea unicului este unicitatea celui iubit. Unicitatea unicului semnifică prin iubire

ceea ce poate fi înseriat îşi pierde originalitatea şi valoarea

orice reproducere perfectă nu poate fi considerată nici copie, nici imitaţie, ci un gol existenţial, nimicul [clona]

Einstein : instrumente desăvârşite, ţeluri vagi; iată caracteristica epocii noastre

orientarea postmodernă spre trecut (prin ironie şi exces parodic) este un indiciu al lipsei de viitor

banalitatea este un cadru de referinţă în care gestează şi din care irump originalităţile de orice fel

dacă lumea este, cum bine se ştie, o articulare pulsatorie a unicului şi a multiplului (a unităţii şi a diversităţii), a diversităţii în unitate şi invers, înseamnă că toate se aseamănă prin înrudire în adânc şi se deosebesc la vârf


CAP. 4 – DOMNIA IMAGINII

imaginile funcţionează şi ca semne sau substituenţi ai unor obiecte reale, dar absente, pentru a le avea astfel în preajmă trebuitoare sau împovărătoare

imaginea ţine astăzi locul oamenilor şi instituţiilor, tot aşa cum în tehnică, moda vestimentară şi alimentaţie, unele produse surogat ţin locul celor veritabile

cultul imaginii şi credibilitatatea pe care a căpătat-o în ultima vreme sunt semne de revenire mascată a gândirii magice

copia este bună dacă este fidelă, imaginea este bună dacă ne sugerează esenţa obiectului

opera de artă este ori generalizarea artistică a unui caz, ori concretizarea artistică, în sensibil, a unei idei

ideile pe care le avem în minte sunt amintiri ale sufletului, dintr-o viaţă anterioară trăită în vecinătatea ideilor

mentalitatea magică se bazează pe credinţa că, dacă anticipezi o acţiune, e ca şi cum ai realiza-o

folosul idealului este acela că animă acţiunea şi se răsfrânge în prezent ca un criteriu al judecăţilor de apreciere

taina nu este obiect de cunoaştere şi de explicaţie. Ea se trăieşte în mod simpatetic


CAP. 5 – ORIGINALUL ŞI COPIA

L. Levi-Bruhl : individual apare cu atât mai socializat şi mai supus reprezentărilor calitative, cu cât luăm în considerare societăţi mai primitive

originalitatea, în sens restrâns, este reductibilă la adăugirile combinatorii pe care oamenii le scot din nonexistenţă sau potenţialitate, iar în sens larg, desemnează gradul de diferenţă între lucruri


CAP. 6 – IMITAŢIA, SIMULAREA ŞI DISIMULAREA. MASCA

imitaţia este o formă elementară de noutate al cărei denotat este un original de care ea ne aminteşte pentru valoarea lui şi pe care nu-l poate ajunge

Noica : dacă poţi ajunge, dincolo de afirmatul şi conştientul unei filosofii, la ceva din mişcarea ei nemărturisită […] Căci gândirea nu este imitabilă, pe când gânditul şi rostitul pot fi oricând imitate

orice copie este o imitaţie, dar nu orice imitaţie este o copie

Gerard Genette : ca să ne arătăm interesaţi de ceea ce este frumos ca atare, trebuie ca această frumuseţe să fie naturală sau să credem că este; a fortiori atunci când ne permitem să credem că şi alţii trebuie să fie interesaţi de acest lucru

Ibsen : Minciuna vitală este principalul stimulent: luaţi unui om mijlociu minciuna vieţii şi îi luaţi în acelaşi timp fericirea

omul nu poate trăi numai cu originale abrupte, cu adevăruri nude şi aspre

merită venerat Prometeu pentru că a furat şi de la el ni se trage agresivitatea tehnologiei sau Orfeu, care îşi ignora sunetele din suflet şi mângâia omul de tristeţea de a fi?

cine simulează vrea să corespundă unor aşteptări

imitaţia este un exerciţiu care se consumă pe urmele unui antecedent prestigios

Aristotel credea că gustarea imitaţiei e o trăsătură caracteristică a sensibilităţii umane şi fundamentul oricărei experienţe, inclusiv a celei estetice.

Imitaţia în cultură şi artă este un fenomen cât se poate de normal, dacă nu e plagiat sau producţie compilată eclectic. Ea are demnitate culturală cand este un transfer de structuri, forme şi modele, adaptate prin adoptare şi nu pur şi simplu transpuse mecanic pe un sol străin de natura valorilor primite; şi în natură, altoirea nu se face pe orice esenţă sau specie.

Dacă cei de dinainte aveau o zare în virtutea căreia trăiau şi acţionau, sprijiniţi pe o tablă de valori piramidală solidă şi statornică, ce le permitea un grad mare de previzibilitate, noi, cei de azi, în prezenţa unei postistorii, de fapt, şi declarată teoretic, suntem prizonierii unui prezent continuu.

O privire cât de cât atentă, în aval sau în amonte, de-a lungul istoriei, dar şi una rotită în jur, nu poate să nu constate că asemănarea prin imitaţie este o dominantă socio-culturală permanentă şi că azi a proliferat pulverizând toate originalele, aşa încât acestea din urmă sunt înceţoşate şi şi-au pierdut contururile din care li se trăgea identitatea diferenţiatoare.

În ceea ce priveşte minciuna, care din punct de vedere gnoseologic nu se opune adevărului, ci sincerităţii, atât inteligenţa cât şi prostia au disponibilitatea şi putinţa de a masca intenţionat realitatea la care se referă, fabricându-i (îndelung sau spontan) simulacre.


CAPITOLUL 7 – MIMETISMUL ŞI MODA

Oscar Wilde remarca într-un loc faptul că cine e în vârful modei se trece mai iute, ceea ce ne aminteşte de ideea lui Darwin, privitoare la organismele care se adaptează cel mai bine şi, din această cauză, la schimbarea mediului, pier cele dintâi.

Între starea pe loc şi alergarea la care-l împinge moda, omul îşi trăieşte tropismele, ondulând ca lianele în apă.


CAPITOLUL 8 – REPETABILITATEA, REPETAREA ŞI REPETIŢIA

Repetarea e revenire a ceea ce a fost, deşi nu e niciodată identică, iar repetiţia e o instruire metodică în decursul căreia se înaintează spre o formă gândită şi imaginată ca ţel, revenind nenumărabil la etape deja parcurse, până când şlefuirea şi rafinarea ei coincide cu cea imaginată ca model al unei lumi.

Între originalitate şi banalitate întotdeauna este şi trebuie să fie o zonă interstiţială.

„Nu există ceva nou, ceva absolut nou” (Al. Dragomir), ci, am spune noi, numai înnoiri aşezate pe o permanenţă, aşa cum sunt valurile pe un fluviu, dacă concepem fluviul ca pe ceva permanent, adică tot o curgere, dar una stabilă, identică cu ea însăşi.

Nae Ionescu: a face ceva înseamnă a trăi!

Marshall McLuhan : Cum au prezentat filmele modul de viaţă american ţărilor înapoiate ale globului? Gândiţi-vă la rolul indispensabil pe care îl au uniformitatea şi repetabilitatea în competiţie şi rivalitate. Cum ar putea să înflorească oare competiţia acolo unde preferinţa este de partea exprimării şi realizării unice?


CAPITOLUL 9 – STEREOTIPIA, BANALITATEA ŞI NOUTATEA

Henri Wald : Nou este ce va fi omologat în viitor.

Banalitatea este, ca şi stilul, cadru-limită şi, totodată, termenul fertil în care germinează noutatea originală.

Mihai Ralea : omul este un animal care îşi amână reacţia.

Stereotipiile şi banalitatea îşi găsesc loc în mass-media, care, prin însuşi natura lor destinală, aglomerează memoria şi incită energia nervoasă cu puzderia de informaţii şi reproduceri de imagini până la a deveni ele însele o lume autonomă, cu sintaxă proprie, suficientă sieşi, învârtindu-se în cerc, atinse de o inconştientă sminteală. Efectul pentru consumatorii fervenţi şi frecvenţi este sustragerea lor din viaţa reală şi captivarea într-un simulacru de viaţă, în parte vicleană, fabricat cu mai multă sau mai puţină iscusinţă.


CAPITOLUL 11 – INIŢIATIVA. NORMA ŞI VIAŢA. DISCIPLINA

Norbert Wiener – întemeietorul ciberneticii – a zis că omul este superior maşinii, pentru că maşina nu poate să greşească. Noi am comenta aceasta zicând că abaterile de la linie, de la normă, ca ieşire dintr-un cadru constituit reprezintă un anume soi de greşeli care au, însă, virtuţi constituante.

Mentalitatea perfecţionistă este mediul în care se modelează specialişti profesionişti.

Societăţile unde majoritatea oamenilor sunt conformişti, adică disciplinaţi, sunt excelent avansate după criteriul standardelor de viaţă, iar [în?] cele unde preponderenţi sunt originalii, superficialii sunt mult sub nivelul acelora.

Iniţiativele şi aventurile în toate domeniile sunt performanţe ale speciei (hominis), depăşiri de către spiritul nomad ale spiritului sedentar. Numai pulsaţia acestora menţine echilibrul umanităţii.

Întregul câmp al creaţiei omeneşti, caleidoscopic şi multiform, are în spate eforul voios al unor oameni care şi-au ascultat chemarea şi au spart, prin configurările lor născocite şi prin ideile lor, carcasa vremii care i-a modelat. Au trecut de la constituit la constituant, adică dincolo de acel abis terarum, fără să poată prevedea în întregime consecinţele acestora.

Vladimir Jankelevich a găsit în sfera moralei un paradox care constă în aceea că unele interdicţii eliberează, că există porunci care dau sens, că sunt posibile imperative care-i înnobilează pe oameni, şi, deloc la urmă că pot fi gândite norme şi reguli care, limitând, prin chiar această limitare, dezmărginesc subiectivitatea omenească. […] “Şi în acest context situarea hotărâtă, fermă, lipsită de orice echivoc – de partea nevoii de absolut în morală şi de partea nevoii de aspiraţie spre o cotă de conţinut maximal al normelor noastre de acţiune şi conduită – nu este întâmplătoare, fără motiv”. (Vasile Morar)

Goethe : Nobleţea se defineşte prin exigenţă, prin obligaţii, nu prin drepturi; a trăi după plac înseamnă a trăi ca un plebeu; nobilul aspiră la ordine şi la lege.

Ne grăbim să arătăm că originalitatea la oameni, în conduită şi în făptuiri (vorbim, bineînţeles, de originalitatea autentică), nu se proiectează, nu se programează, nu este rezultatul unei deliberări, ci e o ivire la suprafaţă a ceea ce zăcea lent în stratul adânc al psihismului. Contextul extern nu face decât să declanşeze acea potenţialitate nativă. Prin urmare, nimeni nu inventează nimic, ci exprimă ceea ce nu îi aparţine ca persoană distinctă şi identitară, anume acel impersonal impulsiv.

Sesizarea limitei ontologice spaţiale, temporale, sociale şi de confortabilitate civilizaţională, pe unii îi incită să-şi asume riscul călătoriei, pe lângă riscul pe care fiecare şi-l asumă, acceptând viaţa ca viaţă.

A propos de iniţiativă, endemonismul, în toate variantele sale, fixează ca ţintă a vieţii omului fericirea. Cei cărora le lipseşte, dar numai aşa cum ei şi-o reprezintă, căci nu există una universal acceptată, aleargă după ea părăsind locul, ocupaţia sau partenerii. Plecarea este un mijloc şi nu un scop în sine.

Normele sunt faţa vizibilă a valorilor şi prin finalitatea lor impersonalizează indivizii în urma dresajului exercitat.


CAPITOLUL 12 – IMITAŢIE ŞI CREAŢIE

Mallarmé: Perfecta folosire a simbolului creează misterul; a evoca puţin câte puţin un obiect pentru a dezvălui o stare a sufletului.

Cele patru feţe ale creaţiei : prima treaptă este cea a punerii în evidenţă a creatorului. Pe cea de-a doua treaptă, creatorul plăsmuieşte forme. Acesta este un proces mental extrem de complex. Nucleul acestui proces este ideea. Pe treapta a treia, ideea capătă consistenţă fizică, materială. Produsul apărut pe cea de-a treia treaptă este deja o simbioză între suport şi ataşamentul său ideatic. Opera are rolul de ordonare a haosului lumii înconjurătoare sau a lumii interioare. Opera are caracter pacificator şi purificator. […] A patra treaptă a creaţiei este validarea ei. Recunoaşterea valorii unei opere, legitimizarea ei este obligatorie pentru creaţie pentru a fi catalogată drept operă. Recunoaşterea se poate face instantaneu sau, după cum nu de puţine ori s-a întâmplat, după secole şi chiar milenii de la apariţie. Validarea operei se face de către o conştiinţă valorizatoare. Această conştiinţă este atât receptivă, cât mai ales evaluativă. Conştiinţa valorizatoare nu va valida ca operă decât acele creaţii care aduc noutate, originalitate, valoare.

Papa Ioan Paul al II-lea : Care este diferenţa dintre creator şi artist? Cel care creează dă fiinţă, scoate ceva din nimic – ex nihilo sui et subiecti, se obişnuieşte să se spună în latină – şi aceasta, în sens strict, este modul propriu de a acţiona numai al Celui atotputernic. În schimb, artistul foloseşte ceva deja existent, căruia îi dă formă şi semnificaţie. Acest mod de a acţiona este specific omului întrucât este imagine a lui Dumnezeu.

Goethe : Ce înseamnă şi invenţia? Şi cine poate susţine că el a inventat cutare ori cutare lucru? A pretinde prioritate e curată sminteală, şi dai dovadă de o inconştientă înfumurare dacă nu te recunoşti sincer ca plagiator (...) Numai insuficientul este creator.

În artă, originalitatea se manifestă şi în punerea unor elemente cunoscute în alte raporturi şi în altă ordine, opera de artă fiind o construcţie împotriva haosului din viaţă şi din trăirile psihice.

Improvizaţia este o expresie a ingeniozităţii activizată circumstanţial şi constă într-o soluţie ocazională, cu caracter de paleativ şi eficienţă imediată, ce amână dificultatea fără să o suspende.

Ne aflăm într-o lume tulbure, care unora le este confortabilă, ei înşişi fiind naturi haotice.

Omul îşi depăşeşte limita biologică şi se aseamănă Creatorului ieşind în afara sa prin formele simbolice ale culturii, care atestă legătura lui cu harul.

Oricine poate să înveţe de la altcineva ansamblul de procedee de a produce, dar nu toţi pot să şi producă, fiindcă între învăţare şi operă se află talentul, abilitatea, iscusinţa, inspiraţia şi vocaţia. Dacă ne referim la alte activităţi decât aceea a creaţiei, găsim comportamente rutiniere. Socrate, Bacon, Descartes, Kant, Hegel, Husserl sunt mari reformatori ai gândirii şi pentru că au creat metode.

Omul există în lume cu gestul său antihaos, finalizat în făptuiri valorizatoare şi valorizante.


CAPITOLUL 13 – PRINCIPIUL, PURITATEA, PERFECŢIUNEA ŞI IDEALUL

M.D. Ralea : Originalitatea e o perfecţie ratată, o jumătate de perfecţie. Perfecţiunea e necesitate, dar necesitatea ignorează discontinuitatea.

Anton Dumitriu : principiul cunoaşterii este cunoaşterea principiului.

Exerciţiul ordonat de reguli şi tehnici este necesar şi în procesul de creaţie, dar numai ca condiţie, pe când în cazul performanţelor (de multe ori concurenţiale) este suficient.

Numai în această zonă [a vitezei cu care se găseşte o soluţie] se poate angaja o competiţie concurenţială; numai aici se pote vorbi de succes în sensul propriu.

Conceptul e pur. Cazul e impur. Cazurile (individuale) nu sunt egale depărtate de concept, dar îi corespund prin participare la el, nutrindu-se sau îmbogăţindu-l. Fie că a fost pus sau inclus, conceptul e o rădăcină fermentatoare şi un loc de sprijin esenţial.

Farmecul lumii, dacă are unul, stă în luxurianţa de forme impulsionate de dorinţa de a fi perfecte, adică de a coincide cu conceptele lor, şi imposibilitatea realizării ei. Tot în acest paradox îşi are izvorul neliniştea dramatică de a tinde necontenit spre un liman al certitudinii absolute, mereu prezent ca absenţă.

Capodoperele, de exemplu, sunt piscuri ale posibilităţilor comprehensive, profetice şi expresive ale omului şi înregistrări de efigie, ale tentativelor lui de a se depăşi fără a reuşi.


CAPITOLUL 14 – MODELUL, TIPARUL, ARHETIPUL

Lucian Blaga discerne următoarele variante de autorealizare sau realizare de sine şi de rolul modelului în “arta de a trăi”:

- fii tu însuţi! – modul individualizant (tip Nae Ionescu) […]
- fii cum e maestrul! – modul tipizant
- fii cum a fost unul singur! (Hristos, Budha, Confucius) – corespunzător principiului universal

Nietzsche : Acum vă poruncesc : pe mine pierdeţi-mă, dar pe voi regăsiţi-vă; şi abia atunci, când voi cu toţii vă veţi fi lepădat de mine, am să mă-ntorc din nou la voi. Da, cu alţi ochi îi voi căuta atunci, o, fraţi ai mei, pe cei pe care-odată i-am pierdut; şi cu-altă dragoste atunci vă voi iubi!

George Steiner, invitând pe discipoli la disidenţă, fiindcă ea e creatoare de nou, nou care însă nu poate veni fără fondul aperceptiv format de la predecesori, zice : “A preda superior înseamnă a deştepta îndoieli în sufletul elevului, a-l antrena întru disidenţă. Înseamnă a-l pregăti pe discipol pentru despărţire. (...) La sfârşit, un adevărat maestru trebuie să rămână singur.”

Modelul are o întâietate genealogică şi axiologică.

Modelul este model numai în măsura în care imanenţa sa generatoare de replici, conţinută ca disponibilităţi latente se manifestă in actu.

Arhetipul poate fi definit ca o realitate primordială şi de adâncă profunzime, apărut nu se ştie cum, cu o alură de postulat, unde gestează multiple entităţi ce apar constelate ca o explozie luminoasă la suprafaţa lumii vizibile, asemănătoare fiinţărilor Fiinţei heideggeriene.

Standardizarea imperativă se poate realiza în planul civilizaţiei şi al calităţii, dar ea nu este compatibilă cu o elegantă şi rafinată profunzime a spiritului, ca o sinteză permisivă, în demnitate şi fără obedienţă, ca dialog cu diversitatea alterităţilor. Exemplaritatea, ca excelenţă, nu e totuna cu exemplul.


CAPITOLUL 15 – NORMALUL, EXCEPŢIONALUL ŞI MEDIOCRITATEA. REGULA ŞI EXCEPŢIA

Pascal : Omul de rând nu vede prea mari deosebiri între ceilalţi

Între firesc şi normă, între instinct şi regulă, între inspiraţie trăitoare şi tehnică regularizatoare există întotdeauna o tensiune, care însă se rezolvă închegându-se într-un act sau produs original.

De excesele raţionalismului este legată direct criza culturii europene occidentale şi a omului, la care au contribuit avangarde artistice şi pe care o accentuează azi comportamentul băşcălios faţă de marile valori în care se instituie tradiţia şi care “ne priveşte” căci ni se propune ca moştenire, ceea ce ne transformă în moştenitori care să nu fie moşteniţi pasiv de ea – apofatismul răsăritean este un cordon sanitar în faţa avalanşei crizei, pe când catafatismul occidental s-a arătat mult mai vulnerabil, deşi se crede permisiv.

Normalitatea, de la Aristotel încoace, e o pulsaţie între exces şi lipsă. A confunda însă normalitatea cu regula ar fi o greşeală, normalitatea putând fi purtată de excepţie, ca în cazul lui Copernic, care a schimbat locul omului în Cosmos, contrazicând o convingere de aproximativ 1.500 de ani.

Gândindu-ne la capodopere, acestea nu pot fi considerate drept excepţii, ci împlinirea la limită a limitelor care circumscriu acel domeniu. Ele sunt însăşi limita. Prin comparaţie, ea se află la antipodul şablonului şi al leneşei rutine, căci este expresia fertilizatoare de orizonturi, a disponibilităţilor creative ale speciei.


CAPITOLUL 16 – EXEMPLARITATEA, ELITA ŞI ELITELE

Excelenţa este vârful întregii măsuri a disponibilităţilor creative ale unui domeniu, dincolo de care stăpâneşte imposibilul.

Exemplaritatea este excelenţa devenită a unei potenţialităţi afirmative dintr-o anumită zonă a evantaiului de manifestări creative ale omului.

Elita este un grup de specialişti într-un domeniu, pe care-l exprimă la nivelul excelenţei lui. […] C. Noica releva că nea Fane cu nea Vasile şi nea Ion nu pot să facă cât un Balzac. Azi, în mod ipocrit, pentru unii, elita e oribile dictu.

Democraţia este, la urma urmei, guvernarea cifrei în detrimentul valorii înalte.

Gradul de originalitate ca măsură a valorii este invers proporţional cu accesibilitatea.


CAPITOLUL 17 – ORIGINALITATE, SINCRONIE, SIMULTANEITATE, INFLUENŢĂ ŞI IMITAŢIE ÎN CULTURĂ

Emmanuel Mounier : Umanitatea moare în condiţiile absenţei aspiraţiilor, a riscurilor, a înnoirii. Când oamenii nu mai visează la catedrale, ei nu mai ştiu să construiască nici frumoase mansarde.

În adâncimea culturii vom afla o pulsaţie între două straturi : unul al culturii constituite, consacrată şi vizibilă şi altul al culturii constituante, care gestează şi răzbate la suprafaţă irumptiv impunându-se prin puterea ei simultan negatoare şi afirmativă.

Horia Vintilă : Romanul, în sensul pe care doreau să i-l imprime Joyce sau Musil, face din Cuvânt o modalitate de reprezentare a lumii care înglobează totul : spirit, materie, societate, forţe conştiente sau obscure, într-un efort de cuprindere neîncetat până în prezent.

Cum ar fi arătat prezenţa dacă nu ar fi fost precedenţa?

Înţelepciunea moştenită de la greci este ca un fel de copilărie a cunoaşterii. Vârsta înaintată a lumii este de fapt adevărata antichitate; iar aceasta este un atribut al vremurilor noastre.

Konrad Lorenz : cultura occidentală de azi are atât de multe aspecte care nu merită să fie imitate, încât te face să uiţi uşor veritabilul ei conţinut de adevăr şi înţelepciune.

Adevărul artistic nu subzistă ca urmare a verificării lui prin adaptare la o realitate extrartistică.

Creatorii propriu-zişi nu sunt profesionişti, cum nici profestioniştii propriu-zişi nu sunt creatori, ci executanţi excelenţi, şlefuitori de diamante. Creatorii nu-şi propun să creeze, ci o fac din imbold interior irezistibil, pe când profesioniştii exercită profesia cu talent şi zel, oricând, aplicând cu stricteţe regulile ei.

Creaţia de orice fel sau tip este ieşire din masă, relief identitar instituit chiar şi împotriva masei prin diferenţă abruptă.

Configurarea spiritualităţii unui timp şi conturul său particularizator au primit denumirea de paradigmă.

Culturile sunt cristalizări milenare ale sufletelor popoarelor în care răzbate indiscernabil registrul vernacular urzit cu cel universal, astfel că, izolându-se identitar, se usucă, contopindu-se global, se dizolvă.

Creatorii sunt o specie de fanatici care s-au concentrat, voluntar sau chemaţi, spre invizibil, arătând că lumea mare poate fi privită şi altfel şi că are mai multe straturi.

Noica : E necesar câteodată să uiţi viaţa. Sunt anumite împrejurări când trebuie să te depăşeşti pe tine prin cultură. Să te înstrăinezi prin cultură. Să pui disanţe înăuntrul tău.

Calea care este un joc strategic, elaborat pentru investigarea unor teritorii neumblate, este un mijloc indispensabil pentru creaţie.

Fritz Medicis : Tocmai funcţia artistică stă creator la începutul oricărei culturi şi trebuie să preceadă oricărei activităţi de cunoaştere propriu-zisă.

Pentru o sensibilitate artistică nativă şi cultivată orice poate fi un început de operă. (e.g. Elia Kazan alegâdu-şi subiectele pentru scenarii din rubrica de ştiri a ziarelor)

Momentele creaţiei au fost identificate ca fiind :

- Mirarea (socratică şi aristotelică)
- Îndoiala (Augustus, Descartes, Nietzsche - suspiciunea)
- Dialogul ca trecere, cunoaşterea reciprocă şi imbold
- Curiozitatea pură de a şti şi de a explica
- Nevoia de absolute (dezmărginire spaţială şi temporală) – Nae Ionescu, Mihai Eminescu
- Nevoia de ordin pragmatic (deplasarea, procurarea hranei)
- Frica de devenit (Spengler)

Creaţia de orice fel, privită auctorial, este întotdeauna o servitude voluntară, un răspuns în libertate la o chemare care cere ca ceva să fie făcut. Dacă privim auctorialitatea operei într-un sens mai larg, atunci contribuţia celui care o face ni se relevă în puţinătatea ei, personalitatea lui fiind mult mai redusă de către elementele personale contributive.

Nicolai Hartmann : În haotic se află posibilităţile sale, dar şi pericolele sale; în demiurgic se află menirea sa. Să realizezi înseamnă să fii om.


CAPITOLUL 18 – ORIGINALITATEA ÎN ARTĂ. MANIERISMUL ŞI EPIGONISMUL

Jean Starobinski : Fără adăpost sau adăpostită, redusă la celula strâmtă sau la spaţiul fără margini; ea nu poate cunoaşte raportul armonios al lăuntrului cu exteriorul ce defineşte viaţa locuibilă.

Din solidaritatea conţinutului cu expresia în marginile operei de artă reale, rezultă unitatea ei, iar din unitate, irepetabilitatea.

Creaţia nu se manifestă decât într-un mediu prielnic, catalizator. [...] Borges : dictatura este mama metaforei.

Haig Acterian : Numai o tradiţie în care s-au pus de la început direcţiuni spirituale în armonie cu spiritul veşnic al omenirii, numai o astfel de tradiţie naşte valori artistice perene.

Valèry : Considerăm că un autor este original atunci când nu cunoaştem transformările ascunse care au schimbat în el autorii străini.

Ca marcă decisivă a agentului, stilul nu este o decizie a acestuia. […] Stilul e totodată mijloc pentru expresie şi catalizator al ei.

Pentru o înţelegere corectă a artei ca “arealitate” (Tudor Vianu) şi ficţiune în acelaşi timp, teoria estetică trebuie să respingă argumentat opinia conform căreia arta ar fi o simulare, o substituire a realităţii.

Hartmann : Tocmai simularea realului este fundamental străină artei autentice. Orice teorie a aparenţei sau a iluziei care ia drumul acesta, nesocoteşte o importantă trăsătură esenţială proprie evocării artistice: tocmai faptul că nu simulează realităţi, ci, dimpotrivă, ceea ce apare este, totodată, înţeles ca apariţie şi nu este încorporat ca verigă în cursul real al vieţii, ci trebuie scos din acesta şi se găseşte, oarecum, la adăpost de ponderea realului.

Louis Lovelle : Frumuseţea nu trebuie căutată în lumea extraordinarului, ea este mai degrabă descoperirea obişnuitului.

Artistul formează deformând şi deformează formând.

Iniţiativa este conotată axiologic întrucât se aşteaptă ca ea să lărgească teritoriul competenţelor omeneşti, dar şi pentru că angajează o valoare morală de mare importanţă cum este curajul, care la rândul lui implică riscul eşecului.


CAPITOLUL 19 – CREATIVITATEA EXEGEZEI ŞI A INTERPRETĂRII. TRADUCEREA

Al. Dragomir : Oricine creează cu adevărat spune mai puţin decât ar vrea să spună şi mai mult decât crede că spune. Acesta este Spielraum-ul interpretării. De aceea o interpretare trebuie să redea haloul din mintea autorului plus acel lucru pe care autorul l-a prins ca pe un fel de epifanie a lui proprie.

Cassirer : Mitul este un sistem de crezuri dogmatice.


CAPITOLUL 20 – MELANCOLIA. PLICTISEALA ŞI LENEA

Într-o fugă fără direcţie, toate locurile devin echivalente.

Nae Ionescu : Plictiseala, acel vacuum vitae


CAPITOLUL 21 – OMUL, FIINŢA CARE SE MIRĂ. MIRACOLUL ŞI MIRACULOSUL

Ştefan Agopian : Atunci când o pisică face autostopul în State, nici un american nu se miră.

Creaţia de amplitudine şi verticalitate conţine cristalizat în forme şi exprimă fiorul în faţa evanescenţei care însoţeşte mirarea declanşată de misterul şi miraculosul în ale căror albii locuieşte necurmat, omul.

Vasile Lovinescu : Goethe spunea că studiul deductiv şi inductiv, ajuns la punctul când se produce mirarea, trebuie să se oprească imediat.

Spre deosebire de simbol, în care coexistă o mulţime nenumărabilă de semnificaţii latente care pot reverbera cu fiecare exerciţiu exegetic şi hermeneutic care i se aplică, miracolul suscită mai cu seamă trăiri înfiorate care consonează cu propria lui natură şi credinţa în adevărul lui.

Grigore de Nysa : Conceptele creează idoli ai lui Dumnezeu, singură uimirea presimte ceva.

Burke : Uluirea este acea stare a sufletului când toate mişcările acestuia sunt suspendate.

Wittgenstein : Crede! Aceasta nu face nici un rău.


CAPITOLUL 22 – RECEPTAREA SPECTACOLULUI DE TEATRU ŞI FILM CA MIRARE

Opera de artă majoră este rezultatul uimirii în faţa vieţii.

Eco : Regula fundamentală pentru a aborda un text narativ este ca cititorul să accepte, tacit, un pact ficţional cu autorul, pactul pe care Coleridge îl numea suspendarea incredibilităţii.

Se afirmă de multe ori că importanţa artei ar sta în aceea că fiinţa receptoare se regăseşte în opera de artă cu propria sa problematică. Noi credem că e o minimalizare excesivă a satisfacţiei receptorului, deoarece folosul său ar fi de natură narcisistă şi în consecinţă meschin. Această opinie, deşi nu e totalmente greşită, păcătuieşte cu presupoziţia că opera nu face decât să-i aducă aminte de ceea ce el este şi ştied deja, trezindu-l din uitare şi chiar măgulindu-l.

Receptarea este izbutită atunci când orizontul de aşteptare al receptorului este contrazis într-o proporţie acceptabilă de structurile de limbaj, prin noutatea lor.

Receptorul de azi este pus în situaţia de a trăi efemeritatea ca obişnuinză, adică stabilitate inconfortabilă, el nemaiavând disponibilitatea de a contempla. Aceasta este legată circumstanţial de fenomenul desacralizării creaţiei artistice (vezi making-of-ul) şi de cel al deceremonializării actului de receptare.

Operele de artă moderne şi mai cu seamă cele post-moderne, care nu mai au înfăţişare cosmoidală, iar autorul nu mai e omniscient, au făcut să se înmulţească şi să se diversifice, într-un vacarm asurzito, interpretările, “lecturile”. Acest exces hermeneutic cu alură de inflaţie, ca urmare a supralicitării suspicioase a sensurilor operelor de artă, a fost potenţat şi de noile formule scenaristice şi filmice pe de o parte, cât şi de fragmentarismul celor dramaturgice, al tehnicilor prozodice şi poematice, mult diferite de cele considerate generic clasice. “Perspectivismul” profetizat de Nietzsche, care a dus la “sfărâmarea” subiectului şi la relativismul normalei relativităţi, constituie climatul şi cupola sub care se petrece “invazia interpretativă” (Susan Sontag).

Atunci când creează, artistul se exprimă estetic şi nu se gândeşte la destinatarul operei sale.

Opera nu transmite, ci declanşează.

La teatru, aura personajului şi aura actorului se intersectează, sunt complementare.


CAPITOLUL 23 - CREATORII RADICALI. PREŢUL ORIGINALITĂŢII

Voltaire : Există oameni misterioşi, care nu pot fi decât mari. De ce sunt mari? Nici ei nu ştiu. […] Înaintează pe apele abisale, aproape inconştient, beţi de visări şi intuiţii, căci au trecut prin fulgerul ciudat al idealului, care i-a pătruns pentru totdeauna.

Nietzsche : Există oameni superiori şi oameni inferiori, iar câteodată unul singur poate să justifice milenii – aceasta înseamnă un om mare, împlinit, bogat şi întreg în raport cu nenumăraţii oameni – fragmente.

Kirkegaard : Căutarea ideală nu are nici un ideal; căci orice ideal nu e pe moment nimic mai mult decât o alegorie, ce disimulează în sine un ideal mai înalt şi aşa mai departe, la infinit. Iar poetul nu-şi îngăduie nici tihnă, nici sieşi, nici cititorului, căci tihna este exact contrariul actului poetics.

Enrique Vila-Matas : E minunat un nu, pentru că e un centru gol, dar mereu rodnic. Pe un spirit care spune nu cu tunete şi fulgere, nici chiar diavolul nu-l poate forţa să spună da. Pentru că toţi oamenii care spun da mint; cât despre oamenii care spun nu, ei bine, ei sunt în fericita situaţie de judicioşi călători prin Europa. Trec frontierele eternităţii fără nimic altceva decât o valiză, adică ego-ul.

Seneca spunea că celebritatea e oribilă, căci e dependenţă de judecata altora.

Cioran : Feriţi-vă de cei care vorbesc în numele altora; au natură de dictatori.


CAPITOLUL 24 – MIRAREA CONTINUĂ

Prin operă autorul umple vidul ce-i stă în faţă şi încremeneşte fugara clipă, dar numai pentru o clipă mai lungă.

Karl Popper arăta, pe drept cuvânt, că procesul cunoaşterii nu înaintează, cum îi place bunul simţ să creadă, de la necunoscut la cunoscut, confirmând ipotezele, ci infirmându-le ne dăm seama de ceea ce ne rămâne cu valoare de certitudine.


ÎNCHEIERE

Noica : o lume surprinsă să vadă că are tot mai multe cunoştinţe şi tot mai puţine înţelesuri

Cine ar privi de dincolo de ea, din “spaţiul lunar” (Aristotel), planeta Pământ, ar vedea-o înconjurată cu un brâu irizând ca un halou, care sunt “adăugiri” iscate de om şi sieşi destinate.

Autoritatea charismatică – p. 164

Omul care sesizează o acţiune şi devine vector al ei – p. 185

Metoda disrupţiei - 186

Vizavi de nota 6 de la cap 11 – V. Jankelevich – dacă mediul e prea lax şi individul devine lax, deci maleabil, deci controlabil. -> aplicare la concepţia contemporană a democraţiei, aceea de pom lăudat

Nota 7 – Goethe – vezi Ellul, The Subversion... argumentând că oamenii vor numai avantajele libertăţii, nu şi responsabilităţile obligatoriu impuse de aceasta

Normalitatea ca vas gol.

p. 235 : “conştiinţa posibilă” a societăţii (guvernată de elite).(Lucien Goldman)

p. 249 – prisma profesionismului, care vede în ghindă stejarul în miniatură

p. 274 – Gianni Vattimo : a constrânge propriul tău haos să devină formă

p. 359 – extravaganţa costelivă şi idolatrizarea evenimentului găunos

p. 361 – ipoteza Kant-Laplace : momentele contradictorii ale tendinţei centripete de a-şi împlini încontinuu propria identitate, dar păstrând legătura cu centrul original, şi altul, acela al centrifugalităţii ca tendinţă de a se rupe pur şi simplu de originea sa, însingurându-se.

Vianu : dacă ceva poate fi numit operă, atunci obligatoriu e să aibă atributul originalităţii imutabile şi pe cel al ilimitării simbolice.

Achim Mihu – Antropologia culturală, Dacia, 2002

Hans Vaihinger – Filosofia lui “Ca şi cum”, Nemira, 2001

Constantin Grecu – Logica interogativă şi aplicaţiile ei, ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982

Hans Sedlmayr – Pierderea măsurii, Meridiane, 2001

Anton Dumitriu – Forma mentis. Aletheia, ed. Eminescu, 1984

Vasile Morar – Moralităţi elementare, Paideia, 2001

Tzvetan Todorov – Introducere în literatura fantastica, Univers, 1973

David Riesman - The Lonely Crowd, Yale University Press, New Haven and London, 1965

Nicolai Hartmann – Estetica, Univers, 1974

Walter Benjamin – Iluminări, Univers, 2000

Oswald Spengler – Declinul Occidentului, ed. Beladi, Craiova, 1996


Read more!

23 août 2008

Moise Maimonide, Originea Calamului (fragment)

Să ştii că numeroasele ştiinţe pe care le poseda neamul nostru pentru a aprofunda aceste subiecte s-au pierdut atât din cauza trecerii timpului cât a dominaţie pe care popoarele barbare o exercitau asupra noastră, şi de asemenea pentru că aceste subiecte, aşa cum am expus-o, nu erau câtuşi de puţin la îndemâna tuturor, textele Scripturilor fiind singurul lucru abordabil pentru toţi. Ştii că nici măcar Legea tradiţională nu era cândva deloc redactată în scris, pornind de la dictonul acesta atât de răspândit în comunitatea noastră: “Cuvintele pe care le-am spus cu voce tare, nu-ţi este permis să le transmiţi prin scris.” (Guittîn 60b). Şi în aceasta era o măsură extrem de înţeleaptă în privinţa legii; căci se evitau astfel inconvenientele în care se alunecă mai târziu, vreau să spun, numeroasele feluri de a vedea lucrurile, divizarea opiniilor, obscurităţile care domneau în privinţa exprimării celui ce redactează textul, eroarea în care cădea acesta, dezbinarea dintre oameni, care se împărţeau în secte, şi în cele din urmă incertitudinea în raport cu practicile. Departe de aceasta, lucrul fu încredinţat tuturor la marele tribunal, aşa cum am arătat în lucrările noastre talmudice şi aşa cum indică textul Legii. Or, dacă în privinţa Legii tradiţionale au fost atâtea rezerve, care au împiedicat aşternerea ei pe hârtie într-un volum la îndemâna tuturor, [şi aceasta] din cauza inconvenientelor care puteau să decurgă de aici, cu atât mai mult nu se puteau încredinţa scrisului “secretele Torei” pentru a fi date tuturor. Acestea din urmă, dimpotrivă, nu se transmiteau decât de la câţiva bărbaţi de elită altor câtorva bărbaţi de elită, aşa cum ţi-am arătat citând acest pasaj: “Nu se transmit secretele Torei decât unui bărbat cugetat, gânditor savant, etc.”. Iar aceasta este cauza care a dus la dispariţia din neamul nostru a acestor principii fundamentale atât de importante, despre care nu găsim decât câteva aluzii uşoare şi câteva indicaţii în Talmud şi în Midraşoth, şi care nu sunt decât un mic număr de sâmburi înconjuraţi de numeroase coji, astfel încât oamenii s-au ocupat de aceste coji, nebănuind că ar fi vreun miez ascuns dedesubt.

În ceea ce priveşte lucrurile pe care le găseşti despre calam la câţiva Gueonim şi la Karaiţi, despre subiectul unităţii lui Dumnezeu şi tot ceea ce ţine de el, este vorba despre lucruri pe care le-au împrumutat de la Motecallemin [1] ai musulmanilor, şi este foarte puţin în comparaţie cu ceea ce musulmanii au scris despre asta. Se întâmplă şi ca, imediat ce musulamnii începură [să îmbrăţişeze] această metodă, să se formeze o anume sectă, cea a Mo’tazalilor, iar coreligionarii noştri făcură multe împrumuturi de la ei şi urmară metoda lor. Mult mai târziu, se născu printre musulmani o altă sectă, Asch’ariyya, profesând alte opinii, dintre cele care nu pot fi deloc găsite la coreligionarii noştri. Nu că aceştia ar fi ales de preferinţă prima opinie mai degrabă decât cea de-a doua, dar pentru că li se întâmplase să primească prima opinie, şi o adoptaseră crezând-o fondată pe probe demonstrative. În ceea ce priveşte andaluzii din comunitatea noastră, sunt cu toţii ataşaţi de cuvintele filosofilor şi le respectă, dat fiind că nu sunt în contradicţie cu vreun articol fundamental al religiei. Şi nu vei găsi deloc că merg, în vreun fel oarecare, pe căile Motecallemin. Din această cauză, din puţinul celor ce ne rămân de la [autorii] moderni, ei urmează, din multe puncte de vedere, destul de mult sistemul nostru [adoptat] în acest tratat.

Trebuie ştiut că tot ceea ce musulmanii, atât Mo’tazales cât şi Aschariţi, au spus pe aceste subiecte, sunt opinii bazate pe anumite propoziţii, care sunt împrumutate din scrierile grecilor şi sirienilor, care căutau să contrazică opiniile filosofilor şi să le critice cuvintele. Şi aceasta pentru motivul următor: Atunci când Biserica creştină, a cărei profesiune de credinţă este cunoscută, a primit la sânul ei aceste neamuri, printre care opiniile filosofilor erau răspândite, - căci de la ea a ieşit filosofia, - şi au apărut regi care protejau religia, savanţii acestor secole, printre care grecii şi sirienii, văzură că erau acolo aserţiuni cu care opiniile filosofice se găseau într-o mare şi vădită contradicţie. Atunci se născu printre ei această ştiinţă a calamului, şi ei începură să stabilească propoziţii, profitabile pentru credinţa lor, şi să respingă opiniile care atacau bazele religiei lor. Şi atunci când sectanţii islamului apărură şi li se transmiseră scrierile filosofilor, li se transmiseră de asemenea refutaţiile care fuseseră scrise împotriva cărţilor filosofilor. Ei găsiră deci discursurile lui Ioan gramaticianul, ale lui Ibn-‘Adi şi ale altora, care tratau aceste subiecte. Şi ei le adoptară, crezând că au făcut o mare descoperire. Mai aleseră din opiniile filosofilor din vechime tot ceea ce credeau că le este util, deşi filosofii mai recenţi le demontraseră falsitatea, ca de exemplu ipoteza atomilor şi a vidului. Şi ei îşi imaginau că era vorba în acestea despre lucruri de interes comun şi despre propoziţii de care aveau nevoie toţi cei care profesau o religie pozitivă. Apoi calamul se extinse şi se intră în alte căi extraordinare, în care Motecallemin greci şi alţii nu pătrunseseră niciodată, căci aceştia erau mai apropiaţi de filosofi. Apoi mai apărură, printre musulmani, doctrine religioase care le erau specifice şi în raport cu care era necesar să se ia distanţă. Iar divizarea izbucnind printre ei în privinţa aceasta, fiecare sectă stabili ipoteze care puteau să-i servească la apărarea opiniei.

Nu există nici o îndoială că nu se află acolo lucruri care să intereseze în egală măsură cele trei [comunităţi], vreau să spun, evreii, creştinii şi musulmanii, ca, de exemplu, dogma noutăţii lumii, şi încă altele. Dar alte chestiuni în care sectanţii celor două religii [creştină şi musulmană] s-au angajat, ca, de exemplu, unii în chestiunea Trinităţii şi alţii în cea a cuvântului [astfel încât ei au avut nevoie să stabilească anumite ipoteze, pentru a susţine chestiunile în care se angajaseră], astfel încât tot ceea ce îi este particular fiecăreia dintre aceste două comunităţi a fost susţinut în principiu de către ea, [de toate acestea] noi nu avem nevoie în nici un fel.

În cele din urmă, toţi vechii Motecallemin, atât printre grecii deveniţi creştini cât şi printre musulmani, nu se ataşară la început, în propoziţiile lor, de ceea ce este evident în fiinţă, dar ei analizau în ce fel poate fiinţa să existe pentru a putea să le servească drept probă a adevărului opiniei lor, sau cel puţin să nu-i dezavueze. Odată stabilită această fiinţă imaginară, declară că fiinţa este în cutare fel. Începură să argumenteze pentru a confirma aceste ipoteze din care trebuiau să extragă propoziţii prin care sistemul lor să se poată confirma sau să fie la adăpost de atacuri. Astfel făcură chiar oamenii inteligenţi care, primii, urmară acest procedeu. Ei consemnară acestea în cărţi şi pretinseră că doar speculaţia îi adusese acolo fără ca ei să fi avut în gând un sistem sau o opinie oarecare din trecut. Cei care mai târziu citeau aceste cărţi nu ştiau nimic din ceea ce se petrecuse, astfel încât, găsind în aceste cărţi vechi argumentaţii grave şi mari eforturi pentru a stabili sau pentru a nega un anume lucru, îşi imaginau că nu era câtuşi de puţin nevoie să se stabilească sau să se nege acest lucru în interesul principiilor fundamentale ale religiei, şi că cei din vechime nu făcusera aceasta decât pentru a arăta ce anume este confuz în opiniile filosofilor şi pentru a ridica dubii asupra ceea ce aceştia consideraseră drept o demonstraţie. Cei care gândeau astfel nu bănuiau că lucrurile stăteau de fapt cu totul altfel. Căci, dimpotrivă, dacă cei din vechime se străduiseră atât de mult să stabilească cutare lucru şi să nege altul, aceasta nu se întâmpla decât din cauza pericolului care putea să rezulte de acolo, fie şi la capătul [unei serii de] o sută de premise, pentru opinia pe care ar voi cineva s-o demonstreze, astfel încât vechii Motecallemin tăiară răul de la rădăcină. Dar îţi voi spune ca teză generală că lucrurile stau cum a spus Themistius, adică: fiinţa nu se acomodează cu opiniile, ci opiniile adevărate se acomodează cu fiinţa.

Studiind scrierile acestor Motecallemin, după cum am putut s-o fac, aşa cum a studiat, după puterile mele, scrierile filosofilor, am găsit că metoda tuturor Motecallemin este una singură, deşi prezintă numeroase variante. Într-adevăr, cu toţii au ca principiu faptul că nu trebuie ca fiinţa să fie privită drept ceea ce este, căci nu este în aceasta decât un obicei, al cărui contrariu este întotdeauna posibil în mintea noastră. Aşadar, în multe locuri ei îşi urmează imaginaţia, pe care o decorează în numele raţiunii. După ce şi-au stabilit propoziţiile pe care ţi le vom aduce la cunoştinţă, ei au decis apodictic, prin intermediul demonstraţiilor lor, că lumea a fost creată. Or, imediat ce s-a stabilit că lumea a fost creată, s-a stabilit indubitabil că există un muncitor care a creat-o. Ei demonstrează mai apoi că acest muncitor este unul, şi apoi stabilesc că fiind unul, el nu este deloc un corp. Aceasta este metoda oricărui Motecallem printre musulmani în acest gen de chestiune. La fel se întâmplă cu toţi cei care i-au imitat dintre coreligionarii noştri şi care au mers pe acest drum. Cât priveşte modul lor de a argumenta şi propoziţiile prin care stabilesc noutatea lumii sau îi neagă eternitatea, acestea sunt numeroase. Dar lucrul care le este comun tututor, este acela de a stabili la început noutatea lumii, prin intermediul căreia s-a vădit că Dumnezeu există. Atunci când am examinat această metodă, sufletul meu a simţit o foarte mare repulsie, şi ea merită într-adevăr să fie respinsă. Căci tot ceea ce se pretinde a fi o probă a noutăţii lumii se supune dubiilor, şi nu este în aceasta probă decisivă decât pentru acela care nu ştie să distingă între demonstraţie, dialectică şi sofistică. Dar pentru cel care cunoaşte aceste diferite arte, este clar şi evident că toate aceste demonstraţii sunt îndoielnice, şi că s-au folosit la ele premise care nu sunt demonstrate.

Termenul până unde ar putea merge, după mine, teologul care caută adevărul, ar fi să arate nulitatea demonstraţiilor susţinute de către filosofi în raport cu eternitatea [lumii]. Şi cât de magnific ar fi dacă cineva ar reuşi acest lucru! Într-adevăr, orice gânditor perspicace care caută adevărul şi nu-şi bate joc de sine ştie bine că această chestiune, vreau să spun [aceea de a şti] dacă lumea este eternă sau creată, nu ar putea fi rezolvată printr-o demonstraţie decisivă, şi că acesta este un loc în care inteligenţa se opreşte. Vom vorbi pe îndelete despre asta, dar să-ţi fie suficient [acum să ştii] că în ceea ce priveşte această problemă, de trei mii de ani, şi până astăzi, filosofii din toate secolele au fost dezbinaţi asupra ei, [aşa cum se poate vedea] în ceea ce găsim în lucrările şi în istoria lor. Or, dat fiind că aşa stau lucrurile în această privinţă, cum deci am putea-o noi lua ca premisă pentru a construi [dovada] existenţei lui Dumnezeu? Aceasta ar fi atunci îndoielnică: Dacă lumea este creată [se poate spune], există un Dumnezeu; dar dacă este eternă, nu există Dumnezeu. Iată unde am fi dacă am lua în calcul aceasta, afară dacă nu cumva nu am pretinde că avem o dovadă pentru noutatea lumii şi n-am impune-o cu toată forţa, pentru a putea pretinde că îl cunoaştem pe Dumnezeu prin intermediul demonstraţiei. Dar toate acestea ar fi foarte departe de adevăr. După mine, dimpotrivă, maniera adecvată, adică metoda demonstrativă în care nu există nici un dubiu, constă în a stabili existenţa lui Dumnezeu, unitatea şi incorporalitatea sa prin procedeele filosofilor, ale căror procedee se bazează pe eternitatea lumii. Nu că aş crede în eternitatea lumii, sau că le-aş face o concesie în această privinţă. Dar, prin această metodă, demonstraţia devine sigură şi se obţine o certitudine perfectă în privinţa acestor trei lucruri, adică, faptul că Dumnezeu există, că El este unul şi că nu El nu are corp, fără ca să se decidă nimic în privinţa lumii, [adică] dacă este eternă sau creată. Aceste trei chestiuni grave şi importante fiind rezolvate printr-o adevărată demonstraţie, vom reveni apoi asupra noutăţii lumii şi vom produce în această privinţă toate argumentările posibile.

Dacă faci parte dintre cei care se mulţumesc cu ceea ce au spus Motecallemin şi crezi că există o demonstraţie solidă pentru noutatea lumii, este desigur foarte bine. Iar dacă lucrul nu ţi se pare demonstrat, dar tu accepţi tradiţional ceea ce au spus profeţii că lumea este creată, nu e nici un rău în aceasta. Totuşi, nu trebuie să te întrebi [acum]: cum poate subzista profetismul, dacă lumea este eternă? [şi trebuie să aştepţi] până când vei înţelege ceea ce vom spune despre profetism în prezentul tratat, căci nu ne ocupăm acum de acest subiect. Dar ceea ce trebuie să ştii, este că propoziţiile pe care oamenii rădăcinilor, vreau să spun Motecallemin, le-au stabilit pentru a afirma noutatea lumii, există o răsturnare a lumii şi alterarea legilor naturii, aşa cum vei înţelegem, căci nu mă pot lipsi să-ţi vorbesc despre propoziţiile lor şi despre manierele lor de a argumenta.

În ce priveşte metoda mea, ea este aşa cum îţi voi descrie pe scurt. Lumea, spun eu, este în mod necesar eternă sau creată. Or, dacă este creată, există fără îndoială un creator, căci este de la sine înţeles că ceea ce a fost născut nu s-a născut din sine, iar ceea ce l-a născut este altceva decât el. Deci, ceea ce a dat naştere lumii este Dumnezeu. Dacă [dimpotrivă] lumea este eternă, urmează în mod necesar, în virtutea cutărei şi cutărei probe, că există o fiinţă, alta decât toate corpurile din univers, care nu este nici un corp, nici o facultate într-un corp, care este una, permanentă, eternă, care nu are cauză şi care este imuabilă. Această fiinţă este Dumnezeu. Este deci clar că probele existenţei lui Dumnezeu, a unităţii sale şi a incorporalităţii sale, trebuie să le obţinem doar din ipoteza eternităţii [lumii], doar aşa este demonstraţia perfectă, fie că [realmente] lumea este eternă sau a fost creată. Din această cauză vei vedea că de fiecare dată când, în lucrările mele talmudiste, mi se întâmplă să vorbesc despre dogmele fundamentale şi întreprind stabilirea existenţei lui Dumnezeu, o fac în termeni care înclină spre eternitatea [materiei]. Nu că aş profesa eternitatea, dar vreau să întăresc existenţa lui Dumnezeu în credinţa noastră printr-o metodă demonstrativă asupra căreia să nu poată fi emisă nici o contestaţie, pentru a nu sprijini această dogmă adevărată, de o atât de mare importanţă, pe o bază pe care fiecare s-o poată nărui şi să caute s-o demoleze, şi pe care cutare s-o poată considera ca fără valabilitate. Şi cu atât mai mult cu cât probele filosofice asupra acestor trei chestiuni sunt luate din natura vizibilă a fiinţei, care nu ar putea fi negată decât în favoarea unor anumite opinii preconcepute, în timp ce probele Motecallemin provin din propoziţii contrare naturii vizibile a fiinţei, astfel încât ei sunt obligaţi să stabilească faptul că nici un lucru nu are o natură [fixă].

Îţi voi da în acest tratat, vorbind despre noutatea lumii, un capitol precis în care îţi voi expune o anume demonstraţie asupra acestei probleme, şi voi ajunge la capătul la care orice Motecallem a aspirat, fără ca din aceasta să neg natura fiinţei, nici să-l contrazic pe Aristotel în nimic din ce a demonstrat. Într-adevăr, în vreme ce proba pe care unii Motecallemin au susţinut-o pentru noutatea lumii, şi care este cea mai puternică dintre probele lor, nu a putut fi stabilită de către ei fără ca ei să fi trebuit nega natura oricărei fiinţe şi contrazice tot ceea ce filosofii au expus, voi ajunge, eu, la o dovadă analogă, fără să fiu în contradicţie cu natura fiinţei, nici să am nevoie să contest lucrurile sensibile.

Cred că trebuie să-ţi aduc la cunoştinţă propoziţiile generale prin intermediul cărora Motecallemin stabilesc noutatea lumii, astfel ca şi existenţa, unitatea şi incorporalitatea lui Dumnezeu. Am să-ţi împărtăşesc care este metoda lor în această privinţă, şi îţi voi expune ce rezultă din fiecare dintre aceste propoziţii. Apoi îţi voi spune propoziţiile filosofilor legate de acest subiect, şi metoda acestora din urmă. Nu mă vei întreba de ce, în acest tratat, demonstrez adevărul acestor propoziţii filosofice pe care ţi le voi spune pe scurt. Căci există în ele cea mai mare parte din fizică şi din metafizică. La fel cum nu vei dori să te las să auzi, în acest tratat, argumentele susţinute de către motecallemin pentru a demonstra adevărul propoziţiilor lor. Căci ei şi-au petrecut cu acestea viaţa lor, aşa cum o vor petrece şi cei care vor veni, şi cărţile lor s-au înmulţit. Într-adevăr, fiecare dintre aceste propoziţii, cu excepţia unui mic număr, este respins de ceea ce se vede în natura finţei, şi îndoielile survin, aşa încât au nevoie să scrie cărţi şi controverse pentru a întări fiecare propoziţie, să rezolve dubiile care survin în această muncă şi să respingă chiar dovada care o respinge, dacă nu sunt cu putinţă alte mijloace. Dar, în privinţa propoziţiilor filosofice pe care ţi le voi aduce la cunoştinţă sumar pentru a servi demonstraţiei celor trei chestiuni, vreau să spun, a existenţei, a unităţii şi a incorporalităţii lui Dumnezeu, acestea sunt, cele mai multe, propoziţii care îţi vor da certitudinea imediat ce le vei fi auzit şi le vei fi înţeles sensul. Câteva îţi vor indica ele însele locurile cărţilor de Fizică sau de Metafizică în care sunt demonstrate. Vei putea deci să cauţi locul şi să verifici ceea ce poate avea nevoie să fie verificat.

Ţi-am adus deja la cunoştinţă că nu există nici un alt lucru decât Dumnezeu şi acest univers. Dumnezeu nu poate fi demonstrat decât prin acest univers [considerat] în ansamblul său şi în detaliile sale. Trebuie deci în mod necesar să examinăm acest univers aşa cum este el, şi să luam premisele [probelor] în natura sa vizibilă. În consecinţă, trebuie să-i cunoaştem forma şi natura vizibilă, şi doar atunci vom putea induce probe în legătură cu ceea ce este în afara lui. Am crezut deci necesar să dau la început un capitol în care îţi expun ansamblul universului, sub forma unei simple relaţii a ceea ce a fost demonstrat [în altă parte] şi al cărui adevăr este în afara dubiului. Apoi îţi voi da alte capitole, în care îţi voi face cunoscute propoziţiile Motecallemin şi în care voi expune metodele de care aceştea se servesc pentru a rezolva cele patru chestiuni despre care este vorba. Apoi, în alte capitole, îţi voi expune propoziţiile filosofilor şi metodele lor de argumentare în raport cu aceste chestiuni. În cele din urmă, îţi voi expune metoda pe care o urmez eu însumi, aşa cum am anunţat, în privinţa acestor patru chestiuni.

Note:

[1] Motecallemin (ar.) – teologi (musulmani sau creştini). Acest capitol conţine refutarea anumitor teze din islam şi creştinism de pe poziţiile metafizicii iudaice.


Read more!

The Primordial Tradition with Huston Smith, Ph.D.

The Intuition Network, A Thinking Allowed Television Underwriter, presents the following transcript from the series Thinking Allowed, Conversations On the Leading Edge of Knowledge and Discovery, with Dr. Jeffrey Mishlove.


THE PRIMORDIAL TRADITION with HUSTON SMITH, Ph.D.

JEFFREY MISHLOVE, Ph.D.:
Hello and welcome. Our topic today is "The Primordial Tradition" -- the perennial philosophy or the common thread that links and unites all religions and all spiritual traditions, from every culture and age of humanity. With me is Professor Huston Smith, a former professor of philosophy and religion and MIT and Syracuse University, currently affiliated with the Graduate Theological Union in Berkeley, California. Dr. Smith is the author of Religions of Man, a classic book which has sold over two million copies, as well as Beyond the Post-Modern Mind, and Forgotten Truth. Welcome, Huston.

HUSTON SMITH, Ph.D.: Thank you.

MISHLOVE: It's good to have you here.

SMITH: It's good to be here.

MISHLOVE: When we talk about the primordial tradition, the term implies something that goes back beyond recorded history to the most ancient roots of humanity.

SMITH: That's true. It does have the ring, and is intended to have the ring, of being timeless -- and, I would add, spaceless as well, because it was not only always, but everywhere. So the easy way to think of primordial is no matter where or when.

MISHLOVE: In a sense it transcends our whole notion, then, of the physical universe as being limited by space and time.

SMITH: That's true. That universe, the space-time world, fits into the primordial tradition but does not exhaust it. There are reaches beyond the physical.

MISHLOVE: So I guess in a sense one might say that our modern scientific outlook, with its materialistic philosophy, and all of our technology, from your perspective might be properly seen as embedded within this larger primordial tradition.

SMITH: That's exactly right. With the advent of modern science, I think we've discovered a near-perfect method for learning about the physical reaches of reality. The danger is that our excitement at what we're discovering and what we can do there will divert our attention from other regions of reality which continue to exist whether we attend to them or not.

MISHLOVE: I think it's marvelous in a way, that in an age -- and I guess throughout our history we've had religious wars and conflicts between almost every religious group -- that you're able to see the common thread that links them, that unites them all. And I guess it does have to do with this notion of going beyond the temporal world itself.

SMITH: Well, that's part of it for sure, but it was really while writing the book Religions of Man, in which I do endeavor to paint portraits, you might say, of the major enduring religions traditions. In writing those chapters I became more and more struck by recurrent themes which seemed to surface just time and again like echoes. That led on to the later book, Forgotten Truth, in which, so to speak, I tried to run a sieve through the great religious traditions and see what emerged by way of common denominators that ran through them all.

MISHLOVE: One of the things that you point out is that where in the scientific frame of mind we see ourselves sort of in the middle world -- in between the vast reaches of space and the microscopic world of atoms and cells and molecules -- and yet in the primordial tradition we're in a different middle world.

SMITH: That's true. The middle world that science places us in is sometimes called the macro world, which is in between the micro world of the incredibly small and the mega world of the incredibly large. But all of those, once one thinks about it, are distinctions of space. They are quantitative, whereas in the primordial tradition. Again, it sees us as situated in a middle world, but there the order of measure is quality. We're in the middle of a world which is a middle world, but also in a way a middling world. It's fifty percent happiness, fifty percent sorrow; fifty percent knowledge, fifty percent being in the dark about things. It is again situated midway between what in the traditional cosmologies are shown as the heavens, which are incomparably better, and the hells, which are also, alas, incomparably worse. But the interesting point is the difference in quality, whereas science gives us almost the same structure, but in quantitative rather than qualitative terms.

MISHLOVE: I guess because science has become such a dominant theme of our modern culture, we often tend to dismiss the religious worlds -- the heavens, the hells, the worlds of demons and spirits -- as being, well, we can't test them, we can't measure them, therefore they're irrelevant, they don't exist, they're nonscientific. Yet it may be that the methods of science simply have nothing to say. It doesn't mean that these aren't important for us.

SMITH: Well, I think you're exactly right. Just because the science of acoustics can't handle the notion of beauty, it doesn't follow that Brahms isn't beautiful. And it's much the same going on there. Science everywhere can pick up quantitative distinctions, but qualitative ones, like beauty and spirit, really slip through its nets like the sea slips through the nets of fishermen.

MISHLOVE: Ultimately it seems as if the human mind is intimately linked to these spiritual worlds.

SMITH: Well, that's wherein we live and move and have our being, really. If we talk about the lived world, it's the qualitative world, you know. The quantitative world is there, but the world that we live out our lives in, this is the world of ups and downs and joys and sorrows and disappointment. So it is really in the qualitative world, dimension, that our lives are lived.

MISHLOVE: I have sometimes wondered if our very thoughts aren't the same as spirits. I mean, where do our thoughts come from sometimes? They often seem to have an energy of their own. Does that sound far-fetched to you?

SMITH: Now, let me see. Our thoughts come from the spirits?

MISHLOVE: Or perhaps our thoughts are spirits, in a way. Each of our thoughts, or at least many of them.

SMITH: I see. Well, I do believe what the primordial tradition would say, namely that there is a continuum between our thoughts and -- what shall we say? -- a psychic realm of reality. And our minds sort of swim and maneuver in that psychic or spirit dimension of reality, in the way our bodies swim or maneuver in the natural physical world. So I think in that sense there is a commonality and a continuity between our thoughts, and if you want to say spirits as the objective reality of which our thoughts would be the subjective side, why yes, that could be said.

MISHLOVE: Well, you're putting it much more elegantly than I had. One of the terms you just mentioned, continuity, is interesting, because when we deal in the realm of infinity, as the primordial tradition does, there is this sense of all of creation being a continuity, from the most sublime to the most horrible, and that creation itself, or the realms of evolution, the middle world, is a world in which every possibility expresses itself one way or another.

SMITH: There is a prodigiousness, almost a prodigality of being, in terms of how all the recesses and crannies of possibility somehow seem to need to be filled.

MISHLOVE: The issue of the soul is an important one.

SMITH: Of the soul. You sound like you're starting like Plato. Let's talk about the soul. Good.

MISHLOVE: The soul is something which -- well, I saw a book recently that talked about how there is no more soul; we've done away with the soul in modern culture. It's kind of a quaint, archaic notion, but it's unnecessary now, and we're much better off without it.

SMITH: Well, it makes me think of the last time I saw His Holiness the Dalai Lama. He was at a conference in Bombay on science and religion, and there were a couple of Nobel science winners there -- George Wald from Harvard was one. The Dalai Lama gave the opening inaugural address, and he was commending the scientists as to what they'd done for humanity. But then he said, "But then in addition to the physical, the material world, there is the invisible world." He said, "That might be awkward for you scientists, but never mind, it's there anyway." I liked the kind of direct way in which he came on. And that applies to the soul. Certainly the soul will not show up on any brain scan, and it won't show up on any diagnostic tool that the psychologists have, but that doesn't mean that it doesn't exist. It's just that there are different regions of reality, and certain instruments are splendid for picking up certain dimensions. Well, the radio and the television give a perfect example. Because certain waves are not picked up on a given frequency finder, that doesn't mean that those waves aren't there. This room is filled with waves that simply are not visible at this moment.

MISHLOVE: In your book you describe that the attempt to find the soul, to examine it, is something akin to trying to see one's own eyes by stepping backwards.

SMITH: That's another way to look at it, yes, that's quite right, quite right.

MISHLOVE: And yet just as we earlier described the mind as swimming in this sea of spiritual activity, the soul yearns for something more, I gather -- something more than the realms of heaven and hell, something closer to the divine.

SMITH: To the divine and the infinite. I think that's true. I think that the soul is at one and the same time the final locus of our individuality. It is what makes you, Jeffrey Mishlove, unlike any other person who ever has been or will be, and yet is constant with you throughout your career. That's one thing, but it also has a tropism, a kind of dynamism in it, in which it is forever reaching beyond anything you have ever attained thus far, and it will never stop that reaching until, we're told, it finally loses its individuality by merging with the infinite.

MISHLOVE: So there is a sense there that all of my yearning, all of my desires -- not just mine, everybody's yearnings -- are ultimately the yearnings of the soul, and perhaps we seek to satisfy ourselves through career advancement or through the attainment of material wealth, but ultimately these things are only, I suppose, poor substitutes for what the soul really desires.

SMITH: That's very well put -- that that's what we think we want But the fact that when we get it, no matter what it is, how wonderful, it still cannot satisfy us completely, is evidence that it's ultimately not what we really wanted. It is the symbol, you might say, of what we really wanted.

MISHLOVE: I suppose this must be why many religious traditions talk about the need to let go of desire -- that desires sort of interfere with the real spiritual path.

SMITH: That's a very complex and tricky subject, desires. They can be evidence of greed and clinging and grasping, but Buddhism and Hinduism, that really are the most severe in talking about desires, nevertheless both of them immediately acknowledge that there are some desires that are wonderful -- the desire to help other people, the desire to grow and become more than one has achieved, all of those. So we have to winnow when we come to desires, and separate those that are helpful from those that hold us back.

MISHLOVE: In your book Forgotten Truth you have this marvelous quote from the Sufi poet Jelaluddin Rumi. It describes how a lover has an ardent desire to kiss. But what is being kissed could be just like clay; after all, the body is made out of clay. It's some other quality, some beautiful quality that the gods create and the object of our desire, that exists independently of the clay in which it's embodied, and that is what we're really searching for.

SMITH: You've come close. I wish we could from memory bring back those lines, but it's something about the beloved is saying "'Tis that" -- namely, the ultimate -- "that you were seeking and were reaching for when you touched my lips, not these lips of clay." Beautiful poem.

MISHLOVE: That poem, that notion, really I suppose captures the idea of the yearnings of the soul -- the yearnings that we all ultimately have, I guess is what you're saying.

SMITH: That's right. And in a way every desire that we seek, it's that ultimate that we are really seeking which shows itself in fragments to us through the concrete object that we think we're reaching for and really are reaching for, but we're reaching really for what is beyond that, but that's all of it that we see at the moment.

MISHLOVE: Another term that you've used that sort of gets at this is the notion of being. I was struck at one point, you said that a murderer about to kill somebody may be a person who is about to actualize his being in some way. I wonder if we could talk about the relationship between being and the yearnings of the soul.

SMITH: Well, there is a connection between fulfillment and degree of being. It's a subtle one, but we get at it when we get at authentic and inauthentic being. An inauthentic life somehow is a partial, a shriveled, a shrunken life, whereas the notion of an authentic life has an expansive quality. The notion of being picks up on that; so that infinite being, as the Hindus say -- but you find it in other traditions too -- is also infinite wisdom and infinite bliss. So it's this amplitude of all the virtues which the notion of being ultimately gathers up.

MISHLOVE: There is a sense, I guess, that the closer we move to the divine, the more meaning our life has -- the more every moment is imbued with qualities of not just meaning, but I think you also suggest, power.

SMITH: Power is there too. Really all the virtues keep lock step as they advance. So greater wisdom and greater power and greater beauty and greater bliss -- they all rise concomitantly towards the goal wherein they lost their distinctness and completely merge in what is of course beyond words at that point.

MISHLOVE: And yet there's a paradox, isn't there, in that the seeker who is driven by these yearnings, these strivings of the soul, to achieve that closeness to God, that somehow one can never really attain that. One is always a seeker, never an attainer, from the position of the soul, from the position of the separateness of our identity.

SMITH: Well, that's probably true in this life, but all of the traditions point to a continuity which is shrouded in mystery, and probably the very nature of our minds makes it impossible for us to imagine. But if we do not stop the picture with physical death, then there is a completion. In the West it's called the beatific vision, and some have a dualistic image. Beatific image implies that there is something that one is enthralled by, but the viewer is separate from it. But then other statements use images like, "The dewdrop merges into the shining sea" -- at which point of course the dewdrop loses its separate identity, and there is absolute oneness with the ultimate.

MISHLOVE: And that sense of oneness, that sense of unity, transcends even the yearnings of the soul, I suppose.

SMITH: Right. It's like rivers will have reached the sea. So I think it's not ultimately true that this yearning goes on forever. I think there is a time when it phases beyond time, and is ultimately and totally fulfilled.

MISHLOVE: Isn't there a Sufi statement to the effect that the seeker can never satisfy his yearnings, but only those who seek find?

SMITH: Oh, I know what you're referring to. Let's see. There is the Sufi saying, "You cannot seek him by finding him, yet only those who seek him find him." The point of that is to say that by our own efforts we cannot do it, and yet our efforts are required in the doing which is more than our own doing.

MISHLOVE: Many people in all walks of life who aren't consciously seekers seem to have glimpses of this union, of these satori states.

SMITH: Sure.

MISHLOVE: They happen spontaneously to people.

SMITH: Maslow even called it the peak experience, and of course they admit of all grades and degrees, but at least they're intimations of the same reality, I think.

MISHLOVE: I guess the difference is that if the person is consciously on that path, they will make more of these experiences, these gifts of grace, perhaps, when they come.

SMITH: I think they'll understand their nature somewhat more, yes.

MISHLOVE: As a philisopher yourself, a person who has explored the primordial tradition, I would have to assume that a large part of your own world view has been conditioned by experiences such as this that may have occurred spontaneously to you, or perhaps through your own scholarly striving or other disciplines.

SMITH: Well, experience of a sort. I think it's useful to distinguish between experience and discernment. Discernment is a kind of understanding, and you spoke of me, so I'll speak personally on that. I think that somehow I have been blessed with a capacity to discern what the mystics in all cultures have been speaking about, and resonate to it as true. Now, it's a different thing to actually experience, you might say in the full light of day, the advanced realities that the mystics come upon. And on that front I make no great claims. I've had some experiences -- as distinct from discernment -- I've had some experiences but they're of kind of ordinary garden variety.

MISHLOVE: When we talk about the ultimate experience, I guess it's one of union, is it not?

SMITH: Yes.

MISHLOVE: A feeling of identity with this beyond space and time, with the infinite.

SMITH: Right.

MISHLOVE: And as one looks at it in various traditions, it's often described as being indescribable, is it not?

SMITH: Well, it certainly is, in the sense that anyone who has had that realizes how futile words are in conveying that experience to others. But that doesn't mean that they don't talk all night about it, because it's not an absolute cut-off. You can do your best, but it does not fit into the categories and language of our ordinary experience. It's not just a different experience, it's a different kind of experience.

MISHLOVE: And yet in a sense it's the basic ground from which all of our experience emerges.

SMITH: I think that's true.

MISHLOVE: That seems to be a good ending point, in a sense to realize where we end is where we start.

SMITH: That's right. Our end is in our beginning.

MISHLOVE: Well, Dr. Huston Smith, it's been a real pleasure having you with me again.

SMITH: Likewise.

MISHLOVE: Thank you very much for being with me.

SMITH: You're welcome.

END


Read more!

20 août 2008

Jacques Ellul, The Technological Society (note de lectura)

The author of this notice is Silviu Man.

VINTAGE BOOKS, ALBERT A. KNOPF, INC., 1964

(originally published in French as La Technique ou l’enjeu du siècle, Librairie Armand Colin, 1954)



CHAPTER 1 – TECHNIQUES

Technique (as J. Ellul uses the term – S.M.) is the totality of methods rationally arrived at and having absolute efficiency (for the given stage of development) in every field of human activity.

We must not think of the problem in the terms of a choice between being determined and being free. We must look at it dialectically, and say that man is in deed determined, but that it is open to him to overcome necessity, and that this act is freedom. Freedom is not static but dynamic; not a vested interest, but a prize continually to be won. The moment man stops and resigns himself, he becomes subject to determinism. He is most enslaved when he thinks he is comfortably settled in freedom.


SITUATING THE TECHNICAL PHENOMENON

The machine, so characteristic of the nineteenth century, made an abrupt entrance into a society which, from political, institutional and human points of view, was not made to receive it; and man has had to put up with it as best as he can. Men now live in conditions that are less than human. Consider the concentration of out great cities, the slums, the lack of space, of air, of time, the gloomy streets and the sallow lights that confuse night and day. Think of our dehumanized factories, our unsatisfied senses, our working women, our enstrangement from nature. Life in such an environment has no meaning. Consider our public transportantion, in which man is less important than a parcel; our hospitals, in which he is only a number. Yet we call that progress… And the noise, the monster boring into us at every hour in the night without respite.

Capitalism did not create our world ; the machine did it.

Technique integrates the machine into society. It constructs the kind of world the machine needs and introduces order where the incoherent banging of machinery heaped up ruins.

When technique enters into every area of life, including the human, it ceases to be external to man and becomes his very substance.

To progress, technique had to wait for the science.

Science has become an instrument of technique. […] In deed, our omnivorous technique may in the end make science sterile.

Junger’s principal argument against the illusion of technical progress : the more technique is perfected, the more it requires secondary manual labor; and furthermore, the volume of manual operations increases faster than the volume of mechanical operations. [See Fourastie’s argument, contrary to Junger’s : in fact, the technical progress coincides to economic progress].

Technique no longer rests in tradition, but rather in previous technical procedures.

In the scientific attitude, only that is knowable which is expressed (or, at least, can be expressed) in numbers.

Technique is nothing more than means and the ensemble of means.

What characterizes the technical action within a particular activity is the search for greater efficiency.

Two factors enter into the extensive field of technical operation : consciousness and judgement. This double intervention produces what I call the technical phenomenon. Essentially, it takes what was previously tentative, unconscious, and spontaneous and bring it to the realm of clear, voluntary, and reasoned concepts.

By consciuousness, the technician takes stock of alternative possibilities. The immediate result is that he seeks to apply the new methods in fields with traditionally had been left to chance, pragmatism, and instinct. The intervention of consciousness causes a rapid and far-flung extension of technique.

Technician is thus able to carry out the calculations that demonstrate the superiority of the means chosen over all others. Thus a science of means comes into being – a science of techniques, progressively elaborated.


HISTORICAL DEVELOPMENT

Technique has evolved along two distinct paths : the concrete technique of homo faber and the magic.

Magic is the first expression of technique.

Technique is essentially Oriental : it was principally in the Near East that technique first developed, and it had very little in the way of scientific foundation. It was entirely directed toward practical application and was not concerned with general theories, which alone can rise to scientific movements.

In GREECE, a phenomenon that still astonishes istoricians occurred : the almost total separation of science and technique. […] The technical research was considered unworthy for the intellect, and that the goal of science was not application, but contemplation. […] The rejection of technique was a deliberate, positive activity involving self-mastery, recognition of destiny, and the application of a given conception of life.

There are five characteristics of ROMAN judicial technique :

1. it was not the fruit of an abstract thought, but rather of an exact view if the concrete situation

2. the search for equilibrium between purely technical factor and the human factor

3. it was directed toward a precise end : the internal coherence of society. This technique was not self-justifiying, it did not have as its raison d’etre its own self-development

4. continuity. It was constantly being readapted in accordance with a historical plan.

The Middle Ages created only one new, complete technique, an intellectual technique, a mode of reasoning : scholasticism.

The period which followed the Renaissance and the Reformation was much less fertile in invention than the period which had preceeded them.

The humanism, bound up with the idea of universalism, did not allow techniques to grow. Men refused to conform to any uniform law, even when it operated for their own good.

The revolution resulted not from the exploitation of coal, but rather from a change of attitude on the part of the whole civilization.

The close link between scientific research and technical invention appears to be a new factor in the 19th century. […] In the 20th century, this relationship resulted in the enslavement of science to technique. In the 19th century, however, science was still the determining cause of technical progress.

What distinguishes the 18th century is that applications were made for reasons of utility; soon the only justification of science was applicability. […] This philosophy was concrete; it was bound up to material results. What cannot be seen cannot be judged, and this explains the century’s judgement of history : that the foundation of civilization is technique, not philosophy or religion.

The optimistic atmosphere of the 18th century, more than this philosophy, created a climate favorable to the rise of technical applications. The fear of evil diminished.

This transformation of civilization can be explained by the conjunction in time of five phenomena :

1. the fruition of a long technical experience

2. population expansion : the growth of population entails a growth of needs which cannot be satisfied except by technical development

3. the suitability of the economical environment : the foundations of economic life must be stable so that primary technical research can be devoted to well-defined objects and situations. But at the same time this milieu must be capable of great change, so that technical inventions can be absorbed into economy, and research stimulated.

4. the plasticity of the social milieu – involves two factors : the disappearance of social taboos (e.g. the conviction that a natural hierarchy exists which nothing can modify) and the disappearance of natural social groups. After French Revolution, a systematic campaign was waged against all natural groups (e.g. the guilds, the communes, federalism) under the guise of a defense of the rights of the individual. The breakup of social groups engendered the enormous displacement of people at the beginning of 19th century and resulted in the concentration of population demanded by modern technique. […] It is too often overlooked that proletariat is the creation of the industrial machine.

5. the appearance of a clear technical intention.

The bourgeoisie were so well aware of the relation between economic success and the scientific foundations of that success, that they kept in their own hands, almost as a monopoly, the instruction which has the only means of access to the great schools and faculties that trained the technicians of science and the technicians of society.

In the middle of 19th century, Marx rehabilitated technique in the eyes of the workers. He preached that the technique can be liberating. This was doubled by a second historical fact, namely, the diffusion of the so-called benefits of techniques among the masses.

The technical movement in France was launched by the monarchy and took a scientific form : the academies and the research institutes propagated the new techniques throughout the country; and the nobles applied them, very often disinterestedly. In England, profit was from the very beginning the prime motive. And empiricism was the dominant factor because technique was more efficient.


CHAPTER 2 – THE CHARACTEROLOGY OF TECHNIQUE

There are four characteristics of the limitations of technique in the different societies that have preceded ours :

1. technique was applied only in certain narrow, limited areas;

2. technique was not considered nearly as important as it is today. Man did not hope for very much from it :

- for us, comfort is associated with the material life; it manifests itself in the perfection of personal goods and machines. According to Giedion, the man of the Middle Ages also were concerned with comfort, but for them comfort represented a feeling of moral and aesthetic order. Space was the primary element in comfort.

- this concept of comfort, closely bound up with the person, clearly takes death for granted, as man did himself ; man’s awareness of death likewise profoundly influences his search for an adequate milieu.

- the emphasis was rather on the application of old means, which were constantly extended, refined, and perfected.

- the deficiency of the tool was to be compensated by the skill of the worker. Professional know-how, the expert eye were what counted : man’s talents could make his crude tools the maximum efficiency.

3. technique was local : technique was an intrinsic part of civilization. It was a part of a whole, and it developed as a function of the whole and shared its fate. In the past, technique was not objective, but subjective in relation to its own culture.

- the consequence was an extreme local diversity of techniques for attaining the same result. No comparison or competition existed yet between these different systems.

- technical operations, like the instruments themselves, almost always depended on aesthetic preoccupations. It was impossible to conceive of a tool that was not beautiful.

- technical progress today is no longer conditioned by anything other than its own calculus of efficiency. The search is no longer personal, experimental, workmanlike; it is abstract, mathematical, and industrial.

- for true efficiency, not only the rational aspect of the machine be taken into account, but also its adaptation to the environment.

4. human being’s possibility of choice : there was an interaction of technical effectiveness and effective human decision.


In our civilization technique use is in no way limited. It has been extended to all spheres and encompasses every activity, including human activities. It has led to a multiplication of means without limit.

Two well-known, essential characteristics of today’s technical phenomenon : rationality and artificiality.


CHARACTERISTICS OF MODERN TECHNIQUE

1. AUTOMATISM OF TECHNICAL CHOICE


The human being in no longer in any sense the agent of choice. In reality, man doesn’t choose among possible techniques. He is a device for recording effects and results obtained by various techniques.

The replacement of the machines at the tempo of technical invention is completely impossible for capitalist enterprise because there is no time to amortize one machine before new ones appear.

Technical activity automatically eliminates every nontechnical activity or transforms it into technical activity. E.g. : politics. It was Lenin who established political technique.

The milieu into which a technique penetrates becomes completely, and often at a stroke, a technical milieu. There is no place for an individual today unless he is a technician. No social group is able to resist the pressures of the environment unless it utilizes technique.


2. SELF-AUGMENTATION

Technique has arrived at such a point in its evolution that it is being transformed and is progressing almost without decisive intervention by man.

Technique sharply reduces the role of human invention. It’s no longer the man of genius who discoveres something.

When all the conditions concur, only minimal human intervention is needed to produce important advances. (research in smashing of the atom was at the same level in 1939 in Germany, Norway, the USSR, the United States, and France)

Only lack of means halts progress in certain countries.

Self-augmentation can be formulated in two laws :

1. in a given civilization, technical progress is irreversible;
2. the technical progress tends to act, not according to an arithmetic, but according to geometric progression.

Technical progression is of the same nature as the process of numbering ; there is no good ground for halting the progression, because after each number we can always add 1.

Only inventions perpetually more numerous and automatically increasing can make good the unheard-of expenditures and the irremediable consumption of raw materials such as wood, coal, petroleum and even water.

Human beings are, indeed, always necessary. But literally anyone can do the job, provided he is trained for it. Henceforth, men will be able to act only in the virtue of their commonest and lowest nature, and not in the virtue of what they possess of superiority and individuality.

In the future, man will apparently be confined to the role of a recording device; he will note the effects of techniques upon one another, and register the results.

In reality, is not the “wishes” of the “producers” which control, but the technical necessity of production which force itself on the consumers. Anything and everything which technique is able to produce is produced and accepted by the consumer. The belief that the human producer is still master of production is a dangerous illusion.

Technique is organized as a closed world. It utilizes what the mass of men do not understand. It is even based on human ignorance. As Charles Carmichel says : “The worker cannot understand the workings of modern industry”.


3. MONISM

The technical phenomenon, embracing all separate techniques, forms a whole. As a corollary, it is impossible to analyze this or that element out of it – a truth which is today particularly misunderstood.

These techniques have as their goal the bringing to the individual of that which is indispensable for his satisfaction in the conditions in which the machine has placed him, of inhibiting in him the sense of revolution, of subjugating him by flattering him.

It is said that technique evolves with some end in view, and that this end is human good. But technique is totally irrelevant to this notion and pursues no end, professed or unprofessed.

There is no difference at all between technique and its use. The individual is faced with an exclusive choice, either to use the technique as it should be used according to the technical rules, or not to use it at all.

Jacques Soustelle’s remark in May, 1960, in reference to the atomic bomb : “Since it was possible, it was necessary”.

The instrument tends to be applied everywhere it can be applied. It functions without discrimination – because it exists without discrimination (e.g. techniques of police : to be sure of apprehending criminals, it is necessary that everyone be supervised).

Technique demands that everything it produces be brought into a domain that affects the entire public.

J.U. Nef has shown admirably that industrialization cannot act otherwise than to promote wars. This is no accident, but rather an organic relation. Technical progress favours war because :
a) the new weapons have rendered more difficult the distinction between offense and defense ;
b) they have enormously reduced the pain and anguish implied in the act of killing.

On other plane, the distinction between peaceful industry and military industry is no longer possible. Every industry, every technique, however humane its intentions, has military value.


4. THE NECESSARY LINKING TOGETHER OF TECHNIQUES

Each new machine disturbs the equilibrium of production; the restoration of the equilibrium entails the creation of one or more additional machines in other areas of operation.


5. TECHNICAL UNIVERSALISM

From the geographic point of view : technique is gaining ground, country by country, and that its area of action is the whole world. […] The Oriental, Russian and South American societies were by no means historically prepared, as was ours, to favor technical development.

War and commerce were the two great currents that have occasioned technical invasion.

There is no doubt that all traditional cultures and sociological structures will be destroyed before we can discover or invent social, economic, or psychological forms of adaptation which might possibly have preserved the equilibrium of these peoples and societies.

Technique cannot be otherwise than totalitarian.

Technique can be truly efficient and scientific only if it absorbs an enormous number of phenomena and brings into play the maximum of data. In order to co-ordinate and exploit synthetically, technique must be brought to bear on the great masses in every area. But the existence of technique in every area leads to monopoly.

Technique can leave nothing untouched in a civilization. Everything is its concern.

Our technique, which is destroying all other civilizations, is more than a simple mechanism : it is a whole civilization in itself.

Technique dissociates the sociological forms, destroys the moral framework, desacralizes men and things, explodes social and religious taboos, and reduces the body social to a collection of individuals.

Technical civilization means that our civilization is constructed by the technique (makes part of civilization only what belongs to technique), for technique (in that everything in this civilization must serve a technical end), and is exclusively technique (in that it excludes whatever is not technique or reduces it to technical form).

Civilization no longer exists of itself. Every activity – intellectual, artistic, moral – is only a part of technique. This fact is so enormous and unpredictable that we are simply unable to foresee its consequences.

Two cultures, of which technique is one, cannot coexist.

Technique is a means of apprehending reality, of acting on the world, which allows us to neglect all individual differences, all subjectivity.

Technique is no more than a neutral bridge between reality and the abstract man.

Everyone today has his own professional jargon, modes of thought, and peculiar perception of the world. The man today is no longer able to understand his neighbour because his profession is his whole life, and the technical specialization of this life has forced him to live in a closed universe.


6. THE AUTONOMY OF TECHNIQUE

Technique is autonomous with respect to economics and politics.

Technical autonomy is apparent in respect to morality or spiritual values. Technique tolerates no judgement from without and accepts no limitation.

The power and autonomy of technique are so well secured that it, in its turn, has become the judge of what is moral, the creator of a new morality. Thus, it plays the role of creator of a new civilization as well.

No technique is possible when men are free.

Technical autonomy renders technique at once sacrilegious (in the sociological sense) and sacred.

More than science, which limits itself to explaining the “how”, technique desacralizes because it demonstrates (by evidence and not by reason, through use and not through books) that mystery does not exist. Science brings to the light of day everything man had believed sacred. Technique takes possession of it and enslaves it.

Technique denies mystery a priori. The mysterious is merely that which has not been technicized.

The individual who lives in a technical milieu knows very well that there is nothing spiritual anywhere. But man cannot live without the sacred. Here therefore transfers his sense of the sacred to the very thing which has destroyed its former object : to technique itself. In the world in which we live, technique has become the essential mystery.

Technical men are always disconcerted when one asks them the motives of their faith. No, they do not expect to be liberated; they expect nothing, yet they sacrifice themselves and devote their lives with frenzy to the development of industrial plants and the organization of banks.


CHAPTER 3 – TECHNIQUE AND ECONOMY

There is only one way to ensure limitless possibilities. These possibilities have nothing to do with spontaneous human needs, but involve technical discovery and application, which create new products to replace the old, and also stimulates the need for these products.

It has long been recognized that technical progress is effected more rapidly in the creation of means of production. From this fact comes a kind of hypertrophy of machine-producing industries. (e.g. in American clothing industry producing 45 % more than necessary, shoe industry 100 % more than necessary etc.)

The formation of an economic technique: economic science is abandoning dogmatic positions and deductive methods in order to establish exact procedures.

Political economy is no longer a moral science in the traditional sense. It has become technique and has entered into a new ethical framework.

Microeconomics, far from being an element in the foundation of macroeconomics, or a complementary element to it, will be absorbed. It will lose its reason for existence to the extent that macroeconomics develops surer techniques.

Up to now, every man with a little education was able to follow the works and theories of the economists. To be able to follow them today, one would have to be both a specialist and a technician.

Economic life, not in its content but in its direction will entirely elude popular control. […] It is a grave illusion to believe that democratic control or decision-making can be reconciled with economic technique.

At one time statistical data were ridiculed on the ground that they were misleading. But this stage lies behind us, and nowadays a large measure of confidence rests in the precision of such data.

As far as technique is concerned, judgement is based solely on efficiency, and planning appears fully justified in this respect.

The plan, once adopted as method, tends perpetually to extend to new domains.

Anyone who claims that planning and the state are separable, or that local plans can be carried out, has forgotten that local plans must be guaranteed by the state or they come to nothing.

The planned economy seems to represent the most probable solution imposed by the economic technique and desired by the greater part of modern society, not only of men but of powers.

This progress restores to man the supernatural world from which he had been severed, an incomprehensible world but one which he himself has made, a world full of promises that he knows can be realized and of which he is potentially the master. He is seized by sacred delirium when he sees the shining track of a supersonic jet or visualizes the vast granaries stocked for him. He projects his delirium into the myth through which he can control, explain, direct and justify his actions… and his new slavery. The myth of destruction and the myth of action have their roots in this encounter of man with the promise of technique, and in his wonder and admiration.

There is no common denominator between the seven-hour day of 1950 and the fifteen-hour day of medieval artisan. We know the peasant interrupts his workday with innumerable pauses. He chooses his own tempo and rhythm. He converses and cracks jokes with every passer-by.

We cannon say with assurance that there has been progress from 1250 to 1950. In so doing, we would be comparing things which are not comparable.

Modern man never asks himself what he will have to pay for his power. This is the question we ought to be asking.

Technique always supposes centralization. When I use gas, or electricity, or the telephone, it is no plain and simple mechanism which is at my disposal, but a centralized organization. […] The technical “central” is the normal expression of every application.

Anyone who believes statesmen are malevolent in willing centralization demonstrates thereby only his own naïveté. The state is forced to realize the plan for exclusively technical reasons.

An economy completely founded on technique cannot be a liberal economy. Technique is, in reality, opposed to liberalism, a social form which is unable to absorb and utilize modern techniques.

Every mechanical technique supposes a corresponding organization. And organization is the diametrical opposite of free enterprise ; and the organizational state of mind is the diametrical opposite of the liberal state of mind.

Technique is inevitably opposed to the liberal economy because the end of technique is efficiency and rationality, and the end of liberalism is money profit.

When competition becomes established among several enterprises under a liberal regime, is in reality a competition of techniques in the microeconomic phase. […] It is not magnitude of enterprise which destroys the equilibrium, but technical progress. […] Competition is thus an incitement to such technical progress as will bring victory over the competitor. This means that competition tends to destroy liberalism.

The macroeconomy is only a framework and an element of an economic technique. It is different to free enterprise and to the concept of nation, which it destroys, not voluntarily but indirectly. It has no personal, private goal. It does not seek at all to modify a given social or economic reality.

The social complex, on contact with technique, becomes mass, rather than a community or an organism. Technique demands for its development malleable human ensembles.

Economic technique is inevitably antidemocratic. […] Men are unable to exert genuine influence on the direction of the economy.

Popular will can only express itself within the limits that technical necessities have fixed in advance.

Technique is boundary to democracy. What technique wins, democracy loses.

The life of the lord of the manor was in many ways closer to that to a serf than the life of a modern industrialist is to that of a worker. The serf and the lord shared the same nourishment and the same discomfort. There is certainly at least as much difference between the poor man’s cheap radio and the rich man’s Telefunken, or between a motor scooter and a Chrysler, as between a pine torch and a candle.

Italian economist Bertolino desiring to convince that technique is democratic : “Democracy is the adhesion of each citizen individually to the opinion of majority. This majority opinion becomes an irrefragable and indisputable line of conduct. The individual is duty bound up to look upon the line (economical or political) dictated by the majority as the best for society. The individual becomes democratic in this way.”

“Democracy consists in the practice of regarding and using certain goods in a common way. Democracy supposes that the individual transcends himself in order to realize social values with the others, and in the same way as the others”.

A workers’ committee cannot regulate the complexity of technical problems.

The human being is changing slowly under the pressure of the economic milieu; he is in process of becoming the uncomplicated being the liberal economist constructed.

The economic man was formulated in the second half of the 19th century by a twofold movement. The first was the absorption, to a greater and greater extent, of the entire man in the economic network. The second was the devaluation of all human activities and tendencies other than economic. Thence arose the validation of the producing-consuming part of man, while all his other facets were gradually erased.

The proletarian was alienated not only because he was the servant of the bourgeois but because he became a stranger to the human condition, a sort of automaton filled with economic machinery and worked by an economic switch.

For the proletariat, as for the bourgeoisie, man is only a machine for production and consumption. He is under the obligation to produce. He must absorb what the economy offers him. […] Money is the principal thing : culture, art, spirit, morality are jokes and are not to be taken seriously. On this point, there is once again full agreement between the bourgeoisie and the Communists.

Leisure was granted to man, but only the leisure of the consumer. Man’s primordial functions of creating, playing, judging disappeared in the rising tide of material goods.

Man is capital, and he must become perfectly adapted to this role. The actions proposed by technique to educate man for this role falls into two distinct categories :

1. the union of the two concepts, producer and consumer :

What technique envisages as needs is social needs as revealed by statistics. Technique can and will take into consideration only man’s social requirements. Of course no one denies the existence of individual needs. But when all human forces are attracted by the labor of satisfying social needs, when these forces include education, orientation, proper environment, hygiene, when at the same time the goods necessary to satisfaction of social needs are numerous and easy to come by while those satisfying individual needs are rare and hard to find, it is pure utopian abstraction to say that nothing prevents the existence of individual needs.

2. the necessity to act upon the individual in his capacity of producer so as to make him contribute his small share in carrying out the plan […] Roughly speaking, the problem here is to modify human needs in accordance with the requirements of planning.

The stage in which the human being was a mere slave of the mechanical tyrant has been passed. When man himself becomes a machine, he attains to the marvelous freedom of unconsciousness, the freedom of the machine itself. A spiritual and moral life is required of him because the machine has need of such a life : no technique is possible with amoral and asocial men. Man feels himself to be responsible, but he is not. He does not feel himself as object, but he is. He has been so well assimilated to the economic world, so well adjusted to it by being reduced to the homo economicus, in short, so well conditioned, that the appearance of personal life becomes for him the reality of personal life.

Man knows himself to be more and more free, for technique has eliminated all natural forces and in this way has given him the sense of being master of his fate. The new man being created before our very eyes, correctly tailored to enter into the artificial paradise, the detailed and necessary product of the means which he ordains for himself – that man is I.


CHAPTER 4 – THE TECHNIQUE AND THE STATE

Ancient techniques used by the state had one characteristic in common: all of them were limited both in their objects and in their means.

From the political, social and human points of view, this conjunction of state and technique is by far the most important phenomenon in history.

It is astonishing that we still apply ourselves to the study of political theories or parties which no longer possess anything but episodic importance, yet we bypass the technical fact which explains the totality of modern political events, and which indicates the general line our society has taken much more surely than some painful revival of Marx (who was not acquainted with the technical fact) or some spiritualistic theory.

The first cause of interrelation of state and technique : the rapid extension of techniques formerly employed only by individuals into domains which the state had never before penetrated. (e.g. transport, education, aid to the helpless and indigent etc.). […] Put another way, these techniques, because they were applicable to the masses, allowed individual persons to transform their sphere of activity from a private to a public one.

The second cause is directly related to the first : the application of techniques is extremely expensive. […] Technique, once developed to a certain point, poses problems that only the state can resolve, both from the point of view of finance and from that of power.

The third cause is the transformation of the role of the state and of its conceptions of its roles. […] Let us simply note, first, that the state seeks to organize national life and to govern its various collectivities, most often because natural communities have disappeared and it is necessary to create new ones. […] All kinds of theories appeal to the state to secure a greater degree of justice and equality. In all these ways the state assumes functions which were formerly the province of private groups. And in performing these functions, the state encounters techniques hitherto employed by individuals.

Technical development inevitably brings about state intervention in the economic world; and, reciprocally, when the state intervenes it finds a technical apparatus which it develops further.


PRIVATE AND PUBLIC TECHNIQUES :

1. private techniques are better perfected and better adapted than the techniques of the state. […] When the same problems are posed simultaneously to the state and to individuals, the individuals are usually the first to find the correct method and solution. […] The individual always lives a much more realistic and real life than a collectivity, especially the state. […] The state, on the other hand, acts on masses of men and on multiple problems and it is inevitably drawn to schematize and to deny the complexity of problems. […] The state rarely discovers and applies any true techniques, for the simple reason that it has too much power and too many financial resources for its agents to seek out economy of means – the first requirement.

2. techniques elaborated by the individuals were the result of specialization, which operated at first in the scientific domain but which was introduced into the technical world before long.

3. techniques created by private individuals, contrary to those of state, rarely slacken their pace.

When the state comes into contact with the techniques elaborated by the individuals, when it encounters a private sphere of public interest, it reacts by taking over this sphere as well as the techniques which brought about the mutation. (e.g. in French Revolution or the Third Reich).

One of the gravest symptoms of our times is that technique has little by little emptied socialism of any content. […] The financial system of the Soviets is based, to the extent of 80 per cent, on the difference between wages paid to the workers and the value of their product.

The state, by taking possession of all technical spheres and instrumentalities, becomes of necessity a capitalist state, substituting itself for private capitalists. […] We must expect this movement to gain greater and greater amplitude, for when the state has once undertaken some action, it generally goes on the end.

All organizations are founded on paper work. And when paper work transcends human capacities by virtue of sheer quantity and complexity, the problem of what to do about it arises. The machine is the solution.

Antoine Mas says that “the operations cannot be carried out except by breaking them down into homogeneous tasks and functions so that they can be committed to mechanical organs.”

Political motivations do not dominate technical phenomena, but rather the reverse.

Another consequence of the penetration of the state by techniques is that the state as a whole becomes an enormous technical organism.

No deliberate choice on the part of the state, no theoretical decision, has brought about this growth of technique; its causes were independent of the personal or collective. The modern state could no more be a state without techniques than a businessman could be a businessman without the telephone or the automobile.

The state is no longer the President of Republic plus one or more Chambers of Deputies. Nor it is a dictator with certain all-powerful ministers. It is an organization in increasing complexity which puts to work the sum of techniques of the modern world.

Where purely administrative technique is not the chief goal, government is no longer possible.

The conflict is not between politicians and technicians but among technicians of different categories. In the dictatorships, the politician aims, successfully or unsuccessfully, to comply with the demands of a political technique. In democratic systems, the politician complies only with the requirements of a technique for getting himself elected; he has an altogether inadequate grasp of the various technical services.

For the technician, the state is not the expression of popular will, or a creation of God, or the essence of humanity, or a modality of the class war. It is an enterprise with certain services which ought to function properly. It is an enterprise which ought to be profitable, yield a maximum of efficiency, and have the nation for its working capital.

Another element implied in the transformation of the state and the predominance of the technician is the progressive suppression of ideological and moral barriers to technical progress.

The state is no longer in a position to reject the most efficient means possible.

Georges Friedmann has shown in a completely nonpartisan way that the worker-slaves are reduced to the lowest possible human values when their functions are specialized to completely particular tasks. We see in this phenomenon of specialization what technique makes of man in the aggregate. For example, the precision of police mechanisms makes it possible to train a good policeman in a few weeks. But the man so trained has no knowledge at all of the techniques within which he works. Men are shifted unceasingly from job to job, never attaining a true calling; they are vocationally downgraded by technique.

Technique shapes an aristocratic society, which in turn implies aristocratic government. Democracy in such a society can only be a mere appearance.

It is precisely in democracies that propaganda machines proliferate. […] In the so-called democracies, propaganda must become more and more intense in order to dominate its rivals. It becomes thereby more and more insidious.

The state is no longer caught between political reality and moral theories and imperatives. It is caught between political reality and technical means.

We conclude that the political doctrine of today is a rationalizing mechanism for justifying the state and its actions and is the source of the dangerous intellectual acrobatics indulged in by official journalists and statesmen.

Doctrine in charged with the task of furnishing power with this semblance of justice.

Technique is a mass instrument. One can think of technique only in terms of categories. Technique has no place for the individual; the personal means nothing to it.

At present every time the democratic state exploits a given technique, it must begin all over again to justify itself, to debate the necessity of the proposed measure, and to question everything. In the long run it will have to capitulate, but in the meantime its scruples act as a drag on it, if not in the actual application of techniques (which would, in any case, be impossible) at least in its enterprise. In order to force the democratic state to come to any decision there must always be a “present danger”, some direct competition with the dictatorial state, in which action becomes a matter of life or death.

We are today in the process of transcending the traditional position [of law]. That is to say, law ensures order instead of justice.

A further consequence of the technicization of law is that the distinction between political technique and judicial technique disappears, for all practical reasons.

The technician is no longer burdened with absurd methods of procedure. His judgements become completely rational since he understands the social necessities and the economic situation and can take them into account in his calculations. But it should not be thought that the technician merely translates these necessities into law. Above all, he elaborates them, and they're essentially subordinate to him and his technique. This explains the enormous proliferation of laws. The technician analyzes and predicts; he cannot endure the indeterminate or tolerate any initiative which upsets order. […] Whatever a technician believes is true must be made into law. His analytic spirit leads him to perceive, understand, and affirm strictly localized truths; and thus strictly delimited, they then become the objects of law. There must be a law for each fact; whence the indefinite proliferation of the legal apparatus.

The modern proliferation of laws can also be explained by the legal technician’s complete antipathy to the notion of a doctrinal law, to a jurisprudence of “concepts”. […] Consequences : law becomes a mere instrument of the state; and, in the end, law disappears.

When law is detached from justice, it becomes a compass without a needle. The substitution of order for justice, useful though this may be for the purpose of making law technical, itself quickly becomes a contributory factor in this dissociation. For what does order signify? In effect, the same thing as efficiency. Law must assure order. Order is the application of the will of state. Law must be efficient. Efficiency is itself order. Once more we witness a general transformation of means into ends. Law thus becomes an activity without any end and without any meaning. It is efficient for efficiency’s sake; and individual laws are conceived solely with a view to being efficient.

Law no longer poses the problem of the finality of man’s functions. Law no longer coordinates man’s functions in their relation to justice. As soon as that function is keyed to technique, it becomes valid in and of itself. Everyone’s function, once it has become technical, finds in technique its meaning and validity; its proper results and destiny are of little importance. The law becomes a mere organizer of individual functions. It thus constitutes only a part of the larger science of social relations and connections.


REPERCUSSION ON TECHNIQUE :

There are four different forces which play the restraining role whenever a new cultural impulse occurs :

1. MORALITY

2. PUBLIC OPINION

Today public opinion is completely oriented in favor of technique; only technical phenomena interest modern men. […] What excites the crowd? Performance. Technique is the instrument of performance.

Every modern man express his will of power in records he has not established himself.

Man is scandalized when he is told that technique causes evil; the scourges engendered by one technique will be made good by still other techniques. This is society’s normal attitude.

Also, there is the deep conviction that technical problems are the only serious ones. […] The search for immediately practical, carrying the implication that history is useless and can serve no practical ends.

3. SOCIAL STRUCTURE

Traditional societies were centered upon human needs and instincts (for example, in family, clan, seignory). Modern societies, on the other hand, are centered on technical necessity and, derivatively, of course, on human adherence.

4. STATE

The basic effect of state action on techniques is to co-ordinate the whole complex.

Individual specialized disciplines – for example, those of the biologist, the engineer, the sociologist, the psychologist – are combined to yield new techniques such as psychotechniques and industrial relations.

The tendency is to eliminate from the legitimate concerns of the state all sciences that have no immediate practical application : history, philosophy, grammar and so on.


CHAPTER 5 – HUMAN TECHNIQUES

Today’s work is less fatiguing and of shorter duration, on the one hand, but on the other, is an aimless, useless and callous business, tied to a clock, an absurdity profoundly felt and resented by the worker whose labor no longer has anything in common with what was traditionally called work.

The important thing, however, is not that work is in a sense harsher than formerly, but that it calls for different qualities in man. It implies in him an absence, whereas previously it implied a presence. This absence is active, critical, efficient.

Man was made to do his daily work with his muscles ; but see him now, like a fly on a flypaper, seated for eight hours, motionless at a desk. Fifteen minutes of exercise cannot make up the eight hours of absence. The human being was made to breathe the good air of nature, but what he breathes is an obscure compound of acid and coal tars. He was created for a living environment, but he dwells in a lunar world of stone, cement, asphalt, glass, cast iron, and steel. The trees wilt and branch among sterile and blind stone façades. Cats and dogs disappear little by little from the city, going on the way of horse. Only rats and men remain to populate a dead world. Man was created to have room to move in, to gaze into far distances, to live in rooms which, even when they were tiny, opened out in the fields. See him now, enclosed by the rules and architectural necessities imposed by over-population in a twelve-by-twelve closet opening out in an anonymous world of city streets.

When psychological motivation is lacking, industrial production immediately falls. Man is able to endure famine, discomfort, and the most abnormal conditions; he can make intensive and lasting efforts, provided he is psychologically doped. Our society places him in a position in which he is always near the breaking point and demands just such effort of him.

People simply cannot admit that a great dam produces nothing but electricity.


MODIFICATION OF THE MILIEU AND SPACE

Man must adapt himself, as though the world were new, to a universe for which he was not created. He was made to go six kilometers an hour, and he goes a thousand. He was made to eat when he was hungry and to sleep when he was sleepy; instead, he obeys a clock. He was made to have contact with living things, and he lives in a world of stone. He was created with a certain essential unity, and he is fragmented by all the forces of the modern world.

Man has been liberated little by little from physical constraints, but he is all the more the slave of abstract ones.

Man as a worker has lost contact with the primary element of life and environment, the basic material out of which he makes what he makes. He no longer knows wood or iron or wool. […] This development has occasioned profound mental and psychic transformations which cannot yet be assessed.

Miss Beecher (1800-1878) wrote extensively education for women. She held that women’s domestic function was paramount and for this reason opposed female suffrage.

Solitude is no longer possible ; space is at such a premium that men jostle one another everywhere. […] Living and working traditionally meant open space, a no man’s land separating a man from his fellows.

Man has always known wide horizons. Even the city dweller had direct contact with limitless plains, mountains and seas. Beyond the enclosing walls of the medieval city, was open country. At most the citizen had to walk five hundred yards to reach the city walls, where space, fair and free, suddenly extended before him. Today man knows only bounded horizons and reduced dimensions. The space not only of his movements but of his gaze is shrinking. The paradox is characteristic of our times, that to the abstract conquest of Space by Man (capitalized) corresponds the limitation of place for men (in small letters).


MODIFICATION OF TIME AND MOTION

At most, life had been regulated since the 5th century by church bells ; but this regulation really followed a psychological and biological tempo. The time man guided himself corresponded to nature’s time; it was material and concrete. It became abstract (probably toward the end of the 14th century) when it was divided into hours, minutes and seconds.


THE CREATION OF THE MASS SOCIETY

The process of massification takes places not because the man of today is by nature a mass man, but for technical reasons. Man becomes a mass man in the new framework imposed upon him because he is unable to remain for very long at variance with his milieu.

The process of massification corresponds, moreover, to the disappearance with anything resembling a community.

It is remarkable that mass participation distracts the individual from his miseries and even dispels them. After all, the process of massification was itself the origin of man’s psychic difficulties!

If at present we desire to exert any influence on man, it is possible to do so only through the mass media and only to the degree that man is a mass man.

Unfortunately, it is a historical fact that this shouting of humanism [“a humanism which at least, is not confined to playing with ideas but which penetrates the facts”] always comes after the technicians have intervened ; for a true humanism, it ought to have occurred before.

To me it seems impossible to speak of a technical humanism.

The means of exerting action on men must answer to the following three criteria : generality, objectivity and permanence.

From the speech of Mme Montessori to UNESCO : “To secure peace practically, we must envision a humane education, psychopedagogy, which affects not one nation but all men on earth… Education must become a truly humane science to guide all men to judge the present situation correctly.”

Mme Montessori emphasized the fact that “it is necessary to free the child from the slavery of school and family” for him to enter the cycle of freedom proper to this technique. However, this freedom consists in a profound and detailed surveillance of the child’s activities, a complete shaping of his spiritual life, and a precise regulation of his time with a stop watch; in short, in habituating him to a joyful serfdom.

Compare Life magazine with the Soviet News and you will see that the “good of humanity” is conceived in almost identical terms in the United States and in the Soviet Union.

The key word of the new human techniques is, therefore, adaptation, and we shall come upon it repeatedly as we consider each of these techniques separately.

Education, even in France, is becoming oriented toward the specialized end of producing technicians; […] the intelligentsia will no longer be a model, a conscience, or an animating intellectual spirit for the group, even in the sense of performing a critical function. They will be the servants, the most conformist imaginable, of the instruments of technique.

The worker is bored, slowed down, and psychologically constrained. It is necessary to arouse in him reflective thought and to make him participate in the life of the entire plant. He must be made to feel a community of interest; the idea that his labor has social meaning must me instilled to him.

Until recently, very few designers and manufacturers of machine tools bothered much about the workers who were to use tools. It represents enormous progress for them to acknowledge that machines should be built with the workers in mind, that human being ought to be the departure. […] But the reduction of physical effort has only served to increase fatigue due to mental concentration, reflex attention, and dissymmetry of motion, factors which rapidly produce nervous exhaustion.

After it had been observed in certain industrial plants that the conditions of modern labor provoke psychological difficulties, psychologists were hired to act as “safety valves” for employee grievances and dissatisfactions. […] To let people talk does them good and quashes revolt. It is dangerous to allow the workers to talk over their problems among themselves. It is far more prudent to give them a safety valve in the form of a discreet company agent, a psychological technician, than to let them air their grievances in public.

Human relations in the industrial framework must correspond to the functions of the individuals engaged in the production cycle :

1. human relations must be restricted to the technical demands of their vocational role
2. human relations must be universal
3. rationality : emotion or sentimentality must not be allowed to disturb the mechanism
4. relations must be impersonal, established not on the basis of subjective choice and for personal reasons but on the basis of their optimum validity.

The greater the aggrandizement, the more society requires that countermeasures to be taken; but since the countermeasures are themselves of a technical nature, they allow the sphere of the mechanical to develop even further in a vicious circle.

It is the flimsiest make-believe to pretend that vocational guidance is in the service of human beings.

In isolation from certain other techniques, vocational guidance is useless. Put back into its true context, it becomes simply a means of subordinating man to the requirements of economic technique.

Propaganda is a union of two very different characteristics of technique which yield this new system of human technique. The first is a complex of mechanical techniques (principally radio, press, and motion pictures) which permit direct communication with a very large number of persons collectively, while simultaneously addressing to each individual in the group. These techniques possess an extraordinary power of persuasion and a remarkable capacity to bring psychic and intellectual pressure to bear. The second category consists of a complex of psychological (and even psychoanalytical) techniques which give access to exact knowledge of the human psyche. It can thus be motivated with considerable confidence in the results.

There is no such thing as purely objective information. To object that it was man’s fault that technique did not remain objective in tantamount to stating that it was man’s fault to be human.

The technique of measuring and producing such reflexes has been greatly developed. The reduction of political doctrines to programs, of programs to slogans, of slogans to pictures (the direct reflex-stimulating images).

Propaganda must become as natural as air or food. It must proceed by the psychological inhibition and the least possible shock. The individual is then able to declare in all honesty that no such thing as propaganda exists.

Hate and resentment can be exploited by propaganda. […] The will of self-justification, which is latent in every individual, can also be exploited. It involves the need for a scapegoat; but the individuals have difficulty finding a personal scapegoat. Propaganda offers them a collective goat to which are able to transfer evil and sin, thereby feeling justified, authenticated, and purified.

Morality makes headway. We no longer have to create for ourselves enemy to slay. We have enemies, ready-made for us by propaganda, whom it is lawful to kill.

Some effects of propaganda :

1. the critical faculty has been suppressed by the creation of collective passions. […] As Monnerot says flately : “There is no such thing as a collective critical faculty”.

2. a good social conscience appears with the suppression of the critical faculty. Technique provides justification to everybody and gives all men the conviction that their actions are just, good, and in the spirit of truth. The conviction is stronger because it is collectively shared.

3. propaganda technique, moreover, creates a new sphere of the “sacred”. As Monnerot puts it : “When an entire category of events, beings, and ideas are outside criticism, it constitutes a sacred realm, in the contrast to the realm of profanes”.

A second consequence of the application of propaganda techniques is the creation of a kind of manipulability of the masses. Monnerot : propaganda techniques “has for its object the production and cultivation among the masses of certain predispositions and a special facility for doing at a given moment whatever is strategically opportune. As political circumstances change, it is necessary at intervals to cultivate successive predispositions” […]. The use of certain propaganda techniques is not meant to entail immediate and definitive adhesion to a given formula, but rather to bring about a kind of long-range vacuity of the individual.

A third consequence of technical propaganda manipulations is the creation of an abstract universe, representing a complete reconstruction of reality in the minds of its citizens.

The essence of propaganda is to act upon the human subconscious but to leave men the illusion of complete freedom.

Propaganda is not the defense of an idea but the manipulation of the mob’s subconscious.

On moral plane, there is a fundamental identity [between dictatorship and democracy] when democracy achieves its ends through propaganda.

Man has had to work without stopping and under constant pressure; nervous fatigue has replaced muscular fatigue. When he leaves the job, his joy in finishing his stint is mixed with dissatisfaction with a work as fruitless it is incomprehensible and as far from really productive work. At home, he “finds himself” again. But what does he find? He finds a phantom. If he ever thinks, his reflections terrify him. Personal destiny is fulfilled only by death; but reflection tells him that for him there has not been anything between his adolescent adventures and his death, no point at which he himself ever made a decision or initiated a change.

The man of the technical society does not want to encounter his phantom. […] Technical civilization has made a great error in not suppressing death, the only human reality still intact. […] But amusement techniques have jumped into the breach and taught him at least how to flee the presence of death.

People go to the movies to escape and consequently yield to its pressures. They find forgetfulness, and in forgetfulness the honied freedom they do not find in their work or at home.

In motion pictures, however, the future is not involved. On the strip of the film, what ought to change has already changed.

The modern passion for the motion pictures is completely explained by the will of escape.

The efficient silence-filters, television and radio.

Propaganda, as it develops, tends to assimilate amusement, which either makes its appearance as an efficient propaganda medium, or, at a later stage, is exploited for purposes of human adaptation.

Sport is tied to industry because it represent a reaction against industrial life.

Sport is an essential factor in the creation of the mass man.

In sport, as elsewhere, nothing gratuitous is allowed to exist; everything must be useful and must come up to technical expectations.

In sport the citizen of the technical society find the same spirit, criteria, morality, actions, and objectives – in short, all technical laws and customs – which he encounters in office or factory.

Because it is first of all scientific, technique obeys the great law of specialization; it can be efficient only if it is specialized. In the case of human beings, efficiency has a double meaning. It means that technique must be applicable without raising storms of protest. And it means that it must not neglect the scientific aspect (which is the most important) of this specialization.

A further mistake of Nazism was to dress its techniques in a demoniac mask designed to inspire terror. Because the use of terror is also a technique, the Nazis made it an invariable accompaniment of all their other techniques, shocking the rest of the world by useless excess. We do better. We dress technique in the septic mask of surgeon. Impassivity is an attribute of the new god, as it was an attribute of the old.

The individual is broken into a number of independent fragments, and no techniques have the same dimensions or depth. Nor does any combination of techniques (for example, propaganda plus vocational guidance) correspond to any part of the human being. The result is that every technique can assert its innocence. Where, then, or by whom, is the human individual being attacked? Nowhere and by none. Such is the reply of technique and technician. […] Thus, since no technician applies his technique to the whole man, he can wash his hands of responsibility and declare that the human being remains intact.

Technicians are not very complicated beings. In truth, they are as simple as their techniques, which more and more assimilate them.

The technicians’ Myth is simply Man – not you or I, but an abstract entity.

Why indeed should the technician justify himself? He feels in no way guilty; his good intentions are as clear as their excellent results are undeniable. No, the technician has no need of justification. And if ever the slightest doubt were to penetrate his consciousness, his answer would be as clear as it would be staggering : The Man to whom I am working is Humanity, the Species, the Proletariat, the Race, Man the creature, Man the eternal, even You.

The abstraction, Man, is only a epiphenomenon in the Marxist sense; a natural secretion of technical progress.

An operational totalitarianism.

Man’s nature has already been modified; and it is to an already adapted individual that technique adapts mechanical apparatus. Such adaptation is becoming progressively easier, and even takes place spontaneously when the human techniques co-operate.

The more monumental and exacting the machine becomes (and by the machine I understand organization, too), the more indissoluble the complex man-machine becomes.

Up to present, adaptation has been the product of material interaction, which all this implies in laxness, misfitting, and excess. But the future adaptation will be calculated according to a strict system, the so-called “biocracy”. It will be impossible to escape this system of adaptation because it will be articulated with so much scientific understanding of human being. The individual will have no more need of conscience and virtue; his moral and mental furnishings will be a matter of biocrat’s decisions.

In the modern work the human being accomplishes nothing; at best he performs a neutral function during the “dead time” of the working day.

What we usually say is : “The worker must be freed from continual preoccupation with the tasks of his vocation”. I can easily see the good results of this liberation. But to call good the fact that the worker thinks and dreams about matters unrelated to this work while his body carries out certain mechanical activities is to sanction psychological dissociation between intelligence and action which our technical society tends to produce and which is possibly the greatest of human scourges. We thereby admit that, when all is said and done, the ideal state, higher than consciousness, is a dreaming sleep.

The dissociation of mental activity from physical actions probably results in a lessening of fatigue since there is no longer any need to participate or to make decisions. […] But the loss of creative power has disastrous psychological consequences. When the human being is no longer responsible for his work and no longer figures in it, he feels spiritually outraged.

Leisure, instead of being a vacuum representing the break with society, is literally stuffed with technical mechanisms of compensation and integration.

Leisure time is a mechanized time.

If the individual must be regimented into intelligent use of his free time, if he is obliged to spend this time learning how to be “human”, of what value are vacations and leisure?


THE TRIUMPH OF THE UNCONSCIOUS

Modern man (I do not speak of the theoreticians) represses his fear of the technical world and intoxicates himself with action, or, better, with the illusion of action. (e.g. the individual who engages in party politics, with its program of activities, meetings and fellowship, may well discover in it an answer to the problems of disequilibration).

Every technique, and above all every human technique, make a fundamental appeal to the unconscious.

Modern art expresses the subconscious precisely to the degree that the subconscious has been influenced by the machine. […] A major section of modern art and poetry unconsciously guides us in the direction of madness; and, indeed, for the modern man there is no other way. Only madness is inaccessible to the machine.

Robert Ley : “The only person who still remains a private individual is he who is asleep”.

The primary purpose of advertising technique is the creation of a certain way of life.

One of the great designs in advertising is to create needs; but this is possible only if these needs correspond to an ideal of life that man accepts.

Advertising goes about its task of creating a psychological collectivism by mobilizing certain human tendencies in order to introduce the individual into the world of technique.

Here we have the essence of the techniques of “humanization” : to render unnoticeable the disadvantages that other techniques have created.

In a simple machine, a sticking gear or an overheating rod calls the existence of the machine to the notice of its vexed user. A lubricating technique is needed which will make the machine function so smoothly that its presence is not felt. The ability to forget the machine is the ideal of technical perfection.

As Norbert Wiener puts it, present-day methods of communication exclude all intellectual activity except what is so conventional that it has no decisive value.

Only a collectivity can make itself felt in a world in which technique has given primacy to the quantitative that the qualitative.

Dr. Goebbels formulating the great law of the technical society: “You are at liberty to seek your salvation as you understand it, provided you do nothing to change the social order.”

Roger Caillois : the more restrictive the social mechanism, the more exaggerated are the associated ecstatic phenomena.

Technique also encourages and develops mystical phenomena. It promotes the indispensable alienation from the self necessary, for example, for the identification of the individual with an ideology.

Ecstasy is subject to the world of technique and is its servant. Technique, on the most significant level, integrates the anarchic and antisocial impulses of human being into society. These impulses take their influence and receive their diffusion strictly by virtue of the technical means brought into play.

The technical apparatus, in fact assures this [criticism, on the condition that it entail no serious consequences] by confining the most violent explosions of human ecstasy within itself and by satisfying without danger and at small cost to itself certain spiritual needs of the citizen reader.

A few printed pages out the deluge of printed matter will never make the butterfly a revolutionary.

The complete separation of thought and action effected by already discussed as it appears in other areas : the lack of spiritual efficacy even of the best ideas. The very assimilation of ideas into the technical framework which renders them materially effective makes them spiritually worthless.

Technique diffuses the revolt of the few and thus appeases the need of the millions to revolt.

Movements such as today’s existentialism, or eroticism in the form of the renovated Marquis de Sade or of the little pornographic reviews, are a sociological necessity to a technical milieu. The basic human impulses are unpredictable in their complex social consequences. But thanks to the “movements” which integrate and control them, they are powerless to harm the technical society, of which henceforth they form an integral part.

With the final integration of the instinctive and the spiritual by means of these human techniques, the edifice of the technical society will be completed. It will not be a universal concentration camp, for it will be guilty of no atrocity. It will not seem insane, for everything will be ordered, and the stains of human passion will be lost amid the chromium gleam. We shall have nothing more to lose, and nothing to win. Our deepest instincts and out most secret passions will be analyzed, published, and exploited. We shall be rewarded with everything our hearts ever desired. And the supreme luxury of the society of technical necessity will be to grant the bonus of useless revolt and of an acquiescent smile.

In our cities there is no more day or night or heat or cold. But there is overpopulation, thraldom to press and television, total absence of purpose. All men are constrained by means external to them to ends equally external.

A proliferation of means brings about the disappearance of the ends.

Looking at the future, many scientists claim that they will be in a position to develop certain collective desire, to constitute certain homogenous social units out of aggregates of individual, to forbid men to raise their children, and even to persuade them to renounce of having any. At the same time, they speak of assuring the triumph of freedom and of the necessity of avoiding dictatorship at any price. They seem incapable of grasping the contradiction involved, or of understanding that what they are proposing, even after intermediary period, is in fact the harshest of dictatorships. In comparison, Hitler’s was a trifling affair. That it is to be a dictatorship of test tubes rather than of hobnailed boots will not make it any less a dictatorship.


Societatea lichidă; libertatea de coteţ; omul UHT

Catherine Ester Beecher – A Treatise on Domestic Economy, for the Use of Young Ladies at Home, 1841

Enrico Castelli – Il tempo esaurito, Roma, Bussola, 1947

Georges Friedmann – La Crise du Progres, Gallimard, 1936
Anatomy of Work; Labor, Leisure and the Implications of Automation, NY, Free Press of Glencoe, 1962

Siegfried Giedion – Mechanization takes command, NY, Oxford U.P., 1948

Karen Horney – The neurotic personality, NY, W.W. Norton & Company, 1937

Robert Jungk – Tomorrow is already here; Scenes from a Man-Made World, London, R. Hart-Davis, 1954

Ludwig von Mises – Bureaucracy, New Haven, Conn.: Yale University Press, 1944

Jules Monnerot : Sociologie du communisme, Gallimard, 1949-1950
La Guerre en question --------||------------ 1952

Georges Navel – Travaux. Delemain et Boutelleau, 1945

John Ulric Nef – La Route de la Guerre Totale, Paris, A. Colin, 1949-1950

Armand Robin – La Fausse Parole, Ed. de Minuit, 1953

Roger Veillé – La Radio et les homes, Paris, Ed. de Minuit, 1952

Norbert Wiener – Cybernetics, NY, MIT Press, 1961
The Human Use of Human Beings, Boston: Houghton Mifflin, 1


Read more!

16 août 2008

Inazo Nitobe, Bushido, spiritul Japoniei (o prezentare a gândirii japoneze), (note de lectura)

Traducere Maria-Eugenia Bica. Casa de editură Paradigma, Cluj-Napoca, 2007

Prefaţă la prima ediţie (1905).

Fără înţelegerea feudalismului şi sistemului Bushido, ideile morale ale Japoniei de azi sunt un caz închis.

Cartea de faţă reprezintă ceea ce autorul a aflat în cursul conversaţiilor din familia sa, ceea ce i s-a spus în zilele tinereţii sale, când feudalismul mai era încă în viaţă.

“Căci nu învăţăturile propriu-zise, ci metodele ecleziastice şi formele care ascund înţelepciunea şi doctrinele lui Hristos sunt cele pentru care am prea puţină simpatie. Eu cred în religia pe care El ne-a învăţat s-o urmăm şi pe care ne-a dăruit-o în Noul Testament, precum şi în Legea scrisă din inimă. Mai mult, cred că Dumnezeu a făcut un Testament, care ar putea fi numit “vechi”, cu fiecare popor, arian sau evreu, creştin sau păgân.” (p. 8)

Introducere (de William Elliot Grippis)

Bushido – cod viu de idealuri şi maniere.

Autorul cărţii a trăit moartea feudalismului japonez.

Cel ce vrea să înţeleagă Japonia actuală trebuie să ştie ceva despre rădăcinile ei în solul trecutului.

“Această cărticică despre Bushido este mai mult decât un mesaj preţios către naţiuni. Ea este o contribuţie notabilă în soluţionarea celor mai mari probleme ale acestor vremuri – reconcilierea şi unitatea Orientului şi Occidentului.” (p. 12)

Oferind un eficient termen de mijloc între înţelepciunea şi comunismul Asiei şi energia şi individualismul Europei şi al Americii, Japonia lucrează deja cu o putere irezistibilă.

Capitolul I. Bushido ca sistem etic

Emblema cavalerismului japonez este inflorescenţa de cireş. Lumina cavalerismului, vlăstar al feudalismului, încă luminează Calea Morală, supravieţuind instituţiei sale natale.

Opinia eruditului George Miller, care a afirmat că spiritul cavaleresc n-a existat niciodată, nici la naţiunile antichităţii şi nici la orientalii moderni, este o tristă dezinformare.

“Ceea ce îmi propun eu este să relatez în primul rând despre originea şi izvoarele cavalerismului nostru; în al doilea rând să informez despre caracterul şi învăţătura sa; în al treilea rând, despre influenţa lui asupra maselor; şi, în al patrulea rând, despre continuitatea şi persistenţa influenţei lui.” (p. 18)

Bu-shi-do înseamnă, literal, Căile-militare-ale Cavalerului, deci Preceptele Cavalerismului, obligaţia nobilă a războinicului.

Nu este un cod scris, ci, în cel mai bun caz, constă în câteva maxime transmise pe cale orală sau provenind din scrierile vreunui binecunoscut războinic sau învăţat. E un cod nerostit şi nescris, una din expresiile tablelor inimii vii.

“Poate că el ocupă în istoria eticii aceeaşi poziţie pe care o are Constituţia engleză în istoria politică, şi, totuşi, nu a avut şi nu are nimic comun cu Magna Charta sau actul Habeas Corpus.” (p. 19)

Începuturile Bushido sunt imposibil de localizat. Originea lui temporală poate fi identificată cu feudalismul.

Japonezul “samurai” este totuna cu englezescul “knight”. În vorbirea curentă se mai folosea cuvântul sino-japonez Buké sau Bu-shi. Codul lor avea ca obiect corectitudinea în luptă.

Lamartine: “Religia, războiul şi gloria erau cele trei vieţi ale adevăratului cavaler creştin.”

Capitolul II. Sursele Bushido

Începutul ar putea fi buddhismul. Acesta a furnizat simţul încrederii calme în Destin, supunerea tăcută, atitudinea stoică în faţa pericolului sau catastrofelor, dispreţul faţă de viaţă şi prietenia cu moartea. Forma de manifestare a buddhismului în Japonia este cunoscută sub numele de “zen”. Metoda zen este contemplarea, iar scopul său este de a te convinge de un principiu care fundamentează toate lucrurile, chiar şi Absolutul, şi de a te armoniza cu acest Absolut.

Şintoismul a adus loialitatea faţă de suveran, respectul pentru tradiţie şi documentele străbune, supunerea filială.

În templele şhinto nu există obiecte de cult. Doar o oglindă. Cel care stă în faţa altarului spre a se închina, îşi vede imaginea în oglindă. Cunoaşte-te pe tine însuţi.

Concepţia japoneză a religie seamănă cu cea romană: ea priveşte nu atât conştiinţa morală a individului, cât cea naţională.

Pentru japonezi, Împăratul este reprezentantul întrupat al Cerului pe pământ, unind în persoana sa puterea şi mila.

Doctrinele şintoismului acoperă cele două caracteristici dominante ale vieţii emoţionale ale japonezilor: Patriotismul şi Devotamentul. Astfel, şintoismul a impregnat Bushido cu ideea de loialitate faţă de suveran şi cu cea de dragoste de ţară. Cele două impulsuri nu trebuie în nici un caz să fie considerate nişte dogme.

Izvorul doctrinelor etice este în învăţăturile lui Confucius şi ale lui Mencius.

Circula un proverb care ridiculiza pe cel care avea doar cunoştinţe intelectuale despre Confucius, ca fiind un om foarte studios, dar ignorant în fond în ceea ce priveşte opera acestuia. Un samurai tipic îl numeşte pe savantul literar, un “îmbătat de cărţi”.

Bushido este o cale, nu un scop în sine. Un mijloc de a ajunge la înţelepciune.

Filosoful chinez Wan Yang Ming: “A şti şi a făptui sunt acelaşi lucru.”

“Astfel, oricare le-ar fi sursa, principiile de bază pe care şi le-a însuşit Bushido au fost puţine şi simple. Dar, aşa puţine şi simple, ele au fost suficiente pentru a oferi o conduită sigură în viaţă, chiar şi în zilele cele mai nesigure ale celei mai zbuciumate perioade din istoria noastră naţională. Firea întreagă şi nesofisticată a strămoşilor noştri războinici a dat o hrană sufletească bogată dintr-un vraf de învăţături cu totul obişnuite şi neunitare, spicuite cum erau, de pe drumurile şi cărările întortocheate ale gândirii antice şi, stimulate de cerinţele epocii, au format din aceste spicuieli un tip de umanitate nou şi unic.” (p. 27)

Capitolul III. Onestitatea şi dreptatea

Cel mai convingător precept în codul samuraiului. Nimic nu detestă el mai mult decât lucrurile ascunse şi preocupările oneroase.

Un luptător bushi defineşte conceptul de onestitate astfel: “Onestitatea este puterea de a decide asupra unei conduite în acord cu raţiunea, fără ezitare, să mori când e drept să mori şi să loveşti când e drept să loveşti.”

Un alt luptător: “Onestitatea este osul care dă fermitate şi ţinută. Căci aşa cum fără oase capul n-ar putea sta pe vârful spinării, nici mâinile nu s-ar putea mişca şi nici picioarele n-ar merge, tot astfel, fără onestitate nici talentul şi nici studiul n-ar putea face dintr-o fiinţă umană un samurai. Având-o, lipsa realizărilor nu înseamnă nimic.”

Mencius numeşte bunăvoinţa mintea omului, iar onestitatea, cărarea sa: “Cât de lamentabil este să neglijezi cărarea şi să nu o urmezi, să-ţi pierzi mintea şi să nu ştii să o găseşti iar! Când se pierd orătăniile şi câinii oamenilor, aceştia ştiu să le caute, dar când îşi pierd minţile nu ştiu să le mai găsească.”

Epitetul “Gishi” (om corect, de onoare) a fost şi în epocile cele mai decăzute superior oricărui nume acare ar însemna măiestrie în studiu sau în arte.

Onestitatea este sora geamănă a Valorii, o altă virtute marţială.

Giri înseamnă Raţiunea cea dreaptă, datoria. Dacă la baza acţiunilor nu există dragoste, trebuie să se apeleze la intelectul omului şi trebuie să i se descopere pe calea raţională necesitatea de a acţiona cum se cuvine. Aceasta este Giri.

Capitolul IV. Curajul, spiritul celor îndrăzneţi şi luptători

Confucius: “A percepe ceea ce este corect şi a nu face acest lucru, este lipsa curajului.”

Shakespeare: “Să te avânţi în toiul bătăliei şi să fii măcelărit este destul de uşor şi chiar şi bietul mojic poate acest lucru, dar curajul adevărat este dacă trăieşti atunci când e drept să trăieşti şi dacă mori când este drept să mori.”

După Platon, curajul este “cunoaşterea lucrurilor de care omul ar trebui să se teamă şi a celor de care n-ar trebui să se teamă.”

Pentru un samurai, când îi e stomacul gol, să-i fie foame este o ruşine.

“Părinţii, de o severitate înrudită cu cruzimea, le fixau copiilor sarcini care cereau tot ce se putea numi cutezanţă. “Unii îşi aruncă puii spre prăpastie”, spuneau ei. Fiii samurailor erau lăsaţi să se prăvălească spre văile vitregiilor de tot felul şi pinteniţi să îndeplinească misiuni de Sisif. Privarea ocazională de hrană sau expunerea lor la frig erau considerate un test foarte eficace pentru ca ei să se deprindă a răbda. Copiii de vârste fragede erau trimişi între străini să aducă mesaje, erau treziţi înainte de răsărit, şi înainte să-şi ia micul dejun trebuiau să-şi facă exerciţiile de citire, mergând desculţi la profesorul lor, în gerul iernii, frecvent – o dată sau de două ori pe lună, ca la un festival al zeului învăţăturii – ei se adunau în mici grupuri şi îşi petreceau iarna fără să doarmă, citind tare fiecare pe rând. Pelerinaje spre tot felul de locuri stranii – spre terenuri de execuţie, spre cimitire, spre case care aveau faima că sunt bântuite – erau activităţile preferate ale tinerilo. În zilele acelea când era publică executarea prin decapitare, băieţii încă micuţi nu erau doar trimişi să participe la scenele acelea de groază, ci erau puşi să viziteze singuri locul respectiv în puterea nopţii şi să lase pe capul fără de trunchi un semn al vizitei lor.” (p. 34-35)

Aspectul spiritual al valorii este evidenţiat de liniştea şi calmul minţii. Seninătatea este curajul în stare de repaus.

“Un viteaz adevărat este întotdeauna senin, niciodată nu e luat prin surprindere, nimic nu-i tulbură stăpânirea de sine. În toiul bătăliei el rămâne rece, în timpul catastrofelor el îşi păstrează mintea clară. Cutremurele nu îl zguduie, el râde în faţa furtunilor.” (p. 35)

Nietzsche: “Trebuie să fiţi mândri de duşmanul vostru, căci succesul duşmanului este şi succesul vostru!”

Capitolul V. Bunăvoinţa

Numită fie mărinimie, fie afecţiune pentru alţii, fie simpatie, fie milă – bunăvoinţa este una dintre cele mai înalte atribute ale sufletului uman. Atât Confucius, cât şi Mencius, repetă că cea mai înaltă calitate a unui conducător de oameni trebuie să fie bunăvoinţa.

Confucius: “Dacă ar fi doar un singur prinţ care să cultive virtutea, oamenii s-ar înghesui în jurul său, şi cu oamenii, vor veni la el pământuri, pământurile îi vor aduce bogăţie, iar bogăţia îi va da beneficiul folosirii corecte.”

Confucius: “Niciodată nu s-a întâmplat ca un suveran care îndrăgea bunăvoinţa să nu aibă un popor care iubeşte dreptatea.”

Condiţia indispensabilă de a fi lider: “Bunăvoinţa este Omul”.

Nu trebuie ca sistemul feudal să fie identificat în întregime cu despotismul.

Frederick cel Mare a scris: “Regii sunt primii slujitori ai Statului.” Printr-o ciudată coincidenţă, în pădurile Japoniei de nord-vest, Yozan de Yonézawa făcea aceeaşi declaraţie.

Confucius: “Când prinţul iubeşte ceea ce oamenii iubesc şi urăşte ceea ce oamenii urăsc, atunci el este ceea ce se numeşte părinte al oamenilor.”

Masamuné: “Certitudinea dusă la exces se preface în rigiditate, bunăvoinţa manifestată fără nici o măsură decade în slăbiciune.”

“Cei mai curajoşi sunt cei mai tandri, iar cei iubitori sunt mai îndrăzneţi.” Mila unui luptător este diferită de mila vreunei alte fiinţe, pentru că este mila acolo unde mila nu e un impuls orb, unde ea recunoaşte pe deplin dreptatea, unde mila nu rămâne doar o anume stare de spirit, unde ea este sprijinită pe puterea de a salva sau de a ucide.

Mencius: “Bunăvoinţa aduce sub stăpânirea ei orice îi scapă puterii sale, aşa cum apa supune focul: doar aceia se îndoiesc de puterea apei de a înăbuşi flăcările, care încearcă să stingă, cu o ulcea, un întreg vagon de vreascuri arzânde.”

E surprinzător cât de mult seamănă codul onoarei cavalereşti al unei ţări cu cele ale altora.

Bunăvoinţa faţă de cei slabi, faţă de năpăstuiţi sau faţă de cei înfrânţi a fost mereu preaslăvită şi considerată drept potrivită pentru un samurai.

“Nu se cuvine unui crescător de păsări să omoare pe acea zburătoare care îşi află refugiul la pieptul său.”

“Ceea ce a făcut creştinismul în Europa, prin trezirea compasiunii din timpul ororilor războaielor, în Japonia au făcut muzica şi literatura. Cultivarea sentimentelor blânde dă naştere unui respect delicat pentru suferinţele altora. Modestia şi complezenţa, impulsionate de respectul pentru sentimentele altora, sunt izvorul politeţii.” (p. 46)

Capitolul VI. Politeţea

Curtoazia manierelor este o trăsătură japoneză marcantă. Ea este dinamizată de teama de a răni bunul gust, şi implică respectul cuvenit faţă de lucrurile care nu sunt la locul lor. În forma ei cea mai înaltă, nu este departe de dragoste.

Politeţea trebuie corelată cu celelalte virtuţi. Ce virtute poate rezista singură?

“Am auzit remarci peiorative, făcute de europeni, la adresa complicatei noastre discipline a politeţii. Ea este criticată pentru că absoarbe prea mult din gândirea noastră, chiar într-atât încât îndeplinirea ei strictă devine absurdă. Sunt de acord că pot exista subtilităţi inutile în normele de etichetă ceremonioasă, dar nu îmi este prea clar dacă acestea nu sunt la fel de absurde ca respectarea strictă a modei mereu schimbătoare din Vest.” (p. 48)

Ogasavara: “Scopul oricărei norme de etichetă este să îţi cultivi mintea, în aşa fel încât, chiar şi atunci când stai liniştit undeva, nici cel mai grosolan bandit să nu îndrăznească să-ţi atace persoana.” Cu alte cuvinte, printr-un exerciţiu constant, prin însuşirea corectă a manierelor, se pot aduce toate părţile şi funcţiile corpului într-o perfectă ordine şi într-o armonie deplină cu sinele dar şi cu mediul înconjurător, încât să se facă exprimată deplina putere a spiritului asupra materiei.

Dacă eleganţa este o ceremonie a forţei, atunci practicarea constantă a comportării elegante trebuie să aducă cu sine o rezervă şi un depozit de forţă. Manierele rafinate sunt depozit de forţă.

Cho-no-yu - ceremonia ceaiului. Se spune că ceremonia a fost inventată de un eremit religios, pe vremea când războaiele şi veştile despre războaie nu mai conteneau. Este mai mult decât o ceremonie, este poezie, artă rafinată, disciplină pură.

Kakémono – pergamente agăţate, tablouri sau ideograme, folosite în scopuri decorative.

Politeţea este o achiziţie importantă dacă nu face altceva decât să insufle manierelor eleganţă şi supleţe, dar rostul ei nu se opreşte aici.

Atunci când face un dar, japonezul, spre deosebire de american, îl ponegreşte. Raţiunea din spatele acestei atitudini deconcertante se poate exprima astfel: “Eşti o persoană drăguţă şi nici un dar nu este destul de bun pentru tine. Nu vei accepta nimic din ceea ce eu îţi aşez la picioare decât ca semn al preţuirii mele, aşa că, acceptă acest cadou, nu pentru valoarea lui în sine, ci ca simbol. Ar fi o insultă pentru ceea ce însemni, să numesc cel mai bun dar un cadou destul de bun pentru tine.” (p. 52)

Capitolul VII. Corectitudine şi sinceritate

Fără adevăr şi sinceritate, politeţea este farsă şi spectacol.

Masamuné: “Buna cuviinţă dusă dincolo de limitele permise devine o minciună.”

Confucius: “Sinceritatea este sfârşitul şi începutul tuturor lucrurilor, fără sinceritate n-ar fi nimic.” El stăruie apoi asupra naturii ei nesfârşite şi îndelung răbdătoare, asupra puterii ei de a produce schimbări fără a se folosi de mişcare şi de a-şi atinge scopul fără efort, prin simpla sa prezenţă.

Minciuna sau echivocul erau socotite la fel de mişeleşti. Bushi no ichi-gon (cuvântul unui samurai) era suficient pentru a garanta adevărul unei afirmaţii. Înţelegerile se făceau oral, se considera că a le transpune în scris este sub demnitatea părţilor. Samuraii nu se jurau, considerând că jurământul dăunează onoarei lor. Atunci când jurămintele aveau loc, n-au decăzut niciodată sub formă de interjecţii ireverenţioase. Exista practica pecetluirii cu sânge.

A sacrifica adevărul de dragul politeţii este o “formă goală” (kyo-rei) şi o “înşelare prin cuvinte dulci”.

Pata cea mai neagră a reputaţiei japonezilor este o moralitate decăzută în afaceri. Dintre toate ocupaţiile importante ale vieţii, nici una n-a fost mai departe de profesiunea armelor ca cea a comerţului. În ordinea vocaţiilor, negustorul era plasat cel mai jos (ordinea era: cavaler, cultivator al pământului, artizan, negustor). Samuraiul putea creşte animale, dar tejgheaua era dispreţuită. Separarea puterii de averi a păstrat distribuirea acestora din urmă aproape echilibrată. Stigmatizarea comerţului în Japonia feudală a adus cu sine un soi de oameni cărora nu le pasă de reputaţia socială.

Atunci când porturile deschise ale Japoniei şi-au recăpătat posibilitatea de a face negoţ cu străinătatea, s-a abolit şi feudalismul. Încercarea de a aplica etica Bushido la metodele şi căile comerciale a falimentat averile celor mai mulţi dintre samuraii antrenaţi în acest experiment.

Capitolul VIII. Onoarea

Noţiunea de onoare era exprimată în termeni ca “na” (nume), “men-moku” (înfăţişare), “guai-bun” (auz exterior). Un bun nume – reputaţia cuiva – este “partea nemuritoare a sinelui ce rămâne fiinţei animalice”.

Simţul ruşinii era unul dintre cele mai timpurii sentimente cultivate în educaţia tinerilor.

Balzac spune că atunci când se pierde solidaritatea familiilor, societatea va pierde forţa fundamentală numită onoare.

Prima si cea mai mare pedeapsă dată omenirii după gustării “fructului oprit” a fost trezirea simţului ruşinii.

“Dezonoarea este ca o cicatrice pe un copac, pe care timpul, în loc să o îndepărteze, dimpotrivă, o măreşte.”

“A îndura ceea ce crezi că nu poţi îndura, asta înseamnă să înduri.”

Mencius: “Pentru mine ce înseamnă că te dai de gol şi mă insulţi? Tu nu îmi poţi murdări sufletul cu neruşinarea ta.”

Ogawa: “Când alţii vorbesc tot felul de nedreptăţi împotriva ta, nu întoarce răul cu rău, ci, mai degrabă te gândeşte că tu nu eşti mai presus în îndeplinirea datoriilor ce ţi se cuvin.”

Kumazawa: “Când alţii te învinuiesc, tu nu-i învinui, când ceilalţi îşi arată mânia împotrivă-ţi, tu nu le-o înapoia, bucuria va veni doar când pasiunea şi dorinţa vor pleca.”

Saijo: “Ruşinea este să stai cu ruşinea, Calea este calea spre cer şi pământ, rostul omului este să o urmeze – de aceea, fă scop vieţii tale venerarea lui Dumnezeu! Iar Dumnezeu mă iubeşte pe mine şi-i iubeşte şi pe alţii cu dragoste egală; de aceea, cu dragostea cu care te iubeşti pe tine însuţi, iubeşte-i pe ceilalţi! Nu-ţi fă tovarăş din om, ci din Dumnezeu! şi, luând pe Dumnezeu drept tovarăşul tău, fă tot ce-ţi stă în putinţă! Nu-i condamna niciodată pe ceilalţi, ci veghează să nu te abaţi tu însuţi de la propria ta ţintă.”

Faima, şi nu averea sau ştiinţa, era ceea ce trebuiau să dobândească tinerii samurai. Datoria de a fi loial era cheia de boltă a virtuţilor feudale.

Capitolul IX. Datoria loialităţii

Omagiul şi fidelitatea faţă de superior capătă în codul onoarei cavalereşti importanţa ei maximă. Loialitatea, fructul preferat al cavalerismului, dăinuie cel mai mult la poporul unde feudalismul a durat cel mai mult.

“În mod similar, loialitatea, aşa cum o înţelegem noi, îşi găseşte puţini admiratori prin alte părţi, şi nu pentru că ar fi greşită concepţia noastră, ci, aşa cum mă tem eu, pentru că ea este uitată şi, de asemenea, pentru că noi o ducem spre o valoare pe care nici o altă ţară nu a atins-o.” (p. 68)

În materie de loialitate, dând exemplul copilului care moare în locul fiului seniorului căzut victimă geloziei contemporanilor, el aseamănă istorioara cu cea a lui Abraham, cel decis să-l sacrifice pe fiul Isaac.

Bushido consideră că interesul familiei este neştirbit, unul şi inseparabil, neputând fi tulburat de interesele individuale ale membrilor ei.

Ko – supunere filială. Bushido consideră că, între loialitatea faţă de suveran şi supunerea filială, prima trebuie să fie mai mare.

Socrate, enunţând principiul fidelităţii faţă de Stat: “Deoarece ai fost adus pe lume, hrănit şi educat în sistemul nostru, ai îndrăzni vreodată să spui că nu eşti copilul şi servitorul nostru?” Acesta este un principiu Bushido.

Capitolul X. Educaţia şi instrucţia unui samurai

Primul obiectiv în pedagogia cavalerească era formarea caracterului.

Tripodul care susţinea structura Bushido era constituit din Chi (înţelepciune), Jin (bunăvoinţă) şi Yu (curaj).

Samuraiul credea că “nu crezul salvează omu, ci omul împlineşte crezul.”

Programul de studiu consta în: lupta cu spada, tragerea cu arcul, jiujutsu sau yawara, călăria, mânuirea suliţei, arta războiului, caligrafie, etică, literatură şi istorie. Caligrafia avea un rol foarte important, întâi pentru că logogramele japoneze, aparţinând imagisticii, posedă o valoare artistică, apoi pentru că se considera că caligrafia este un semn al caracterului personal. Jiujutsu este o aplicare a cunoştinţelor anatomice cu scop de atac şi apărare. Nu se baza pe forţa muşchilor şi nu folosea arme. Scopul nu era de a ucide, ci de a reduce pe cineva la incapacitatea lui de acţiune pentru moment.

Matematica lipsa din educaţia samuraiului, întâi pentru că războiul feudal nu era purtat cu precizie ştiinţifică, iar apoi instrucţia samuraiului era nefavorabilă noţiunilor numerice.

Există o “simpatie” între samurai şi Don Quijote de La Mancha.

Există o expresie folosită în Japonia pentru a descrie decadenţa unei epoci: “Civilii iubesc banii iar soldaţii se tem de moarte.”

Copiii samurai erau educaţi în total dispreţ faţă de spiritul economic. Faptul că se ignora valoarea diferitelor monede era considerat semn de bună creştere.

Chibzuiala este regăsită de Bushido, dar nu din motive economice, ci în virtutea exerciţiului abstinenţei. Se considera că luxul este cea mai mare ameninţare a omenirii.

Cei ale căror minţi erau umplute de multe informaţii nu găseau mari admiratori.

Confucius: “Învăţarea fără gândire este muncă fără rost, gândirea fără învăţare este periculoasă.”

“Tatăl tău şi mama ta sunt ca cerul şi pământul. Învăţătorul tău şi domnul tău sunt ca soarele şi luna.”

“Actualul sistem de plată, al oricărui serviciu, nu era la modă printre susţinătorii Bushido. Acesta emana credinţa într-un serviciu pe care îl faci cuiva fără bani sau fără preţ. Serviciul spiritual, fie al unui preot sau profesor, nu era răsplătit în aur şi argint, şi nu pentru că nu ar fi fost preţuit, ci pentru că era inestimabil. În acest mod, instinctul pentru onoare, ne-artimetic, al sistemului Bushido, dădea o lecţie mai realistă decât economia politică modernă, căci salariile şi lefurile pot fi plătite doar pentru servicii ale căror rezultate sunt precise, tangibile şi măsurabile, pe când, cel mai bun serviciu făcut în educaţie, adică în dezvoltarea sufletului (şi aceasta include serviciile unui pastor), nu este precis, tangibil sau măsurabil. Fiind măsurabil, banii, adică măsura aparentă a valorii, au un folos neadecvat. Înainte, era obiceiul ca elevii să aducă profesorilor lor bani sau bunuri, în diferitele ocazii ale anului, însă acestea nu erau plăţi, ci ofrande, care, într-adevăr, erau binevenite celor care le primeau, întrucât ei erau, de regulă, oameni de stare socială austeră, care se mândreau cu sărăcia lor cinstită, prea demni ca să lucreze cu mâinile, şi prea mândri ca să cerşească. Ei erau personificări solemne ale spiritelor înalte, fără teamă de sărăcie sau catastrofe. Ei erau întruparea a ceea ce se considera un capăt al tuturor învăţăturilor şi astfel, erau un exemplu viu al disciplinei disciplinelor, stăpânirea de sine, credinţă universală pentru samurai.

Capitolul XI. Stăpânirea de sine

Disciplină a curajului care insuflă răbdare fără cârteală, învăţătură a politeţii care ne pretinde să nu stricăm plăcerea sau seninătatea altuia prin exprimarea propriei noastre supărări sau dureri.

Se considera nepotrivit ca un samurai să îşi trădeze emoţiile prin expresia feţei.

“Bărbaţii americani îşi sărută nevestele în public şi în viaţa privată le bat, bărbaţii japonezi şi le bat în public şi le sărută în viaţa particulară.”

Calmul comportamentului, pacea minţii, nu trebuie tulburate de nici o patimă.

Zicală populară: “Este doar o poamă acela care, dacă-şi deschide gura, îşi arată tot ce îi cuprinde inima.”

Japonezii recurg la veselie ori de câte ori slăbiciunile firii omeneşti sunt supuse unor grele încercări. Râsul reprezintă o încercare de contracarare a durerii sau a furiei.

“Sper că am arătat, într-o oarecare măsură, acea lucrare tainică a minţilor noastre, care adesea se prezintă sub înfăţişarea durităţii sau a unui amestec isteric de râs şi deprimare, şi a cărei sănătate este uneori pusă sub semnul întrebării.” (p. 84)

Capitolul XII. Instituţiile sinuciderii şi redresării morale

Hara-kiri – instituţia sinuciderii.

Kataki-uchi – instituţia redresării morale.

Seppuku sau Kappuku – jertfa de sine prin eviscerare.

Shakespeare îi atribuie lui Brutus: “Spiritul tău [al lui Caesar] pătrunde de dincolo şi ne întoarce săbiile în propriile măruntaie.”

“În mintea noastră, acest fel de moarte este asociat cu exemple ale celor mai nobile fapte şi al celui mai impresionant patos, astfel că nimic respingător, mai mult sau mai puţin ridicol, nu ne strică sau nu ne tulbură concepţia despre ea. Atât de minunată este puterea transformatoare a virtuţii, a măreţiei, a tandreţii, încât cea mai infamă formă a morţii se ridică la sumbil şi devine un simbol al unei vieţi noi, iar de nu, semnul pe care Constantin l-a susţinut, nu va cuceri lumea!” (p. 87-88)

Alegerea acestei forme a morţii s-a bazat pe vechea credinţă în faptul că aici s-ar afla locul sufletului şi al iubirii. Atunci când Moise a scris despre Iosif că “intestinele îl dureau de dorul după fratele său”, sau când David se ruga Domnului să nu-i uite măruntaiele, cu toţii subscriau credinţei dominante la japonezi, că în abdomen este racla sufletului.

Silogismul seppuku: “Voi deschide locul sufletului meu şi îţi voi arăta cum îi merge cu tine. Şi să vezi cu ochii tăi dacă e plin de gunoaie sau dacă e curat.”

Onoarea fiind valorizată, moartea apărea singura descleştare din infam.

Pentru un samurai ambiţios, despărţirea firească de viaţă părea mai curând o chestiune inofensivă.

Seppuku nu a fost doar sinucidere, era o instituţie legală şi ceremonioasă, un proces prin care războinicii putea să-şi ispăşească păcatele, să-şi ceară iertare pentru greşeli, să scape de dezonoare, să-şi recapete prietenii sau să-şi dovedească sinceritatea. Cerând cel mai rece calm al firii şi cea mai adâncă linişte a conduitei, era potrivită cavalerilor bushi.

Pentru un samurai adevărat, a grăbi moartea sau a o căuta, echivala cu libertatea.

Mencius: “Când Dumnezeu îi dă cuiva o misiune înaltă, întâi îi pregăteşte mintea cu suferinţă, iar tendoanele şi oasele cu chinul muncii, îi expune corpul la foame şi îl supune la sărăcie lucie; şi îi încurcă apoi căile. Şi în toate aceste chipuri, El îi stimulează mintea, îi întăreşte firea şi îi umple toate golurile.”

Motto, poate: “Acestea sunt doar câteva din numeroasele exemple care vor să confirme identitatea morală a rasei umane, în ciuda încercării atât de asidue de a face distincţia între creştini şi necreştini, cât mai vizibilă cu putinţă.” (p. 95)

“Care este cel mai frumos lucru de pe pământ?”, l-a întrebat Osiris pe Horus. Răspunsul a fost: “Să răzbuni nedreptăţile comise asupra unui părinte” – la care, un japonez ar fi adăugat: “şi asupra stăpânului”.

Bunul simţ a dat sistemului Bushido instituţia redresării, ca un fel de tribunal etic al echităţii, unde oamenii puteau să susţină cazuri care nu erau judecate în acord cu legile obişnuite.

Răzbunarea era justificată doar atunci când era asumată în numele superiorilor şi binefăcătorilor noştri. Nedreptăţile făcute cuiva, inclusiv injuriile aduse soţiei şi copiilor, trebuiau răbdate şi uitate.

Capitolul XIII. Sabia, sufletul samuraiului

Bushido a făcut din sabie emblema sa de putere şi de bravură.

Atunci când a devenit bărbat, la cincisprezece ani, samuraiul este în posesia unor arme ascuţite pentru orice fel de treabă. Ceea ce poartă la centură este un simbol pentru ceea ce poartă în minte şi în inimă – loialitate şi onoare.

Daito – sabia lungă.

Shoto sau katana – sabia scurtă.

Săbiile erau obiecte de veneraţie, chiar şi cel mai comun pumnal se bucura de respectul cuvenit. Pielea de rechin şi cea mai fină mătase pentru prăsele, argint şi aur pentru gardă, lacul de felurite nuanţe pentru teacă, toate răpesc armei, celei mai înfricoşătoare, jumătate din teroarea ei. Dar aceste accesorii sunt jucării în comparaţie cu tăişul sabiei. Cel care confecţiona sabia era un artist, iar atelierul în care lucra era un sanctuar.

Calitatea săbiilor samuraiului punea la respect pe cele ale rivalilor săi, Toledo şi Damasc.

Bushido nu justifica folosirea întâmplătoare a armei. Cel care îşi învârtea arma în ocazii care nu meritau era considerat un mişel şi un lăudăros.

“Să pierzi înseamnă să câştigi” înseamnă că adevărata cucerire constă în a nu te opune unui duşman destrăbălat şi zgomotos.

Idealul suprem al cavalerismului este pacea.

Capitolul XIV. Educaţia şi poziţia socială a femeii

Ideograma chinezească “misterios”, “de necunoscut”, constă în două părţi, una însemnând “tânăr” şi cealaltă “femeie”. Ideografic, japonezii reprezintă soţia printr-o femeie care ţine o mătură, ideea nefiind mai puţin familiară ca derivarea etimologică a englezescului “wife” (nevastă) din “weaver” (ţesătoare) şi “daughter” (fiică) din “duhitar” (mulgătoare, lăptăreasă).

Idealul Bushido despre starea de femeie era, în cel mai înalt grad, domestic. Fiind o învăţătură care se adresa în primul rând sexului masculin, virtuţile pe care le preţuia la femeie erau, desigur, departe de a fi în mod distinct feminine. Bushido preţuia acele femei care se emancipau de condiţia de slabiciune a sexului lor şi dădeau dovada de tărie de caracter.

Castitatea era cea mai înaltă virtute a unei femei samurai, preţuită chiar mai mult decât viaţa.

Realizările femeilor japoneze nu se obţineau de dragul spectacolului sau al ascensiunii sociale. Erau un amuzament în interiorul căminului, iar dacă străluceau la petreceri sociale, aşa se cuvenea statutului lor de gazdă. “Se poate spune că realizările femeilor din vechea Japonie, având, fie un caracter combativ, fie unul pacifist, erau, în esenţă, menite vieţii gospodăreşti, şi, oricât de departe ar fi rătăcit ele, niciodată n-au pierdut din vedere vatra căminului, care era centrul vieţii lor.” (p. 106)

În calitate de fiică, femeia se sacrifica pentru tatăl ei, ca soţie se sacrifica pentru bărbatul ei, iar ca mamă, pentru fiul ei. Astfel, era învăţată din fragedă copilărie să se renege pe sine. Viaţa ei nu era o viaţă independentă, ci una dedicată slujirii dependente.

Întreaga înţelepciune Bushido era în întregime pătrunsă de spiritul sacrificiului de sine, cerut şi la femeie şi la bărbat.

Clasa militară din Japonia era limitată la samurai, cuprinzând aproape două milioane de suflete. Deasupra lor erau nobilii militari, daimio, şi nobilii de la curte, kugé – aceşti nobili superiori şi hedonişti fiind luptători doar cu numele. Sub ei erau masele de oameni de rând – meşteşugari, neguţători, ţărani – a căror viaţă era consacrată îndeletnicirilor pe timp de pace. Cu cât era mai joasă clasa socială, cu atât mai apropiate de egalitate erau condiţiile de soţ şi soţie. La nobilimea mai înaltă, diferenţa între relaţiile dintre sexe era mai puţin marcantă, nobilul stării de huzur devenind efeminat.

Dacă ne gândim în cât de puţine privinţe sunt bărbaţii egali între ei, de exemplu în tribunale sau la vot, observăm că nu merită osteneala de a ne tulbura cu o discuţie a egalităţii sexelor. Există un standard just, unul suficient, de comparare a poziţiei sociale a sexelor, aşa cum se compară valoarea argintului cu a aurului, şi se poate da rezultat numeric? Un astfel de calcul exclude cea mai importantă valoare pe care o posedă un om, anume ceea ce îi este propriu.

Bushido încerca să ia ca reper valoarea femeii pe câmp de bătălie şi valoarea ei la vatră. Acolo ea nu conta decât foarte puţin, aici ea însemna totul.

Pentru japonezi, a-ţi lăuda nevasta este ca şi cum te-ai lăuda pe tine însuţi, adică o dovadă de prost gust.

Capitolul XV. Influenţa Bushido

Democraţia anglo-saxonă nu a primit decât rareori vreun imbold dinspre mase. Ea a fost mai mult opera cavalerilor şi a lorzilor.

Ceea ce a însemnat Japonia se datorează samurailor. Ei n-au fost doar floarea naţiunii, ci şi rădăcina ei. Toate darurile binevenite ale raiului au ajuns prin ei. Deşi, pe plan social, s-au ţinut la distanţă de populaţie, ei au stabilit un standard moral pentru ea şi i-au îndrumat pe oameni prin propriul lor exemplu.

Deşi cavalerii formau o mică parte a populaţiei, istoria literară a Japoniei înregistrează cele mai multe dintre operele literare ca avându-i pe cavaleri drept sursă de inspiraţie.

“Aşa cum între plante floarea de cireş este o regină, tot astfel între bărbaţi samuraiul este un Domn.”

Japonia intelectuală şi morală era, indirect, opera cavalerismului.

Sakura – floarea de cireş.

Capitolul XVI. Mai este actual Bushido?

Ar fi trist ca sufletul naţiunii japoneze să moară şters de civilizaţia occidentală, ar însemna că e un suflet foarte sărac dacă moare aşa de uşor.

“Analizând diferitele virtuţi cultivate de Bushido, noi ne-am inspirat din resursele europene pentru comparaţii şi pentru exemplificări, şi am văzut că nici o calitate a caracterului nu aparţine unui patrimoniu exclusiv al unui popor.” (p. 121-122)

Spiritul Yamato – spiritul Japoniei.

“Transformarea Japoniei este evidentă pentru toată lumea. Într-o operă atât de măreaţă s-au acumulat, în mod firesc, motive diverse, dacă ar trebui să numim unul drept motiv principal, atunci n-am ezita să spunem: Bushido. Când am deschis toate frontierele înspre comerţul extern, când am introdus ultimele descoperiri în fiecare domeniu de viaţă, când am început să studiem politicile şi ştiinţele occidentale, motivul care ne-a călăuzit nu a fost dezvoltarea resurselor noastre fizice şi sporirea bogăţiilor sau, cu atât mai puţin, imitarea oarbă a tradiţiilor din Vest.” (p. 124)

Prin stârnirea sentimentelor alimentate de Bushido se poate realiza reînnoirea morală de mare dimensiune.

“Ignorând trecutul unui popor, misionarii susţin că religia creştină este o religie nouă, dar, după mine, ea este o “poveste veche, foarte veche” care, dacă este prezentată în cuvinte inteligibile – cum s-ar spune, dacă este exprimată în vocabularul familiar unei trepte de evoluţie a unui popor – va fi mai uşor preţuită în inimile lor, indiferent de rasă ori naţionalitate. Creştinismul în forma lui americană sau englezească – având mai multe ciudăţenii şi născociri decât har şi puritate divină – este un altoi de prea proastă calitate ca să poată creşte pe trunchiul Bushido. Ar trebui, poate, ca cel ce propagă noua credinţă să smulgă trunchiul cu rădăcini cu tot, şi să planteze seminţele Evangheliei în solul devastat? Un procedeu ca acesta, atât de eroic, ar fi posibil în Hawaii, unde, se spune, Biserica militantă a avut succes deplin, în strângerea prădalnică de averi şi în anihilarea rasei autohtone – dar un astfel de demers ar fi imposibil în Japonia, căci este ceva la care Iisus n-ar fi apelat niciodată pentru a-şi întemeia regatul Său pe pământ.” (p. 127)

Semne de rău augur marchează viitorul Bushido. Forţe redutabile lucrează spre a-l ameninţa.

Capitolul XVII. Viitorul sistemului Bushido

Putându-se compara cavalerismul Europei şi sistemul Bushido, dacă istoria se repetă, cu siguranţă soarta celui din urmă va fi la fel cu cea a celui dintâi.

Atunci când, în Europa, cavalerismul se dezbăra de feudalism şi era adoptat de Biserică, el se primenea, plin de o nouă energie de viaţă. Atunci când, în Japonia, feudalismul dispărea, Bushido a rămas de capul lui. Bătrânii înţelepţi ai Chinei au fost înlocuiţi cu parveniţi intelectuali ca Bentham şi Mill.

Veblen: “decăderea codului ceremonial – sau, cum se mai numeşte, vulgarizarea vieţii – la clasele industriale propriu-zise, a devenit una dintre monstruozităţile majore ale civilizaţiei ultimilor decenii, sub privirea tuturor celor de o sensibilitate delicată.”

Fluxul irezistibil al democraţiei triumfante, ce nu poate tolera nici o formă de încredere, este singurul în stare să înghită rămăşiţele Bushido.

Societatea modernă nu poate tolera în sânul ei existenţa unei clase aparte şi a spiritului ei. Statul va cădea în mâinile avocaţilor, încurcaţi în tertipuri, şi în cele ale politicienilor, încurcaţi în vorbe fără noimă şi înarmaţi cu motoare de război ce sfidează orice logică.

Mediul în care faptele înflăcărate ale Bushido s-au născut, a dispărut pentru totdeauna.

Dacă scuturaţi de pe un japonez ideile cele mai avansate, el ni se va înfăţişa drept ceea ce rămâne: un samurai.

“Fiind un cod etic independent, Bushido va dispărea, însă puterea lui în lume nu va pieri, şcolile lui de curaj şi onoare civică vor fi demolate, dar lumina şi gloria lui vor supravieţui ruinelor lor. Ca şi floarea lor simbolică, după ce va fi luat de vânt, înspre cele patru zări, el încă va mai binecuvânta omenirea, cu parfumul cu care va îmbogăţi viaţa. Secole mai târziu, când adepţii lui vor fi cu toţii îngropaţi şi numele lui va fi uitat, parfumul lui va veni plutind în aer aşa cum, de pe un îndepărtat şi nevăzut munte, “marginea drumului se uită prelung înspre ceea ce este dincolo de ea.” (p. 134)


Read more!

14 août 2008

Aleksandr Soljeniţîn, Lumea sfărâmată (text integral)

DISCURSUL LUI ALEKSANDR SOLJENIŢÎN
LA UNIVERSITATEA HARVARD (8 IUNIE 1978)

Sincer, sunt foarte fericit că mă aflu aici, în mijlocul vostru, cu prilejul celei de-a 327-a aniversări de la înfiinţarea acestei atât de vechi şi de ilustre universităţi. Deviza Harvard-ului este VERITAS. Adevărul însă e foarte rar plăcut auzului; el este mai întotdeauna amar. Discursul meu de astăzi conţine o parte de adevăr. Vi-l aduc fiindu-vă prieten, nu adversar. Acum 3 ani am fost adus în S.U.A. să spun lucruri care au fost respinse, care au părut inacceptabile. Astăzi sunt numeroşi cei care le consimt...


Căderea „elitelor”

Pentru un observator din exterior, declinul curajului este, poate, caracteristica cea mai puternică a Apusului. Lumea occidentală şi-a pierdut curajul civic, atât în ansamblu, cât mai cu seamă în fiecare ţară, în fiecare guvern şi, desigur, în Organizaţia Naţiunilor Unite. Acest declin al curajului este sensibil mai cu seamă în pătura conducătoare şi predominant în pătura intelectuală, de unde senzaţia că întreaga societate este lipsită de curaj. Politicienii şi intelectualii în mod deosebit manifestă această slăbiciune, această şovăială, în acţiunile lor, în discursuri şi mai ales în consideraţiile teoretice pe care le oferă cu solicitudine, tocmai pentru a demonstra că acest fel al lor de a acţiona, care fundamentează politica unui stat pe laşitate şi servilism, este unul pragmatic, raţional, legitim, situându-se chiar la o anume altitudine intelectuală şi chiar morală. Acest declin al curajului, care, pe ici pe colo, merge până la pierderea oricărei urme de bărbăţie, este subliniat cu o ironie aparte de cazurile politicienilor şi/sau intelectualilor cuprinşi de un acces subit de vitejie şi de intransingenţă, în faţa guvernelor slabe, a ţărilor slabe pe care nu le susţine nimeni sau ale mişcărilor condamnate de toţi şi incapabile de orice ripostă. În schimb, limbile li se usucă şi mâinile le înţepenesc atunci când se află în faţa guvernelor puternice, a forţelor amenin-ţătoare, în faţa agresorilor şi a Internaţionalei terorii. Mai este cazul să amintim că declinul curajului a fost întotdeauna socotit ca semnul premergător al sfârşitului?

Atunci când s-au format statele occidentale moderne, a fost stipulat ca principiu faptul că guvernele se află în slujba omului, a cărui viaţă este orientată spre libertate şi căutarea fericirii (lucruri evidenţiate de către americani în Declaraţia de Independenţă). Astăzi, în sfârşit, după atâtea decenii de progres social şi tehnic, s-a ajuns la îndeplinirea acestei aspiraţii: un Stat care să asigure bunăstarea generală. Fiecare cetăţean şi-a văzut libertatea atât de mult dorită, calitatea şi cantitatea bunurilor materiale ce-i stau la dispoziţie, pe care oricând poate să şi le procure, cel puţin teoretic, o fericire completă, dar o fericire în sensul unei sărăciri, dacă avem în vedere felul în care s-au scurs aceste decenii.


O societate în depresie

În tot acest timp a fost neglijat un detaliu psihologic: dorinţa de a poseda mereu mai mult şi de a avea o viaţă şi mai bună, iar lupta permanentă pentru acestea a întipărit pe numeroşi obraji din Apus, trăsăturile adânci ale anxietăţii şi chiar ale depresiei, cu toate că e obişnuit fireşte, să se ascundă cu grijă astfel de sentimente. Această competiţie intensă şi activă sfârşeşte prin a acapara gândirea umană, nedeschizând deloc lumii calea spre libertatea unei creşteri spirituale.
Independenţa individuală în faţa mai multor forme de presiune a fost garantată de stat, majoritatea oamenilor a beneficiat de bunăstare la un nivel pe care părinţii şi bunicii lor nu şi l-au putut imagina; a devenit posibilă creşterea tinerilor în conformitate cu aceste idealuri, de a-i pregăti şi chema la dezvoltarea fizică, la fericire, la divertisment, la posesia de bunuri materiale şi bani, la recreere, la o libertate practic nelimitată în alegerea plăcerilor. Pentru ce să renunţe la toate astea? În numele a ce să-şi rişte preţioasa existenţă pentru apărarea binelui comun, mai cu seamă când, în mod suspect, securitatea naţională ar trebui apărată undeva, într-o ţară îndepărtată?

Biologia însăşi ne învaţă că un nivel exagerat de confort nu este bun pentru organism. Astăzi confortul vieţii din societatea occidentală începe să-şi dea de-o parte masca vătămătoare. Societatea occidentală şi-a ales tipul de organizare cel mai potrivit scopurilor ei, o organizare pe care aş numi-o legalistă. Limitele drepturilor omului şi ale binelui sunt fixate în cadrul unui sistem de legi; aceste limite însă sunt foarte relative. Occidentalii au dobândit o impresionantă uşurinţă în a utiliza, interpreta şi manipula legea, în acelaşi timp în care legile tind să devină mult prea complicat de înţeles pentru o persoană de nivel mediu, fără sprijinul unui specialist. Orice conflict este rezolvat prin recurgerea la litera legii, cea care trebuie să-şi spună ultimul cuvânt. Dacă cineva se situează pe un punct de vedere legal, nimic nu i se poate opune; nimeni nu-i poate atrage atenţia că s-ar putea afla totuşi într-o situaţie ilegitimă. De neconceput să-i vorbeşti despre jenă, reţinere sau renunţarea la aceste drepturi; cât despre a-i cere vreo jertfă sau un gest dezinteresat, asta ar părea cu totul absurd. Nu vom auzi niciodată vorbindu-se despre o abţinere, o renunţare de bună voie. Fiecare luptă pentru a-şi extinde propriile drepturi până la limita extremă a cadrului legal.


„Mediocritate spirituală”

Toată viaţa mea am trăit sub un regim comunist şi pot să vă spun că o societate fără o raportare legală obiectivă este ceva absolut îngrozitor. Însă o societate bazată doar pe litera legii, fără să meargă puţin mai departe, eşuează lipsindu-se de folosirea în propriul ei beneficiu a unui spectru mult mai larg de posibilităţi umane. Litera legii este prea rece şi prea formală pentru a avea o influenţă benefică asupra societăţii. Când întreaga viaţă, în ansamblul ei, este înţesată de relaţii în spiritul legii, se degajă o atmosferă de mediocritate spirituală care paralizează şi cele mai nobile elanuri ale omului. Şi va fi pur şi simplu imposibil să facem faţă provocărilor secolului nostru, înarmat ameninţător, doar cu armele unor structuri sociale legaliste. Astăzi societatea occidentală ne arată că împărăţeşte peste o inegalitate între libertatea de a îndeplini binele şi libertatea de a săvârşi răul. Un bărbat de Stat care vrea să facă un lucru efectiv constructiv pentru ţara sa trebuie să acţioneze cu o sumedenie de precauţii, chiar cu timiditate, am putea spune. Încă de la început se izbeşte frontal de mii de critici pripite şi iresponsabile. Se află expus constant directivelor Parlamentului European şi presei. Trebuie să-şi justifice pas cu pas deciziile, cât de bine sunt întemeiate şi lipsite de cea mai mică greşeală. Iar un om excepţional, de mare valoare, care are în cap proiecte neobişnuite şi neaşteptate, nu are nici o şansă să se impună. Încă de la început i se vor întinde mii de capcane. Rezultatul este acela că mediocritatea triumfă sub masca restricţiilor democratice. Este uşor să subminezi de oriunde puterea administrativă şi, de fapt, ea chiar s-a diminuat considerabil în toate ţările occidentale. Apărarea drepturilor individuale a căpătat asemenea proporţii, încât societatea ca atare se află acum complet lipsită de apărare împotriva oricărei iniţiative. În Apus este timpul de a apăra nu atât drepturile omului, cât mai cu seamă îndatoririle sale.

Pe de altă parte, s-a acordat un spaţiu nelimitat unei libertăţi distructive şi iresponsabile. Se adevereşte că societatea nu are decât infime mijloace de apărare în faţa prăpastiei decadenţei umane, bunăoară în ceea ce priveşte proasta folosire a libertăţii în materie de violenţă morală asupra copiilor, prin filme care abundă în pornografie, crime şi groază. Se consideră că toate acestea fac parte din ceea ce numim libertate şi că poate fi contrabalansată, teoretic, prin dreptul pe care aceşti copii îl au să nu se uite sau să respingă asemenea spectacole. Organizarea legalistă a vieţii şi-a dovedit astfel propria sa incapacitate de a se apăra împotriva eroziunii răului...

Evoluţia a fost treptată, însă pare să fi avut ca punct de plecare binevoitoarea concepţie umanistă conform căreia omul, stăpân al lumii, nu poartă în sine nici un fel de sămânţă a răului, şi tot ceea ce existenţa noastră ne oferă în materie de viciu este pur şi simplu rodul sistemelor sociale greşite, ce trebuie amendate şi corectate. Totuşi, este destul de straniu să vezi cum crima nu a dispărut în Occident, chiar dacă aici par a fi fost atinse cele mai bune condiţii de viaţă socială. Ba chiar crima este mai prezentă decât în societatea sovietică mizerabilă şi fără lege...


Media confecţionează un „spirit al vremii”

Desigur, presa se bucură şi ea de cea mai mare libertate. Dar ce folos? Ce responsabilitate se exercită asupra jurnalistului sau jurnalului, la întâlnirea cu cititorii săi, ori cu istoria? În cazul în care aceştia au fost înşelaţi prin divulgarea unor informaţii sau concluzii false, ori chiar au contribuit la erori ce s-au comis la cel mai înalt nivel de Stat, există un singur caz de jurnal sau jurnalist care să-şi fi exprimat public regretul? Nu, bineînţeles că nu, asta ar afecta vânzările. Din asemenea erori, care pot provoca tot ce e mai rău pentru o naţie, jurnalistul „se scoate”, scapă întotdeauna. Având în vedere că este nevoie de o imediată şi credibilă informare, el se vede nevoit să recurgă la zvonuri, conjuncturi, ipoteze, pentru a umple golurile, şi nimic din toate astea nu e dat la o parte; însă minciunile astea se instalează în memoria cititorului. Câte judecăţi pripite, fără discernământ, superficiale şi înşelătoare sunt astfel emise zilnic, revărsând tulburare asupra cititorului şi lăsându-l pradă ei? Presa poate juca rolul de opinie publică sau de a amăgi. Aşa se face că vedem terorişti zugrăviţi cu trăsăturile unor eroi, secrete de Stat ce ating securitatea naţională divulgate în piaţa publică, sau amestecul fără pic de ruşine în viaţa intimă a persoanelor cunoscute, în virtutea sloganului „Toată lumea are dreptul să ştie tot”. Numai că este un slogan ipocrit, al unei societăţi ipocrite. De o mult mai mare valoare este confiscarea acestui drept, dreptul oamenilor de a nu şti, de a nu vedea sufletul lor dumnezeiesc sufocat de bârfe, prostii şi vorbe în vânt. O persoană care duce o viaţă plină de trudă şi sens nu are deloc nevoie de acest şuvoi apăsător şi neîntrerupt de informaţii [...]

Alt lucru care nu va scăpa observatorului sosit din Estul totalitar, cu presa sa riguros univocă: descoperirea unui curent general de idei privilegiate în sânul presei occidentale în ansamblu, un fel de spirit al vremii, după criterii de judecată recunoscute de toţi, de interese comune, suma acestora dând sentimentul nu al unei competiţii, ci al unei uniformităţi. Există poate o libertate nelimitată a presei, dar cu certitudine nu şi una pentru cititor. Ziarele nu fac decât să transmită cu putere şi emfază toate aceste opinii care nu contrazic curentul de opinie dominant. Fără să aibă nevoie de cenzură, curentele de gândire, de idei la modă sunt separate cu grijă de cele care nu le cântă în strună, iar acestea din urmă, fără a fi propriu-zis interzise, nu au decât puţine şanse să pătrundă printre celelalte reviste literare şi periodice, ori chiar să fie transmise în învăţământul superior. Studenţii voştri sunt liberi în sensul legal al termenului, dar sunt prizonierii idolilor purtaţi goi de entuziasmul modei. Fără să fie vorba, ca în Est, de o violenţă făţişă, această selecţie operată de modă, această nevoie de a te conforma modelelor standardizate, împiedică pe gânditorii cei mai originali să-şi aducă contribuţia lor la viaţa publică şi provoacă apariţia unui primejdios spirit gregar, care se opune unei creşteri în adevăratul sens al cuvântului. În S.U.A. mi s-a întâmplat să primesc scrisori din partea unor persoane de o eminentă inteligenţă... poate un profesor de la un mic colegiu uitat, care ar fi putut contribui mult la renaşterea şi mântuirea ţării sale, dar ţara nu avea cum să-l audă, pentru că mediei nici nu-i trecea prin cap să-i dea cuvântul. Iată ce dă naştere unor puternice prejudecăţi de masă, unei orbiri care, în epoca noastră, este în mod special primejdioasă [...]


Eroarea materialistă a gândirii moderne

Toată lumea acceptă că Vestul este cel care arată lumii calea către reuşita dezvoltării economice, chiar dacă în aceşti ultimi ani a putut fi serios zdruncinat de o inflaţie haotică. Cu toate astea, o mulţime de oameni din Vest nu sunt satisfăcuţi de societatea în care trăiesc. O desconsideră, sau o acuză că nu se situează la nivelul de maturitate cerut de umanitate. Şi mulţi se simt îndemnaţi să alunece spre socialism, ceea ce reprezintă o tentaţie falsă şi periculoasă. Nădăjduiesc că nimeni dintre cei prezenţi aici nu mă va suspecta că doresc să fac critica sistemului occidental în ideea de a sugera socialismul ca alternativă. Nici gând! Dat fiind că am cunoscut o ţară unde socialismul a fost pus în lucrare, nu mă voi pronunţa câtuşi de puţin pentru o asemenea alternativă [...]. Dar de aş fi întrebat invers, dacă aş putea propune Vestul, în stadiul său actual, ca model pentru ţara mea, aş da cu toată onestitatea un răspuns negativ. Nu, nu voi lua societatea voastră drept model de transformare pentru ţara mea. Bineînţeles o societate nu poate să rămână în abisurile anarhiei, cum este cazul ţării mele. Dar este la fel de înjositor pentru o societate să se complacă într-o stare fadă, lipsită de suflet, cum este cazul vostru. După ce a suferit vreme de decenii din pricina violenţei şi agresiunii, sufletul omenesc aspiră la lucruri mai înalte, mai arzătoare, mai pure decât cele oferite astăzi de stereotipiile unei societăţi masificate, modelate prin revoltătoarea invazie a publicităţii comerciale, prin abrutizarea venită prin intermediul televizorului şi printr-o muzică intolerabilă.
Toate acestea reprezintă un lucru sensibil pentru numeroşi observatori din orice colţ al planetei. Modul de viaţă occidental reprezintă din ce în ce mai puţin un model de urmat. Sunt simptome relevante prin care istoria lansează avertismente înspre o societate ameninţată ori aflată în pericol. Astfel de avertismente sunt, în cazul de faţă, declinul artelor, sau absenţa unor bărbaţi de Stat. Şi se întâmplă uneori ca semnele să fie în mod particular concrete şi explicite. Centrul democraţiei şi culturii voastre a fost lipsit de curent vreme de câteva ore [în ziua de 13 iulie 1977 o pană de curent a afectat nouă milioane de oameni în New York, rămaşi în întuneric pentru 25 de ore – n. tr. ], şi iată că brusc o mulţime de cetăţeni americani s-au dedat la jafuri şi scandal. Ceea ce înseamnă că tencuiala mai trebuie finisată şi că sistemul social e instabil şi chiar slab într-un anume punct. Dar lupta pentru planeta noastră, o luptă fizică şi spirituală, o luptă de proporţii cosmice, nu se află undeva într-un viitor îndepărtat, ea deja a început. Forţele Răului au început ofensiva lor decisivă. Deja simţiţi presiunea pe care o exercită, şi, cu toate astea, ecranele şi scrierile voastre sunt pline de zâmbete la comandă şi pahare ridicate. De ce această bucurie? Cum oare de a putut Vestul să alunece din mersul său triumfal în debilitatea lui de azi? A cunoscut cumva în evoluţia sa momente fără întoarcere care să-i fi fost fatale, a rătăcit drumul? Nu pare a fi cazul. Vestul a continuat să avanseze cu paşi fermi, adecvaţi intenţiilor proclamate pentru societate, braţ la braţ cu un progres tehnologic uluitor. Şi absolut dintr-o dată s-a pomenit în starea de slăbiciune de azi. Asta înseamnă că eroarea trebuie să se afle la rădăcină, la fundamentul gândirii moderne. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident, în epoca modernă. Mă refer la viziunea asupra lumii care a prevalat în Occident şi care s-a născut în Renaştere, şi ale cărei dezvoltări politice s-au manifestat începând cu Secolul Luminilor. Ea a devenit baza doctrinei social-politice şi ar putea fi numită umanismul raţionalist sau autonomia umanistă; autonomia proclamată şi exercitată de om la întâlnirea cu toate forţele superioare lui. Putem vorbi, de asemeni, de antropocentrism: omul este văzut ca fiind centrul a tot şi a toate.

Din punct de vedere istoric, este posibil ca uşorul declin care s-a petrecut în Renaştere să fi fost inevitabil. Evul Mediu ajunsese la epuizare din pricina represiunii intolerabile asupra naturii carnale a omului, în favoarea naturii sale spirituale. Însă, îndepărtându-se de spirit, omul s-a înstăpânit de tot ceea ce este material. Cu exces şi fără nici o măsură. Gândirea umanistă, care s-a proclamat drept călăuză a noastră, nu admitea existenţa unui rău intrinsec în om şi nu vedea altă îndatorire mai nobilă decât răspândirea fericirii pe pământ. Iată ce angaja civilizaţia occidentală modernă, nou născută, pe panta primejdioasă a adorării omului şi nevoilor materiale. Tot ceea ce se afla dincolo de bunăstarea fizică şi de acumularea bunurilor materiale, toate celelalte nevoi umane caracteristice unei naturi subtile şi superioare, au fost zvârlite în afara câmpului interesului de Stat şi a sistemului social, ca şi cum viaţa n-ar avea nicidecum un sens mai înalt. În acest fel s-au lăsat falii deschise, prin care s-a năpustit răul, iar halena lui putregăită suflă astăzi liberă. Mai multă libertate în sine nu reduce câtuşi de puţin din problemele umane ale lumii, ba chiar adaugă unele noi.


Vestul la fel de materialist ca şi Estul

Cu toate astea, în tinerele democraţii, precum democraţia americană nou născută, toate drepturile individuale ale omului se întemeiază pe credinţa că omul este o creatură a lui Dumnezeu. Altfel spus, libertatea este acordată individului condiţionat, supusă constant responsabilităţii sale religioase. Aceasta a fost moştenirea secolului trecut [XIX].

Toate limitările de acest fel s-au atenuat în Occident, unde a survenit o emancipare deplină, în pofida moştenirii morale a veacurilor creştine, cu miracolele lor de îndurare şi jertfă. Statele devin fără încetare din ce în ce mai materialiste. Occidentul a apărat cu succes şi chiar cu asupra de măsură drepturile omului, însă omul a văzut cum i se ofileşte de tot conştiinţa propriei responsabilităţi faţă de Dumnezeu şi de societate. În tot timpul ultimelor decenii, acest egoism juridic al filosofiei occidentale a fost definitiv realizat, astfel încât lumea se găseşte într-o cruntă criză spirituală şi într-un impas politic. Iar toate izbânzile tehnicii, inclusiv cucerirea spaţiului, a Progresului atât de mult trâmbiţat, n-au reuşit să răscumpere mizeria morală în care a căzut veacul al XX-lea şi pe care nimeni nu a bănuit-o în veacul al XIX-lea.

Umanismul devenind în creşterea sa din ce în ce mai materialist, permite, cu o incredibilă eficacitate, conceptelor sale să fie utilizate mai întâi de socialism, apoi de comunism, astfel încât Karl Marx a putut spune în 1894 că „comunismul este un umanism naturalizat”. S-a adeverit ulterior că această judecată era departe de a fi falsă. Vedem aceleaşi pietre care stau atât la baza unui umanism alterat, cât şi la cea a tuturor tipurilor de socialism: un materialism de nestăvilit, o eliberare faţă de religie şi de responsabilitatea religioasă, o concentrare de spirite asupra structurilor sociale cu o abordare pretins ştiinţifică. Nu este întâmplător că toate aceste promisiuni retorice ale comunismului se centrează pe Omul cu o mare şi fericirea lui terestră. La prima vedere este vorba de o apropiere ruşinoasă: cum ar putea exista astăzi puncte comune între gândirea occidentală şi cea a Estului? Aici este logica materialistă...

Nu mă gândesc la cazul unei catastrofe aduse de un război mondial şi la schimbările ce ar putea surveni în societate. Atâta vreme cât ne sculăm în fiecare dimineaţă sub un soare blajin, viaţa noastră inevitabil se va ţese din banalităţile cotidiene. Însă este vorba de un dezastru care pentru mulţi este deja prezent în noi. Mă refer la dezastrul unei conştiinţe umaniste perfect autonome şi nereligioase. Ea a făcut din om măsura tuturor lucrurilor pe pământ, omul nedesăvârşit, care nu este niciodată complet dezbrăcat de mândrie, egoism, invidie, pofte, vanitate şi atâtea alte păcate. Plătim astăzi pentru greşelile care n-au apărut aşa hodoronc-tronc la începutul călătoriei noastre. Pe drumul care ne-a purtat din Renaştere până astăzi, experienţa noastră s-a îmbogăţit, dar am pierdut ideea unei entităţi superioare care, odinioară, mai înfrâna din patimile şi iresponsabilitatea noastră.

Ne-am pus prea multe nădejdi în transformările politico-sociale, iar acum iese la iveală faptul că am dat la o parte tocmai ce aveam mai de preţ: viaţa noastră interioară. În Est ea e călcată în picioare de bâlciul Partidului unic, în Vest de bâlciul Comerţului. Ceea ce e înfricoşător nu este nici măcar realitatea unei lumi sfărâmate, ci faptul că părţile ei suferă de aceeaşi boală. Dacă omul, aşa cum o declară umanismul, ar fi fost născut numai pentru fericire, cu atât mai mult nu ar fi fost născut ca să moară. Însă, dedicat trupeşte morţii, sarcina lui pe acest pământ este cu atât mai spirituală. Nu un urlet zilnic, nu căutarea celor mai bune mijloace de achiziţie, iar apoi cheltuiala veselă de bunuri materiale, ci împlinirea unei dure şi permanente îndatoriri, astfel încât drumul întregii noastre vieţi să devină experienţa unei înălţări spirituale: să părăsim această lume ca nişte creaturi mai înalte decât cum am intrat în ea.


A privi în sus la scara valorilor noastre umane

Este imperativ să privim în sus, în ascensiune, scara valorilor umane. Precaritatea ei actuală este înspăimântătoare. Nu mai este posibil ca vechea măsură cu care se cuantifică eficienţa unui preşedinte să se limiteze doar la cât de mulţi bani pot fi câştigaţi, ori la cât de îndreptăţită este construcţia unui gazoduct. Este vorba de o mişcare acceptată de bunăvoie, care să atenueze patimile noastre, o mişcare acceptată cu seninătate, astfel încât umanitatea să se ridice deasupra curentului materialist care a încătuşat lumea. Chiar dacă am reuşit să o ferim a fi distrusă de un război, viaţa noastră trebuie să se schimbe, dacă nu vrem să piară prin propriul ei păcat. Nu ne mai putem lipsi de ceea ce este fundamental pentru viaţă şi societate. Este adevărat că omul se află deasupra tuturor şi a toate? Nu este nici un spirit superior deasupra lui? Activităţile umane şi sociale pot fi ele legitim reglate doar prin expansiunea materială? Avem dreptul de a promova această expansiune în detrimentul integrităţii vieţii noastre spirituale?

Dacă lumea nu a ajuns încă la final, atunci ea atins o etapă hotărâtoare în istoria ei, asemănătoare cu importanţa cotiturii care a dus dinspre Evul Mediu spre Renaştere. Această cotitură pretinde din partea noastră o dragoste spirituală. Va trebui să ne ridicăm la o perspectivă mai înaltă, la o nouă concepţie de viaţă, în care natura noastră carnală să nu mai fie diabolizată, aşa cum s-a întâmplat în Evul Mediu, iar firea noastră spirituală să nu mai fie călcată în picioare, aşa cum s-a întâmplat în epoca modernă. Ascensiunea noastră ne îndreaptă spre o nouă etapă antropologică. Nimeni, pe acest Pămînt, nu mai are altă soluţie decît să se ridice spre înălţimi. Mereu mai sus.


Traducere de
Răzvan Ionescu


Read more!

13 août 2008

Meister Eckhart, Despre omul nobil, cupa din care bea regele, (note de lectura)

Traducere din germana medievală şi note de Gabriel H. Decuble. Humanitas, Bucureşti, 2007 (versiunea în limba română).

Tratatul întâi

I. Liber benedictus sau Cartea mângâierii dumnezeieşti

“Benedictus deus et pater domini nostri Iesu Christi etc.”

Necazurile ce ne lovesc sunt de trei feluri: cel din paguba avutului, cel ce se abate asupra rudelor şi a prietenilor, cel ce vine din însuşi omul, din dispreţul şi supărările sale, din durerile trupului şi suferinţa inimii.

Aceasă carte se vrea o sumă de învăţături prin care omul să afle mângâiere în toată supărarea. Ea are trei părţi. În prima sunt adevăruri cu care omul se poate alina în suferinţa sa. Urmează treizeci de subiecte şi învăţături spre mângâiere. În cele din urmă, pilde rostite de oameni înţelepţi ajunşi la ananghie.

1.

Cel înţelept şi înţelepciunea, cel adevărat şi adevărul, cel drept şi dreptatea, cel bun şi bunătatea sunt una, după cum Fiul şi Tatăl sunt una. Cel bun este bunătatea care se dăruieşte. Aşişderea cel înţelept, cel adevărat, cel drept...

Sfântul Augustin: în Dumnezeu nu există nici depărtare, nici durată. Dacă vrei să nu simţi între tine şi Dumnezeu nici o depărtare, nici o durată, atunci lipeşte-te de El. În Dumnezeu nu este nici întristare, nici suferinţă, nici necaz. Dacă vrei să scapi de toate acestea, atunci lipeşte-te de El.

Orice suferinţă vine din iubirea lucrului de care suntem păgubiţi. “Dacă sufăr pentru paguba în lucrurile exterioare, atunci e un semn limpede că pe acestea le iubesc şi, prin urmare, iubesc suferinţa şi jalea. De ce m-aş mira apoi că ajung să sufăr, câtă vreme iubesc şi caut suferinţa şi jalea?” (p. 43)

Nici Dumnezeu, nici întreaga lume, nu-l pot consola pe cel care caută mângâierea în creatură.

2.

Nu există neajuns sau pagubă fără partea lor bună şi nici paguba nu este pagubă pur şi simplu. Nu există rău sau chin pur.

Atunci când eşti în necaz, gândeşte-te la binele şi la fericirea pe care le mai ai şi le păstrezi.

Dacă vrei să fii mângâiat, uită-i pe cei cărora le este mai bine şi gândeşte-te la cei cărora le este mai rău.

“[...] toată suferinţa vine din iubire şi din dragoste. De aceea, dacă sufăr din cauza lucrurilor trecătoare, atunci şi eu, şi inima mea iubim şi îndrăgim lucrurile trecătoare, iar pe Dumnezeu nu-l iubim din toată inima, nici nu îndrăgim ceea ce Dumnezeu vrea să îndrăgim dimpreună cu El. De ce m-ar mai mira apoi că Dumnezeu îmi rânduieşte să îndur dreaptă pagubă şi suferinţă?” (p. 46)

Sf. Augustin: “Doamne, eu nu am voit să te pierd, ci, în lăcomia mea, am voit să iau în stăpânire şi creaturile împreună cu Tine [...]. Dar în felul acesta Te-am pierdut, fiindcă Tu, Adevărul, nu accepţi să fii stăpânit laolaltă cu minciuna şi amăgirea creaturilor.” Dumnezeu singur nu-i ajunge celui care este prea lacom.

Rugăciune: “Doamne, Dumnezeul meu şi mângâierea mea, dacă mă alungi de la tine înspre altceva, atunci dă-mi un alt Tu, ca să alerg de la tine către tine, căci eu nu vreau nimic altceva în afară de tine.” (p. 46)

Orice dorinţă, plăcere sau iubire vine din ceea ce îi este omului asemenea, căci toate lucrurile doresc şi iubesc ceea ce le este asemenea. Omul curat iubeşte curăţia, cel drept iubeşte dreptatea.

Înclinarea spre cele exterioare şi consolarea prin dezolare, ca şi pălăvrăgeala pofticioasă despre ele sunt semn că Dumnezeu nu străluceşte în mine.

Nu poate fi un om bun acela care să nu vrea ceea ce Dumnezeu voieşte pentru el, căci este cu neputinţă ca Dumnezeu să voiască altceva decât binele.

Omul cu adevărat desăvârşit se va socoti atât de mort faţă de sine şi de nimicit în Dumnezeu şi se va transforma atât de mult în voia lui Dumnezeu, încât toată fericirea lui va sta în aceea că nu mai ştie de sine şi de nimic altceva în afară de Dumnezeu, că nu mai vrea nimic altceva şi nici nu mai cunoaşte altă vrere decât voia lui Dumnezeu.

“Fericiţi cei săraci cu duhul” (Matei 5, 3), adică cei săraci cu voinţa. Un astfel de om este atât de unit în voinţă cu Dumnezeu, încât vrea doar ce vrea Dumnezeu, şi doar în felul în care vrea Dumnezeu.

Dacă omul suferă o pierdere oarecare, atunci trebuie să fie încredinţat că, atâta vreme cât îndură cu răbdare, va primi în faţa lui Dumnezeu cel puţin tot atât cât n-ar fi vrut să piardă.

Nici un vas nu poate cuprinde două băuturi. Nici omul nu poate iubi concomitent creaturile şi pe Dumnezeu. Tot ceea ce e menit să primească şi să fie receptacol pentru divinitate trebuie să fie gol. Tocmai pentru că este vid de orice culoare, ochiul poate percepe culorile. “Sărac e cel ce nu are nimic. Sărac cu duhul, adică: aşa cum ochiul e vid de culoare şi sensibil la toate culorile, tot astfel este cel sărac cu duhul primitor pentru toate duhurile, iar Duhul duhurilor este Dumnezeu. Şi fructul Duhului este iubire, bucurie şi pace. A fi gol, sărac şi pur, a nu avea nimic preschimbă firea [...].” (p. 57)

Dacă omul ar fi în stare să facă un gol absolut într-o cupă şi să păstreze cupa vidă şi neatinsă de tot ce ar putea-o umple, chiar şi de aer, atunci cupa şi-ar nega neîndoios natura, iar vacuitatea ar trage-o în sus, spre tării. Tot astfel, a fi golit, sărac de toate creaturile, înalţă sufletul la Dumnezeu.

Între Fiu şi Tată este o egalitate de natură la care şi omul poate accede, în măsura în care devine fiu al lui Dumnezeu.

Sufletul iubeşte Unul şi urăşte asemănarea (care poartă în sine diferenţierea şi dualitatea).

“Acum omul poate afla limpede din ce cauză este nemângâiat în suferinţa, neplăcerea şi paguba sa. Totul vine din faptul că el se ţine departe de Dumnezeu şi nu e liber de creatură, că e neasemenea lui Dumnezeu şi rece faţă de iubirea dumnezeiască.” (p. 62)

Din moment ce omului i-a fost dat cu împrumut tot ce e bun, tot ce e mângâiere şi tot ce e timp, de ce s-ar mai plânge că Cel ce i-a dat toate acestea vrea să i le ia înapoi?

Virtutea are o lucrare exterioară şi una interioară. Cea interioară este de departe mai importantă.

Sfântul Pavel spune că ar fi vrut, din dragoste de Dumnezeu, să fie despărţit de Dumnezeu, dacă astfel ar fi fost sporită slava lui Dumnezeu.

“Iar acest Unu ne dă viaţă veşnică; şi cu cât ne îndepărtăm de Unul, cu atât suntem mai puţin fii sau Fiu şi cu atât mai puţin desăvârşit izvorăşte în noi şi emană din noi Sfântul Duh. Dimpotrivă, cu cât ne apropiem de Unul, cu atât mai adevărat suntem fiii şi Fiul lui Dumnezeu, iar Dumnezeu-Sfântul Duh emană din noi.” (p. 69-70)

Sfântul Augustin zice că scriptura e înţeleasă cel mai bine de acela care, golit de orice duh, caută sensul sau adevărul Scripturii în ea însăşi, adică în Duhul în care a fost ea scrisă şi rostită: în Duhul lui Dumnezeu.

[posibil moto]: “Şi asta va fi mereu plângerea mea, că oameni nesăbuiţi, cu sufletul gol de Duhul lui Dumnezeu, din care nu au câtuşi de puţin, vor să judece după neghioaba lor minte omenească ceea ce aud sau găsesc scris în Scriptură [...].” (p. 71)

Dumnezeu lucrează doar pentru El însuşi, adică fără să ia în considerare un “de ce” în afara lui. Dumnezeu iubeşte pentru sine şi îşi făptuieşte toate lucrările doar pentru sine, adică: iubeşte fiind iubire şi lucrează fiind lucrare.

Omul nobil este acel “om de neam mare”, care s-a dus într-o ţară îndepărtată, ca să-şi ia domnie şi să se întoarcă.” (Luca 19, 12)

În fire, întipărirea şi influenţa naturii superioare asupra unei fiinţe îi dă celei din urmă mai multă bucurie şi desfătare decât are de la propria natură şi esenţă.

Întregii naturi îi este imposibil să distrugă, să strice ori doar să aducă atingere unui lucru, fără a năzui către ceva mai bun în schimbul lucrului pe care-l atinge.

Şapte învăţături, şi tot atâtea temeiuri pentru a fi mângâiat

1) Răbdarea în suferinţă întru Dumnezeu este mai bună decât orice i s-ar putea lua omului împotriva voinţei sale; căci e vorba doar de bunuri exterioare.

2) Dacă Dumnezeu îmi este aproape în suferinţă, atunci ce-mi pot dori mai mult? “Într-un anumit sens, acest lucru înseamnă că nimic nu este şi nu poate fi bun dacă nu vine împreună cu Dumnezeu, iar tot ce vine împreună cu Dumnezeu este bun şi este aşa doar din cauză că vine împreună cu Dumnezeu.” (p. 79-80)

3) Dumnezeu suferă dimpreună cu omul în necaz.

4) Potrivit firii, compătimirea din partea prietenului îmi micşorează suferinţa. Cea venită din partea lui Dumnezeu mângâie şi mai mult.

5) De vreme ce se cuvine să sufăr alături de un om pe care-l iubesc şi care mă iubeşte, atunci voi sta în necaz împreună cu Domnul, căci şi El suferă împreună cu mine.

6) Dacă e adevărat că Dumnezeu suferă înainte chiar ca eu să fi suferit, iar eu ajung să sufăr în numele lui Dumnezeu, atunci întreaga suferinţa mea, oricât de mare sau de felurită, îmi va fi lesne mângâiere şi bucurie.

7) Dacă suferinţa mea este în Dumnezeu şi împreună cu Dumnezeu suferită, atunci cum poate fi o suferinţă faptul că sufăr – de vreme ce suferinţa mea îşi pierde chinul, este în Dumnezeu, este Dumnezeu însuşi?

Suferinţa pentru Dumnezeu aduce nespus de mare folos şi binecuvântare.

Omul, tot ce a voit, el a şi făcut deja în cer şi pe pământ, fiind şi prin asta asemenea lui Dumnezeu.

“Acum putem cunoaşte şi înţelege neghiobia unora, care, de-i văd pe cei buni îndurând suferinţe şi necaz, se minunează adesea prosteşte, zicându-şi în sinea lor că sigur e din cauza păcatelor neştiute ale acelora.” (p. 85)

3.

Tot ce voieşte Dumnezeu este bun prin simplul fapt că este două voia lui Dumnezeu.

E semnul unei inimi slabe dacă omul se bucură sau se-ntristează din pricina lucrurilor trecătoare ale acestei lumi.

Socrate zice că virtuţile fac posibile lucruri imposibile, ba chiar le fac uşor de atins şi plăcute.

Omul bun şi dumnezeiesc tare ar trebui să se ruşineze, şi temeinic, pentru că l-a putut tulbura cândva suferinţa.

“[...] omul nerod va cârti la multe dintre vorbele mele, de-aici şi din alte scrieri, şi le va găsi neadevărate. [...] Ce să fac, dacă cineva nu înţelege? [...] Mie unuia mi-e îndestulător că cele ce spun şi scriu sunt adevărate în Domnul şi înlăuntrul meu. Cine vede un băţ scufundat în apă, aceluia i se pare că-i strâmb, măcar că băţul e drept. Ci ttoul vine din faptul că apa e mai densă ca aerul. Dar oricum am lua-o, băţul nu este strâmb, ci este drept în sine, precum şi în lumina ochilor, de îndată ce-l priveşti în limpezimea aerului.” (p. 90)

“[...] cine cunoaşte lăuntric, fără mijlocirea gândurilor multiple, a reprezentărilor şi a imaginilor de tot felul, ceea ce nu vederea exterioară îi poate aduce, acela ştie că rostesc adevăr. Dar cine nu are această cunoaştere, acela râde şi mă batjocoreşte. Ci mie îmi stârneşte mila. Asemenea oameni vor să cunoască şi să guste lucrurile veşnice şi lucrările lui Dumnezeu, să stea în lumina veşniciei, iar inima lor încă mai pluteşte în ieri şi în mâine.” (p. 91)

II. Despre omul nobil

“Un om de neam mare s-a dus într-o ţară îndepărtată, ca să-şi ia domnie şi să se întoarcă.” (Luca 19, 12) În cuvintele acestea stă “mult din învăţătura Sfintei Scripturi”.

Omul are două naturi: trup şi duh. În oameni, pe lângă omul exterior, există un altul, omul lăuntric.

“Omul exterior cuprinde tot ceea ce ţine de suflet, dar e prizonierul cărnii şi e amestecat cu ea, lucrând trupeşte în fiecare mădular, în ochi, în ureche, în limbă, în mână, în toate celelalte şi împreună cu ele. Pe acesta Scriptura îl numeşte omul cel vechi, pământesc, vrăjmaş – un om slujitor.” (p. 93)

“Celălalt om aflat în noi este omul lăuntric. Pe acesta Scriptura îl numeşte un om nou, un om ceresc, un om tânăr, un prieten şi un om nobil, de neam mare.” (p. 94)

Sfinţii şi magiştrii spun că tot omul are dintru început, prin natura sa, un duh bun, un înger, şi unul rău, un diavol. Duhul cel rău vorbeşte mereu cu omul exterior, ispitindu-l prin el în ascuns pe omul lăuntric, aşa cum şarpele i-a vorbit femeii.

“Despre nobleţea omului lăuntric, a duhului, şi despre nimicnicia omului exterior, a cărnii, vorbesc şi învăţaţii păgâni Tullius şi Seneca. Ei spun că nici un suflet dăruit cu minte nu este fără Dumnezeu: sămânţa dumnezeiască este în noi. Dacă această sămânţă ar avea parte de un grădinar bun, înţelept şi harnic, atunci cu atât mai mult ar prinde şi s-ar înălţa către Dumnezeu, a cărui sămânţă este, iar rodul va fi părtaş firii dumnezeieşti. Sămânţa mărului se face măr, cea a nucului se face nuc, sămânţa lui Dumnezeu devine Dumnezeu.” (p. 95-96)

Prima treaptă a omului lăutric este urmarea oamenilor sfinţi şi buni.

A doua treaptă este atinsă atunci când omul nu doar urmează modele exterioare, ci aleargă spre slava şi sfatul lui Dumnezeu şi ale înţelepciunii Lui.

A treia treaptă este atinsă când omul se-ndepărtează din ce în ce mai mult frică şi grijă, aşa încât, chiar de s-ar putea să făptuiască nedreptate şi rău, fără a-şi mânia semenii, nu năzuieşte totuşi la ele.

Pe a patra treaptă, omul este din ce în ce mai mult părtaş iubirii şi lui Dumnezeu, fiind astfel mereu pregătit să ia asupră-şi orice piedică, ispită şi suferinţă.

Pe a cincea treaptă, omul trăieşte în sinea sa împăcat şi netulburat, odihnindu-se în bogăţia şi în prisosul negrăitei Înţelepciuni supreme.

A şasea treaptă este atinsă când omul s-a lepădat de chipul său, peste el suprapunându-se chipul veşniciei lui Dumnezeu, căci a ajuns la desăvârşită uitare a vieţii în timp, trecătoare, fiind aspirat şi transfigurat în chipul dumnezeiesc, devenind copil al lui Dumnezeu. Mai presus de aceasta nu mai există treaptă.

Sfântul Augustin spune: dacă sufletul omului se întoarce pe deplin înspre cele de sus şi veşnice şi doar spre Dumnezeu, atunci chipul lui Dumnezeu răsare şi străluceşte. Ar dacă sufletul se întoarce spre cele din afară, fie şi numai pentru a-şi încerca în exterior virtuţile, atunci chipul acesta va fi cu totul ascuns.

“Un om de neam mare s-a dus într-o ţară îndepărtată” – căci omul trebuie să iasă din sine şi din toate chipurile, înstrăinându-se de tot şi de toate, dacă vrea să-l primească pe Fiul şi sa devină fiu în sânul şi-n inima Tatălui.

Despre sensul “omului nobil”: “În latină, cuvântul “om” înseamnă, în sens propriu, cel ce se pleacă, prin tot ce este el şi este al său, lui Dumnezeu şi i se supune lui, cătând în sus către El, iar nu la sine, în jos, în jurul ori înapoia lui. Căci aceasta e adevărata şi deplina smerire, iar omul îşi trage numele acesta de la pământul din care e plămădit. Dar nu vreau să despic firul în patru. Când spunem “om”, mai înţelegem ceva superior firii, timpului, spaţiului şi trupescului şi tututor celor ce năzuiesc la împlinire în ele sau au gustul lor. Într-un anumel fel, acest “om” nu are nimic în comun cu nimic: adică nu e creat după chipul şi asemănarea lucurilor particulare, iar despre nimic nu ştie nimic; aşa încât în el nu se află şi nu se arată nici urmă de nimic, din el nimicul fiind atât de deplin alungat, încât nu se află acolo decât viaţă, fiinţă, adevăr şi bunătate curate. Cine este întocmit aşa, acela este cu adevărat un “om nobil”, “de neam mare” – nici mai mult, nici mai puţin.” (p. 101)

Cel ce cunoaşte pe Dumnezeu fără văl, acela cunoaşte prin El toată creatura.

Dacă ajungi să cunoşti creatura în fiinţa ei proprie, atunci ai o cunoaştere vesperală şi vezi creaturile în chipuri ce ţin de multipla deosebire. Dar dacă ajungi ă cunoşti creatura în Dumnezeu, atunci ai o cunoaştere aurorală, iar în acest caz vezi creaturile în afara oricărei deosebiri şi denudate de orice chip şi despuiate de orice identitate; le vezi în Unul, care este Dumnezeu însuşi. Cel din urmă este “omul nobil”.

Când omu, sufletul, duhul îl contemplă pe Dumnezeu, el se cunoaşte şi pe sine drept cunoscând, adică ştie că îl contemplă şi îl cunoaşte pe Dumnezeu.

Tratatul al doilea. Cuvinte de învăţătură

1. Despre adevărata supunere

Aceasta stă înaintea tuturor virtuţilor, şi nici o lucrare nu va putea fi făcută fără ea. Supunerea scoate la iveală din orice lucru tot binele. Supunerea nu zădărniceşte nimic din cele bune.

De înată ce omul iese cu supunere din eul său, scuturându-se de ale sale, Dumnezeu trebuie neapărat să intre în el, cu necesitate; căci dacă un om nu vrea nimic pentru sine, atunci Dumnezeu trebuie să voiască pentru el în acelaşi mod în care voieşte pentru Sine.

Rugăciunea în supunere: “Doamne, nu-mi da nimic altceva decât ceea ce Tu însuţi voieşti şi fă ce şi cum voieşti Tu!”

2. Despre rugăciunea cea mai puternică şi despre lucrarea cea mai înaltă

Cea mai puternică rugăciune, “în stare, aproape, să dobândească toate lucrurile şi cea mai preţioasă lucrare”, este cea care izvorăşte din sufletul liber. Liber este sufletul care de nimic nu e rătăcit, nici nu este legat de nimic.

3. Despre oamenii care nu s-au lăsat pe ei înşişi şi sunt încă plini de voinţa proprie

Când omul simte o dezordine, el însuşi e în dezordine, fiind agăţat de lucruri.

“De aceea, începe cu tine şi lasă-te pe tine însuţi! Adevăr grăiesc, că dacă nu fugi, înainte de toate, de tine însuţi, atunci, oriîncotro vei fugi, vei găsi peste tot doar vrăjmăşie şi nemulţumire. Cei ce caută liniştea sufletească în lucrurile exterioare – fie în anumite locuri sau comportamente, fie în anumite fapte sau la anumiţi semeni, printre străini ori în sărăcie şi smerenie, care, toate, oricât de măreţe sau oricum ar fi ele, sunt totuşi nimic -, aceia nu vor găsi în ele nici o pace. Caută greşit cei ce caută astfel. Cu cât merg mai departe, cu-atât mai puţin vor putea găsi ceea ce caută. Ei merg precum cel ce-a greşit drumul: cu cât se îndepărtează, cu atât rătăceşte mai mult. Dar ce-ar trebui să facă unul ca acesta? Întâi de toate ar trebui să se lase pe sine, lăsând astfel toate lucrurile. Căci dacă omul ar lăsa un regat sau lumea întreagă, păstrându-se însă pe sine, atunci n-ar lăsa nimic. Ci, dacă s-ar lăsa pe sine, atunci, orice ar mai păstra, bogăţie, glorie sau orice altceva, ar lăsa toate.” (p. 113)

4. Despre folosul lăsării, care trebuie înfăptuită lăuntric şi exterior

Pe cât ieşi şi te lepezi pe tine din toate lucrurile, tot pe-atât intră Dumnezeu cu ale sale în tine. Astfel se găseşte adevărata pace.

Sfinţenia nu este întemeiată pe faptele omului, ci pe fiinţa lui. Nu lucrurile noastre ne sfinţesc, noi le sfinţim pe ele.

“Orice ar lucra cei care nu au fiinţă înaltă, din lucrările lor nu va ieşi nimic. Ia aminte la cele ce spun: că trebuie să te străduieşti să fii bun şi abia apoi [să fie bun] ceea ce faci şi modul în care faci ceva. Temeiul lucrării este totul.” (p. 115)

5. Ia aminte la ce face ca fiinţa şi temeiul omului să fie bune

Pentru ca fiinţa şi temeiul omului să fie bune, sufletul omului trebuie să fie pe de-a-ntregul întru Dumnezeu. Cine se atârnă de Dumnezeu, de acela atârnă Dumnezeu toate virtuţile.

6. Despre detaşarea şi posesia efectivă de Dumnezeu

Celui drept orientat îi este totuna dacă se retrage din lume sau rămâne în ea. Cel ce nu este drept orientat nu se simte bine în nici un loc, alături de nimeni.

“Omul acela [cel drept orientat] îl are doar pe Dumnezeu şi doar la Dumnezeu se gândeşte, toate lucrurile devenindu-i totuna cu Dumnezeu. Omul acela e purtător de Dumnezeu în toate lucrările sale şi în toate locurile, iar toate lucrările sale sunt opera lui Dumnezeu; căci lucrarea este în mod mai propriu şi mai adevărat a celui care o determină decât a celui care o execută. Prin urmare, dacă ne gândim la Dumnezeu şi doar la El, atunci, într-adevăr, El va înfăptui cu necesitate faptele noastre, nimeni şi nimic neputând să-i stea în cale, nici măsura, nici locul. Aşa încât nimeni nu-i va putea sta în cale acelui om, căci el nici nu gândeşte, nici nu caută, nici nu gustă altceva decât pe Dumnezeu, iar Dumnezeu e unit cu omul în toate gândurile lui. Şi, aşa cum pe Dumnezeu nu îl poate distrage nici o diversitate, tot astfel nici pe omul acesta nu-l va distrage nimic şi nimic nu-l va supune diversităţii, căci el este unul într-Unul, în care orice diversitate este Unul şi nediversitate.” (p. 117)

Întoarcerea spre Dumnezeu trebuie făcută cu aceeaşi stare şi în mulţime, şi în nelinişte, şi în inegalitate.

Omul căruia Dumnezeu nu îi este cu adevărat lăuntric, ci care îl caută mereu, de fiecare dată altfel, fie în lucrările sale, fie printre oameni, fie în diverse locuri – acela nu îl are pe Dumnezeu. “Iată de ce pe acest om nu-l pierde doar anturajul rău, ci şi cel bun; nu doar la drumul mare va fi el nesigur, ci şi în biserică. Nu doar vorba şi fapta cea rea îi vor fi piedică, ci şi faptele şi vorbele bune, căci piedica este în el, de vreme ce Dumnezeu nu a devenit totul în el.” (p. 118)

Posesia lui Dumnezeu vine din suflet şi din faptul că ne întoarcem şi tindem lăuntric, intelectual către Dumnezeu, iar nu gandim necontenit la El. Nici n-ar fi bine să gândim necontenit la Dumnezue, pentru că de fiecare dată când piere gândul ar pieri şi Dumnezeu. Omul trebuie să-l aibă pe Dumnezeu însuşi, care este deasupra gândirii omului. Cine îl are pe Dumnezeu în fiinţă, acela îl primeşte pe Dumnezeu în chip dumnezeiesc, iar pentru el Dumnezeu străluceşte în toate lucrurile.

7. Cum trebuie omul să-şi înfăptuiască lucrările în modul cel mai adecvat intelectual

“Pe mulţi lucrurile cu care se îndeletnicesc nu-i pierd”, pentru că în inima plină de Dumnezeu creatura nu are loc.

“Iar omul trebuie să-şi folosească intelectul cu luare-aminte, în toate faptele sale şi faţă de toate lucrurile; să aibă o conştiinţă intelectuală a sinelui şi a interiorităţii proprii, luându-l pe Dumnezeu din toate lucrurile şi în modul cel mai înalt cu putinţă.” (p. 122)

Trebuie scrutat totul, în căutarea Domnului nostru. Pentru aceasta este nevoie de zel.

Între lucrările omeneşti este deosebire, dar pentru cel ce le face pe toate din acelaşi suflet, lucrările sunt egale. Dumnezeu străluceşte din toate lucrurile.

“Doar cel căruia Dumnezeu îi este prezent în toate lucrurile şi care îşi foloseşte şi stăpâneşte intelectul în chipul cel mai înalt – doar acela cunoaşte adevărata pace şi are parte de împărăţia cerurilor.” (p. 123)

Omul, neputând renunţa la ocupaţii, trebuie să înveţe să îl primească pe Dumnezeu în toate lucrurile şi să rămână netulburat în toate lucrările sale şi-n toate locurile unde-ar ajunge.

8. Despre zelul statornic în creşterea spirituală

Omul nu trebuie sa se laude cu lucrarea sa, ori s-o considere fara cusur.

Omul trebuie să se ridice pe sine necontenit, cu ambele puteri: cea a intelectului şi cea a voinţei.

9. Despre cum poate fi mereu întoarsă în bine înclinaţia omului către păcat

Pentru omul drept, imboldul la păcat nu e niciodată întru totul lipsit de binecuvântare şi de folos. Desăvârşirea virtuţii vine doar prin luptă. Aplecarea spre păcat nu e păcatul însuşi. Păcatul stă în voinţa de a-l înfăptui.

Nu trebuie ca omul drept să-şi dorească să-şi piardă înclinarea spre păcat. “Chiar aplecarea spre păcat îl face pe om să se străduiască în exersarea virtuţii, ea îl îndeamnă ca o poruncă înspre virtute, fiind un bici usturător, care îl mână pe om înspre desăvârşire şi bună pază. Cu cât e mai slab omul, cu atât se va înarma el cu mai multă tărie şi voinţă de izbândă. Căci şi virtutea, şi slăbiciunea, deopotrivă, vin din voinţă.” (p. 125)

10. Despre atotputernica voinţă, în care zac toate virtuţile, dacă e dreaptă

Virtutea stă în voinţa bună.

“[...] ai parte de tot ceea ce vrei cu tărie, cu toată voinţa ta, nici Dumnezeu, nici toată creatura neputând lua de la tine ceea ce vrei – atât timp cât voinţa ta este deplină, cu adevărat dumnezeiască şi orientată spre prezent. Prin urmare, nu vei spune: “Aş vrea...” – căci ar însemna un viitor [ipotetic] -, ci: “Vreau acum să fie aşa!” Ia aminte! Dacă un lucru s-ar afla la o mie de mile depărtare, iar eu vreau să-l am, atunci îl am mai cu adevărat decât ceea ce poate am acum la sânul meu şi nu-mi doresc.” (p. 125-126)

Voinţa buna, îndreptată spre bine, are tot atâta putere cât şi voinţa rea, îndreptată spre rău.

“Dacă nu-ţi lipseşte voinţa, ci doar puterea, atunci ai făcut totul în faţa lui Dumnezeu, nimeni şi nimic nemaiputându-te zădărnici, căci a vrea să faci un lucru e totuna, înaintea lui Dumnezeu, cu a-l fi făcut deja.” (p. 126)

Voinţa este dreaptă şi deplină atunci când s-a desprins de toate însuşirile sale, când a ieşit din sine, prinzând chip şi formă în voinţa lui Dumnezeu.

Dragostea sălăşluieşte în voinţă, mai multă voinţă înseamnă mai multă dragoste.

“[...] de-ai fi într-un extaz precum cel al Sfântului Pavel şi ai şti de un bolnav pe care l-ar putea întrema o supă, mi s-ar părea cu mult mai vrednic să-ţi laşi starea şi să-i slujeşti săracului dintr-o dragoste şi mai mare.” (p. 128)

11. Ce ar trebui să facă omul când Dumnezeu îi lipseşte şi s-a ascuns

Voinţa bună nu îl poate pierde nicicum pe Dumnezeu.

Ce trebuie să faci dacă ai senzaţia că l-ai pierdut pe Dumnezeu? Să te comporţi în grea suferinţă ca şi cum ai fi în mare mângâiere.

“Nu există sfat mai bun despre cum îl poţi găsi pe Dumnezeu decât să-l cauţi acolo unde l-ai lăsat.” (p. 130)

Voia lui Dumnezeu este una singură: să renunţăm la voinţa noastră.

“Omul care a ieşit astfel pe deplin din sine şi din toate ale sale este, într-adevăr, atât de transpus în Dumnezeu, încât trebuie să te atingi întâi de Dumnezeu ca să te atingi de el. Căci el e cu totul în Dumnezeu, iar Dumnezeu e de jur împrejurul lui, aşa cum această glugă îmi acoperă mie capul: cine vrea să m-atingă ar trebui întâi de toate să mă tragă de rasă. Tot aşa, dacă vreau să beau, băutura trebuie întâi de toate să-mi atingă limba, primindu-şi astfel gustul. Dar dacă limba mea e învelită în amăreală, atunci şi vinul, oricât de dulce ar fi el în sine, îmi va fi amar din pricina căii pe care a trecut. Într-adevăr, omul care a ieşit întru totul din sine şi din ale sale este [în aşa măsură] învelit cu Dumnezeu, încât nici o creatură nu-l poate atinge fără să îl atingă întâi pe Dumnezeu. Şi orice i s-ar întâmpla ar trebui întâi să i se-ntâmple lui Dumnezeu, de la El primindu-şi gustul şi devenind dumnezeiesc. Oricât de mare ar fi o suferinţă, ea vine prin Dumnezeu, aşa încât primul care suferă e Dumnezeu. Martor mi-e Dumnezeu, singurul Adevăr, că nu există suferinţă venită peste om – oricât de neînsemnată ar fi ea: o jenă sau o neplăcere – care, de este pusă în Dumnezeu, să nu-l atingă nemăsurat mai mult pe El decât îl atinge pe om. Dar dacă Dumnezeu o suportă, întru binele pe care ţi l-a hărăzit ţie prin această suferinţă, şi dacă tu însuţi eşti gata să suporţi ceea ce Dumnezeu suportă – căci prin El te atinge pe tine -, atunci suferinţa aceea devine prin legile firii dumnezeieşti: dispreţul deopotrivă cu onoarea, dulcele cu amarul, tenebrele cele mai adânci cu lumina cea mai clară – totul şi primeşte gustul de la Dumnezeu şi devine dumnezeiesc, căci după chipul Lui se preface tot ce ajunge la acest om, care nu are alt gând şi alt gust decât pe Dumnezeu. De aceea, el îl primeşte pe Dumnezeu din miere sau fiere deopotrivă.” (p. 132-133)

12. Acest cuvânt este despre păcat, despre cum trebuie să ne purtăm când suntem în păcat

A fi săvârşit un păcat nu e păcat dacă ne pare rău.

Dumnezeu rabdă păcatul, trimiţându-l mai cu seamă asupra oamenilor pe care i-a ales anume ca să-i îmboldească astfel la fapte mari.

13. Despre dubla credinţă

Există o căinţă vremelnică sau sensibilă, şi o căinţă dumnezeiască sau supranaturală. Cea vremelnică este jale şi suferinţă. Cea dumnezeiască este voinţă nestrămutată de întoarcere de la tot păcatul.

14. Despre adevărata încredere şi speranţă

Nimic nu dezvăluie mai limpede adevărata dragoste decât încrederea.

15. Despre dubla certitudine legată de viaţa veşnică

Există o cunoaştere a vieţii veşnice provenită din aceea că Dumnezeu însuşi îi vorbeşte omului sau i-o descoperă printr-un înger sau printr-o iluminare.

A doua cunoaştere provine din iubirea omului faţă de Dumnezeu, şi intimitatea omului cu Dumnezeu, din care decurge încrederea neţărmurită în El.

16. Despre adevărata penitenţă şi viaţa fericită

Mulţi cred că penitentă în fapte exterioare: post, mers desculţ etc. “Însă adevărata şi cea mai bină penitenţă – prin care se dobândeşte îndreptarea cea mai mare şi cea mai înaltă – este aceasta: omul să se întoarcă cu totul de la ceea ce nu este Dumnezeu şi nu este dumnezeiesc, în el însuşi şi în toate creaturile, şi să înfăptuiască o mare, desăvârşită şi deplină întoarcere spre bunul Dumnezeu, în neclintită dragoste, astfel încât evlavia şi năzuinţa sa către El să fie mari.” (p. 140)

Dumnezeu nu se uită la lucrări (post, veghe, citit etc.), ci ldoar la iubirea, la cucernicia şi la sufletul puse în lucrări.

17. Cum poate omul să obţină pacea sufletească atunci când nu pătimeşte cu trupul, aşa cum au pătimit Christos şi mulţi sfinţi; şi cum trebuie omul să-i urmeze lui Dumnezeu

Este mare greşeală ca omul să se considere departe de Dumnezeu, văzând cât de mult de deosebeşte el de Christos şi de sfinţi.

Nu toţi oamenii sunt chemaţi la Dumnezeu pe acelaşi drum: “Dar Dumnezeu nu a legat mântuirea omului de un mod anume. Ce e specific unui mod nu e specific altuia. Însă Dumnezeu a dat putere tuturor modurilor bune, încât nici unuia nu-i este ea refuzată, căci ceva bun nu poate sta împotriva altui lucru bun. Oamenii ar trebui, de aceea, să-şi dea seama ce nedreptate fac atunci când, văzând sau auzind despre un om bun, care însă nu urmează modul lor, socotesc că totul e pierdut pentru el. Dacă nu le place modul propriu acelui om, atunci nici nu iau seama la caracterul bun al modului şi al intenţiei lu. E nedrept! În modul oamenilor [de a merge spre Dumnezeu] trebuie urmărită mai curând intenţia bună şi nu e drept să dispreţuieşti modul nimănui. Căci nici un om nu poate avea doar un singur mod, aşa cum toţi oamenii la un loc nu pot avea unul şi acelaşi mod, iar un singur om nu poate avea toate modurile deodată şi pe al fiecăruia în parte.” (p. 143-144)

18. În ce fel poate omul să primească mâncare aleasă, straie nobile şi convivi veseli, după cum îi stă în fire

Nu trebuie să-ţi baţi capul cu mâncarea şi cu hainele, tot socotind că ele ar fi prea bune. Mai curând obişnuieşte-ţi temeiul fiinţei şi sufletul să fie deasupra lor, neatingând altceva decât pe Dumnezeu.

19. De ce Dmnezeu permite adesea ca oamenii buni, cu adevărat buni, să fie împiedicaţi de la lucrările lor bune

Dumnezeu îngăduie ca prietenii lui să cadă pradă slăbiciunii, astfel încât să li se ia tot sprijinul. Pentru ei, postul, veghea şi alte nevoinţe sunt sursa unei mari bucurii. Or, El le ia singurul reazem pentru ca ei să nu aibă un astfel de sprijin, ci să-l ia pe El singurul sprijin.

20. Despre trupul Domnului nostru, despre cum şi cât de des trebuie să-l primim

Cel ce este gata să primească trupul Domnului nostru, acela nu trebuie să se îngrijească de ceea ce simte, ci să ia seama care îi este voinţa şi intenţia.

“Pe scurt: dacă vrei să fii eliberat de orice beteşug şi să îmbraci haina virtuţii şi a harului, să fii călăuzit spre Începutul [tuturor] în desfătare, virtute şi har, atunci poartă-te astfel încât să fii mereu vrednic de eucharistie; atunci vei fi unit cu El şi înnobilat de trupul lui. Căci în trupul Domnului nostru sufletul este atât de intim înbinat cu Dumnezeu, încât toţi îngerii, chiar heruvimii şi serafimii nu mai pot face deosebire între suflet şi Dumnezeu. Unde îl ating pe Dumnezeu, acolo ating şi sufletul, iar unde ating sufletul, acolo îl ating pe Dumnezeu. O unire mai strânsă nici că a existat vreodată!” (p. 151-152)

“Pe cât e de mare credinţa, pe atât de mult primeşti şi ai.” (p. 152)

21. Despre zel

Primirea trupului lui Christos trebuie precedată de spovedanie, chiar şi atunci când nu există păcat pe conştiinţă.

Doar atitudinea cu care omul îşi împlineşte lucrările le face drepte şi dumnezeieşti şi bune.

Este necesar, înainte de toate, ca omul să-şi exerseze şi să-şi disciplineze intelectul, îndreptându-l cu totul spre Dumnezeu. Atunci, interiorul lui va fi mereu dumnezeiesc. “Dacă intelectul e stricat într-un om, tânăr sau nu, atunci el trebuie reformat cu mare străduinţă, făcându-se totul, din răsputeri, pentru a-l redisciplina. Căci, oricât de propriu şi de natural i-ar fi Dumnezeu intelectului, de îndată ce a fost strâmbat şi întemeiat pe creatură, impregnat cu imaginea creaturii şi obişnuit cu ea, intelectul devine atât de slab şi de neputincios cu sine, atât de neajutorat în nobila lui năzuinţă, încât nici un zel omenesc nu va fi îndestulător pentru a-l obişnui din nou [cu starea dintâi].” (p. 156-157)

Omul trebuie să se disciplineze pe sine, să se dezobişnuiască de toate lucrurile şi să se înstrăineze de ele, ajungând nestingherit: fie pentru a-şi lucra lucrările, rămânând însă liber de ele, fie pentru a se lipsi de acestea.

Omul trebuie să se obişnuiască să nu caute şi să nu năzuiască nimic spre ale sale, ci în toate lucrurile să-l caute şi să-l primească doar pe Dumnezeu.

“Omul trebuie să înveţe să primească orice dar ieşind din sine şi nepăstrând şi necătând la nimic al său, nici folos, nici plăcere, nici interioritate, nici dulceaţă, nici răsplată, nici împărăţia cerurilor, nici propria voinţă. Dumnezeu nu s-a dăruit nicicând şi nici nu se va dărui vreodată unei voinţe străine; doar în propria voinţă se dăruieşte El pe sine. Acolo unde Dumnezeu găseşte propria lui voinţă, acolo se dăruieşte pe sine cu toate ale lui. Şi cu cât descreşte ceea ce este al nostru în noi, cu atât mai adevărat creştem în ea. De aceea nu e de ajuns să ne lepădăm o singură dată de noi înşine şi de ceea ce este al nostru, ci trebuie să ne înnoim adesea şi astfel să ne unificăm pe noi înşine şi să ne eliberăm de noi înşine în toate lucrurile.” (p. 159)

Toată tulburarea şi neliniştea vin din voinţa proprie.

22. Despre cum trebuie urmat Dumnezeu şi despre modul bun

Omul care începe o viaţă nouă sau o lucrare nouă, trebuie să ceara lui Dumnezeu binele, dar nevrând şi necătând la ale sale, ci doar la voia lui Dumnezeu.

Indiferent care este modul de viaţă pe care ţi l-a dat Dumnezeu, acela este cel mai bun pentru tine.

23. Despre lucrările lăuntrice şi cele exterioare

Când omul nu vrea să se apuce de nici o lucrare şi nici să ia asupra sa nimic, atunci el trebuie să se arunce cu putere într-o activitate, lăuntrică sau exterioară. El trebuie să socotească mai curând că în el este lucrată o lucrare decât că el o lucrează, omul învăţând să lucreze dimpreună cu Dumnezeul său. “Nu refuzându-ţi interiorul, scăpând de el sau ocolindu-l, ci tocmai în el, cu el şi din el trebuie să înveţi să lucrezi în aşa fel încât cele lăuntrice să se reverse în lucrare şi lucrarea să pătrundă în cele lăuntrice, până te obişnuieşti să lucrezi liber.” (p. 165)

Sfântul Dionisie spune că vorbeşte cel mai frumos despre Dumnezeu doar acela care din preaplinul bogăţiei interioare poate tăcea cel mai adânc despre sine – scăpând astfel din imagini şi lucrări, din laudă şi mulţumire, din orice ar putea săvârşi.

Lucrarea dreaptă şi proprie a omului este nimicirea sinelui.

“Ci înaltul cel mai înalt al înălţării va fi totuna cu adâncul cel mai adânc al smeririi. Cu cât mai afund şi mai jos e adâncul, cu atât mai sus şi mai neţărmurită va fi înălţarea, la fel cum fântâna cu cât e mai adâncă, cu atât e mai înaltă – înălţimea e totuna cu adâncimea. De aceea, cu cât mai mult se smereşte omul, cu atât se va înălţa el.” (166)

Întreaga noastră fiinţă nu stă în nimic altceva decât într-o devenire: a deveni nimic.

Noi trebuie să deţinem lucrurile mai curând ca şi cum le-am fi primit cu împrumut, nu în posesie, fie acestea trupul sau sufletul, simţurile, puterile, avutul sau onoarea, prietenii, rudele, casa, curtea sau alte lucruri.

N-a existat vreodată proprietate mai proprie decât îmi va fi mie Dumnezeu, cu tot ce poate şi ce este El. Această proprietate o vom dobândi dacă, aici pe pământ, nu mai cunoaşterm proprietate – nici în privinţa eului nostru, ncii a tuturor lucrurilor care nu sunt El.

Omul este cu adevărat sărac cu duhul atunci când se poate lipsi de tot ceea ce nu-i este necesar.

Dumnezeu dă fiecăruia dintre oameni după cât merită şi după cât i se potriveşte. Voia lui Dumnezeu trebuie să ajungă omului.

“Căci tu eşti în Dumnezeu în măsura în care eşti în pace; şi tot pe-atât în afara Lui, pe cât eşti în afara păcii. Dacă ceva este în Dumnezeu, atunci ceva este în pace.” (p. 173)

Tratatul al treilea

Despre detaşare

Dintre toate virtuţile, atât lăudate de profeţi cât şi de învăţaţii păgâni, una seamănă cel mai mult lui Dumnezeu: detaşarea, pentru că toate celelalte virtuţi ţintesc întrucâtva creaturile, numai aceasta este liberă de creaturi.

Detaşarea este chiar mai bună decât dragostea lăudată de Sfântul Pavel: “În primul rând pentru că binele cel mai mare al dragostei este că mă sileşte să îl iubesc pe Dumnezeu, pe când detaşarea îl sileşte pe Dumnezeu să mă iubească – şi este cu mult mai nobil să îl atrag pe Dumnezeu înspre mine decât să mă silesc pe mine întru Dumnezeu, căci Dumnezeu se potriveşte mai potrivit şi se poate uni mai strâns cu mine decât aş putea să mă unesc eu cu Dumnezeu. [...] În al doilea rând, preţuiesc detaşarea mai mult decât dragostea, pentru că dragostea mă determină să îndur orice lucru în numele lui Dumnezeu, pe când detaşarea mă aduce în starea de a nu mai fi sensibil la nimic în afară de Dumnezeu. Şi mai de preţ este să nu fii sensibil la nimic în afară de Dumnezeu decât să înduri orice în numele lui Dumnezeu.” (p. 178)

Detaşarea este atât de aproape nimicului, încât nici un alt lucru nu e atât de subtil încât să poată fi cuprins în detaşare, afară numai de Dumnezeu.

Detaşarea este mai bună şi decât smerenia, pentru că există smerenie făra detaşare, dar detaşare desăvârşită fără deplină smerenie nu există. În smerenia deplină omul are o năzuinţă: aceea de a ajunge mai jos decât toate creaturile, înstrăinându-se astfel înspre creatură, pe când detaşarea rămâne în ea însăşi. “Detaşarea desăvârşită nu dă atenţie vreunei năzuinţe, nu ţinteşte mai jos ori mai sus decât vreo creatură; nu doreşte să fie nici mai sus, nici mai jos, ci să stea doar prin sine, fără grijă de dragoste sau suferinţă; nici nu doreşte egalitatea sau neegalitatea cu vreo creatură, nici una, nici alta; ea nu vrea decât să fie.” (p. 179-180)

“Laud detaşarea mai mult şi decât milostivirea, căci milostivindu-se omul iese din sine şi caută spre defectele semenului său, care îi tulbură inima. Ci detaşarea este liberă de aşa ceva şi rămâne în sine însăşi şi nu se lasă tulburată de nimic. Căci, atât timp cât omul poate fi tulburat de ceva, el nu va fi drept.” (p. 181)

Avicenna spune că duhul aflat în starea detaşării are o nobleţe atât de mare, încât orice ar contempla este adevărat, orice ar râvni îi este dat şi orice ar porunci trebuie să se îndeplinească (De anima IV, c. 4).

“Ar trebui să ştii că adevărata detaşare nu este altceva decât starea în care duhul rămâne nemişcat în faţa atacurilor dragostei şi ale suferinţei, în faţa slavei, a prihănirii sau a ocarei, aşa cum stă un munte de plumb în faţa unui vânticel. Această neclintită detaşare conduce omul la cea mai mare egalitate cu Dumnezeu. Căci dacă Dumnezeu e Dumnezeu, aceasta se datorează neclintitei sale detaşări, iar din detaşarea sa decurg puritatea sa, simplitatea saşi imuabilitatea sa. Omul ar trebui, prin urmare, să năzuiască la egalitatea cu Dumnezeu – atât cât poate deveni creatura egală cu Dumnezeu – doar prin detaşare. Ea este cea care îl poartă pe om în puritate, iar din puritate în simplitate şi din simplitate în imuabilitate, din ele rezultând egalitatea dintre Dumnezeu şi om. Însă egalitatea trebuie să aibă loc în har, căci doar harul îl scoate pe om afară din toate lucrurile vremelnice şi îl purifică de toate cele trecătoare. Şi mai trebuie să ştii că a fi gol de toată creatura înseamnă a fi plin de Dumnezeu, iar a fi plin de creatură înseamnă a fi gol de Dumnezeu.” (p. 182-183)

Dumnezeu a stat şi stă din veşnicie în nemişcată detaşare, iar când a creat cerul şi pământul şi toată creatura, impasibila lui detaşare a fost tot atât de puţin afectată pe cât ar fi fost dacă n-ar fi creat nici o creatură.

Toate rugăciunile şi faptele bune pe care le poate săvârşi omul în timp îl mişcă pe Dumnezeu, în detaşarea lui, tot atât pe puţin cât ar fi fost El mişcat dacă niciodată nu s-ar fi petrecut, în timp, vreo faptă bună şi niciodată nu s-ar fi rostit, în timp, vreo rugăciune.

Când Fiul lui Dumnezeu a voit să se facă om şi s-a făcut şi a îndurat patimile, detaşarea impasibilă a lui Dumnezeu a avut tot atât de puţin de suferit pe cât ar fi avut de suferit dacă El nu s-ar fi făcut niciodată om.

“Dumnezeu a privit, în privirea lui eternă, cea dintâi – dacă putem accepta că El a avut o primă privire -, toate lucrurile, aşa cum aveau ele să se desfăşoare, în aceeaşi privire a privit clipa şi modul plăsmuirii creaturii, precum şi clipa când Fiul se va face om şi va pătimi. A privit până şi cea mai mică rugăciune şi cea mai neînsemnată faptă bună pe care ar putea-o face cineva, după cum, în aceeaşi privire, a văzut ce rugă va asculta şi ce plecăciune smerită va primi: a văzut că mâine vrei să-l invoci şi să i te rogi cu evlavie, iar această chemare şi rugă a ta El nu le va asculta [abia] mâine, căci le-a ascultat [deja] în veşniciei, înainte ca tu să fi devenit om. Dar dacă ruga ta nu e stăruitoare şi plină de evlavie, atunci Dumnezeu nu te va respinge [abia] acum, ci te va fi respins [deja] în veşnicia lui. Astfel încât Dumnezeu a privit totul în privirea sa eternă, cea dintâi, şi nu întocmeşte nimic nou, căci totul a întocmit El dinainte.” (p. 183-184)

Dumnezeu nu lucrează în mod egal în toate inimile, ci El lucrează după ce disponibilitate şi receptivitate găseşte.

Inima detaşătă se sprijină pe nimic, căci în nimic stă cea mai mare receptivitate. Obiectul inimii detaşate nu este una sau alta. Puritatea inimii detaşate nu se poate ruga, căci cine se roagă râvneşte ceva de la Dumnezeu, ceva de primit sau de care să scape. Ci inima detaşată nu râvneşte la nimic şi nici nu vrea să se elibereze de nimic. Ea este liberă de orice rugăciune, iar rugăciunea ei nu e alta decât de a fi uniformă cu Dumnezeu.

“Toate puterile sufletului aleargă după cunună, dar numai esenţa sufletului o primeşte, căci, după cum spune Dionisie, alergarea aceasta nu e altceva decât o întoarcere de la creatură şi unirea cu increatul. Iar când acest lucru se împlineşte, sufletul îşi pierde numele şi Dumnezeu îl trage în Sine, astfel încât sufletul îşi devine sieşi nimic, aşa cum soarele absoarbe aurora dimineţii, astfel încât ea piere. Pentru a ajunge aici, omul trebuie să atingă pura detaşare.” (p. 189-190)

Atunci când detaşarea ajunge la ceea ce e suprem, atunci ea devine “necunoscătoare de cunoaştere şi neiubitoare de iubire şi întunecată de lumină.” (p. 190)

Liniştea desăvârşită este numai în inima detaşată.

Nimeni nu poate atinge suprema receptivitate faţă de Dumnezeu fără să fi atins uniformitatea cu Dumnezeu. Iar uniformitatea aceasta vine din supunere faţă de Dumnezeu. Dacă se supune creaturii, omul îşi pierde uniformitatea faţă de Dumnezeu.


Read more!

09 août 2008

Populorum Progressio, enciclica Papei Paul VI asupra dezvoltării popoarelor

Apărută pe 26 martie 1967.

Introducere: Chestiunea socială este astăzi mondială

Dezvoltarea popoarelor

Biserica urmăreşte lupta popoarelor care doresc să se elibereze de foame, de mizerie, de maladii endemice şi de ignoranţă.

Învăţătura socială a Papilor

Papii au proiectat asupra chestiunilor sociale lumina evanghelică:
- Leon XIII: Rerum Novarum;
- Pius XI: Quadragesimo Anno;
- Ioan XXIII: Mater et Magistra şi Pacem in Terris.

Cel mai important fapt

Astăzi, chestiunea socială a căpătat dimensiune mondială. Faptul a fost afirmat de către Constituţia Pastorală. “[...] popoarele foamei interpelează astăzi în manieră dramatică popoarele opulenţei.”

Călătoriile noastre

În decursul călătoriilor sale în America Latină, Africa, India, Sfântul Părinte a putut vedea el însuşi ravagiile sărăciei din ţările în curs de dezvoltare.

Justiţie şi Pace

Sfântul Părinte a creat pe lângă organismele centrale ale Bisericii o comisie pontificală a cărei datorie este să suscite în fiecare popor deplina conştiinţă a rolului pe care timpurile o cer de la el, astfel încât să promoveze progresul popoarelor mai sărace, să favorizeze justiţia socială între naţiuni, să ofere celor care sunt mai puţin dezvoltate un ajutor care să le dea posibilitatea să contribuie ele însele la propriul progres. Numele acestei comisii este “Justiţie şi Pace”

Prima parte. Pentru o dezvoltare integrală a omului

1. Datele problemei
Aspiraţiile oamenilor
“Să fie eliberaţi de mizerie, să-şi găsească în mod mai sigur subzistenţa, sănătatea, locul de muncă stabil; să participe mai activ la responsabilităţi, dincolo de orice opresiune, la adăpost de situaţii care le ofensează demnitatea umană; să fie mai instruiţi; într-un cuvânt, să facă, să cunoască, şi să aibă mai mult, pentru a fi mai mult: aceasta este aspiraţia oamenilor de azi, în vreme ce un mare număr dintre ei sunt condamnaţi să trăiască în nişte condiţii care fac iluzorii aceste dorinţe legitime.”

Colonizare şi colonialism

Trebuie recunoscut că puterile colonizatoare au avut adesea în vedere interesul lor, puterea lor, prestigiul lor, lăsând la plecare o situaţie economică precară, adesea legată de o singură cultură al cărei curs este supus unor bruşte şi ample variaţii.

Dar concomitent trebuie omagiat colonizatorul pentru calitatea realizărilor sale, care au dus în regiuni abandonate ştiinţa şi tehnica sa, lăsând structuri de luptă împotriva ignoranţei şi a maladiilor, stabilind comunicaţii şi ameliorând condiţiile de viaţă.

Dezechilibru accentuat

Există un enorm dezechilibru între dezvoltarea economică a popoarelor bogate şi cea a popoarelor sărace. Se agravează astfel disparitatea dintre nivelurile de viaţă.\

Conştientizare acută

Conflictele sociale au căpătat dimensiuni mondiale. Există o inegalitate evidentă nu numai în repartiţia bunurilor, ci şi în accesul la putere.

Conflictul civilizaţiilor

Contactul dintre civilizaţiile tradiţionale şi noutăţile aduse de civilizaţia industrială distruge structurile care nu se adaptează schimbărilor. Cadrul lor era totuşi indispensabil vieţii personale şi familiale. “Se întâmplă astfel că conflictul dintre generaţii se încarcă cu o tragică dilemă: sau să se conserve instituţii şi credinţe ancestrale, dar să se renunţe la progres, sau să se prefere deschiderea spre tehnici şi moduri de viaţă venite din exterior, dar să se arunce împreună cu tradiţiile trecutului toată bogăţia de valori umane pe care o conţin.”

Concluzie

În acest marasm apare şi mai violentă tentaţia de antrenare spre mesianisme promiţătoare, dar constructoare de iluzii.

2. Biserica şi dezvoltarea
Opera misionarilor

Misionarii Bisericii au construit, împreună cu lăcaşurile de cult, centre de asistenţă şi spitale, şcoli şi universităţi. Învăţându-i pe indigeni cum să tragă un mai bun profit din resursele lor naturale, i-au protejat adesea împotriva lăcomiei străinilor. În mai multe regiuni au fost pionierii progresului material, ca şi ai dezvoltării culturale.

Biserica şi lumea

Situaţia actuală în lume impune o acţiune de ansamblu, nu simple iniţiative personale sau locale.

Biserica afirmă cu claritate că cele două domenii, cel ecleziastic şi cel civil, sunt distincte, fiecare la nivelul să. (PROBLEMA!!!)

Biserica are datoria să scruteze semnele timpului şi să se interpreteze în lumina evanchelică. Ea oferă o viziune globală a omului şi a umanităţii.

Viziunea creştină asupra dezvoltării

Dezvoltarea nu se reduce la simpla creştere economică.

Vocaţie şi creştere

În planul divin, fiecare om trebuie să se dezvolte, pentru că fiecare viaţă este vocaţie.

Datorie personală şi comunitară

Creşterea omenească este o sinteză a datoriilor noastre. Ataşându-se Christului dătător de viaţă, omul accede la o umanitate transcendentală, care îi conferă cea mai mare plenitudine. Aceasta este finalitatea deplină a dezvoltării personale.

Omul are şi îndatoriri faţă de umanitate, faţă de cei ce vor veni în lume după el.

Civilizaţiile se nasc, cresc şi mor.

Scara valorilor

Creşterea personală şi comunitară este compromisă dacă se deteriorează scara de valori.

Creştere ambivalentă

A avea mai mult nu este scopul ultim. Orice creştere este ambivalentă. Necesară pentru a-i permite omului să fie mai om, devine o închisoare atunci când îl împiedică pe om să vadă cerul. Pentru naţiuni ca şi pentru oameni, avariţia este cel mai sigur semn al subdezvoltării spirituale.

Spre o condiţie mai umană

Urmărirea dezvoltării cere un număr din ce în ce mai mare de tehnicieni, dar şi oameni cu reflecţie profundă, în căutarea unui nou umanism, care să-i permită omului să se regăsească pe sine, asumâdu-şi valorile superioare ale dragostei, ale prieteniei, ale rugăciunii şi ale contemplaţiei.

Idealul care trebuie urmat

Sunt inumane:
- lipsurile materiale celor care sunt privaţi de un minim vital;
- lipsurile morale ale celor care sunt mutilaţi de egoism;
- structurile opresive, care provin din abuzurile posesiei şi ale puterii, din exploatarea celor ce muncesc sau de injustiţia tranzacţiilor;

Sunt umane:
- accesul celor în mizerie spre posesia celor necesare;
- victoria asupra flagelurilor sociale;
- amplificarea cunoştinţelor;
- consideraţia pentru demnitatea celuilalt;
- orientarea spiritului către sărăcie;
- cooperarea pentru binele comun;
- voinţa de pace;
- recunoaşterea valorilor supreme, a lui Dumnezeu care este cauză şi scop.

3. Acţiunea de întreprins

Destinaţia universală a bunurilor

Pământul fiind făcut pentru toţi oamenii, fiecare are dreptul de a găsi pe el necesarul.

PROBLEMA: Enciclica reia (20, versiunea franceză): “Dumnezeu a destinat pământul şi tot ceea ce el conţine utilizării tuturor oamenilor şi tuturor popoarelor, în aşa fel încât şi bunurile creaţiei trebuie în mod egal să ajungă în mâinile tuturor, după regula justiţiei, care este inseparabilă de milă.”

Proprietatea

Proprietatea privată nu constituie pentru nimeni un drept incondiţionat şi absolut.

Nimeni nu este autorizat să rezerve uzului său exclusiv ceea ce depăşeşte nevoile sale, atunci când altora le lipseşte necesarul.

PROBLEMA: Dacă se ajunge la un conflict între drepturile private şi exigenţele comunitare primordiale, puterile publice sunt cele care trebuie să rezolve cu activa participare a persoanelor şi a grupurilor sociale.

Utilizarea veniturilor

PROBLEMA: Uneori binele comun cere exproprierea, dacă anumite proprietăţi sunt o piedică în direcţia prosperităţii colective.

Este inadmisibil ca cei care au venituri considerabile să transfere o parte dintre acestea în exteriorul ţării, ignorând răul pe care îl fac astfel patriei lor.

Industrializare

Introducerea industriei este semn şi factor de dezvoltare.

Capitalism liberal

Din nefericire asupra societăţii s-a instaurat un sistem care consideră profitul drept motorul esenţial al progresului economic, concurenţa ca lege supremă a economiei, proprietatea privată asupra mijloacelor de producţie ca drept absolut, fără nici o datorie socială corespunzătoare.

Acest liberalism fără frână conduce la o dictatură, “imperiul internaţional al banului”.

Economia trebuie să fie în serviciul omului.

Ambivalenţa muncii

Chiar dacă există o mistică exagerată a muncii, munca este impusă şi binecuvântată de Dumnezeu.

Orice om care munceşte este un creator, fie el artizan, întreprinzător, muncitor, ţăran.

Ambivalentă, pentru că promite bani, bucurie şi putere, invitându-i pe unii la egoism şi pe alţii la revoltă, munca dezvoltă conştiinţă profesională, sensul datoriei şi caritatea faţă de aproape. Mai ştiinţific şi mai bine organizat, riscă să-l dezumanizeze pe executant, devenit sclavul său.

Urgenţa lucrării de îndeplinit

Prea mulţi oameni suferă, şi creşte distanţa dintre progresul unora şi regresul altora.

Tentaţia violenţei

Atunci când populaţia este lipsită de cele necesare, trăind într-o stare de dependenţă care îi interzice orice iniţiativă şi orice responsabilitate, orice promovare culturală şi participare la viaţa socială, apare tentaţia violenţei.

Revoluţie

Insurecţia revoluţionară este izvor de noi injustiţii, de noi dezechilibre, de noi ruine. Nu se poate combate un rău cu un rău mai mare.

Reformă

Situaţia prezentă trebuie să fie înfruntată cu curaj, şi trebuie făcute reforme.

Programe şi planificare în sprijinul omului

Iniţiativa individuală singură şi simplul joc al concurenţei nu vor putea asigura succesul dezvoltării. Puterile publice trebuie să facă o amplă planificare în acest sens.

Orice program are ca scop omul. Funcţia lui trebuie să fie reducerea inegalităţilor, combaterea discriminării, eliberarea omului de servituţi, să-l facă în stare să devină singurul actor responsabil de ameliorarea sa materială, de progresul său moral, de dezvoltarea deplină a destinului să spiritual.

Nu ajunge să creşti bogăţia comună ca aceasta să fie echitabil împărţită, nu e suficient să promovezi tehnica pentru ca pământul să fie un loc mai uman.

Tehnocraţia de mâine poate fi izvorul unui rău cu nimic mai mic decât cel al liberalismului de ieri.

Alfabetizare

Primul obiectiv al creşterii economice este educaţia de bază. Un analfabet este un subalimentat în spirit.

Familia

PROBLEMA: “Dar omul nu este el însuşi decât în mediul său social, în care familia joacă un rol primordial. Acesta a putut fi excesiv, după timpuri şi locuri, atunci când s-a exersat în detrimentul libertăţilor fundamentale ale persoanei. Adesea prea rigide şi prost organizate, vechile cadre sociale ale ţărilor în curs de dezvoltare mai sunt totuşi necesare o vreme, slăbindu-şi progresiv dominaţia exagerată.”

Demografia

PROBLEMA: “Este adevărat că prea frecvent, o creştere demografică accelerată adaugă dificultăţile ei problemelor dezvoltării: volumul populaţiei creşte mai rapid decât resursele disponibile şi ne găsim aparent închişi într-o fundătură.”

Autorităţile publice pot lua măsuri în vederea frânării avântului democratic, dar cea care decide trebuie să fie familia.

Organizaţii profesionale

Alături de familie, organizaţiile profesionale pot reprezenta mult pentru dezvoltarea omului.

Pluralism legitim

Orice acţiune socială presupune o doctrină. Un creştin nu o poate admite pe cea care presupune o filosofie materialistă şi atee, care nu respectă nici orientarea religioasă a vieţii spre scopul său ultim, nici libertatea şi demnitatea umană.

Formaţie culturală

Instituţiile culturale au şi ele un mare rol în dezvoltare.

După cum afirmă şi Conciliul, există ţări sărace în bunuri materiale dar bogate în înţelepciune, care au ce transmite ţărilor unde aceasta este limitată. Distrugerea acestor culturi nu poate fi decât foarte gravă.

Tentaţia materialistă

Popoarele sărace sunt ţinta acestei tentaţii care le vine de la popoarele bogate.

În mod normal, prosperitatea nu ar trebui să constituie un obstacol la viaţa spiritului, care, mai puţin sclav al lucrurilor, ar trebui să se ridice mai uşor la adoraţia şi contemplaţia Creatorului. Totuşi, civilizaţia modernă, găsindu-se prea angajată în realităţile terestre, ajunge prea greu în apropierea lui Dumnezeu.

Concluzie
Spre un umanism plenar

Trebuie promovată dezvoltarea omului în ansamblu şi a tuturor oamenilor.

Omul poate organiza pământul în absenţa lui Dumnezeu, dar în absenţa pământului organizarea se îndreaptă împotriva omului. Umanismul exclusiv este un umanism inuman.

Departe de a fi norma ultimă a valorilor, omul nu se realizează pe sine decât depăşindu-se.

A doua parte. Spre dezvoltarea solidară a umanităţii

Naţiunile trebuie să se întâlnească în frăţie.

Fraternitatea popoarelor

Datoria celor puternici are un triplu aspect: datoria solidarităţii, deci ajutorul pe care naţiunile puternice trebuie să-l dea celor sărace; datoria justiţiei sociale, deci redresarea relaţiilor comerciale defectoase dintre ţările bogate şi cele sărace; datoria carităţii universale, adică promovarea unei lumi mai umane pentru toţi, o lume în care fiecare să aibă ceva de dat şi ceva de primit, fără ca progresul unora să constituie un obstacol la dezvoltarea altora.

1. Asistarea celor săraci...

Lupta împotriva foametei

Trebuie construită o lume în care săracul Lazăr să se poată aşeza la masa bogatului.

Datoria solidarităţii

Naţiunile dezvoltate trebuie să ajute naţiunile în curs de dezvoltare.

PROBLEMA: “Fiecare popor trebuie să producă mai mult şi mai bine, atât pentru a da tuturor membrilor săi un nivel cu adevărat uman cât şi pentru a contribui la dezvoltarea solidară a umanităţii. În faţa sărăciei crescânde a ţărilor sub-dezvoltate, trebuie să fie considerat normal ca o ţară evoluată să consacre o parte din producţia ei satisfacerii nevoilor; normal de asemenea să formeze educatori, ingineri, tehnicieni, savanţi care vor pune ştiinţa şi compentenţa în serviciul lor.”

Superflu

Superfluul ţărilor bogate trebuie să servească celor sărace.

Programe

Trebuie programe specializate, şi nu ajutoare răzleţe.

Fond mondial: avantaje şi urgenţă

Să se creeze un fond mondial pentru dezvoltare. Fără îndoială, raporturi bilaterale pot continua să existe. Dacă ar exista acest fond mondial, neîncrederea celor care se tem că dincolo de ajutorul economic se ascund tendinţele hegemoniste cunoscute sub numele de neo-colonialism.

“Când atâtor popoare le este foame, când atâtea familii suferă de mizerie, când atâţia oameni trăiesc scufundaţi în ignoranţă, când rămân de construit atâtea şcoli, atâtea spitale, atâtea locuinţe demne de acest nume, orice risipă publică sau privată, orice cheltuială făcută pentru ostentaţie naţională sau privată, orice extenuantă cursă a înarmărilor devine un scandal intolerabil. Avem datoria să-l denunţăm.”

Dialog de instaurat

Trebuie să se stabilească dialogul sugerat în enciclica Ecclesiam suam.

2. Echitatea în relaţiile comerciale

Eforturile făcute pentru ajutorarea ţărilor în curs de dezvoltare se vor dovedi iluzorii dacă le va anula jocul comercial între statele bogate şi statele sărace.

Distorsiune crescândă, dincolo de liberalism

Naţiunile bogate exportă produse fabricate, în vreme ce naţiunile sărace exportă mai ales materii prime şi produse agricole. Primelor le creşte aproape constant preţul, în vreme ce a doua categorie este supusă unor ample fluctuaţii, care le împiedică să atingă prea uşor plusvaloarea. Astfel, bogaţii devin mai bogaţi, iar săracii se fac şi mai săraci.

Legea liberului schimb nu este capabilă să dirijeze singură relaţiile internaţionale.

Justiţia contractelor la scara popoarelor

Aşa cum a spus şi Leon XIII în Rerum novarum, consensul părţilor, într-o situaţie de excesivă inegalitate, nu garantează justiţia contractului.

Convenţii internaţionale

Nu este licită utilizarea în această privinţă a dublului standard.

Obstacole de depăşit: naţionalismul şi rasismul

Dragostea de ţară şi mândria pentru moştenirea lăsată de istorie trebuie să fie sublimate în caritatea universală care îi îmbrăţişează pe toţi membrii familiei universale. Naţionalismul separă popoarele de binele lor.

PROBLEMA: “În timpul erei coloniale [rasismul] a izbucnit între colonişti şi indigeni, creând obstacole ferme la o înţelegere fecundă reciprocă şi provocând resentimente în urma unor reale nedreptăţi.”

Spre o lume solidară

Situaţia actuală este foarte întristătoare. Se speră că o nevoie mai acută de colaborare, un sens mai ascuţit al solidarităţii se vor dovedi mai presus de neînţelegeri şi egoism.

Toate popoarele artizane ale destinului lor

Trebuie să ajungem la acest deziderat (cel al popoarelor artizane a destinului propriu). Calea până acolo este aceea a solidarităţii universale.

3. Caritatea universală

Lumea este bolnavă, dar nu de epuizarea resurselor sau de acapararea lor de către unii (în detrimentul altora), ci de lipsă de fraternitate între oameni şi popoare.

Datorii legate de ospitalitate

Este necesar ca cei care vin din afara Europei să fie primiţi cu căldură.

Drama tinerilor studenţi şi a muncitorilor imigranţi

Mulţi dintre tinerii care vin în ţări mai avansate pentru a se pregăti profesional sfârşesc prin a-şi pierde sistemele de valori de acasă. Muncitorii imigranţi sunt constrânşi să trăiască în condiţii inumane, în vreme ce economisesc banii pe care îi trimit familiilor de acasă.

Sens social

De ce acei oameni care, prin natura profesiei lor, merg în ţările în curs de dezvoltare, regresează acolo până la cel mai josnic individualism?

Misiune de dezvoltare

Misiunea experţilor însărcinaţi cu misiuni de dezvoltare de către instituţiile internaţionale sau bilaterale trebuie îndeplinite cu dragoste fraternă.

Calitatea experţilor

Competenţele tehnice trebuie să li se alăture semnele autentice ale unei dragoste interesate. Civilizaţia din care aceştia provin nu este nici unică, nici exclusivă, şi nu poate fi importată fără adaptări.

Dialogul civilizaţiilor

Dialogul sincer este creator de fraternitate. Întreprinderea dezvoltării va apropia popoarele, daca la baza ei se află dragostea fraternă. Dialogul trebuie să fie centrat pe om, şi nu pe produse şi pe tehnică.

Apel către tineri

Mulţi tineri au răspuns deja apelului Papei Pius IX pentru un laicat misionar.

Rugăciune şi acţiune

Concluzie
Dezvoltarea este noul nume al păcii

Lipsa de egalitate între popoare provoacă tensiuni şi discordie, pune în pericol pacea. Pacea nu este doar absenţa războiului.

Ieşirea din izolare

Popoarele nu se pot dezvolta în izolare.

Spre o autoritate mondială eficace

Papalitatea salută instituţiile mondiale (ca ONU) în efortul lor de instaurare a unei autorităţi juridice şi politice unice.

Speranţe fondate într-o lume mai bună

Lumea vrea să trăiască mai fratern.

Toţi solidari

Calea păcii trece prin dezvoltare.


Read more!

05 août 2008

Humanae Vitae, scrisoarea enciclică a Papei Paul VI asupra căsătoriilor şi a regularizării naşterilor

Enciclica tratează noile probleme suscitate de evoluţia societăţii, în raport cu transmiterea vieţii umane.

I. Noile aspecte ale problemei şi competenţa magisteriului

Schimbări:
- teama de creşterea prea rapidă şi disproporţionată în raport cu resursele a populaţiei mondiale – de unde tentaţia autorităţilor de a opune acestui pericol măsuri radicale;
- exigenţele crescute din domeniul economic şi al educaţiei tinerilor;
- modul de a considera locul femeii în societate;
- valoarea atribuită dragostei conjugale în căsătorie;
- modul de a aprecia semnificaţia actelor conjugale în raport cu această dragoste
- în cele din urmă, dar mai ales, omul a făcut mari progrese în ceea ce priveşte organizarea raţională a naturii, astfel încât încearcă să extindă această organizare raţională şi asupra fiinţei proprii.

Se poate pune întrebare dacă nu a venit momentul ca omul, cu o responsabilitate crescută, să fie cel care reglementează transmiterea vieţii. Pentru a răspunde, magisteriul reflectează pornind de la doctrina căsătoriei.

Răspunsul se va face pornind de la lărgirea comisiei de studiu constituită de Papa Ioan XXIII în martie 1963.

II. Principii doctrinare
O viziune globală asupra omului

Problema natalităţii, ca orice problemă care priveşte omul, trebuie judecată deasupra oricărei perspective parţiale (biologice, psihologice, demografice sau sociologice), în lumina unei viziuni globale, care priveşte omul atât din punctul de vedere al vocaţiei sale naturale şi terestre, cât şi supranaturale.

Având în vedere că partizanii controlului artificial al naşterilor fac apel la conceptele de dragoste conjugală şi de paternitate responsabilă, se cuvin amintite adevăratele semnificaţii ale acestora.

Dragostea conjugală

Dumnezeu este Dragoste, şi Tatăl a tot ceea ce se află în cer şi pe pământ. Astfel, ipostaza divină constituie modelul atât a dragostei conjugale cât şi a paternităţii responsabile. Pentru creştin, sacramentul matrimonial are ca model uniunea dintre Hristos şi Biserică.

Caracteristicile dragostei conjugale

Dragostea conjugală trebuie să fie sensibilă şi spirituală, nu un simplu instinct sau sentiment. Este un act de voinţă liberă, destinat să se menţină şi să crească prin bucuriile şi durerile vieţii. Soţii devin o singură inimă şi un singur suflet, destinaţi fiind să ajungă împreună la perfecţiunea umană. Este dragoste fidelă şi exclusivă până la moarte. Dragoste fecundă, destinată să aducă noi vieţi. Copiii sunt cel mai important dar al căsătoriei.

Paternitatea responsabilă

Raţiunea şi voinţa trebuie să domine instinctul şi pasiunile.

Paternitatea responsabilă se exercită atât atunci când se ia decizia generoasă de a mări o familie numeroasă, dar şi atunci când se hotărăşte, din motive grave, evitarea unei noi sarcini. În ambele cazuri exerciţiul paternităţii responsabile presupune supunerea faţă de morala divină. Consorţii trebuie deci să-şi cunoască şi să-şi respecte datoriile faţă de Dumnezeu, faţă de ei înşişi, faţă de familie şi faţă de societate, într-o justă ierarhie de valori.

Se exclude aşadar, în sarcina transmiterii vieţii, ideea de dirijare a vieţii după bunul plac, ca şi cum viaţa onestă ar putea fi gestionată în deplină autonomie.

Respectarea naturii şi a finalităţilor actului matrimonial

Instituţia în care soţii transmitviaţa omenească este onestă şi demnă, chiar şi atunci când, din motive care scapă voinţei, se dovedeşte infecundă. Orice act matrimonial trebuie să rămână deschis transmiterii vieţii.

Două aspecte indisociabile: uniune şi procreaţie

Salvând ambele aspecte esenţiale, cel unitiv şi cel procreativ, actul conjugal îşi păstrează sensul deplin de dragoste adevărată.

Fidelitate faţă de planul divin

Folosirea căsătoriei în dezacord cu disponibilitatea transmiterii vieţii reprezintă o atingere adusă naturii intime a bărbatului şi a femeii, precum şi naturii intime a uniunii lor.

Aşa cum omul nu are asupra corpului său o stăpânire ilimitată, tot aşa nu are nici asupra facultăţii reproducătoare.

Mijloace ilicite de regularizare a naşterilor

Este absolut ilicită întreruperea procesului de generare deja angajat, şi îndeosebi avortul, fie el din raţiuni terapeutice. Este exclusă şi sterilizarea directă, fie ea şi temporară, atât la bărbat cât şi la femeie.

Caracterul licit al metodelor terapeutice

Biserica găseşte legitime mijloacele terapeutice care sunt necesare pentru îngrijirea organismului, chiar dacă din ele va decurge împiedicarea procreaţiei, pentru că această împiedicare nu este voită, ci un simplu efect.

Caracterul licit al recurgerilor la perioadele infecunde

Utilizarea ritmurilor naturale, cu recurgerea la perioadele infecunde, este legitimă.

“Biserica este coerentă cu ea însăşi, atât atunci când consideră licit recursul la perioadele infecunde, cât şi atunci când condamnă ca ilicită utilizarea metodelor direct contrarii fecundării, chiar inspirate de raţiuni care pot părea oneste şi grave. De fapt, cele două cazuri diferă complet unul de celălalt: în primul caz consorţii folosesc legitim o dispoziţie naturală, în celălalt caz ei împiedică desfăşurarea proceselor naturale.”

Grave consecinţe ale metodelor de regularizare artificială a natalităţii

Regularizarea artificială a natalităţii deschide calea degradării generale a moralităţii. Nu trebuie multă experienţă în cunoaşterea slăbiciunii umane pentru a şti că oamenii trebuie să fie încurajaţi pentru a fi fideli moralei şi nu să li se ofere un mijloc facil pentru eludarea ei.

Se poate întâmpla ca bărbatul, obişnuindu-se cu practicile anticoncepţionale, să piardă respectul pentru femeie.

Autorităţile publice nepăsătoare faţă de morală primesc în mâini un instrument foarte periculos. Cine ar putea reproşa ceva mai târziu unui guvern care va aplica la scară naţională ceea ce soţul şi soţia consideră că este bun pentru familia lor? În felul acesta, voind să evite dificultăţile individuale, familiale sau sociale întâlnite în observanţa legii divine, ar ajunge să lase la îndemâna autorităţilor publice sectorul cel mai personal al intimităţii conjugale.

În privinţa controlului naşterilor trebuie să se aplice “principiul totalităţii” în raport cu respectarea funcţiilor corporale, aşa cum a fost el expus de către Papa Pius XII.

Biserica – garant al valorilor umane autentice

Biserica nu este autoarea legii evanghelice, ci păstrătoarea ei, şi nu va putea niciodată să considere că este bun ceva ce este rău pentru om.

III. Directive pastorale

Biserica “Mater şi Magistra”

“Biserica, într-adevăr, nu poate avea, în raport cu oamenii, o conduită diferită de cea a Mântuitorului: le cunoaşte slăbiciunea, are compasiune pentru mulţime, îi primeşte pe păcătoşi; dar nu poate renunţa la învăţătura legii care este în realitate cea a unei vieţi omeneşti restituită adevărului originar şi aflată sub conducerea spiritului lui Dumnezeu.”

Posibilitatea respectării legii divine

Doctrina Bisericii asupra regularizării natalităţii va părea multora dificilă, ca să nu zicem imposibil de pus în practică. Ea cere aplicaţie şi efort, precum şi ajutorul lui Dumnezeu. Dar nu se poate nega în aceste eforturi o latură de înnobilare a omului şi binefăcătoare comunităţii umane.

Stăpânirea de sine

Practica dreaptă şi onestă a regularizării natalităţii cere soţilor o perfectă stăpânire de sine. Se impune fără îndoială o asceză. Însă această disciplină, departe de a dăuna dragostei conjugale, îi conferă o mai înaltă valoare umană.

Crearea unui ambient favorabil castităţii

“Tot ceea ce, în mijloacele moderne de comunicare socială, duce la excitarea simţurilor, la dereglarea moravurilor, precum şi orice formă de pornografie sau de spectacol licenţios, trebuie să provoace reacţia sinceră şi unanimă a tuturor persoanelor care au grijă de progresul civilizaţiei şi de apărarea bunurilor supreme ale spiritului uman. Şi degeaba ar încerca cineva să justifice aceste depravări pornind de la pretinse exigenţe artistice sau ştiinţifice, sau să se justifice pornind de la libertatea lăsată în acest domeniu de către autorităţile publice.”

Apel la puterile publice

Guvernanţilor, Biserica le transmite să nu permită degenerarea morală a popoarelor, şi să nu lase să se introducă în familie practici contrare legii naturale şi legii divine.

Oamenilor de ştiinţă

Sunt încurajaţi oamenii de ştiinţă care pot aduce o mare contribuţie instituţiei căsătoriei şi păcii conştiinţelor, încercând să clarifice în studiile lor diversele condiţii care favorizează o onestă regularizare a procreaţiei umane.

Soţilor creştini

Soţii creştini sunt uniţi prin sacramentul matrimoniului. Pentru ei, ca pentru oricine, este “strâmtă poarta şi îngustă calea care conduce la viaţă”.

Apostolat între cămine

Soţii trebuie să spună altor soţi cele bune.

Medicilor şi personalului sanitar

Biserica are întreaga stimă pentru medicii şi personalul sanitar care, în exerciţiul profesiei, pune mai presus exigenţele vocaţiei lor creştine.

Preoţilor

Aceştia trebuie să transmită doctrina evanghelică, fără a diminua în vreun fel învăţăturile christice.


Read more!

02 août 2008

René Guénon, Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse (note de lectură)

1. În Occident există multe dificultăți care se opun studiului aprofundat al doctrinelor orientale.

2. Chiar dacă nu există o rasă europeană în cel mai pur sens al cuvântului, există totuși o mentalitate europeană comună formată pe parcursul mai multor secole, prin influența greacă, romană și iudaică.

3. Nu există o civilizație orientală așa cum există o civilizaţie occidentală, ci mai multe civilizaţii orientale. Există totuşi destule elemente comune pentru a se vorbi de o mentalitate orientală, opusă mentalităţii occidentale.

4. Situaţia Occidentului în raport cu Orientul este cea a unei ramuri detaşate de trunchi, neexistând echivalenţă sau simetrie între termenii acestei opoziţii.

5. Diferenţa dintre Orient şi Occident pare să fi crescut mereu, dar ea este întrucâtva unilaterală, în sensul că doar Occidentul s-a schimbat – imutabilitatea Orientului.



6. Gândirea antică grecească poate fi înţeleasă prin comparaţie cu gândirea orientală, deoarece a împrumutat mult de la aceasta.

7. Îndepărtarea Occidentului de Orient nu este una constantă şi continuă. Au existat perioade de întrerupere şi epoci în care Occidentul a trăit din nou influenţa Orientului.

8. Prejudecata clasică: ideea preconcepută de a atribui grecilor şi romanilor originea oricărei civilizaţii. Occidentalilor le este imposibil să conceapă civilizaţii diferite de a lor şi de origine mai veche.

9. Nu există o civilizaţie, există numai civilizaţii. Civilizaţia occidentală este o civilizaţie printre altele, iar ceea ce se numeşte „evoluţia civilizaţiei” nu este decât evoluţia acestei civilizaţii.

10. Grecii au împrumutat totul de la orientali, singura lor originalitate fiind felul cum au expus lucrurile, într-un mod limitat la măsura puterii lor de înţelegere.

11. Grecii, ca şi occidentalii în general, sunt mult mai înclinaţi spre practic, mai puţin metafizicieni, spre deosebire de orientali. „Cunoaşterea” orientală vs. „cercetarea” occidentală.

12. Orientalii nu au, precum antichitatea greco-romană, cultul naturii, deoarece natura este doar lumea aparenţelor. Importanţa redusă acordată exeprimentării, întâlnită chiar şi în antichitatea europeană.

13. Relațiile între popoare, chiar îndepărtate, erau mult mai frecvente în antichitate decât se presupune de obicei. Nimeni nu poate presupune că filosofii greci ce au precedat epoca lui Alexandru nu cunoșteau doctrinele hinduse.

14. După Aristotel, influențele doctrinelor hinduse asupra filosofiei grecești devin tot mai limitate, întrucât aceasta se închide în contingent. Influențele orientale reapar la neo-platonicieni.

15. Cronologia reprezintă o problemă pentru orientalişti. Indienii sunt prea puţin preocupaţi de originalitate pentru a îşi data scrierile.

16. Orientaliştii au tendinţa de a reduce vechimea civilizaţiilor de care se ocupă.

17. Nu s-ar putea invoca faptul că nu se cunosc destule despre greci. Învăţăturile lor orale trebuie cu atât mai mult să fi provenit din Orient cu cât erau mai ezoterice.

18. Greşeala metodei „istorice”, ce are drept caracteristică luarea în considerare numai a rămăşiţelor materiale: dacă se descoperă un manuscris databil printr-o metodă oarecare, se dovedeşte doar că acesta nu e posterior acelei date, nu şi că nu e anterior. Prin extindere, ceea ce nu se descoperă niciodată nu înseamnă că nu a existat niciodată.

19. De asemenea, transmiterea orală precede transmiterea în scris: o învăţătură tradiţională este fixată în scris mult mai târziu. Din acelaşi motiv nu i se poate atribui un autor. Această situaţie poate să aibă motive multiple, nepresupunând în mod necesar absenţa scrierii.

20. Dacă adesea este dificil să situăm în timp o anumită perioadă din istoria unui popor vechi, este la fel de dificil şi să îi situăm în spaţiu.

21. Diferenţa dintre gândirea occidentală şi cea orientală se traduce şi în limbaj, de aici dificultatea studierii textelor orientale şi redării unor idei în limbile Occidentului. Acest lucru poate fi valabil chiar în cadrul aceleiaşi limbi, vorbite însă de un popor care şi-a schimbat mentalitatea.

22. Doctrinele orientale nu au „evoluat” deloc, în sensul în care occidentalii ar înţelege acest lucru. De aici imposibilitatea de a le aplica metoda istorică.

23. Orice expresie a unei gândiri oarecare este inevitabil imperfectă pentru că limitează şi restrânge ideile, închizându-le într-o formă definită ce nu le poate fi niciodată cu totul adecvată, ideea conţinând întotdeauna mai mult decât expresia sa. Trecerea de la o limbă la alta nu face decât să agrveze imperfecţiunea.

24. O doctrină trebuie studiată din interior. Acest lucru este mai uşor pentru doctrinele care s-au transmis regulat până în epoca noastră şi pentru care există interpreţi autorizaţi.

25. Orientul poate fi împărţit grosso modo în trei mari regiuni: Orientul Apropiat – lumea musulmană, Orientul Mijlociu - India şi Extremul Orient - China şi Indo China. Aceste diviziuni corespund la trei mari civilizaţii distincte şi independente.

26. Orientul Apropiat ocupă o parte a Asiei şi Africa de Nord, fiind un loc unde civilizaţia musulmană şi-a păstrat caracteristicile esenţiale şi limba tradiţională, araba. Se compune din grupul arab, grupul turc şi grupul persan.

27. În Orientul Mijlociu există doar civilizaţia indiană, având ca punct comun limba sanscrită şi o civilizaţie tradiţională.

28. Extremul Orient cuprinde civilizaţia chineză şi are ca limbă tradiţională chineza scrisă ce nu prezintă variaţiile chinezei vorbite.

29. Unitatea occidentală este o unitate de fapt, lipsită de orice principiu după ce a rupt legătura tradiţională de ordin religios care era pentru ea principiul tradiţional în Evul Mediu.

30. În Orient nu pot exista naţionalităţi deoarece în cadrul unei civilizaţii apariţia naţionalităţilor semnifică ruperea unităţii sale profunde. Naţionalităţile sunt specifice Occidentului modern.

31. Ideea de unitate a creştinătăţii se poate aplica identic unităţii musulmane, aceasta fiind civilizaţia orientală cea mai apropiată de Occident.

32. Unitatea civlizaţiei hinduse este de ordin pur şi exclusiv tradiţional (nu religioasă, ca în Islam), ea cuprinzând elemente ce aparţin unor rase sau unor grupuri etnice foarte diverse. Nu a existat o rasă ariană – termenul sanscrit arya este un epitet descriptiv aplicat oamenilor din primele trei clase, indiferent de apartenenţa etnică.

33. Civlizaţia chineză este singura a cărei unitate e în mod esenţial una de rasă.

34. Tradiţia, în sens larg, este atât cea scrisă cât şi cea orală, chiar dacă ea a fost la începturi transmisă exclusiv oral. De asemenea, se include în tradiţie întreg ansamblul instituţiilor de diferite ordine ce îşi au principiul în doctrina tradiţională.

35. Dacă ne referim la Orient, civilizaţia poate fi identificată cu tradiţia, însă acest lucru nu mai este valabil pentru Occident.

36. Religia este „ceea ce leagă”, atât oamenii între ei cât şi omul de un principiu superior.

37. Chiar în antichitatea greco-romană religia era asociată cu ansamblul instituţiilor sociale, în care recunoaşterea „zeilor cetăţii” şi respectarea formelor cultuale legal stabilite constituiau condiţii fundamentale şi garantau stabilitatea. Exista însă de pe atunci ceva neînţeles în legătură cu principiul pe care se bazau toate acestea.

38. Neînţelegerea a făcut ca simbolurile să degenereze în simple alegorii şi să ia naştere, astfel, „miturile”, legende despre care fiecare putea să creadă ce voia, în ciuda prescripţiilor legale – formalism exterior incomprehensibil, religia ca o chestiune exclusiv socială.

39. „Zeii cetăţii” devin la romani „zeii Imperiului”. Creştinismul este una dinte puţinele religii persecutate doarece nerecunoscând zeii Imperiului, submina fundamentele istituţionale.

40. Tradiţia iudeo-creştină, adoptând cuvântul „religie” din limba latină, i-a impus un nou sens, în care dominantă este semnificaţia de legătură cu un principiu superior, nu cea de legătură socială.

41. Încercările de definire a religiei au în comun un inconvenient: se aplică unor lucruri extrem de diferite, dintre care unele nu au absolut nimic religios în realitate.

42. Religia comportă în mod necesar reunirea a trei elemente de ordine diferite: o dogmă, o morală, un cult. Primul formează partea intelectuală a religiei, al doilea partea sa socială, în vreme ce al treilea participă în egală măsură la ambele.

43. Noţiunea de dogmă se aplică propriu-zis unei doctrine religioase; ea comportă un element intelectual dar şi unul sentimental, de unde şi referirea la „credinţă”, prin excelenţă sentimentală.

44. În morală, sentimentul devine aproape exclusiv.

45. Riturile au un caracter intelectual în măsura în care sunt privite ca expresie a doctrinei şi caracter social în calitatea lor de „practici”.

46. Datorită provenienţei, termenul de religie este greu de aplicat în afara iudaismului, creştinismului şi islamului.

47. Nu se poate admite că religia este exclusiv un fapt social: componenta socială este secundară în raport cu cea doctrinară.

48. Spre deosebire de religie, metafizicii îi lipseşte componenta sentimentală, ea fiind pur intelectuală.

49. Metafizica este în mod esenţial cunoaşterea universalului. Ea nu poate fi definită deoarece este nelimitată, iar a defini înseamnă a închide în limite.

50. Metafizica este cunoaştere, iar nu ştiinţă. Distincţia metafizică – ştiinţă este în fond distincţia particular – universal. Domeniul unei ştiinţe se poate întinde indefinit, fără a ajunge vreodată să aibă un punct comun cu metafizica, întrucât cele două sunt situate pe planuri diferite.

51. Obiectul metafizicii nu are nimic în comun cu obiectul unei ştiinţe: el este imuabil, neinfluenţat de timp sau spaţiu.

52. Metafizica nu admite o „descoperire”. Tot ceea ce poate fi cunoscut a putut fi cunoscut de către unii oameni în toate epocile. Din acest motiv ideil de progres şi evoluţie nu pot avea nicio semnificaţie în cadrul metafizicii. Aceasta implică inaplicabilitatea metodei „istorice” la metafizică.

53. Metafizica nu participă la relativitatea ştiinţelor, ea implică certitudinea absolută drept caracter intrinsec – nu admite ipoteze şi, de aceea, adevărurile sale nu sunt contestabile.

54. Adevărurile metafizice nu pot fi înţelese decât prin intuiţie, dar o intuiţie diferită de ceea ce se înţelege astăzi prin acest cuvânt – este o intuţie intelectuală, intelectul pur al lui Aristotel.

55. Distincţia dintre cunoaşterea metafizică şi cunoaşterea ştiinţifică: prima este a intelectului pur, având drept domeniu universalul; a doua este a raţiunii, având drept domeniu generalul, adica individualul extins

56. Spre deosebire de Occident, în Orient lipseşte punctul de vedere propriu-zis religios, ce ar face posibilă existenţa teologiei. În Occident, dimpotrivă, lipseşte aproape în totalitate punctul de vedere metafizic. Din acest motiv nu se pune niciunde problema raportului metafizicii cu teologia.

57. Punctul de vedere metafizic fiind singurul cu adevărat universal, înseamnă că punctul de vedere teologic este şi el, ca toate celălalte, oarecum specializat şi limitat.

58. Occidentalii, chiar şi cei care au fost metafizicieni până la un anumit punct, nu au cunoscut niciodată metafizica totală.

59. Teologia are, spre deosebire de metafizică, o componentă sentimentală; „misticismul” religios este prin excelenţă sentimental, motiv pentru care nu este întâlnit în Orient.

60. Doctrina teologică occidentală este sentimentală, deci decăzută faţă de doctrina metafizică pură; acest lucru este oarecum normal, ea adresându-se în timpurile moderne unor oameni sentimentali prin excelenţă, religia răspunzând nevoii de „consolare” a acestora.

61. Punctul de vedere teologic este o particularizare a punctului de vedere metafizic, particularizare ce implică o alterare proporţională.

62. Simbolismul este mult mai constat folosit în gândirea orientală decât în cea occidentală, fiind un mijloc de expresie mai puţin limitat decât limbajul uzual – este limbajul metafizic prin excelenţă.

63. Riturile sunt simboluri dar, în același timp, posedă ele însele o eficacitate proprie, ca mijloace ce acționează în vederea atingerii scopului. Ritul est un simbol „acţionat”.

64. A lua simbolul însuşi drept ceea ce reprezintă, prin incapacitatea de a se ridica până la semnificaţia sa pur intelectuală, este confuzia în care rezidă rădăcina oricărei idolatrii. Este cazul vestigiilor oricărei religii al cărei sens a fost uitat şi, mai ales, al oricărei religii pe care neînţelegerea adepţilor o reduce la un simplu formalism exterior.

65. La fel ca şi idolul, mitul este un simbol neînţeles: unul este în ordinul figurativ ceea ce altul este în ordinul verbal.

66. Chiar şi atunci când a existat metafizică în Occident, s-a încercat a fi închisă în graniţele filozofiei. Aceasta denotă o necunoaştere a adevăratei sale importanţe: totul absolut nu poate fi o parte a ceva – metafizica nu poate fi o ramură a filozofiei.

67. Punctul de vedere al filozofiei moderne nu prezintă nicio diferenţă cu adevărat esenţială faţă de punctul de vedere ştiinţific.

68. Încercarea de a fonda ştiinţele în mod direct pe metafizică este inutilă: chiar relativitatea punctelor lor de vedere constitutive le asigură, în această privinţă, o anumită autonomie. Excepţie fac logica şi matematicile – principiile aplicate de ele sunt derivate din principiile universale.

69. Metafizica scapă principiilor logicii deoarece, datorită universalităţii sale, nu poate fi dependentă de nicio altă ştiinţă. Totuşi, expunerea sa, în măsura în care este posibilă, nu poate fi făcută decât în mod discursiv şi raţional.

70. Morala filozofică este lipsită de orice utilitate, fiind întocmită de către filosofi doar pentru a-şi pune conduita sa şi pe cea a semenilor săi în acord cu propriile idei şi, mai ales, cu propriile sentimente.

71. Metafizica trebuie distinsă şi de diferitele sisteme filosofice: ea exclude în mod necesar orice sistem, care nu poate fi decât limitat şi închis. De asemenea, un sistem este întotdeauna al cuiva, fiind pur individual.

72. Pseudo-metafizica: tot ceea ce, în sisteme filozofice, se prezintă cu pretenţii metafizice, total nejustificate datorită formei sistemice înseşi, care ajunge să lipsească acest gen de concepţii de orice importanţă metafizică reală.

73. Înaintea concepţiei carteziene, dualitatea spirit-materie nu a fost niciodată considerată ca absolută şi ireductibilă. Discuţia între spiritualişti şi materialişti degenerează într-o simplă ceartă – cele două soluţii moniste opuse nu consituie decât două feţe ale unei soluţii duble, de altfel cu totul insuficientă.

74. Acestor concepţii trebuie să le fie opusă doctrina non-dualistă: ea consideră ambii termeni, în mod simultan, în unitatea unui principiu comun de ordin mai universal în care sunt conţinuţi în egală măsură, ca fiind complementari printr-un fel de polarizare ce nu afectează unitatea esenţială a acestui principiu.

75. În anumite şcoli de filosofie din Grecia antică exista diferenţa între două aspecte: exoterismul cuprindea ceea ce era mai elementar, mai uşor comprehensibil şi susceptibil de a fi pus mai pe larg la îndemâna tuturor, exprimat prin învăţatura scrisă şi ezoterismul, mai profund şi de un ordin mai înalt, adresat unor discipoli regulaţi, obiect al unei învăţături orale.

76. Dacă se ia în considerare o accepţiune mult mai largă a acestor termeni, se poate spune că spiritul unei doctrine oarecare este de natură ezoterică, pe când litera sa este de natură exoterică.

77. În unele doctrine religioase se poate aplica această distincţie şi în sensul ei precis (islamism, iudaism). Dacă se trece la doctrine mai orientale, distincţia nu se poate aplica în acelaşi mod, pentru unele fiind chiar cu totul inaplicabilă.

78. În India tradiţia este prea unitară pentru a se prezenta, nu doar în două corpuri de doctrină separate, ci chiar sub două aspecte complementare de acest gen.

79. Intuiţia intelectuală este deopotrivă mijlocul cunoaşterii şi cunoaşterea însăşi, subiectul şi obiectul fiind unificate şi identificate în ea. A cunoaşte şi a fi nu sunt, în fond, decât unul şi acelaşi lucru.

80. În orice doctrină metafizică completă, teoria este întotdeauna însoţită sau urmată de o realizare efectivă, căreia îi este doar baza necesară.

81. Realizarea mistică – aşa cum se prezintă ea sub aspect religios, cu limitările sale esenţiale – este singura cunoscută în lumea occidentală.

82. Sunt hinduși toți cei care aderă la aceeași tradiție, cu condiția ca ei să fie calificați așa cum trebuie pentru a adera la ea în mod real și efectiv, nu numai în mod exterior și iluzoriu.

83. Înainte de a se stabili în India, această tradiție a suferit o sciziune: ramura separată, cea iraniană, a devenit mazdeistă. Începând din acest moment, tradiția regulară poate fi numită în mod propriu ”hindusă”.

84. Este greșită opinia acelor orientaliști care presupun că în doctrina hindusă au exista o succesiune de deviații sau alterări, incompatibile cu regularitatea tradițională. În realitate, tradiția hindusă a fost întotdeauna și nu a încetat să fie fondată în mod esențial pe Veda.

85. Numele de Veda este aplicat într-un mod general tuturor scrierilor fundamnetale ale tradiției hinduse. Aceste scrieri sunt împărțite în patru culegeri: Rg-Veda, Yajur-Veda, Sama-Veda, Atharva-Veda.

86. Chestiunea datei când au fost scrise diferitele părți ale Vedei nu are o importanță reală deoarece înaintea scrierii textului trebuie luată în considerare o perioadă de transmitere orală de o lungime indeterminată. Nici autorul care le-a formulat nu are importanță, de vreme ce această tradiție este în mod esențial de ordin supra-individual.

87. Ortodoxia și heterodoxia pot fi considerate nu numai din punct de vedere religios, ci și din punctul de vedere mult mai general al tradiției, cum se face în India. Pentru ceea ce ține de metafizică, heterodoxia unei concepții nu este în fond decât falsitatea sa, ortodoxia fiind una cu cunoașterea veritabilă.

88. În India Veda constituie criteriul ortodoxiei.

89. Buddhismul pare mai puțin îndepărtat de concepțiile occidentale decât celelalte doctrine ale Orientului. Acest lucru explică predilecția orientaliștilor pentru el.

90. Buddhismul nu este nici religie, nici filosofie, deși, mai ales în formele sale decăzute preferate de orientaliști, este mai apropiat de una sau de cealaltă decât doctrinele tradiționale hinduse.

91. Buddhismul este comparabil cu o religie dintr-un singur punct de vedere – introducerea unui element sentimental. Există o legătură între forma sentimentală a unei doctrine și tendința ei spre difuziune, tendință prezentă în buddhism ca și în alte religii.

92. India nu a fost niciodată buddhistă, cum pretind în general orientaliștii.

93. Școlile buddhiste pot fi împărțite în două mari diviziuni: Mahayana și Hinayana, traduse cel mai exact prin ”Calea Mare” și ”Calea Mică”. Doar Mahayana poate fi privită ca reprezentând o doctrină completă, încluzând latura propriu-zis metafizică. Hinayana apare ca o doctrină redusă la aspectul ei exterior.

94. Stă în obiceiul orientaliștilor ca, atunci când se află în prezența a ceva căruia nu știu să îi determine exact caracterul sau originea, să iasă din încurcătură aplicându-i etcheta ”buddhist”.

95. Buddhismul a dispărut din India deoarece era destinat popoarelor neindiene – era firesc să preia de la hinduism elementele ce trebuiau adaptate și transmise mai departe iar apoi să dispară.

96. Dharma, în semnificația cea mai generală, nu desemnează decât ”un mod de a fi”. El este, într-un grad sau altul, conformitatea la natura esențială a ființelor, realizată în constituția ierarhic ordonată a ansamblului lor. În consecință, el este de asemenea echilibrul fundamental ce rezultă din această ierarhizare, la care se reduce noțiunea de justiție însăși când este curățată de caracterul său specific moral.

97. Adharma nu este păcatul sau răul în sens moral, străine hinduismului, ci numai non-conformitatea cu natura ființelor, dezechilibrul.

98. Se poate accepta traducerea cuvântului dharma prin ”lege”. Legea poate fi considerată ca o voință universală, care se manifestă, în fiecare ciclu cosmic, ca Manu ce dă acestui ciclu propria lege.

99. Când se ajunge la aplicația socială, legea va fi formulată într-un cod sau sastra. În timp ce textele vedice sunt desemnate prin termenul de sruti, care echivalează cu intuiția intelectuală pură și imediată, dharma-sastra aparține doar clasei de scrieri tradiționale numite smriti, echivalent al conștiinței raționale.

100. Casta, desemnată indistinct prin termenii jati și varna, este o funcție socială determinată de natura proprie a fiecărei ființe umane.

101. Ființa individuală este privită ca un compus din două elemente: nama – numele și rupa – forma, esența și substanța individualității.

102. Namika, ceea ce se raportează la nume, este ansamblul calităților ce aparțin propriu-zis individului; gotrika, ceea ce aparține familiei, este ansamblul calităților pe care omul le primește de la ereditatea sa.

103. Cunoașterea naturii proprii individuale trebuie să permită atribuirea funcției ce se cuvine fiecăruia. Ceea ce este o ființă în mod potențial de la nașterea sa, ea va fi de-a lungul întregii sale existențe individuale.

104. Ierarhia socială trebuie să reproducă în mod analogic constituția Omului Universal.

105. Brahmana reprezintă în mod esențial autoritatea spirituală și intelectuală; Ksatriya, puterea administrativă, presupunând și atribuțiile judiciare și militare și în care funcția regală este gradul cel mai înalt; Vaisiya, ansamblul diverselor funcții economice: agricole, industriale, comerciale și financiare; Sudra îndeplinesc toate muncile necesare pentru a asigura subzistența pur materială a comunității.

106. Participarea la tradiție nu este pe deplin efectivă decât în cazul primelor trei caste. Pentru Sudra participarea este indirecta si virtuală, rezultând doar din raporturile lor cu castele superioare.

107. Principiul impersonal, absolut universal, este desemnat ca Brahma; ”personalitatea” divină, o specificare a primului principiu, implicând un mai mic grad de universalitate este numit Isvara.

108. Neînțelegerea ce dă naștere antropomorfismului poate avea ca rezultat identificarea ”atributelor divine” cu tot atâția ”zei”, cu entități concepute individual, cărora li se atribuie o existență independentă. Nicio doctrină tradițională nu a fost niciodată politeistă în esența sa.

109. Isvara este considerat sub o triplicitate de aspecte principale, care constituie Trimutri: Brahmā este Isvara ca principiu producător al ființelor manifestate, Vișnu este Isvara ca principiu animator și conservator al ființelor vii, Șiva este Isvara ca principiu transformator.

110. Pentru a se situa din punctul de vedere cel mai bine adaptat propriilor posibilități, fiecare va putea să acorde preponderență uneia sau alteia dintre funcții, mai ales uneia dintre cele două funcții complementare ale lui Vișnu și Șiva; de aici distincția dintre vișnuism și șivaism.

111. Fiecare dintre aspectele divine este privit ca fiind înzestrat cu o putere sau energie proprie, numită sakti: sakti a lui Brahmā este Sarasvati, cea a lui Vișnu e Lakshmi, cea a lui Șiva e Parvati.

112. Shaiva și Vaisnava își au deoporivă, printre scrierile smriti, propriile lor scrieri: Purana și Tantra. Oricare ar fi calea aleasă dintre acestea, scopul ei final este întotdeauna același: o realizare efectivă de ordin metafizic.

113. În aceeași doctrină tradițională coexistă o multiplicitate de puncte de vedere ce nu afectează cu nimic această unitate. Darsana reprezintă în hinduism aceste puncte de vedere, și nu sisteme filosofice cum le interpretează orientaliștii.

114. Se vor putea grupa întotdeauna punctele de vedere secundare în jurul punctelor de vedere principale și doar cele din urmă se vor lua în calcul separat, ca ramuri ale studiului doctrinei.

115. Vedanga sunt științe auxiliare ale Vedei și fac parte din smriti. Ele sunt: siksha - știința articulării corecte și a pronunției exacte; chhandas - știința prozodiei; vyakarana – gramatica; nirukta – explicarea termenilor importanti sau dificili întâlniți în textele vedice; jyotisa – astronomia și astrologia; kalpa – ansamblul prescripțiilor raportate la îndeplinirea riturilor.

116. Upaveda desemnează cunoștiințele de ordin inferior, dar întemeiate pe o bază tradițională, cunoștiințe de ordin practic: ayur-veda – medicina; dhanur-veda - știința militară; gandharva-veda – muzica; sthapatya-veda – arhitectura și mecanica.

117. Cele șase darsana sunt: nyaya și vaisesika, sankya și yoga, mimansa si vedanta.

118. Sensul cuvântului nyaya este de ”logică” și de ”metodă”. Logica hindusă are însă o deschidere mult mai mare decât cea a occidentalilor.

119. Logica include în punctul său de vedere lucrurile considerate drept ”obiecte de probă” – padartha. Primul padartha este pramana, desemnând mijloacele legtime de cunoaștere în ordinul rațional. Al doilea este prameya, ”ceea ce este de dovedit”, ceea ce este susceptibil de a fi cunoscut prin unele din aceste mijloace.

120. Părțile unui argument corect: pratijna – aserțiunea ce trebuie dovedită, hetu – rațiunea sa justificativă, udaharana – exemplul ce vine în sprijinul acestei rațiuni, upayana – aplicația la cazul special al aserțiunii, nigamana – concluzia.

121. În vreme ce silogismul grec nu se raportează decât la noțiunile lucrurilor, argumentul hindus trimite în mod mai direct la lucrurile înseși. Logica hindusă nu ia în discuție doar modul în care concepem noi lucrurile, ci mai mult lucrurile în măsura în care sunt concepute de noi, ideea noastră fiind inseparabilă de obiectul său.

122. Vaiseșika este constituit din cunoașterea lucrurilor individuale ca atare, considerate în mod distinctiv, în existența lor contingentă. Legătura cu principiile marchează diferența dintre vaiseșika și stiința occidentală.

123. Ca și Nyaya, Vaiseșika ia în considerare un număr de padartha, dar care nu coincid cu cei ai Nyayei. Primul dintre aceștia e dravya, tradus prin ”substanță”. Al doilea este guna, atributele ființelor manifestate numite de scolastici ”accidente”. Al treilea este karma – acțiunea, un mod de a fi al substanței.Al patrulea, samanya – suprapunerea genurilor. Mai sunt viseșa – particularitatea sau diferența și samavaya – agregarea.

124. Ansamblul celor șase padartha constituite bhava sau existența, opusă lui abhava sau non-existența.

125. Sankhya se raportează la domeniul naturii, al manifestării universale, dar considerată de această dată în mod sintetic, pornind de la principiile ce îi determină producerea.

126. Punctul său de plecare este prakriti sau pradhana, subtanța universală, nediferențiată și nemanifestată în sine, dar din care provin toate lucrurile prin modificare. Principiile următoare reprezintă modificări ale sale în diferite grade.

127. Ultimul principiu este purușa, cu totul independent de precedentele: toate lucrurile manifestate sunt produse de prakriti însă, fără prezența lui purușa, ele ar avea o existență pur iluzorie.

128. Prakriti prezintă trei guna sau calități constitutive care sunt în echilibru perfect în nediferențierea sa primordială. Orice manifestare reprezintă o ruptură a echilibrului, iar ființele participă la cele trei guna in diverse grade.

129. Cele trei guna sunt: sattva – conformitatea cu esența pură a Ființei; rajas – tendința expansivă; tamas – obscuritatea.

130. Cuvântul yoga înseamnă ”unire”. Desemnează unirea efectivă a ființei umane cu Universalul, acesta fiind scopul acestei darsana a cărei formulare în sutra este atribuită lui Patanjali.

131. Yoga completează Sankhya prin introducerea concepției despre Isvara, care, fiind identic cu Ființa universală, pemite unificarea, mai întâi a lui Purușa, și apoi a lui Purușa și Prakriti, Ființa universală fiind principiul lor comun și dincolo de această distincție.

132. Realizarea metafizică constă în identificarea prin cunoaștere. De aceea Yoga ia ca punct de plecare ekagrya, ”concentrarea”.

133. Dintre toate mijloacele preliminare, cunoașterea teoretică este singura indispensabilă. Apoi, în realizarea însăși, concentrarea este cea mai importantă.

134. Yogin este doar cel care a realizat unirea perfectă și definitivă. Puterile speciale pe care le pot avea aceștia nu sunt decât accidente ce aparțin domeniului ”marii iluzii”.

135. Cuvântul Mimansa înseamnă reflecție profundă; se aplică în mod general studiului reflectat de Veda, ce are ca scop determinarea sensului exact al lui sruti și desprinderea consecințelor implicate de el.

136. Expunerea acestui darsana este atribuită lui Jaimini, metoda urmată fiind următoarea: opiniile eronate asupra problemei sunt mai întâi dezvoltate, apoi respinse, adevărata soluție fiind dată în final ca o concluzie.

137. Mimansa trebuie să stabilească probele și rațiunile de a fi ale dharmei, în conexiunea sa cu karya sau ”ceea ce trebuie îndeplinit”.

138. La Mimansa se raportează cel mai direct Veda-anga, științele auxiliare ale Vedei.

139. Pentru ca o acțiune să poată avea rezultate viitoare, trebuie să aibă în chiar momentul realizării un efect imperceptibil în prezent, dar care, subzistând, va produce ulterior rezultatul perceptibil. Acest efect imperceptibil e numit apurva.

140. Apurva poate rămâne legat de ființa ce a realizat acțiunea, ca un element constitutiv al individualității sale sau poate să iasă din limitele acestei individualități pentru a intra în domeniul energiilor de ordin cosmic, revenind apoi la punctul său de plecare sub forma unei reacții de aceeași natură ca acțiunea inițială, restabilind astfel echilibrul.

141. Vedanta înseamnă ”sfârșitul Vedei”, în dublul sens de concluzie și scop. Upanișadele, pe care se bazează Vedanta, alcătuiesc ultima parte a textelor vedice, învață scopul ultim al cunoașterii tradiționale integrale, eliberate de aplicațiile particulare și contingente. Nu este vorba decât de o apropriere de această cunoaștere, care este de fapt incomunicabilă și nu poate fi atinsă efectiv decât printr-un efort personal.

142. În metafizica totală, teoria și practica nu se separă niciodată complet.

143. Vedanta a fost coordonată în mod sintetic în Brahma-sutra, atribuită lui Badarayana.

144. Scopul suprem este mokșa sau mukti, ”eliberarea”, adică identificarea perfectă cu universalitatea.

145. Acțiunea nu poate avea consecință decât în domeniul acțiunii, neputând avea deci ca efect eliberarea de acțiune și dobândirea ”eiberării”.

146. Casta superioară a Brahmanilor are ca funcție esențială păstrarea și transmiterea doctrinei tradiționale. Ceilalți indivizi depind în mod esențial de păstrătorii tradiției.

147. Aceasta este și explicația ce îl leagă pe discipol de maestru, o ”paternitate spirituală”, actul ritual și simbolic prin care debutează fiind o ”a doua naștere”.

148. Modul în care este considerată doctrina în întregul ei implică necesitatea învățăturii orale și directe.

149. Modurile învățăturii tradiționale, care o fac nu atât ezoterică, cât mai degrabă inițiatică, se opun oricărei răspândiri nechibzuite, mai debrabă dăunătoare decât utile.

150. Orientaliștilor occidentali le lipsește competența pentru tot ce depășește domeniul simplei erudiții.

151. Cele câteva rezultate valabile la care au putut ajunge orientaliștii nu compensează prejudiciul pe care ei îl aduc intelectualității în general, blocând căile care i-ar duce mai departe pe cei capabili să le urmeze.

152. Există aici o teamă instinctivă față de tot ceea ce depășește erudiția și ar putea arăta cât este ea de mediocră și puerilă în fond, dublată de interesul în menținerea monopolului științei occidentale.

153. ”Știința religiilor” folosește în mod eronat termenul de religie, pretinzând să reunească sub același nume toate doctrinele tradiționale, de orice natură ar fi ele.

154. Pretinsa știință a religiilor se bazează pe câteva postulate: e admis că orice doctrină a trebuit să înceapă prin ”naturalism”, elaborând astfel teoriile miturilor.

155. Spiritul evoluționist este inerent metodei istorice: o aplicație a sa e acea teorie conform căreia concepțiile religioase ar trebui să parcurgă în mod necesar o serie de faze succesive, principalele fiind fetișismul, politeismul și monoteismul.

156. Orice doctrină tradițională este o doctrină a unității sau a non-dualității, care devine monoteistă când se vrea a fi parcursă în mod religios.

157. Diversele demersuri teosofiste discreditează doctrinele cu adevărat metafizice și, pe de altă parte, au o influență nefastă asupra spiritelor mai slabe și a inteligențelor mai puțin solide care le iau în seamă.

158. Ideea reîncarnării, adoptată de teosofiști, nu are acoperire în nicio doctrină metafizică.

159. Există anumite mișcări care, deși își au originea în India, sunt tot de inspirație occidentală și în care au o parte preponderentă influențele politice. Astfel, spre exemplu, în sec. XIX s-a fondat o Biserică Hindusă Reformată și în care a fost organizat un cult copiat după cel protestant.

160. S-au produs astfel o serie de deformări ale Vedantei, întotdeauna în sensul aproprierii de Occident.

161. Este excesivă în Occident tendința de a lega ideile de indivizi, asupra ideilor răsfrângându-se astfel simpatia sau antipatia resimțite pentru cel care le-a conceput. Această tendință nu are, însă, nicio justificare.



Read more!