Matgioi, Ultimele cuvinte ale Înţeleptului (text integral)

... Oamenii raselor îndepărtate ale Occidentului au declarat că toată Ştiinţa este vrednică de a fi dorită de către toţi. De aceea ei s-au aruncat fără preget în vârtejul noţiunilor acumulate de întreaga umanitate. În acest atac fără cuget al tuturor fortăreţelor Ideii, în această compilaţie dezordonată a tuturor scrierilor şi a tuturor verbelor, şi-au pierdut ghidul infailibil al spiritului de sinteză. Rămânând abia la jumătatea ascensiunii până la vârful munţilor pe care ar fi trebuit să-i urce, nu au ajuns să admire priveliştea care se descoperă în întregime doar în ochii savantului veritabil. De aceea au pus slăbiciunea vederii lor pe seama imperfecţiunii lucrurilor, şi au stabilit limite imposibil de trecut pentru cunoaşterea omenească.

Graţie cunoaşterii insuficiente pe care o aveau, au negat secretele ştiinţei totale. Atunci, alţi oameni ai aceloraşi ţări au declarat că răspândirea ştiinţei este rea. Au comparat-o cu o otravă care, dozată de o mână experimentată, fortifică organismul sau pune în mişcare inteligenţa, în timp ce, luată de un neîndemânatec, aruncă unul împotriva altuia elementele omeneşti revoltate, şi distruge fiinţa într-o sfâşiere furioasă.

Cu toate acestea, frăţioare, niciun nivel al Ştiinţei nu este dăunător, cu condiţia să fie înţeles. Adică nu trebuie să urcăm la a doua treaptă a cunoştinţelor decât după ce ne simţim siguri de prima. Aproape totul este de neînţeles pentru om, dar nimic nu este ininteligibil. Cu alte cuvinte, ignoranţa ta nu este imputabilă înălţimii conceptelor, ci inferiorităţii tale personale. Deci nu trebuie niciodată să ne temem să lucrăm ca să le dobândim. Lucrul de care trebuie să ne temem, este că nu suntem pregătiţi pentru asta, căci nu trebuie să ne pregătim doar intelectul, ci şi inima şi corpul.

Matgioi, La Voie rationnelle (note de lectura)

1907

Chapitre I. Laotseu

L’orgueil individuel est la chose qui est, dans toute la race jaune, la plus inconnue.

Le respect des Ancêtres morts.

La solidarité avec les vivants.

Dans la caste philosophique, on s’applique moins à être l’inventeur hardi de nouvelles conceptions que le fils pieux et le gardien incorruptible de la conception primitive et traditionnelle.

Tous les systèmes philosophiques chinois sont issus du premier système philosophique qui fut exprimé, c’est-à-dire du Yiking de Fohi et de Wenwang.

Tous les chefs d’école se sont déclarés modestement des « frères cadets » des grands maîtres du passé. Ils ont déclaré apporter une adaptation adéquate à l’époque, se défendant de la moindre innovation.

Lista faptelor negative enumerate în Cartea Kan-Ing

Să creezi gânduri lipsite de dreptate; să acţionezi fără motiv; să fii rău şi să te consideri pentru asta abil; să ai o inimă crudă şi să distrugi viaţa; să deteşti pe ascuns pe cei înţelepţi; să-i dispreţuieşti pe ascuns pe cunoscători şi pe bătrâni; să formulezi injurii la adresa profesorilor; să mergi împotriva şefilor fireşti; să-i păcăleşti pe cei simpli şi să-ţi calomniezi prietenii; să abuzezi, să minţi, să falsifici, să furi; să-ţi vorbeşti familia de rău; să fii dur, violent şi lipsit de solidaritate; să-ţi mulţumeşti doar dorinţele; să confunzi cu bună ştiinţă raţiunea şi contrariul ei; să ignori ceea ce trebuie să reţii sau să laşi deoparte; să-i jefuieşti pe cei slabi în folos personal; să-i măguleşti pe cei mari şi să li te supui fără reflecţie; să uiţi binefacerile primite; să-ţi hrăneşti şi să-ţi întreţii ura; să dispreţuieşti viaţa orfanilor lui Dumnezeu; să nu te conformezi tradiţiei ţării; să acorzi demnităţi celor ce nu sunt vrednici; să-i pedepseşti pe cei nevinovaţi; să iei bunul altuia; să complotezi căderea altuia; să-ţi omori duşmanul lipsit de apărare; să masacrezi prizonierii; să exilezi oamenii drepţi; să-i pierzi pe cei înţelepţi; să-i insulţi pe cei abandonaţi; să-i oprimi pe cei slabi; să primeşti daruri pentru a încălca legile; să-l condamni pe cel drept şi să-i dai dreptate celui nedrept; să confunzi greşelile uşoare cu greşelile grave; să condamni la moarte cu pasiune şi mânie; să-şi cunoşti greşeala şi să perseverezi; să cunoşti dreptatea şi să nu i te supui; să-l acuzi pe altul pentru crima ta; să împiedici meşteşugarul să-şi practice meşteşugul; să-i critici şi să-i calomniezi pe înţelepţi; să ataci şi să ultragiezi Calea şi Virtutea; să vânezi păsările cu săgeata şi să mergi la vânătoare; să vânezi insecte; să sperii păsările adormite; să astupi vizuinile şi să distrugi cuiburile; să omori femelele gestante; să distrugi ouăle; să doreşti nefericirea altor oameni; să dăunezi meritului altora; să-i dai de gol pe alţii şi să te protejezi tu însuţi; să-i înjoseşti pe alţii şi să te preamăreşti pe tine; să răsplăteşti binele cu răul; să ai grijă de interesul tăi şi să neglijezi interesul general; să-ţi arogi talentele altuia; să ascunzi talentele altuia; să le faci publice imperfecţiunile; să le dezvălui secretele; să-i împingi să-şi risipească bunurile; să bagi zâzanie între cei ce sunt rude apropiate; să pui mâna pe patrimoniul altuia; să-i ajuţi pe alţii să acţioneze rău; să te dedai violenţei şi să abuzezi de autoritatea pe care o ai; să-i umileşti pe alţii cu mărirea ta; să distrugi ceea ce este în germene şi ceea ce este copt; să rupi înţelegerile altuia; să te îmbogăţeşti prin violenţă şi să te lauzi cu asta; să nu-ţi pară rău de nedreptatea făcută decât când eşti pedepsit; să-ţi atribui tot binele; să cucereşti o glorie uzurpată; să ascunzi o inimă trădătoare; să calomniezi oamenii de mare virtute; să-ţi maschezi imperfecţiunile; să abuzezi de forţă pentru a constrânge şi a oprima; să fii crud; să chinuieşti, să răneşti, să iei viaţa; să diminuezi fără folos materia existentă; să omori animale folositoare în afara ritualurilor; să risipeşti sau să distrugi cereale; să oprimi fiinţele vii cu munci şi necazuri; să-i ruinezi pe oameni şi să-ţi însuşeşti bunurile lor; să deturnezi cursul râurilor şi să provoci incendii în locurile populate; să tulburi planurile şi să distrugi munca altora; să distrugi instrumente profesionale pentru a-i împiedica pe oameni să se servească de ele; să doreşti nefericirea şi exilul celor ce sunt fericiţi şi glorioşi; să doreşti mizeria bogaţilor; să cunoşti frumuseţea şi să doreşti să ţi-o însuşeşti pe ascuns; să doreşti moartea celor cărora le eşti dator; să-i vezi pe ceilalţi imperfecţi sau netrebnici şi să râzi de asta; să cunoşti inteligenţa şi virtutea şi, în loc să le lauzi, să le ascunzi şi să li te opui; să faci o figurină care să semene cu un om pentru a-l chinui; să otrăveşti izvoarele din păduri; să ai ranchiună împotriva celor care te-au crescut; să-i refuzi şi să fii lipsit de respect faţă de tata şi cei mai mari din familie; să iei cu forţa ceea ce aparţine altora; să iei bunul altuia prin viclenie; să-ţi faci avere din furt; să avansezi prin fraudă sau şiretenie; să-i recompensezi sau să-i pedepseşti pe cei care nu merită; să cultivi relaxarea sau plăcerile excesive; să-i jefuieşti pe inferiori; să produci spaimă şi repulsie; să acuzi pe cineva în faţa Cerului pentru propriile tale greşeli; să işti certuri; să te asociezi într-un scop rău; să urmezi sfaturile femeilor opunându-te astfel tradiţiilor strămoşilor; să abandonezi ceea ce este vechi pentru ceea ce este nou; să gândeşti într-un fel şi să vorbeşti altfel; să soliciţi avantaje excesive şi să-i înşeli cu bună ştiinţă pe maeştri; să atribui acţiuni rele şi cuvinte rele înţelepţilor; să-l denigrezi pe celălalt şi să te lauzi pe tine; să negi influenţele [exterioare] şi să crezi doar în propria virtute; să renunţi la Cale şi să preferi revolta; să-i abandonezi pe ai tăi şi să îndrăgeşti străinii; să-ţi afirmi virtutea deşi eşti lipsit de ea; să rogi cerul pentru reuşita acţiunilor rele; să dai şi apoi să-ţi pară rău; să împrumuţi şi să nu dai înapoi; să cauţi să te ridici deasupra condiţiei tale; să-ţi utilizezi în mod egoist forţa şi inteligenţa; să nu te abţii în post; [să ai] chip blând şi inimă feroce; să-i faci pe alţii să rătăcească pe Cale: o lungime prea scurtă, o lărgime prea îngustă, o balanţă prea dezechilibrată, un vas prea mic; să amesteci adevărul şi minciuna; să obţii avantaje nemeritate; să-i arunci pe cei mai oneşti în abjecţie; să-i înşeli pe cei încrezători; să devorezi şi să nu fii sătul; să-l invoci pe Dumnezeu pentru a părea drept; să acţioneze fără moderaţie şi iraţional; să ai resentimente împotriva alor tăi: [să fii] pozitiv fără sinceritate şi dreptate, negativ fără blândeţe şi conformitate; să nu fii armonios în relaţia cu femeile; să-ţi placă să te lauzi constant; să fii gelos şi invidios constant; să te porţi rău cu copiii tăi; să te porţi rău faţă de părinţii soţului; să neglijezi spiritul strămoşilor; să te opui ordinelor superiorilor; să studiezi şi să faci lucruri inutile; să-ţi doreşti răul ţie şi alor tăi; să ai iubiri şi uri nedrepte; să dispreţuieşti apa şi focul; să omori nou-născuţii sau să avortezi; să pui în mod conştient negativul în prezenţa pozitivului; să murdăreşti vatra; să neglijezi alimentele; să aduci injurii stelelor căzătoare; să înfrunţi curcubeul, soarele, luna şi lumina; să arzi ierburile primăvara; să aduci ofense nordului şi simbolurilor sale.

Matgioi, Despre aura voinţelor individuale ale omului (fragment)

“Aura voinţelor individuale ale omului este suma proiecţiilor exterioare ale tuturor actelor sale raţionale. Este ca o atmosferă învăluitoare care înconjoară imediat fiecare individ, i se adaptează şi primeşte amprenta tuturor mişcărilor sale care au la bază reflecţia. Această aură nu există decât asociată individualităţii umane – acest fragment al personalităţii noastre – şi doar prin ea. Nu ia naştere odată cu individul, ci cu primul său act, care nu coincide în mod necesar cu naşterea sa. Creşte şi se alimentează continuu, de-a lungul vieţii omeneşti, la fiecare dintre inflexiunile raţionale ale individului. Îi este exclusivă şi nu s-ar putea adapta la niciun alt individ al speciei. Nu trăieşte decât prin emisiunile succesive ale sursei care-i dă existenţă, voinţa individuală şi actele consecutive. N-ar putea deci să subziste după dispariţia originii sale, nu mai mult decât flacăra după ce sursa luminii a secătuit.

Matgioi, Despre taoişti şi confucianişti (fragment)

Învăţătura lui Lao Zi, transmisă de creatorul ei în câteva formule generale, încredinţată doar la doi adepţi, care mai apoi avură alţii zece, şi care nu conţinea decât expresia cea mai exactă posibil a adevărurilor tradiţionale şi a principiilor imuabile, nu putea avea decât o influenţă ascunsă, întrucât, prin însăşi dificultatea ei, numărul adepţilor nu putea fi decât cu totul restrâns. Dar această influenţă ascunsă şi lentă trebuia să fie suverană şi profundă, pentru că, neglijentă în privinţa intereselor materiale şi imediate, se adresa la ceea ce este cel mai elevat în om şi, în realitate, mai puţin uman. Din această cauză, în domeniul chestiunilor politice şi al economiei sociale, influenţa şcolii lui Lao Zi fu rară, dar atunci când se exersă, fu energică şi totală.

Titus Burckhardt, Introduction aux doctrines ésotériques de l’Islam (note de lectura)

Paru en 1955

Avant-propos

- c’est une introduction à l’étude de la doctrine soufique;

- le point de vue n’est pas celui de l’érudition pure et simple;

- il y a des doctrines qui ne se comprennent que « de l’intérieur », par un travail d’assimilation ou de pénétration dont les modalités, essentiellement intellectuelles, dépassent par là-même la pensée discursive;

- tous les érudits européens qui ont étudié le Soufisme se méprennent sur sa position véritable;

- les érudits sont portés à voir des emprunts d’une forme traditionnelle à l’autre quand il n’y a qu’une coïncidence de vues spirituelles, et des divergence fondamentales là où n’intervient qu’une différence de perspectives ou de modalités d’expression;

- le Soufisme a reconnu le principe selon lequel la Révélation divine, transmise par les grands médiateurs, revêt des formes diverses répondant aux aptitudes différentes des collectivités humaines appelées à la recevoir;

« Ce qu’il importe avant tout de comprendre, c’est que la reconnaissance, de la part des ésotéristes, de l’unité essentielle de toutes les formes traditionnelles, ne les porte ni à en effacer les contours, ni à méconnaître la nécessité, dans son ordre, de telle ou telle Loi sacrée, bien au contraire, car la diversité des formes traditionnelles ne traduit pas seulement l’insuffisance de toute expression formelle en face de la Vérité totale, elle accuse aussi, indirectement, l’originalité spirituelle de chaque forme, c’est-à-dire ce que chacune d’elles comporte d’inimitable, en quoi s’affirme l’unicité de leur principe commun: le moyen d’une roue, qui unit ses rayons, est en même temps ce qui en fixe les directions divergentes. » (p. 13)

- le Soufisme est une tradition – la transmission d’une sagesse d’origine divine;

« Toute doctrine traditionnelle est, par définition, immuable en son essence, mais sa formulation peut se renouveler dans le cadre du style conceptuel donné, en fonction des divers modes possibles de l’intuition et suivant les circonstances humaines. »

Titus Burckhardt, Despre virtutea spirituală (fragment)

“Virtutea spirituală nu este nici o simplă negare a instinctelor naturale – ascetismul este cel mai mic nivel al ei – nici o pură sublimare psihică, bine înţeles. Ea ia naştere dintr-un presentiment al realităţii divine adiacente obiectelor dorinţei, - pasiunea nobilă este mai aproape de virtute decât angoasa, - acest presentiment fiind în sine un fel de “graţie naturală”, care compensează în rest aspectul sacrificial al virtuţii. Prin urmare, ecloziunea progresivă a acesteia cheamă o iradiere din ce în ce mai directă a Calităţii divine a cărei urmă omenească este virtutea, şi invers, virtutea creşte în măsura în care se revelează modelul ei divin. Acest nucleu intuitiv conferă virtuţii spirituale calitatea sa inimitabilă şi cvasi-carismatică. Prin ea, Intelectul străluceşte, nu într-un mod “sapienţial”, ci într-unul “existenţial”, prin frumuseţea sufletului, sau prin efectele miraculoase pe care afinitatea dintre cutare virtute şi modelul ei divin o poate declanşa în ambianţa cosmică.” (Titus Burckhardt, Introducere în doctrinele esoterice ale islamului)

Titus Burckhardt, Despre calea contemplativă (fragment)

Ca orice cale contemplativă, şi independent de diferenţierea ei după diferite “cărări”, Sufismul “operativ” conţine trei elemente sau aspecte constitutive, care sunt: doctrina, virtutea spirituală şi o artă a concentrării pe care o vom numi, după anumiţi Sufiţi, “alchimia spirituală”.

Asimilarea adevărurilor doctrinare este indispensabilă; totuşi, ea nu înfăptuieşte singură transformarea sufletului, cu excepţia anumitor cazuri absolut excepţionale, în care sufletul are asemenea dispoziţii spre contemplaţie încât elementele doctrinare sunt suficiente să-i pună în valoare natura, după asemănarea unei soluţii suprasaturate care, în urma unui impuls minim, poate dintr-o dată să se cristalizeze. În sine, inteligenţa doctrinală este pur statică; ea poate elibera sufletul de anumite tensiuni, dar nu poate realmente să-l transforme fără concursul voinţei care reprezintă elementul dinamic al căii. Se întâmplă chiar destul de uşor ca intuiţia adevărurilor metafizice, trezită la început prin studiul doctrinei, să se erodeze puţin câte puţin în mintea celui care, crezând că posedă aceste adevăruri, nu aderă la ele decât mental, ca şi cum voinţa nu ar trebui să participe deloc. Dar, voinţa trebuie să devină “săracă” în raport cu Dumnezeu, ceea ce e totuna cu a spune că trebuie să se conformeze virtuţii spirituale; aceasta reprezintă un fel de concentrare latentă a sufletului, o bază solidă şi naturală a concentrării direct operative, al cărei scop este să străbată voalul conştiinţei continuu absorbită de curentul formelor. “Virtutea spirituală (al-ihsân) – a spus Profetul – este ca tu să-L adori pe Dumnezeu ca şi cum L-ai vedea, şi [să ştii că] dacă nu-L vezi, El totuşi te vede.”

Titus Burckhardt, Despre dhikr (fragment)

Semnalăm aici că expresia coranică dhikr înseamnă “reminiscenţă” în sensul platonician de cunoaştere reflectată a arhetipurilor, cu această nuanţă că dhikr înseamnă literal “pomenire”. Astfel, de exemplu, pasajul coranic: idhkurûnî adhkurkum (II, 152), poate fi tradus prin: “Amintiţi-vă de Mine, Eu Îmi voi aminti de voi”, sau prin: “Pomeniţi-Mă, Eu vă voi pomeni.” De altfel, printr-o “pomenire” interioară evocăm o amintire. Pe de altă parte, transpunerea trecutului în ordinea principială este conformă simbolismului general al limbilor semitice: trecutul definit, în arabă, serveşte la exprimarea acţiunii atemporale a lui Dumnezeu. Această ambivalenţă a cuvântului dhikr joacă un rol important în limbajul sufit, căci ea leagă “evocarea” Realităţilor esenţiale de simbolismul sonor al formulelor de “incantaţie” sau de “invocaţie” (dhikr). Prin dhikr este desemnată de altfel orice formă de concentrare asupra Prezenţei divine. “Amintirea” – sau “pomenirea” – supremă nu este altceva decât o identificare cu Verbul divin care, el, este Arhetipul arhetipurilor.

Kalki Purana despre periodizarea epocii Kali-Yuga (fragment)

În al doilea sfert al Vârstei de Fier, oamenii nu vor mai cânta numele sfintele ale Domnului Krsna. În al treilea sfert al Vârstei de Fier, va fi o asemenea creştere a populaţiei încât nu se va şti ce să se facă cu oamenii. În ultimul sfert al Vârstei de Fier, castele vor dispărea, pentru că amintirea lui Dumnezeu va fi demult pierdută.

Kalki Purana despre primele semne ale epocii Kali-Yuga (fragment)

“Oamenii din Kali-yuga sunt obişnuiţi să se certe şi să se lupte unii cu alţii. Petrec mult timp cu îngrijirea părului, îmbracă cele mai bune veşminte şi se împodobesc cu bijuterii scumpe.

În Kali-yuga, un om cu mulţi bani va fi în mod obişnuit respectat pentru nivelul lui spiritual. Dacă cineva născut a doua oară [adică din castele superioare: brahman, kshatrya sau vayshia] îşi va câştiga existenţa împrumutând bani sau din dobânzi, va fi considerat un membru de cinste al societăţii. Aprecierea celor din Kali-yuga se va îndrepta spre casă şi proprietăţi, iar stăpânii caselor vor fi lipsiţi de orice discernământ. În Kali-yuga, oamenii vor spune blasfemii la adresa maeştrilor spirituali sau altor oameni în vârstă fără nicio ezitare. Într-adevăr, oamenii în ansamblu vor deveni ipocriţi, mincinoşi şi trişori.

Carta del Jefe Seatlle

(Lago Washington, Junio de 1854)

El Gran Jefe Blanco de Washington nos envía el mensaje de que quiere comprar nuestras tierras. Pero, ¿cómo es posible comprar o vender el cielo o el calor de la tierra? Nosotros no comprendemos esta idea. Si no somos dueños de la frescura del aire, ni del reflejo del agua, ¿cómo podréis comprarlos?

El Gran Jefe Blanco de Washington nos envía también palabras de amistad y de buena voluntad. Esto es muy amable por su parte, pues sabemos que él no necesita de nuestra amistad. Sin embargo nosotros meditaremos su oferta, pues sabemos que si no vendemos vendrán seguramente hombres blancos armados y nos quitarán nuestras tierras.

Nosotros tomaremos una decisión. El Gran Jefe Blanco de Washington podrá confiar en lo que diga el Jefe Seatlle, con tanta seguridad como en el transcurrir de las estaciones del año. Mis palabras son como las estrellas, que nunca tienen ocaso.

Titus Burckhardt, Despre al-Fatihah (fragment)

Oferim aici traducerea surei al-fâtihah, “cea care deschide”, adică a celei care constituie introducerea în Coran:

“Laudă lui Dumnezeu, Stăpânul lumilor,

Milostivul, Îndurătorul,

Regele zilei judecăţii,

pe Tine Te adorăm, lângă Tine căutăm ocrotire.

Călăuzeşte-ne pe drumul cel drept,

calea celor asupra cărora reverşi mila Ta,

nu a celor peste care s-a abătut mânia Ta, nici a celor rătăcitori.”

Diviziunea tripartită este tradiţională: prima parte a surei, până la cuvintele: “Regele zilei judecăţii”, menţionează principalele aspecte ale Divinităţii. Ultima parte, începând cu cuvintele “Călăuzeşte-ne pe drumul cel drept”, enumeră tendinţele fundamentale ale creaturii. Versetul intermediar exprimă legătura dintre Dumnezeu şi om, care este o relaţie cu două chipuri, făcută din dependenţă şi participare.

Titus Burckhardt, Despre mărturisirea de credinţă (fragment)

Formula fundamentală a islamului, “mărturisirea de credinţă” (shahâdah), conform căreia “nu există divinitate, decât Divinitatea” (lâ ilâha ill-Allâh), “defineşte” ca să spunem aşa Unitatea divină. Această formulă trebuie să fie tradusă aşa cum indicăm noi şi nu, cum se face de obicei, prin: “nu există dumnezeu în afara lui Allâh”, căci se cuvine să-i păstrăm aparenţa de pleonasm sau de paradox: prima sa parte – numită “despuierea” (as-salb) sau “negaţia” (an-nafy) – neagă la modul general aceeaşi noţiune de divinitate (ilâh) pe care cea de-a doua sa parte – “afirmaţia” (al-ithbât) – o afirmă prin izolare. Altfel spus, formula întreagă postulează o idee – cea de divinitate – pe care o neagă concomitent ca gen. Acesta este exact contrariul unei “definiţii”, căci a defini un lucru nu este doar a-i determina “diferenţa specifică”, ci în acelaşi timp a-l aduce la “genul proxim”, deci la concepţii generale. Or, aşa cum indică shahâdah, Divinitate se “defineşte” tocmai prin faptul că realitatea Sa scapă oricărei categorii. Acest paradox este analog celui pe care-l implică formulările taoiste: “Calea care poate fi parcursă nu este adevărata Cale”, şi “Numele care poate fi numit nu este adevăratul Nume”. În acest caz, ca şi în cel al “mărturisirii de credinţă” islamice, o idee este provizoriu oferită gândirii, apoi sustrasă tuturor categoriilor acesteia.

Formula “nu există divinitate, decât Divinitatea” conţine simultan două sensuri aparent opuse unul celuilalt: pe de o parte, distinge între altceva-decât-Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi, şi pe de altă parte, ea îl reduce pe primul la al doilea. Exprimă deci concomitent distincţia cea mai fundamentală şi identitatea esenţială, constituind astfel rezumatul întregii metafizici.

Conform acestei “mărturisiri”, Dumnezeu este distinct de totul, şi nimic nu se poate compara cu El, pentru că între realităţi comparabile între ele, există comună natură sau egalitate de condiţie, în vreme ce Divinitatea transcende şi una şi alta. Or, incomparabilitatea perfectă cere imperios ca nimic să nu poate fi confruntat cu incomparabilul sub niciun raport, ceea ce revine la a spune că niciun lucru nu există în faţa Realităţii divine, astfel încât orice lucru se anihilează în Ea: “Dumnezeu era şi nimic cu El; iar acum El este cum era” (hadith qudsî).

Astfel extrema “depărtare” (Tanzîh) trebuie să implice contrariul său: cum nimic nu se poate opune lui Dumnezeu – căci asta ar fi o altă “divinitate” (ilâh) -, orice realitate nu poate fi decât un reflex al Realităţii divine; astfel orice sens pozitiv pe care vom vrea să-l acordam expresiei ilâh (divinitate) va fi transpus in divinis: “nu există realitate, decât Realitatea”, “nu există forţă, decât Forţa”, “nu există adevăr, decât Adevărul”. Nu trebuie să căutăm să-l concepem pe Dumnezeu coborându-L la nivelul lucrurilor. Dimpotrivă, lucrurile se resorb în Dumnezeu din momentul în care distingem calităţile esenţiale din care sunt constituite. 

(Titus Burckhardt, Introducere în doctrinele esoterice ale islamului)

Titus Burckhardt, Psihologia sufită (fragment)

Psihologia sufită, spuneam noi, nu separă deloc sufletul de nivelul metafizic, nici de cel cosmic. Conexiunea cu nivelul metafizic furnizează psihologiei spirituale criterii calitative care lipsesc cu desăvârşire psihologiei profane. Această din urmă, într-adevăr, nu studiază decât caracterul dinamic al fenomenelor psihice, cauzalitatea lor mediată. Deşi psihologia modernă pretinde un soi de hermeneutică a conţinuturilor sufletului, ea nu rămâne mai puţin închistată într-o perspectivă individuală, căci nu poate realmente să distingă între forme psihice care traduc realităţi universale şi forme aparent simbolice dar vehiculând pulsiuni individuale. « Subconştientul colectiv » nu are nimic în comun cu sursa reală a simbolurilor, este cel mult un depozit haotic de reziduuri, ca nămolul oceanului, care reţine urmele epocilor trecute.