Martin Lings, Croyances anciennes et superstitions modernes (note de lectura)

Pardès, 1987

Titre original: Ancient Beliefs and Modern Superstitions

Préface

Le culte de notre siècle est le culte de nous-mêmes, une inflation psychique tout à fait incompatible avec l’intelligence véritable.

Il est possible d’apprécier les avantages du présent, à la seule condition que nous voyions notre époque telle qu’elle est.

Chapitre I. Le passé à la lumière du présent

Question: y a-t-il vraiment incompatibilité entre la religion et la science?

Nos ancêtres avaient une perception plus qualitative du temps que nous, c’est-à-dire un sens plus aigu de ses rythmes.

La perspective du monde ancien: c’est seulement après avoir accordé à l’humanité plusieurs milliers d’années de bien-être spirituel que Dieu lui permit de passer par une période relativement courte de déclin, ou lui permit de « vieillir ». <= c’est la tradition des quatre âges du cycle temporel;

L’Hindouisme possède la tradition la plus explicite des cycles temporels.

La tradition antique et universelle des quatre âges suggère une interprétation allégorique plutôt que littérale de la Genèse. Le nom d’Adam peut désigner non seulement le premier homme mais aussi l’ensemble de l’humanité primordiale.

Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne (fragment - 8)

“[...] o religie este o triplă revelaţie divină. Ea posedă, mai întâi de toate, o doctrină care învaţă ce trebuie şi ce nu trebuie să credem despre Adevărul Absolut, Infinit şi Etern atât în sine cât şi în ceea ce priveşte universul, adică relativul, finitul şi efemerul, cu o referinţă specială la om. În al doilea rând, posedă o lege care dictează ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă, iar aspectul pozitiv al legii conţine o formă de adoraţie de o amplitudine şi de o varietate suficiente pentru a învălui şi impregna viaţa tuturor credincioşilor. În al treilea rând, ţinând cont de marea diferenţă a darurilor spirituale acordate oamenilor, posedă un misticism sau esoterism. Fiecare este obligat să acorde crezare doctrinei şi să se supună legii, căci acestea sunt mijloace ale mântuirii. Aspectul mistic al religiei, care îi priveşte doar pe cei care posedă anumite calificări, este o dimensiune suplimentară a credinţei şi al adoraţiei căci implică o înţelegere completă şi penetrantă a doctrinei precum şi o sinceritate şi o concentrare profunde în îndeplinirea riturilor. El oferă, dincolo de mântuire, posibilitatea unei sanctificări în chiar această viaţă şi, mai mult decât atât, posibilitatea de a ajunge la Dumnezeu însuşi.” (Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne)

Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne (fragment - 7)

“Celui care şi-a pierdut complet sau parţial propria religie, îi este cu putinţă să revină la ea graţie celorlalte religii, căci este adesea mai uşor să le examineze pe acestea cu obiectivitate şi fără prejudecată. Iar cel care îşi poate face o idee clară în privinţa a ceea ce este ortodoxia într-o religie este calificat să vadă echivalentul ei în toate religiile, inclusiv a sa proprie, căci ortodoxia posedă un aspect atât general cât şi particular. În ceea ce priveşte detaliile, nu este întotdeauna facil să vedem în ce fel corespund diferitele forme de cult, dar, în aspectele sale cele mai generale, ortodoxia este întotdeauna fundamental aceeaşi. Una dintre caracteristicile sale cele mai imediat evidente, şi în acelaşi timp cu bătaia cea mai lungă, este plenitudinea, în sensul că satisface nevoile religioase ale omului în toate domeniile şi la toate nivelele de calificare spirituală. Este unul dintre principalele raţiuni pentru care un individ nu poate practica decât o singură religie, căci orice religie fiind catolică, adică fiind în sine o totalitate ce cuprinde totul, cere o fidelitate totală care nu lasă niciun loc omului pentru adeziunea la orice altceva.” (Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne)

Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne (fragment - 6)

“Lumea de azi este un haos de opinii şi de aspiraţii dezordonate: aşa-zisa “lume liberă” este un haos fluid; partea totalitară a lumii moderne este un haos rigid. Prin opoziţie, lumea veche constituia întotdeauna o ordine, adică o ierarhie de concepte, fiecare la nivelul care îi este propriu. Haosul a fost provocat, aşa cum am văzut, de “telescoparea” umanistă a ierarhiei până la nivelul psihic, şi de intruziunea, în consideraţiile terestre, a aspiraţiilor către altă lume, frustrate şi pervertite. Omul, dată fiind natura lui, nu poate să nu adore, iar dacă perspectiva sa este despărţită de planul spiritual, va găsi un “dumnezeu” pe care să-l adore la un nivel inferior, dotând astfel ceva relativ cu ceea ce-i aparţine doar Absolutului. De unde existenţa în zilele noastre a atâtor cuvinte puternice precum “libertate”, “egalitate”, “educaţie”, “ştiinţă”, “civilizaţie”, cuvinte pe care e suficient să le pronunţăm pentru ca o mulţime de suflete să se prosterneze într-o adoraţie infra-raţională.” (Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne)

Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne (fragment - 5)

“Agnosticul şi ateul sunt liberi să-şi amputeze un membru, dar nu pot, refuzând să creadă în Transcendent, să se debaraseze de elementele psihice a căror funcţionare normală este să fie vehiculele aspiraţiei către Transcendent. Se poate explica o mare parte din absurditatea lumii moderne prin prezenţa, în inima şefilor şi a altora, a unei abundenţe de substanţă psihică superfluă. Pericolul acestei substanţe “inutilizate” este cu atât mai mare cu cât ea conţine elementele care sunt în ele însele cele mai preţioase şi mai puternice ale sufletului. Şi chiar în afara ateilor şi agnosticilor, religia semi-agnostică şi destul de călduţă care caracterizează cea mai mare parte a “formatorilor de opinie” ai Occidentului modern, în măsura în care au o religie oarecare, este incapabilă să deschidă ferestrele sufletului şi să-şi croiască o cale către cele mai înalte aspiraţii ale sale care, în consecinţă, sunt într-un fel date peste cap şi cad la nivelul aspiraţiilor terestre legitime, aducând deformări şi haos, şi sufocând sub o grămadă de visuri sentimentale şi total irealiste cea mai mare parte valabilă a ceea ce un realism rezonabil ar putea împlini dacă ar fi lăsat de capul lui. E ca şi cum o pasăre, refuzând sau fiind incapabilă să zboare, s-ar împiedica călcând fără încetare pe propriile aripi. Dintre toate aceste virtuţi, care sunt de fapt aripile sufletului, ceea ce rămâne din credinţă este un fanatism rigid al pseudo-religiei evoluţiei şi progresului, tot ceea ce rămâne din speranţă este un optimism grotesc care abordează viitorul cu nasul pe sus, în mijlocul unor ruine pe care refuză să le vadă, şi însoţit de minuscule şi nesigure aporturi ale “realizărilor” omeneşti, dintre care multe sunt extrem de contestabile. Iar aceste două superstiţii sunt agravate de un entuziasm pasionat care invadează mintea şi care, printr-o absenţă totală a simţului proporţiilor, îi dezvăluie astfel căderea din înălţimile sufletului şi arată că el este de fapt punctul cel mai înalt, adică ceea ce în om doreşte cel mai mult Divinul, răsturnat şi îndreptat spre lumea în care îşi risipeşte energiile, antrenând sufletul, din infatuare în infatuare, în căutarea sa zadarnică a unui Absolut terestru.” (Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne)

Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne (fragment - 4)

“Pe de altă parte, dacă strămoşii noştri mai puţin recenţi ştiau atât de bine că sufletele lor erau bolnave, era pentru că civilizaţia lor era întemeiată pe ideea de sănătate psihică şi dominată de noţiunea de suflet perfect. Şi ei nu erau singurii căci nu se poate spune cu adevărat că această noţiune, bazată pe principii universale, s-a schimbat de la un capăt la altul al lumii vechi, cu excepţia locurilor unde religia a degenerat până acolo încât a pierdut din vedere obiectul însuşi al existenţei ei, care este înainte de toate să-l reunească pe om cu sursa lui Absolută, Eternă şi Infinită. Peste tot unde religia are în vedere acest scop, concepţia legată de cea mai înaltă posibilitate umană rămâne în mod necesar aceeaşi. Şi, chiar dacă trebuie ţinut întotdeauna cont de anumite diferenţe de formulare, marile religii ale lumii sunt în fapt unanime în a spune că cel care, reintegrând starea Omului Primordial, şi-a recuperat astfel deplina sănătate sufletească, se distinge în mod esenţial prin conştienţa că are « Împărăţia lui Dumnezeu » în el: nu are nicio nevoie « să caute », căci deja « a găsit », nicio nevoie « să bată », căci deja « i s-a deschis »; şi, graţie acestui din urmă act, sufletul omenesc, care este asemenea unei oglinzi, este capabil să reflecteze Calităţile Divine şi să fie, aşa cum a fost creat, « după imaginea lui Dumnezeu ».” (Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne)

Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne (fragment - 3)

“Este totuşi extrem de puţin probabil ca strămoşii noştri să fi admis toate acestea. Ei ar fi susţinut fără îndoială, în orice caz, că punctul de vedere umanist, care a permis dezvoltarea medicinei moderne,  a dat naştere el însuşi multora dintre bolile care solicită imperios un tratament medical. Nu ar fi scăpat atenţiei lor nici faptul că, asemenea umanismului în general, această manifestare particulară a umanismului – şi acelaşi lucru se aplică şi altor ştiinţe moderne – îmbracă un aspect suicidar. Căci, la fel cum umanismul înseamnă până la urmă abolirea naturii umane, adică eliminarea tuturor caracteristicilor specifice a ceea ce taoiştii numesc Omul Veritabil, la fel medicina modernă vrea să spună, pe termen lung, abolirea sănătăţii prin degenerescenţa speciei, provocată de dezvoltarea unui sistem care permite omului, şi deci într-un anumit sens îl constrânge, să sfideze, în proporţii enorme, legea selecţiei naturale care este antidotul naturii împotriva degenerescenţei. A spune că trăim într-o lume care este pe jumătate moartă pentru că nimeni nu moare constituie evident o exagerare, dar cel puţin aceasta este tendinţa. Şi mergând în cele din urmă împotriva propriilor sale interese, această ştiinţă este condamnată să nu fie decât una dintre numeroasele ilustrări moderne ale parabolei talanţilor, conform căruia: “celui care nu are nimic, i se va lua şi ceea ce are.” (Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne)

Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne (fragment - 2)

În toate religiile există doctrina celor trei lumi, lumea Duhului, a sufletului şi a corpului. Sufletul şi corpul, nivelul psihic şi cel corporal, constituie ceea ce se numeşte de obicei “lumea”. Lumea Duhului, a cărui uşă este Inima, transcende în întregime această lume, fiind dincolo de raza de acţiune a oricărei facultăţi omeneşti. Facultatea supra-omenească localizată în Inimă şi care permite legătura dintre suflet şi Duh este [...] ceea ce strămosii noştri numeau Intelectul.

În hinduism, această facultate a viziunii transcendente este reprezentată pe statui şi în alte forme ale artei sacre printr-un al treilea ochi plasat în mijlocul frunţii. În creştinism şi islam, este “Ochiul Inimii”, ceea ce înseamnă în egală măsură în arabă, limba sacră a islamului, “Fântâna Inimii”, şi din această fântână sufletul bea “Elixirul Vieţii”. Şi în creştinism cele două simboluri sunt asociate, căci există o tradiţie conform căreia , atunci când Lucifer căzu din Paradis, ochiul lui frontal căzu pe pământ sub forma unui smarald, în care fu tăiată, ulterior, cupa Sfântului Graal.

Gândirea, care cuprinde raţiunea, imaginaţia şi memoria, este în sine o facultate pur omenească, dar graţie continuităţii virtuale care există între suflet şi Duh, gândirea poate fi pătrunsă, într-o anumită măsură, de lumina Intelectului. Obiectul metafizicii, studiul a ceea ce este “dincolo de natură”, adică dincolo de această lume, este de a deschide duhul către această penetrare şi de a-i da gândirii un elan ascendent. Aceasta este, propriu-zis, cea mai înaltă elevare de care este capabil omul ca atare, căci dincolo de ea, omenescul se sfârşeşte şi începe supra-omenescul. 

Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne (fragment - 1)

Conform hinduşilor, de-a lungul ciclului celor patru vârste, tendinţa descendentă este întreruptă de opt restaurări bruşte, fiecare determinat de întruparea unui aspect al Divinităţii. Ciclul este astfel inaugurat şi închis de întrupări similare sau « pogorâri » (Avataras), cum mai sunt numite, ceea ce ridică numărul lor la zece. Cea de-a noua a fost Buddha sau Mleccha Avatara (Pogorârea Străină) căci, deşi a apărut în calitate de hindus, aria rezervată misiunii lui se situează în afara frontierelor hinduismului. Perspectiva brahmanică nu prea putea să omită includerea acestei intervenţii divine, deşi era limitată mai mult sau mai puţin în ceea ce priveşte hinduşii, dar nu ia în considerare religiile Occidentului. 

În schimb, a zecea întrupare, care urmează să aibă loc, este destinată lumii întregi. Kalki, numele celui de-al zecelea Avatara, este reprezentat călare pe un cal alb, cu sabia în mână şi anumite descrieri care i s-au făcut amintesc puternic unele versete din Apocalipsă. Kalki Avatara trebuie să vină pentru a pune capăt Vârstei Întunecate şi pentru a inaugura o nouă Vârstă de Aur.

Această aşteptare, comună tuturor religiilor, oricare ar fi numele care i se dă lui Kalki, nu are nimic în comun cu credinţa modernă în « progres ». Este adevărat că unii dintre contemporanii noştri preferă să creadă că prima venire a lui Hristos  a fost obţinută graţie progresului omenesc şi că mai mult progres ar permite în cele din urmă lumii să-l revadă a doua oară. Dar asemenea idei sunt complet străine concepţiilor medievale şi tradiţionale.  (Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne)