Frithjof Schuon, Despre omul supus şi omul rebel (fragment)

“Mai poate fi spus că omul, care nu a obţinut nimic de la sine şi a primit totul, este făcut pentru supunere. Doar în vederea  - şi în limitele – supunerii libertatea lui îşi găseşte sensul. Aici nu este nicio contradicţie, întrucât limitele sunt suficient de vaste pentru ca libertatea omenească să se împlinească în raport cu ele. Libertatea pozitivă, este aceea care alege adevărul şi binele şi, după alegere, decide vocaţional în favoarea unui anumit adevăr şi a unui anumit bine (nu a unui bine fragmentar care se opune, în principiu sau în fapt, adevărului sau binelui total). A fi cu adevărat liber înseamnă să alegi supunerea, spiritual vorbind (cuvântul Islam nici nu înseamnă altceva; conform lui Confucius ‘pietatea filială şi supunerea sunt fundamentele umanităţii’). Înainte de a primi facultăţile legate de senzaţie şi de acţiune am primit existenţa. După ce am primit-o, cu tot conţinutul său esenţial, ne aparţine doar în funcţie de nişte condiţii. Este în mod vădit absurd să pretindem posesia totală a ceva ce scapă controlului nostru. Blestemul omului modern este că se crede deplin liber de jure, dar nicio conştiinţă contingentă n-ar putea fi astfel. Ar putea fi astfel pe un plan superior decât al său şi dincolo de supunere, într-un supranatural în care creatura, depăşindu-se pe sine – pe calea unei gnoze care nu-i cu nimic diferită de harul lui Dumnezeu -, se reuneşte cu Libertatea însăşi, singura libertate care există. Dar în acest caz nu omul posedă Libertatea, ci Libertatea îl posedă pe om.

Frithjof Schuon, Despre bunul plac al lui Dumnezeu şi despre Dumnezeu ca sursă a răului (fragment)

“[...] a afirma că Dumnezeu pedepseşte şi iartă în funcţie de bunul Său plac înseamnă, nu că El este arbitrar, ci că ‘bunul plac’ reprezintă motive care scapă înţelegerii noastre limitate; iar a spune că Dumnezeu este cauza răului înseamnă, nu că El îl doreşte qua rău, ci că El îl produce indirect ca pe un fragment – sau ca pe un element infinitezimal constitutiv – a unui ‘bine mai mare’, ale cărui dimensiuni compensează şi absorb pe cele ale răului. [...] Prin definiţie, orice rău este ‘parte’ şi niciodată ‘întreg’; iar aceste negaţii sau privaţiuni fragmentare care sunt diferitele forme ale răului sunt inevitabil datorate faptului că lumea, nefiind Dumnezeu şi fiind incapabilă să fie Dumnezeu, este cu necesitate situată în afara lui Dumnezeu. Dar din punctul de vedere al funcţiei sale cosmice şi fiind în mod necesar elemente ale unui bine total, răul este într-un anumit sens integrat în bine, şi din acest punct de vedere este posibil să spunem că metafizic vorbind răul nu există; noţiunea de rău presupune de fapt o viziune fragmentară asupra lucrurilor, caracteristică creaturilor, care sunt ele însele fragmente; omul este o ‘totalitate fragmentară’.” (Frithjof Schuon, Dimensiuni ale islamului)

Walter J. Ong, Interfaces of the World, (note de lectură)

Subtitle: Studies in the Evolution of Counsciousness and Culture

1977, Cornell University

Preface

Major developments, and very likely even all major developments, in culture and consciousness are related, often in unexpected intimacy, to the evolution of the word from primary orality to its present state.

I. Cleavage and Growth

1. Transformations of the Word and Alienation

Orality, Writing and Disjuncture

There is an alienation in the technological history of the word. The technological inventions of writings, print, and electronic verbalization have restructured consciousness.

The psyche in a culture innocent of writing knows by a kind of empathetic identification of the knower and known, in which  the object of knowledge and the total being of the knower enter into a kind of fusion, in a way which literate cultures would typically find unsatisfyingly vague and garbled and somehow too intense and participatory.

With writing, the earlier noetic state undergoes a kind of cleavage, separating the knower from the external universe and then from himself.

Oral cultures appropriate actuality in reccurent, formulaic agglomerates, communally generated and shared.

Oral utterance encourages a sense of continuity with life, a sense of participation, because it is itself participatory. Writing and print, despite their intrinsic value, have obscured the nature of the word and of thought itself, for they have sequestered the essentially participatory word from its natural habitat, sound, and assimilated it to a mark on a surface, where a real word cannot exist at all.

Many persons in the technological cultures are strongly conditioned to think unreflectively that the printed word is the real word, and that the spoken word is inconsequential.

Languages, in which words originate, are commonly styled „tongues” (langue, lingua, tongue) and require no external technological skills at all.

Philippe Ariès şi Georges Duby, Istoria vieţii private, volumul 2 (note de lectură)

Yvon Thébert

3. Viaţa privată şi arhitectura locuinţei în Africa romană

Casa: apă, flăcări, culori, lumină şi gol

Cu excepţia unor privilegiaţi, nimeni nu dispune de apă curgătoare la domiciliu.

Cu excepţia unor privilegiaţi, nimănui nu-i este îngăduit să se deplaseze călare sau cu trăsura în incinta unui oraş.

Puţine geamuri.

Coşuri, nu, sobe, nu.

Latrinele sunt colective.

Mobile puţine.

De este casa îmbelşugată sau nu, o ornamentaţie de culori vii acoperă pardoseala, pereţii şi tavanul cu mozaicuri, stucatură şi picturi decorative sau mitologice.

Arhitectura ştia să îmbine măreţia întregului edificiu cu posibilitatea ca omul să se poată retrage în cămăruţe, fără a recurge la o reţea de coridoare înguste: spaţiul central deservea toată casa.

Introducere

În cetatea greacă clasică, arhitectura şi decorul caselor particulare sunt restrânse în limite modeste: măreţia şi luxul se cuvin numai sectorului public, numai cetăţii întemeiate pe contopirea individului cu comunitatea, pe adecvarea vieţii private la cea publică.

Ia naştere sfera privată.

Spaţiul unei locuinţe este el însuşi un produs social.

Vitruviu afirmă că există o legătură între planul casei şi statutul social al proprietarului.

Diferitele lăcaşuri ale casei sunt caracterizate prin trepte foarte variate de “opacitate” în cazul casei romane (unele sunt mai deschise străinilor, altele sunt de-a dreptul interzise).

Casa notabilităţilor africane, ca şi cea a celorlalte notabilităţi ale imperiului, cuprinde mai multe nivele, mai multe modalităţi de viaţă privată.

Sclavii intră şi ei în familia. Cei născuţi în casă se numesc vernaculi.

Philippe Ariès şi Georges Duby, Istoria vieţii private, volumul 1 (note de lectură)

De la Imperiul Roman la anul o mie

Paul Veyne

1. Imperiul Roman

De la pântecele matern la testament

Aceptat sau expus

După naştere, copilul trebuia recunoscut de tată, numai aşa putând face parte din familie. Romanii îşi abandonau cu mare uşurinţă copiii (spre deosebire de egipteni, germane şi evrei, care-I creşteau pe toţi), fie pentru că erau fete, fie pentru că nu-şi permiteau să-i crească, fie pentru că bănuiau infidelitatea soţiei, fie pentru malformaţii evidente.

Bogaţii căutau ca cei abandonaţi să nu trăiască, săracii dimpotrivă.

Conceptul de legătură de sânge nu exista la Roma. Dacă un copil nu era primit în familie, rămânea irevocabil în afara ei. Dimpotrivă, cel adoptat era membru cu drepturi depline.

Frithjof Schuon, Du sacrifice (note de lectură)

Etudes traditionnelles, avril 1938.

1

La théorie du sacrifice est inséparable de celle de la manifestation elle-même.

2

Le « milieu » de réalisation de la manifestation universelle est l’Existence. Le principe de cette manifestation est l’Etre qui est en dehors de l’Existence.

La conception de ce que les Hindous appellent les « jours » et les « nuits » de Brahma – l’alternance cyclique concernant la manifestation universelle, alternance qui permet d’ailleurs la conception de la Création.

S’il est vrai que la discontinuité entre les phases vibratoires se trouve amoindrie dans les différents ordres relatifs, par le fait que la vibration elle-même ne se produit que dans un domaine très restreint et qu’il ne saurait donc y avoir de différences aussi rigoureuses que celles qui, dans les ordres supérieurs, se produisent en raison de l’infinité du Principe divin ou de la Toute-Possibilité universelle, il n’en est pas moins vrai que cette continuité quasi  « substantielle » est compensée par une plus grande discontinuité dans la vibration comme telle.

La vie volontaire de l’homme est une manifestation qui n’est pas réglementée spontanément, comme c’est le cas pour toute manifestation « physique ». Il appartient à l’homme de conformer sa propre manifestation à la Norme universelle et divine. C’est là qu’intervient pour lui la Tradition, et plus particulièrement cet élément, central à un certain égard, le « sacrifice ».

On peut considérer la Tradition comme un « sacrifice » par rapport à la vie strictement profane qui ne fait intervenir par elle-même aucun élément supra-individuel.  Tout rite constitue un arrêt du flux de cette vie, et une sorte de mort par rapport à celle-ci.

Moise Maimonide, Universul şi omul (fragment)

Să ştii că acest univers în ansamblul său nu formează decât un singur individ; vreau să spun: globul celui mai îndepărtat cer cu tot ceea ce cuprinde este în mod neîndoielnic un singur individ, la fel ca şi Zeid şi ‘Amr. La fel este cazul şi cu diferitele sale substanţe, vreau să spun, substanţele acestui glob cu tot ceea ce cuprinde el, după cum sunt, de exemplu, diferitele substanţe ale individului omenesc. Deci la fel cum Zeid, de exemplu, este un singur individ, deşi compus din părţi diferite, precum carnea şi oasele, din diferite umori şi spirite, la fel şi acest glob în ansamblul său îmbrăţişează sferele şi cele patru elemente cu tot ceea este compus din ele. Nu are absolut niciun vid, ci este un solid plin care are ca centru globul terestru; pământul este înconjurat de ape, acestea de aer, acesta de foc, şi cel din urmă se află cel de-al cincilea corp [1]. Acesta se compune din sfere numeroase, conţinute unele în altele, între care nu există nici gol nici vid, dar care încercuiesc în mod exact, fiecare în legătură cu celelalte. Ele au toate o mişcare circulară egală, şi în niciuna dintre ele nu este nici grabă nici încetinire, vreau să spun că niciuna dintre aceste sfere nu se mişcă ba rapid, ba încet, dar că fiecare, după viteza şi modul său de mişcare rămâne supusă legii sale naturale. Totuşi aceste sfere se mişcă mai rapid unele decât altele, şi cea care dintre toate are mişcarea cea mai rapidă, este sfera ce cuprinde totul, adică cea care are mişcarea diurnă şi care le face pe toate să se mişte cu ea după cum partea se mişcă în întreg, căci toate formează părţi în ele. Aceste sfere au centre diferite; unele au ca centru centrul lumii, altele îşi au centrul în afara celui al lumii. Unele îşi urmează perpetuu mişcarea proprie de la orient la occident, în vreme ce altele se mişcă neîncetat de la occident la orient. Orice astru în aceste sfere face parte din sferă, în care rămâne fixat la locul lui; nu are mişcare proprie, şi nu se arată mişcat decât de mişcarea corpului din care face parte. Materia acestui al cincilea corp în întregime, care are mişcarea circulară, nu seamănă deloc celei corpurilor celor patru elemente care se găsesc în interior. Numărul acestor sfere care se învecinează cu lumea nu poate fi sub nicio formă mai mic de optsprezece; este posibil totuşi să fie mai multe, şi acest lucru trebuie cercetat. În ceea ce priveşte dacă există sfere de circumvoluţie, care să nu se învecineze cu lumea, şi acest lucru trebuie cercetat.

În interiorul sferei inferioare care este cea mai apropiată de noi, există o materie diferită de cea a celui de-al cincilea corp, şi care a primit patru forme primitve prin care s-au format patru corpuri, [care sunt] pământul, apa, aerul şi forul. Fiecare dintre aceste patru [corpuri] are un loc natural, care îi este specific, şi nu se găseşte deloc într-un alt [loc] atât timp cât se găseşte abandonat în natură. Sunt corpuri inanimate, care nu au nici viaţă nici percepţie şi care nu se mişcă de la sine, ci care rămân în repaos în locurile lor naturale. Dacă totuşi unul dintre ele, a fost forţat să iasă din locul său natural, atunci, imediat ce încetează cauza care l-a forţat să facă acest lucru, se mişcă pentru a se întoarce în acest loc natural; căci are în el principiul în virtutea căruia se mişcă în linie dreaptă pentru a se întoarce la locul său, dar nu are în el niciun principiu în virtutea căruia să trebuiască [întotdeauna] să rămână în repaos sau să se mişte altfel decât în linie dreaptă. Mişcările în linie dreaptă pe care le fac aceste patru elemente, atunci când se întorc la locurile lor, sunt de două feluri: o mişcare spre circumferinţă, care aparţine focului şi aerului, şi o mişcare spre centru, care aparţine apei şi pământului; şi fiecare, după ce ajunge la locul său natural, rămâne în repaus. În ce priveşte aceste corpuri [celeste] care au mişcarea circulară, sunt vii şi au un suflet prin care se mişcă; nu există în ele  absolut niciun principiu de repaus, şi nu suferă nicio schimbare alta decât a poziţiei, având mişcarea circulară. În ceea ce priveşte dacă au şi o inteligenţă prin care concep, acest lucru nu se poate lămuri decât prin intermediul unei speculaţii subtile. Al cincilea corp în întregime îndeplinindu-şi mişcarea circulară, dă naştere întotdeauna prin asta în elemente unei mişcări forţate prin care acestea ies din regiunile lor, vreau să spun [că dă naştere unei mişcări] în foc şi aer, care sunt împinse spre apă, şi toate penetrează în corpul pământului până în profunzimile lui, astfel încât rezultă un amesteca al elementelor. Apoi încep să se mişte pentru a se întoarce în regiunile lor [respective], şi, ca urmare, fragmente de pământ îşi părăsesc şi ele locurile alăturându-se apei, aerului şi focului. În toate acestea, elementele acţionează unele împotriva altora şi primesc impresiunile unora de la celelalte, şi amestecul suferă o transformare, astfel încât iau naştere de aici diferitele feluri de vapori, apoi diferitele feluri de minerale, toate soiurile de plante şi a numeroaselor specii de animale, după cum cere complexitatea amestecului. Tot ceea ce se naşte şi piere nu se naşte decât din elemente şi revine la iele pierind. La fel, elementele se nasc unele din altele şi se pierd unele în altele; căci totul nu are decât o singură materie, şi materia nu poate exista fără formă, la fel cum nicio formă fizică a acestor lucruri care se nasc şi pier nu poate exista fără materie. Deci, naşterea şi distrugerea elementelor, precum şi a tot ceea ce se naşte din acestea din urmă şi se dizolvă pierind, urmează [oarecum] o mişcare circulară, asemănătoare celei a cerului; astfel încât mişcarea pe care o face această materie formată, prin intermediul formelor care îi revin succesiv, poate fi comparatămişcării pe care o face cerul, aceleaşi poziţii repetându-se pentru fiecare dintre părţile sale.

Martin Lings, Croyances anciennes et superstitions modernes (note de lectura)

Pardès, 1987

Titre original: Ancient Beliefs and Modern Superstitions

Préface

Le culte de notre siècle est le culte de nous-mêmes, une inflation psychique tout à fait incompatible avec l’intelligence véritable.

Il est possible d’apprécier les avantages du présent, à la seule condition que nous voyions notre époque telle qu’elle est.

Chapitre I. Le passé à la lumière du présent

Question: y a-t-il vraiment incompatibilité entre la religion et la science?

Nos ancêtres avaient une perception plus qualitative du temps que nous, c’est-à-dire un sens plus aigu de ses rythmes.

La perspective du monde ancien: c’est seulement après avoir accordé à l’humanité plusieurs milliers d’années de bien-être spirituel que Dieu lui permit de passer par une période relativement courte de déclin, ou lui permit de « vieillir ». <= c’est la tradition des quatre âges du cycle temporel;

L’Hindouisme possède la tradition la plus explicite des cycles temporels.

La tradition antique et universelle des quatre âges suggère une interprétation allégorique plutôt que littérale de la Genèse. Le nom d’Adam peut désigner non seulement le premier homme mais aussi l’ensemble de l’humanité primordiale.

Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne (fragment - 8)

“[...] o religie este o triplă revelaţie divină. Ea posedă, mai întâi de toate, o doctrină care învaţă ce trebuie şi ce nu trebuie să credem despre Adevărul Absolut, Infinit şi Etern atât în sine cât şi în ceea ce priveşte universul, adică relativul, finitul şi efemerul, cu o referinţă specială la om. În al doilea rând, posedă o lege care dictează ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă, iar aspectul pozitiv al legii conţine o formă de adoraţie de o amplitudine şi de o varietate suficiente pentru a învălui şi impregna viaţa tuturor credincioşilor. În al treilea rând, ţinând cont de marea diferenţă a darurilor spirituale acordate oamenilor, posedă un misticism sau esoterism. Fiecare este obligat să acorde crezare doctrinei şi să se supună legii, căci acestea sunt mijloace ale mântuirii. Aspectul mistic al religiei, care îi priveşte doar pe cei care posedă anumite calificări, este o dimensiune suplimentară a credinţei şi al adoraţiei căci implică o înţelegere completă şi penetrantă a doctrinei precum şi o sinceritate şi o concentrare profunde în îndeplinirea riturilor. El oferă, dincolo de mântuire, posibilitatea unei sanctificări în chiar această viaţă şi, mai mult decât atât, posibilitatea de a ajunge la Dumnezeu însuşi.” (Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne)

Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne (fragment - 7)

“Celui care şi-a pierdut complet sau parţial propria religie, îi este cu putinţă să revină la ea graţie celorlalte religii, căci este adesea mai uşor să le examineze pe acestea cu obiectivitate şi fără prejudecată. Iar cel care îşi poate face o idee clară în privinţa a ceea ce este ortodoxia într-o religie este calificat să vadă echivalentul ei în toate religiile, inclusiv a sa proprie, căci ortodoxia posedă un aspect atât general cât şi particular. În ceea ce priveşte detaliile, nu este întotdeauna facil să vedem în ce fel corespund diferitele forme de cult, dar, în aspectele sale cele mai generale, ortodoxia este întotdeauna fundamental aceeaşi. Una dintre caracteristicile sale cele mai imediat evidente, şi în acelaşi timp cu bătaia cea mai lungă, este plenitudinea, în sensul că satisface nevoile religioase ale omului în toate domeniile şi la toate nivelele de calificare spirituală. Este unul dintre principalele raţiuni pentru care un individ nu poate practica decât o singură religie, căci orice religie fiind catolică, adică fiind în sine o totalitate ce cuprinde totul, cere o fidelitate totală care nu lasă niciun loc omului pentru adeziunea la orice altceva.” (Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne)

Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne (fragment - 6)

“Lumea de azi este un haos de opinii şi de aspiraţii dezordonate: aşa-zisa “lume liberă” este un haos fluid; partea totalitară a lumii moderne este un haos rigid. Prin opoziţie, lumea veche constituia întotdeauna o ordine, adică o ierarhie de concepte, fiecare la nivelul care îi este propriu. Haosul a fost provocat, aşa cum am văzut, de “telescoparea” umanistă a ierarhiei până la nivelul psihic, şi de intruziunea, în consideraţiile terestre, a aspiraţiilor către altă lume, frustrate şi pervertite. Omul, dată fiind natura lui, nu poate să nu adore, iar dacă perspectiva sa este despărţită de planul spiritual, va găsi un “dumnezeu” pe care să-l adore la un nivel inferior, dotând astfel ceva relativ cu ceea ce-i aparţine doar Absolutului. De unde existenţa în zilele noastre a atâtor cuvinte puternice precum “libertate”, “egalitate”, “educaţie”, “ştiinţă”, “civilizaţie”, cuvinte pe care e suficient să le pronunţăm pentru ca o mulţime de suflete să se prosterneze într-o adoraţie infra-raţională.” (Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne)

Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne (fragment - 5)

“Agnosticul şi ateul sunt liberi să-şi amputeze un membru, dar nu pot, refuzând să creadă în Transcendent, să se debaraseze de elementele psihice a căror funcţionare normală este să fie vehiculele aspiraţiei către Transcendent. Se poate explica o mare parte din absurditatea lumii moderne prin prezenţa, în inima şefilor şi a altora, a unei abundenţe de substanţă psihică superfluă. Pericolul acestei substanţe “inutilizate” este cu atât mai mare cu cât ea conţine elementele care sunt în ele însele cele mai preţioase şi mai puternice ale sufletului. Şi chiar în afara ateilor şi agnosticilor, religia semi-agnostică şi destul de călduţă care caracterizează cea mai mare parte a “formatorilor de opinie” ai Occidentului modern, în măsura în care au o religie oarecare, este incapabilă să deschidă ferestrele sufletului şi să-şi croiască o cale către cele mai înalte aspiraţii ale sale care, în consecinţă, sunt într-un fel date peste cap şi cad la nivelul aspiraţiilor terestre legitime, aducând deformări şi haos, şi sufocând sub o grămadă de visuri sentimentale şi total irealiste cea mai mare parte valabilă a ceea ce un realism rezonabil ar putea împlini dacă ar fi lăsat de capul lui. E ca şi cum o pasăre, refuzând sau fiind incapabilă să zboare, s-ar împiedica călcând fără încetare pe propriile aripi. Dintre toate aceste virtuţi, care sunt de fapt aripile sufletului, ceea ce rămâne din credinţă este un fanatism rigid al pseudo-religiei evoluţiei şi progresului, tot ceea ce rămâne din speranţă este un optimism grotesc care abordează viitorul cu nasul pe sus, în mijlocul unor ruine pe care refuză să le vadă, şi însoţit de minuscule şi nesigure aporturi ale “realizărilor” omeneşti, dintre care multe sunt extrem de contestabile. Iar aceste două superstiţii sunt agravate de un entuziasm pasionat care invadează mintea şi care, printr-o absenţă totală a simţului proporţiilor, îi dezvăluie astfel căderea din înălţimile sufletului şi arată că el este de fapt punctul cel mai înalt, adică ceea ce în om doreşte cel mai mult Divinul, răsturnat şi îndreptat spre lumea în care îşi risipeşte energiile, antrenând sufletul, din infatuare în infatuare, în căutarea sa zadarnică a unui Absolut terestru.” (Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne)

Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne (fragment - 4)

“Pe de altă parte, dacă strămoşii noştri mai puţin recenţi ştiau atât de bine că sufletele lor erau bolnave, era pentru că civilizaţia lor era întemeiată pe ideea de sănătate psihică şi dominată de noţiunea de suflet perfect. Şi ei nu erau singurii căci nu se poate spune cu adevărat că această noţiune, bazată pe principii universale, s-a schimbat de la un capăt la altul al lumii vechi, cu excepţia locurilor unde religia a degenerat până acolo încât a pierdut din vedere obiectul însuşi al existenţei ei, care este înainte de toate să-l reunească pe om cu sursa lui Absolută, Eternă şi Infinită. Peste tot unde religia are în vedere acest scop, concepţia legată de cea mai înaltă posibilitate umană rămâne în mod necesar aceeaşi. Şi, chiar dacă trebuie ţinut întotdeauna cont de anumite diferenţe de formulare, marile religii ale lumii sunt în fapt unanime în a spune că cel care, reintegrând starea Omului Primordial, şi-a recuperat astfel deplina sănătate sufletească, se distinge în mod esenţial prin conştienţa că are « Împărăţia lui Dumnezeu » în el: nu are nicio nevoie « să caute », căci deja « a găsit », nicio nevoie « să bată », căci deja « i s-a deschis »; şi, graţie acestui din urmă act, sufletul omenesc, care este asemenea unei oglinzi, este capabil să reflecteze Calităţile Divine şi să fie, aşa cum a fost creat, « după imaginea lui Dumnezeu ».” (Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne)

Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne (fragment - 3)

“Este totuşi extrem de puţin probabil ca strămoşii noştri să fi admis toate acestea. Ei ar fi susţinut fără îndoială, în orice caz, că punctul de vedere umanist, care a permis dezvoltarea medicinei moderne,  a dat naştere el însuşi multora dintre bolile care solicită imperios un tratament medical. Nu ar fi scăpat atenţiei lor nici faptul că, asemenea umanismului în general, această manifestare particulară a umanismului – şi acelaşi lucru se aplică şi altor ştiinţe moderne – îmbracă un aspect suicidar. Căci, la fel cum umanismul înseamnă până la urmă abolirea naturii umane, adică eliminarea tuturor caracteristicilor specifice a ceea ce taoiştii numesc Omul Veritabil, la fel medicina modernă vrea să spună, pe termen lung, abolirea sănătăţii prin degenerescenţa speciei, provocată de dezvoltarea unui sistem care permite omului, şi deci într-un anumit sens îl constrânge, să sfideze, în proporţii enorme, legea selecţiei naturale care este antidotul naturii împotriva degenerescenţei. A spune că trăim într-o lume care este pe jumătate moartă pentru că nimeni nu moare constituie evident o exagerare, dar cel puţin aceasta este tendinţa. Şi mergând în cele din urmă împotriva propriilor sale interese, această ştiinţă este condamnată să nu fie decât una dintre numeroasele ilustrări moderne ale parabolei talanţilor, conform căruia: “celui care nu are nimic, i se va lua şi ceea ce are.” (Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne)

Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne (fragment - 2)

În toate religiile există doctrina celor trei lumi, lumea Duhului, a sufletului şi a corpului. Sufletul şi corpul, nivelul psihic şi cel corporal, constituie ceea ce se numeşte de obicei “lumea”. Lumea Duhului, a cărui uşă este Inima, transcende în întregime această lume, fiind dincolo de raza de acţiune a oricărei facultăţi omeneşti. Facultatea supra-omenească localizată în Inimă şi care permite legătura dintre suflet şi Duh este [...] ceea ce strămosii noştri numeau Intelectul.

În hinduism, această facultate a viziunii transcendente este reprezentată pe statui şi în alte forme ale artei sacre printr-un al treilea ochi plasat în mijlocul frunţii. În creştinism şi islam, este “Ochiul Inimii”, ceea ce înseamnă în egală măsură în arabă, limba sacră a islamului, “Fântâna Inimii”, şi din această fântână sufletul bea “Elixirul Vieţii”. Şi în creştinism cele două simboluri sunt asociate, căci există o tradiţie conform căreia , atunci când Lucifer căzu din Paradis, ochiul lui frontal căzu pe pământ sub forma unui smarald, în care fu tăiată, ulterior, cupa Sfântului Graal.

Gândirea, care cuprinde raţiunea, imaginaţia şi memoria, este în sine o facultate pur omenească, dar graţie continuităţii virtuale care există între suflet şi Duh, gândirea poate fi pătrunsă, într-o anumită măsură, de lumina Intelectului. Obiectul metafizicii, studiul a ceea ce este “dincolo de natură”, adică dincolo de această lume, este de a deschide duhul către această penetrare şi de a-i da gândirii un elan ascendent. Aceasta este, propriu-zis, cea mai înaltă elevare de care este capabil omul ca atare, căci dincolo de ea, omenescul se sfârşeşte şi începe supra-omenescul. 

Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne (fragment - 1)

Conform hinduşilor, de-a lungul ciclului celor patru vârste, tendinţa descendentă este întreruptă de opt restaurări bruşte, fiecare determinat de întruparea unui aspect al Divinităţii. Ciclul este astfel inaugurat şi închis de întrupări similare sau « pogorâri » (Avataras), cum mai sunt numite, ceea ce ridică numărul lor la zece. Cea de-a noua a fost Buddha sau Mleccha Avatara (Pogorârea Străină) căci, deşi a apărut în calitate de hindus, aria rezervată misiunii lui se situează în afara frontierelor hinduismului. Perspectiva brahmanică nu prea putea să omită includerea acestei intervenţii divine, deşi era limitată mai mult sau mai puţin în ceea ce priveşte hinduşii, dar nu ia în considerare religiile Occidentului. 

În schimb, a zecea întrupare, care urmează să aibă loc, este destinată lumii întregi. Kalki, numele celui de-al zecelea Avatara, este reprezentat călare pe un cal alb, cu sabia în mână şi anumite descrieri care i s-au făcut amintesc puternic unele versete din Apocalipsă. Kalki Avatara trebuie să vină pentru a pune capăt Vârstei Întunecate şi pentru a inaugura o nouă Vârstă de Aur.

Această aşteptare, comună tuturor religiilor, oricare ar fi numele care i se dă lui Kalki, nu are nimic în comun cu credinţa modernă în « progres ». Este adevărat că unii dintre contemporanii noştri preferă să creadă că prima venire a lui Hristos  a fost obţinută graţie progresului omenesc şi că mai mult progres ar permite în cele din urmă lumii să-l revadă a doua oară. Dar asemenea idei sunt complet străine concepţiilor medievale şi tradiţionale.  (Martin Lings, Credinţe vechi şi superstiţii moderne)

Ivan Illich, Medical Nemesis, The Expropriation of Health (note de lectura)

Pantheon Books, New York, 1976, Random House Inc.

1. The Epidemics of Modern Medicine

During the past three generations the diseases afflicting Western societies have undergone dramatic changes. Those are equated with a decrease in suffering and attributed to better medical care.

There is in fact no evidence of any direct relationship between this mutation of sickness and the so-called progress of medicine.

An expanding proportion of the new burden of disease of the last 15 years is the result of medical intervention in favor of people who are or might become sick (iatrogenic diseases).

Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre teologia mistică (note de lectura)

Editura Paideia, Bucureşti, 1996

Traducere de Dumitru Stăniloae

Capitolul I. Către Timotei

Negaţiile cu privire la El nu se opun afirmaţiilor.

Capitolul II. Cum trebuie a ne uni cu Cauzatorul tuturor şi mai presus de toate şi a-i închina laude

Întunericul supraluminos

Trebuie să lăudăm negaţiile, contrar afirmaţiilor.

Capitolul III. Care sunt învăţăturile catafatice (afirmative) şi care sunt cele apofatice (negative) despre Dumnezeu

Pătrunzând în întunericul mai presus de minte, vom afla nu o vorbire scurtă, ci o nevorbire şi o neînţelegere totală.

Neil Postman & Charles Weingartner, Teaching as a Subversive Activity (note de lectura)

Introduction
This book is based on two assumptions:
a) the survival of our society is threatened by an increasing number of unprecedented and, to date, insoluble problems;
b) something can be done to improve the situation.
A list of huge american issues:
- the number one health problems is mental illness;
- the crime (from delinquency among adolescents to fraud perpetrated by some of the richest corporations);
- the suicide problem;
- the misinformation (“news management”) – lies, clichés, rumors.
Problems related to the population explosion: birth-control problem, abortion problem, housing problem, parking problem, food and water-supply problem.
This book tries to be about the “What, if anything, can we do about these problems?” problem.
Change is the most striking characteristic of the world we live in and our educational system has not yet recognized this fact.
Within the educational establishment there are insufficient daring and vigorous ideas on which to build a new approach to education. One must look to men whose books would rarely be used, or even thought of, in education courses, and would not be listed under the subject ‘education’ in libraries.
Almost all the educators deal with qualitative problems in quantitative terms, and, in doing so, miss the point.

Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti (note de lectura)

Editura Paideia, Bucureşti, 1996

Traducere de Dumitru Stăniloae

Despre numirile dumnezeieşti

Capitolul I. Despre scopul scrierii şi care e tradiţia numirilor dumnezeieşti

Dar însăşi necunoaşterii acelei suprafiinţialităţi mai presus de raţiune, de minte şi de fiinţă trebuie să-i atribuim cunoaşterea suprafiinţială, întrucât ne trage spre cele de sus în măsura în care raza cuvintelor dumnezeieşti se dăruieşte, binevoitoare, pe sine, ridicându-se spre luminile mai înalte, dar moderând acest urcuş prin propria noastră înfrânare şi cuviinţă faţă de cele dumnezeieşti.

Cele dumnezeieşti se descoperă pe măsura fiecărei minţi.

“Căci precum cele inteligibile şi nevăzute de cele ale simţurilor şi cele simple şi fără chip şi lipsite de formă, nepipăibile şi nefigurate ale celor netrupeşti sunt necuprinse şi nevăzute de cele figurate în formele trupurilor şi prin aceeaşi raţiune a adevărului indefinitul e mai presus de fiinţă, aşa şi unitatea mai presus de minte e dincolo de minţi; Unul mai presus de înţelegere e neînţeles tuturor înţelegerilor şi binele lui mai presus de cuvânt (de raţiune) e negrăit de niciun cuvânt. La fel, Unitatea făcătoare de unitate este mai presus de orice unitate. E fiinţa cea mai presus de fiinţă şi mintea neînţeleasă şi cuvântul de negrăit. Nu există cuvânt şi înţelegere şi numire pentru ea, nefiind nimic din cele ce sunt. Fiind cauza existenţei tuturor, este cea care e dincolo de fiinţă, şi cea care singură poate grăi în mod propriu şi cu ştiinţă despre Sine.” (Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti, I.1)

Ea este neapropiată tuturor celor ce sunt, ca una ce e ridicată peste toate în mod suprafiinţial.

Obârşia dumnezeiască este monadă şi enadă, pentru simplitatea şi unitatea neîmpărţită mai presus de fire.

Sri Kalki Purana (by Sri Krsna Dvaipayana Vyasadeva) - note de lectura

Translated by Bhumipati Das.

Published by Jai Nitai Press, 2006.

Chapter One. A description of Kali-Yuga

Achyuta – one of the names of Vishnu (means: one who will never lose his inherent nature and powers).

Indra – king of Svarga and the Devas, god of lighting, thunder, storms, rains and river flows.

Narayana – a Vedic deity associated with the waters of creation and sometimes with the sun. Vishnu sometimes assumes the name Narayana in certain scripture.

Kalki will appear in a family of brahmanas. He will annihilate the sinful kings of Kali-yuga. (text 3)

Lord Brahma created “Sin personified, having a black complexion”. The name of the creature was Adharma (Irreligion). His wife was Mithya (Falsehood) – beautiful, eyes like those of a cat. Their son was Dambha (Pride) – angry and energetic. (text 15-16)

Dambha has a sister named Maya, and within her womb, he begot a son named Lobha (Greed), and a daughter named Nikriti (Cunning). Lobha begot a son named Krodha (Anger), in the womb of Nikriti.

Julius Evola, Révolte contre le monde moderne (notes de lecture)

Julius Evola, Révolte contre le monde moderne (notes de lecture)

Les Editions de l’Homme, Ottawa, 1972.

Introduction
Parler du « déclin de l’Occident », du « danger du matérialisme », de la « crise de la civilisation » est devenu, depuis quelque temps, un lieu commun. Ces manifestations montrent qu’on sent remuer des terres que l’on croyait solides et que les perspectives idylliques de l’« évolutionnisme » ont désormais fait leur temps.
Rien n'apparaît plus absurde que cette idée de progrès qui, avec son corollaire de la supériorité de la civilisation moderne, s'était déjà créé des alibis «positifs »en falsifiant l'histoire, en insinuant dans les esprits des mythes délétères, en proclamant sa souveraineté dans ces carrefours de l'idéologie plébéienne dont, en dernière analyse, elle est issue. Il faut être descendu bien bas pour en être arrivé à célébrer l'apothéose de la sagesse cadavérique, seul terme applicable à une sagesse qui, dans l'homme moderne, qui est le dernier homme, ne voit pas le vieil homme, le décrépit, le vaincu, l'homme crépusculaire, mais glorifie, au contraire, en lui le dominateur, le justificateur, le vraiment vivant. Il faut, en tout cas, que les modernes aient atteint un bien étrange état d'aveuglement pour avoir sérieusement pensé pouvoir tout jauger à leur aune et considérer leur civilisation comme une civilisation privilégiée, en fonction de laquelle était quasiment préordonnée, l'histoire du monde et en dehors de laquelle on ne pourrait trouver qu'obscurité, barbarie et superstition.
Les premières altérations caractéristiques à l’époque moderne surviennent entre le VIIIe et le VIe siècle av. J.C. Il convient de faire coïncider le début des temps modernes avec ce que l’on appelle les temps historiques.

Julius Evola, Despre raţionalism (fragment)

Individualismul inerent teoriei protestante a liberului arbitru a fost legat de un alt aspect al umanismului modern: raţionalismul. Individul care a lichidat tradiţia dogmatică şi principiul autorităţii spirituale pretinzând că deţine în sine capacitatea discernământului just, se orientează progresiv spre cultul a ceea ce este în cazul lui, ca fiinţă omenească, baza oricărei judecăţi, adică raţiunea, făcând din ea măsura oricărei certitudini, adevăr şi normă. Este exact ce s-a întâmplat în Occident după Reformă. Desigur, raţionalismul exista deja în Elada (cu substituirea socratică a realităţii cu conceptul de realitate) şi în Evul mediu (cu teologia redusă la filosofie). Dar începând cu Renaşterea raţionalismul se diferenţiază, îşi asumă, în curentele sale cele mai importante, un nou caracter, din speculativ a devenit agresiv, până într-acolo încât a dat naştere enciclopedismului, criticii antireligioase şi revoluţionare.

Julius Evola, Despre feminintatea modernă (fragment)

Emanciparea femeii trebuie fatalmente să urmeze emancipării sclavului şi glorificării omului fără castă şi tradiţie, adică paria. Într-o societate care nu mai cunoaşte nici Ascetul, nici Războinicul, într-o societate în care mâinile ultimilor aristocraţi par făcute mai mult pentru rachetele de tenis sau paharele cu cocktailuri decât pentru sabie şi sceptru, într-o societate în care tipul omului viril, când nu se identifică cu larva palidă a “intelectualului” sau a “profesorului”, cu fantoşa narcisistă a “artistului” sau cu maşinismul preocupat şi jegos al bancherului sau al politicianului, este reprezentat de boxeurul sau actorul de cinema – într-o asemenea societate era normal ca şi femeia să se revolte şi să revendice pentru sine o “personalitate” şi o libertate în sensul anarhic şi individualist al epocii actuale. Acolo unde etica tradiţională cerea bărbatului şi femeii să fie întotdeauna mai mult ei înşişi, să exprime prin trăsături întotdeauna mai îndrăzneţe ceea ce face din cineva un bărbat şi din altcineva o femeie – noua civilizaţie tinde spre nivelare, uniformizare, o stare care în realitate nu este mai mult, ci mai puţin decât individualizarea şi diferenţierea sexelor.

Ni se pare că ceea ce este o abdicare ar fi o cucerire. După secole de “sclavie”, femeia a vrut să fie liberă, să fie ea însăşi. Dar “feminismul” n-a ştiut să conceapă pentru femeie o personalitate care să nu fie o imitaţie a celei masculine, într-atâta încât aceste “revendicări” maschează o lipsă fundamentală de încredere în femeia nouă faţă de ea însăşi, neputinţa ei de a fi ceea ce este şi de a conta pentru ceea ce este: o femeie şi nu un bărbat. Printr-o fatală neînţelegere, femeia modernă a încercat sentimentul unei inferiorităţi cu totul imaginare pentru faptul că nu este decât femeie şi a considerat aproape ca o ofensă faptul de a fi tratată “doar ca femeie”. Aceasta a fost originea unei false vocaţii ratate, şi tocmai de aceea femeia a vrut să-şi ia revanşa, să-şi revendice “demnitatea”, să-şi arate “valoarea” – mergând să se măsoare cu bărbatul. Nu era vorba câtuşi de puţin, totuşi, de bărbatul autentic, ci de bărbatul-construct, de bărbatul-fantoşă al unei civilizaţii standardizate, raţionalizate, neimplicând aproape nimic cu adevărat diferenţiat şi calitativ. Într-o astfel de civilizaţie, nu mai poate fi vorba evident de chestiunea unui privilegiu legitim oarecare, iar femeile, incapabile să-şi recunoască vocaţia naturală şi s-o apere, fie şi pe planul cel mai accesibil (pentru că nicio femeie fericită sexual nu încearcă vreodată nevoia de a imita sau de a invidia bărbatul), putură cu uşurinţă să demonstreze că şi ele posedau virtual competenţele şi talentele – materiale şi intelectuale – ale celuilalt sex, care sunt, în general, necesare şi apreciate într-o societate de tip modern. Bărbatul, într-adevăr iresponsabil, a lăsat-o, şi chiar a ajutat-o, a împins-o pe femeie în stradă, în birouri, în şcoli, în uzine, în toate răscrucile contaminatoare ale societăţii şi culturii moderne. Aşa a fost făcută ultima îmbrânceală în direcţia nivelării.

Julius Evola, Despre sclavie (fragment)

Lumea modernă, dacă a denunţat “injustiţia” regimului castelor, a stigmatizat încă şi mai mult civilizaţiile antice care au cunoscut sclavagismul, şi a considerat ca pe un merit al timpurilor noi faptul că au afirmat principiul “demnităţii umane”. Dar şi aici este vorba de pură retorică. Se uită faptul că europenii înşişi au reintrodus şi menţinut până în secolul XIX, în colonii, o formă de sclavagism adesea odioasă, pe care lumea antică n-a cunoscut-o aproape niciodată. [Trebuie notat, în rest, că în America adevărata mizerie a negrilor a început atunci când s-au găsit în situaţia de proletari dezrădăcinaţi într-o societate industrializată. Ca “sclavi”, într-un regim paternalist, se bucurau de o mult mai mare securitate economică şi de o mai mare protecţie.] Ceea ce trebuie mai degrabă subliniat este că dacă vreodată o civilizaţie a practicat sclavia la scară mare, aceasta este cu adevărat civilizaţia modernă. Nicio civilizaţie tradiţională nu a văzut vreodată mase atât de numeroase condamante la o muncă obscură, fără suflet, automatică, la o sclavie care nu are măcar contrapartida staturii impozante şi a realităţii tangibile a figurilor seniorilor, ci este impusă în mod aparent anodin de tirania factorului economic şi a structurilor absurde ale unei societăţi mai mult sau mai puţin colectivizată. Iar din faptul că viziunea modernă asupra vieţii, în materialismul ei, a răpit individului orice posibilitate de a-şi introduce în destin un element de transfigurare, de a vedea în asta un semn şi un simbol, sclavagismul de azi este cel mai lugubru şi mai disperat dintre toate pe care le-a cunoscut omenirea. Nu este deci surprinzător faptul că forţele obscure ale subversiunii mondiale au găsit în masele de sclavi moderni un instrument docil şi obtuz, adaptat la îndeplinirea scopurilor lor: acolo unde au triumfat deja, în imensele “lagăre de muncă”, vedem practicarea metodică, satanică, a aservirii fizice şi morale a omului în vederea colectivizării şi a dezrădăcinării tuturor valorilor personalităţii. (Julius Evola, Revolta împotriva lumii moderne)

Julius Evola, Despre decăderea modernă (fragment)

Putem să facem consideraţii analoage pe tema valorii şi forţei formelor, a principiilor şi a legilor tradiţionale. Într-o ordine socială tradiţională trebuie să existe oameni în cazul cărora principiul pe care se sprijină, la diferite niveluri, diversele organizaţii, legislaţii şi instituţii, pe planul ethosului şi al ritualului, să fie cu adevărat viu, să nu fie doar o formă exterioară, ci o realizare spirituală obiectivă. Trebuie, cu alte cuvinte, ca un individ sau o elită să fie la înălţimea funcţiei “pontificale” a domnilor şi a mediatorilor forţelor de sus. Atunci, chiar cei care sunt doar capabili să se supună, care nu-şi pot asuma legea decât prin intermediul autorităţii şi a tradiţiei exterioare, înţeleg că trebuie să se supună şi că supunerea lor – aşa cum am afirmat – nu este sterilă, pentru că îi permite să ia parte efectiv la forţă şi la lumină. La fel cum la trecerea unui curent magnetic în circuitul principal se produc curenţi induşi în alte circuite distincte, dacă sunt dispuse sincron – la fel, la cei care nu urmăresc decât forma, adică ritualul, dar cu o inimă pură şi fidelă, trece invizibil ceva din măreţia, din stabilitatea şi din « soarta » care se găsesc reunite şi vii în vârful ierarhiei. Atunci tradiţia este solidă, corpul este unul şi toate părţile sale se găsesc în comuniune graţie unei legături oculte mai puternică decât contingenţele exterioare.

Julius Evola, Despre sursele legii în societăţile tradiţionale (fragment)

La modul general, noţiunea tradiţională de lege presupune un realism transcendent. În formulările sale ariene, îndeosebi, conceptul de lege este în strâns raport cu cel de adevăr, de realitate şi de stabilitate inerente Fiinţei. În Vede, termenul rta are adesea acelaşi sens ca şi dharma şi desemnează nu doar ceea ce este ordine în lume, lumea ca ordine – κόσμος – ci de asemenea, pe un plan superior, adevărul, realitatea, acolo unde contrariul său, anrta desemnează falsul, răul, irealul. Lumea legii şi, prin consecinţă, statul, a fost deci considerată ca lumea adevărului şi a realităţii în sens eminent, adică metafizic.

Matgioi, Ultimele cuvinte ale Înţeleptului (text integral)

... Oamenii raselor îndepărtate ale Occidentului au declarat că toată Ştiinţa este vrednică de a fi dorită de către toţi. De aceea ei s-au aruncat fără preget în vârtejul noţiunilor acumulate de întreaga umanitate. În acest atac fără cuget al tuturor fortăreţelor Ideii, în această compilaţie dezordonată a tuturor scrierilor şi a tuturor verbelor, şi-au pierdut ghidul infailibil al spiritului de sinteză. Rămânând abia la jumătatea ascensiunii până la vârful munţilor pe care ar fi trebuit să-i urce, nu au ajuns să admire priveliştea care se descoperă în întregime doar în ochii savantului veritabil. De aceea au pus slăbiciunea vederii lor pe seama imperfecţiunii lucrurilor, şi au stabilit limite imposibil de trecut pentru cunoaşterea omenească.

Graţie cunoaşterii insuficiente pe care o aveau, au negat secretele ştiinţei totale. Atunci, alţi oameni ai aceloraşi ţări au declarat că răspândirea ştiinţei este rea. Au comparat-o cu o otravă care, dozată de o mână experimentată, fortifică organismul sau pune în mişcare inteligenţa, în timp ce, luată de un neîndemânatec, aruncă unul împotriva altuia elementele omeneşti revoltate, şi distruge fiinţa într-o sfâşiere furioasă.

Cu toate acestea, frăţioare, niciun nivel al Ştiinţei nu este dăunător, cu condiţia să fie înţeles. Adică nu trebuie să urcăm la a doua treaptă a cunoştinţelor decât după ce ne simţim siguri de prima. Aproape totul este de neînţeles pentru om, dar nimic nu este ininteligibil. Cu alte cuvinte, ignoranţa ta nu este imputabilă înălţimii conceptelor, ci inferiorităţii tale personale. Deci nu trebuie niciodată să ne temem să lucrăm ca să le dobândim. Lucrul de care trebuie să ne temem, este că nu suntem pregătiţi pentru asta, căci nu trebuie să ne pregătim doar intelectul, ci şi inima şi corpul.

Matgioi, La Voie rationnelle (note de lectura)

1907

Chapitre I. Laotseu

L’orgueil individuel est la chose qui est, dans toute la race jaune, la plus inconnue.

Le respect des Ancêtres morts.

La solidarité avec les vivants.

Dans la caste philosophique, on s’applique moins à être l’inventeur hardi de nouvelles conceptions que le fils pieux et le gardien incorruptible de la conception primitive et traditionnelle.

Tous les systèmes philosophiques chinois sont issus du premier système philosophique qui fut exprimé, c’est-à-dire du Yiking de Fohi et de Wenwang.

Tous les chefs d’école se sont déclarés modestement des « frères cadets » des grands maîtres du passé. Ils ont déclaré apporter une adaptation adéquate à l’époque, se défendant de la moindre innovation.

Lista faptelor negative enumerate în Cartea Kan-Ing

Să creezi gânduri lipsite de dreptate; să acţionezi fără motiv; să fii rău şi să te consideri pentru asta abil; să ai o inimă crudă şi să distrugi viaţa; să deteşti pe ascuns pe cei înţelepţi; să-i dispreţuieşti pe ascuns pe cunoscători şi pe bătrâni; să formulezi injurii la adresa profesorilor; să mergi împotriva şefilor fireşti; să-i păcăleşti pe cei simpli şi să-ţi calomniezi prietenii; să abuzezi, să minţi, să falsifici, să furi; să-ţi vorbeşti familia de rău; să fii dur, violent şi lipsit de solidaritate; să-ţi mulţumeşti doar dorinţele; să confunzi cu bună ştiinţă raţiunea şi contrariul ei; să ignori ceea ce trebuie să reţii sau să laşi deoparte; să-i jefuieşti pe cei slabi în folos personal; să-i măguleşti pe cei mari şi să li te supui fără reflecţie; să uiţi binefacerile primite; să-ţi hrăneşti şi să-ţi întreţii ura; să dispreţuieşti viaţa orfanilor lui Dumnezeu; să nu te conformezi tradiţiei ţării; să acorzi demnităţi celor ce nu sunt vrednici; să-i pedepseşti pe cei nevinovaţi; să iei bunul altuia; să complotezi căderea altuia; să-ţi omori duşmanul lipsit de apărare; să masacrezi prizonierii; să exilezi oamenii drepţi; să-i pierzi pe cei înţelepţi; să-i insulţi pe cei abandonaţi; să-i oprimi pe cei slabi; să primeşti daruri pentru a încălca legile; să-l condamni pe cel drept şi să-i dai dreptate celui nedrept; să confunzi greşelile uşoare cu greşelile grave; să condamni la moarte cu pasiune şi mânie; să-şi cunoşti greşeala şi să perseverezi; să cunoşti dreptatea şi să nu i te supui; să-l acuzi pe altul pentru crima ta; să împiedici meşteşugarul să-şi practice meşteşugul; să-i critici şi să-i calomniezi pe înţelepţi; să ataci şi să ultragiezi Calea şi Virtutea; să vânezi păsările cu săgeata şi să mergi la vânătoare; să vânezi insecte; să sperii păsările adormite; să astupi vizuinile şi să distrugi cuiburile; să omori femelele gestante; să distrugi ouăle; să doreşti nefericirea altor oameni; să dăunezi meritului altora; să-i dai de gol pe alţii şi să te protejezi tu însuţi; să-i înjoseşti pe alţii şi să te preamăreşti pe tine; să răsplăteşti binele cu răul; să ai grijă de interesul tăi şi să neglijezi interesul general; să-ţi arogi talentele altuia; să ascunzi talentele altuia; să le faci publice imperfecţiunile; să le dezvălui secretele; să-i împingi să-şi risipească bunurile; să bagi zâzanie între cei ce sunt rude apropiate; să pui mâna pe patrimoniul altuia; să-i ajuţi pe alţii să acţioneze rău; să te dedai violenţei şi să abuzezi de autoritatea pe care o ai; să-i umileşti pe alţii cu mărirea ta; să distrugi ceea ce este în germene şi ceea ce este copt; să rupi înţelegerile altuia; să te îmbogăţeşti prin violenţă şi să te lauzi cu asta; să nu-ţi pară rău de nedreptatea făcută decât când eşti pedepsit; să-ţi atribui tot binele; să cucereşti o glorie uzurpată; să ascunzi o inimă trădătoare; să calomniezi oamenii de mare virtute; să-ţi maschezi imperfecţiunile; să abuzezi de forţă pentru a constrânge şi a oprima; să fii crud; să chinuieşti, să răneşti, să iei viaţa; să diminuezi fără folos materia existentă; să omori animale folositoare în afara ritualurilor; să risipeşti sau să distrugi cereale; să oprimi fiinţele vii cu munci şi necazuri; să-i ruinezi pe oameni şi să-ţi însuşeşti bunurile lor; să deturnezi cursul râurilor şi să provoci incendii în locurile populate; să tulburi planurile şi să distrugi munca altora; să distrugi instrumente profesionale pentru a-i împiedica pe oameni să se servească de ele; să doreşti nefericirea şi exilul celor ce sunt fericiţi şi glorioşi; să doreşti mizeria bogaţilor; să cunoşti frumuseţea şi să doreşti să ţi-o însuşeşti pe ascuns; să doreşti moartea celor cărora le eşti dator; să-i vezi pe ceilalţi imperfecţi sau netrebnici şi să râzi de asta; să cunoşti inteligenţa şi virtutea şi, în loc să le lauzi, să le ascunzi şi să li te opui; să faci o figurină care să semene cu un om pentru a-l chinui; să otrăveşti izvoarele din păduri; să ai ranchiună împotriva celor care te-au crescut; să-i refuzi şi să fii lipsit de respect faţă de tata şi cei mai mari din familie; să iei cu forţa ceea ce aparţine altora; să iei bunul altuia prin viclenie; să-ţi faci avere din furt; să avansezi prin fraudă sau şiretenie; să-i recompensezi sau să-i pedepseşti pe cei care nu merită; să cultivi relaxarea sau plăcerile excesive; să-i jefuieşti pe inferiori; să produci spaimă şi repulsie; să acuzi pe cineva în faţa Cerului pentru propriile tale greşeli; să işti certuri; să te asociezi într-un scop rău; să urmezi sfaturile femeilor opunându-te astfel tradiţiilor strămoşilor; să abandonezi ceea ce este vechi pentru ceea ce este nou; să gândeşti într-un fel şi să vorbeşti altfel; să soliciţi avantaje excesive şi să-i înşeli cu bună ştiinţă pe maeştri; să atribui acţiuni rele şi cuvinte rele înţelepţilor; să-l denigrezi pe celălalt şi să te lauzi pe tine; să negi influenţele [exterioare] şi să crezi doar în propria virtute; să renunţi la Cale şi să preferi revolta; să-i abandonezi pe ai tăi şi să îndrăgeşti străinii; să-ţi afirmi virtutea deşi eşti lipsit de ea; să rogi cerul pentru reuşita acţiunilor rele; să dai şi apoi să-ţi pară rău; să împrumuţi şi să nu dai înapoi; să cauţi să te ridici deasupra condiţiei tale; să-ţi utilizezi în mod egoist forţa şi inteligenţa; să nu te abţii în post; [să ai] chip blând şi inimă feroce; să-i faci pe alţii să rătăcească pe Cale: o lungime prea scurtă, o lărgime prea îngustă, o balanţă prea dezechilibrată, un vas prea mic; să amesteci adevărul şi minciuna; să obţii avantaje nemeritate; să-i arunci pe cei mai oneşti în abjecţie; să-i înşeli pe cei încrezători; să devorezi şi să nu fii sătul; să-l invoci pe Dumnezeu pentru a părea drept; să acţioneze fără moderaţie şi iraţional; să ai resentimente împotriva alor tăi: [să fii] pozitiv fără sinceritate şi dreptate, negativ fără blândeţe şi conformitate; să nu fii armonios în relaţia cu femeile; să-ţi placă să te lauzi constant; să fii gelos şi invidios constant; să te porţi rău cu copiii tăi; să te porţi rău faţă de părinţii soţului; să neglijezi spiritul strămoşilor; să te opui ordinelor superiorilor; să studiezi şi să faci lucruri inutile; să-ţi doreşti răul ţie şi alor tăi; să ai iubiri şi uri nedrepte; să dispreţuieşti apa şi focul; să omori nou-născuţii sau să avortezi; să pui în mod conştient negativul în prezenţa pozitivului; să murdăreşti vatra; să neglijezi alimentele; să aduci injurii stelelor căzătoare; să înfrunţi curcubeul, soarele, luna şi lumina; să arzi ierburile primăvara; să aduci ofense nordului şi simbolurilor sale.

Matgioi, Despre aura voinţelor individuale ale omului (fragment)

“Aura voinţelor individuale ale omului este suma proiecţiilor exterioare ale tuturor actelor sale raţionale. Este ca o atmosferă învăluitoare care înconjoară imediat fiecare individ, i se adaptează şi primeşte amprenta tuturor mişcărilor sale care au la bază reflecţia. Această aură nu există decât asociată individualităţii umane – acest fragment al personalităţii noastre – şi doar prin ea. Nu ia naştere odată cu individul, ci cu primul său act, care nu coincide în mod necesar cu naşterea sa. Creşte şi se alimentează continuu, de-a lungul vieţii omeneşti, la fiecare dintre inflexiunile raţionale ale individului. Îi este exclusivă şi nu s-ar putea adapta la niciun alt individ al speciei. Nu trăieşte decât prin emisiunile succesive ale sursei care-i dă existenţă, voinţa individuală şi actele consecutive. N-ar putea deci să subziste după dispariţia originii sale, nu mai mult decât flacăra după ce sursa luminii a secătuit.

Matgioi, Despre taoişti şi confucianişti (fragment)

Învăţătura lui Lao Zi, transmisă de creatorul ei în câteva formule generale, încredinţată doar la doi adepţi, care mai apoi avură alţii zece, şi care nu conţinea decât expresia cea mai exactă posibil a adevărurilor tradiţionale şi a principiilor imuabile, nu putea avea decât o influenţă ascunsă, întrucât, prin însăşi dificultatea ei, numărul adepţilor nu putea fi decât cu totul restrâns. Dar această influenţă ascunsă şi lentă trebuia să fie suverană şi profundă, pentru că, neglijentă în privinţa intereselor materiale şi imediate, se adresa la ceea ce este cel mai elevat în om şi, în realitate, mai puţin uman. Din această cauză, în domeniul chestiunilor politice şi al economiei sociale, influenţa şcolii lui Lao Zi fu rară, dar atunci când se exersă, fu energică şi totală.

Titus Burckhardt, Introduction aux doctrines ésotériques de l’Islam (note de lectura)

Paru en 1955

Avant-propos

- c’est une introduction à l’étude de la doctrine soufique;

- le point de vue n’est pas celui de l’érudition pure et simple;

- il y a des doctrines qui ne se comprennent que « de l’intérieur », par un travail d’assimilation ou de pénétration dont les modalités, essentiellement intellectuelles, dépassent par là-même la pensée discursive;

- tous les érudits européens qui ont étudié le Soufisme se méprennent sur sa position véritable;

- les érudits sont portés à voir des emprunts d’une forme traditionnelle à l’autre quand il n’y a qu’une coïncidence de vues spirituelles, et des divergence fondamentales là où n’intervient qu’une différence de perspectives ou de modalités d’expression;

- le Soufisme a reconnu le principe selon lequel la Révélation divine, transmise par les grands médiateurs, revêt des formes diverses répondant aux aptitudes différentes des collectivités humaines appelées à la recevoir;

« Ce qu’il importe avant tout de comprendre, c’est que la reconnaissance, de la part des ésotéristes, de l’unité essentielle de toutes les formes traditionnelles, ne les porte ni à en effacer les contours, ni à méconnaître la nécessité, dans son ordre, de telle ou telle Loi sacrée, bien au contraire, car la diversité des formes traditionnelles ne traduit pas seulement l’insuffisance de toute expression formelle en face de la Vérité totale, elle accuse aussi, indirectement, l’originalité spirituelle de chaque forme, c’est-à-dire ce que chacune d’elles comporte d’inimitable, en quoi s’affirme l’unicité de leur principe commun: le moyen d’une roue, qui unit ses rayons, est en même temps ce qui en fixe les directions divergentes. » (p. 13)

- le Soufisme est une tradition – la transmission d’une sagesse d’origine divine;

« Toute doctrine traditionnelle est, par définition, immuable en son essence, mais sa formulation peut se renouveler dans le cadre du style conceptuel donné, en fonction des divers modes possibles de l’intuition et suivant les circonstances humaines. »

Titus Burckhardt, Despre virtutea spirituală (fragment)

“Virtutea spirituală nu este nici o simplă negare a instinctelor naturale – ascetismul este cel mai mic nivel al ei – nici o pură sublimare psihică, bine înţeles. Ea ia naştere dintr-un presentiment al realităţii divine adiacente obiectelor dorinţei, - pasiunea nobilă este mai aproape de virtute decât angoasa, - acest presentiment fiind în sine un fel de “graţie naturală”, care compensează în rest aspectul sacrificial al virtuţii. Prin urmare, ecloziunea progresivă a acesteia cheamă o iradiere din ce în ce mai directă a Calităţii divine a cărei urmă omenească este virtutea, şi invers, virtutea creşte în măsura în care se revelează modelul ei divin. Acest nucleu intuitiv conferă virtuţii spirituale calitatea sa inimitabilă şi cvasi-carismatică. Prin ea, Intelectul străluceşte, nu într-un mod “sapienţial”, ci într-unul “existenţial”, prin frumuseţea sufletului, sau prin efectele miraculoase pe care afinitatea dintre cutare virtute şi modelul ei divin o poate declanşa în ambianţa cosmică.” (Titus Burckhardt, Introducere în doctrinele esoterice ale islamului)

Titus Burckhardt, Despre calea contemplativă (fragment)

Ca orice cale contemplativă, şi independent de diferenţierea ei după diferite “cărări”, Sufismul “operativ” conţine trei elemente sau aspecte constitutive, care sunt: doctrina, virtutea spirituală şi o artă a concentrării pe care o vom numi, după anumiţi Sufiţi, “alchimia spirituală”.

Asimilarea adevărurilor doctrinare este indispensabilă; totuşi, ea nu înfăptuieşte singură transformarea sufletului, cu excepţia anumitor cazuri absolut excepţionale, în care sufletul are asemenea dispoziţii spre contemplaţie încât elementele doctrinare sunt suficiente să-i pună în valoare natura, după asemănarea unei soluţii suprasaturate care, în urma unui impuls minim, poate dintr-o dată să se cristalizeze. În sine, inteligenţa doctrinală este pur statică; ea poate elibera sufletul de anumite tensiuni, dar nu poate realmente să-l transforme fără concursul voinţei care reprezintă elementul dinamic al căii. Se întâmplă chiar destul de uşor ca intuiţia adevărurilor metafizice, trezită la început prin studiul doctrinei, să se erodeze puţin câte puţin în mintea celui care, crezând că posedă aceste adevăruri, nu aderă la ele decât mental, ca şi cum voinţa nu ar trebui să participe deloc. Dar, voinţa trebuie să devină “săracă” în raport cu Dumnezeu, ceea ce e totuna cu a spune că trebuie să se conformeze virtuţii spirituale; aceasta reprezintă un fel de concentrare latentă a sufletului, o bază solidă şi naturală a concentrării direct operative, al cărei scop este să străbată voalul conştiinţei continuu absorbită de curentul formelor. “Virtutea spirituală (al-ihsân) – a spus Profetul – este ca tu să-L adori pe Dumnezeu ca şi cum L-ai vedea, şi [să ştii că] dacă nu-L vezi, El totuşi te vede.”

Titus Burckhardt, Despre dhikr (fragment)

Semnalăm aici că expresia coranică dhikr înseamnă “reminiscenţă” în sensul platonician de cunoaştere reflectată a arhetipurilor, cu această nuanţă că dhikr înseamnă literal “pomenire”. Astfel, de exemplu, pasajul coranic: idhkurûnî adhkurkum (II, 152), poate fi tradus prin: “Amintiţi-vă de Mine, Eu Îmi voi aminti de voi”, sau prin: “Pomeniţi-Mă, Eu vă voi pomeni.” De altfel, printr-o “pomenire” interioară evocăm o amintire. Pe de altă parte, transpunerea trecutului în ordinea principială este conformă simbolismului general al limbilor semitice: trecutul definit, în arabă, serveşte la exprimarea acţiunii atemporale a lui Dumnezeu. Această ambivalenţă a cuvântului dhikr joacă un rol important în limbajul sufit, căci ea leagă “evocarea” Realităţilor esenţiale de simbolismul sonor al formulelor de “incantaţie” sau de “invocaţie” (dhikr). Prin dhikr este desemnată de altfel orice formă de concentrare asupra Prezenţei divine. “Amintirea” – sau “pomenirea” – supremă nu este altceva decât o identificare cu Verbul divin care, el, este Arhetipul arhetipurilor.

Kalki Purana despre periodizarea epocii Kali-Yuga (fragment)

În al doilea sfert al Vârstei de Fier, oamenii nu vor mai cânta numele sfintele ale Domnului Krsna. În al treilea sfert al Vârstei de Fier, va fi o asemenea creştere a populaţiei încât nu se va şti ce să se facă cu oamenii. În ultimul sfert al Vârstei de Fier, castele vor dispărea, pentru că amintirea lui Dumnezeu va fi demult pierdută.

Kalki Purana despre primele semne ale epocii Kali-Yuga (fragment)

“Oamenii din Kali-yuga sunt obişnuiţi să se certe şi să se lupte unii cu alţii. Petrec mult timp cu îngrijirea părului, îmbracă cele mai bune veşminte şi se împodobesc cu bijuterii scumpe.

În Kali-yuga, un om cu mulţi bani va fi în mod obişnuit respectat pentru nivelul lui spiritual. Dacă cineva născut a doua oară [adică din castele superioare: brahman, kshatrya sau vayshia] îşi va câştiga existenţa împrumutând bani sau din dobânzi, va fi considerat un membru de cinste al societăţii. Aprecierea celor din Kali-yuga se va îndrepta spre casă şi proprietăţi, iar stăpânii caselor vor fi lipsiţi de orice discernământ. În Kali-yuga, oamenii vor spune blasfemii la adresa maeştrilor spirituali sau altor oameni în vârstă fără nicio ezitare. Într-adevăr, oamenii în ansamblu vor deveni ipocriţi, mincinoşi şi trişori.

Carta del Jefe Seatlle

(Lago Washington, Junio de 1854)

El Gran Jefe Blanco de Washington nos envía el mensaje de que quiere comprar nuestras tierras. Pero, ¿cómo es posible comprar o vender el cielo o el calor de la tierra? Nosotros no comprendemos esta idea. Si no somos dueños de la frescura del aire, ni del reflejo del agua, ¿cómo podréis comprarlos?

El Gran Jefe Blanco de Washington nos envía también palabras de amistad y de buena voluntad. Esto es muy amable por su parte, pues sabemos que él no necesita de nuestra amistad. Sin embargo nosotros meditaremos su oferta, pues sabemos que si no vendemos vendrán seguramente hombres blancos armados y nos quitarán nuestras tierras.

Nosotros tomaremos una decisión. El Gran Jefe Blanco de Washington podrá confiar en lo que diga el Jefe Seatlle, con tanta seguridad como en el transcurrir de las estaciones del año. Mis palabras son como las estrellas, que nunca tienen ocaso.

Titus Burckhardt, Despre al-Fatihah (fragment)

Oferim aici traducerea surei al-fâtihah, “cea care deschide”, adică a celei care constituie introducerea în Coran:

“Laudă lui Dumnezeu, Stăpânul lumilor,

Milostivul, Îndurătorul,

Regele zilei judecăţii,

pe Tine Te adorăm, lângă Tine căutăm ocrotire.

Călăuzeşte-ne pe drumul cel drept,

calea celor asupra cărora reverşi mila Ta,

nu a celor peste care s-a abătut mânia Ta, nici a celor rătăcitori.”

Diviziunea tripartită este tradiţională: prima parte a surei, până la cuvintele: “Regele zilei judecăţii”, menţionează principalele aspecte ale Divinităţii. Ultima parte, începând cu cuvintele “Călăuzeşte-ne pe drumul cel drept”, enumeră tendinţele fundamentale ale creaturii. Versetul intermediar exprimă legătura dintre Dumnezeu şi om, care este o relaţie cu două chipuri, făcută din dependenţă şi participare.

Titus Burckhardt, Despre mărturisirea de credinţă (fragment)

Formula fundamentală a islamului, “mărturisirea de credinţă” (shahâdah), conform căreia “nu există divinitate, decât Divinitatea” (lâ ilâha ill-Allâh), “defineşte” ca să spunem aşa Unitatea divină. Această formulă trebuie să fie tradusă aşa cum indicăm noi şi nu, cum se face de obicei, prin: “nu există dumnezeu în afara lui Allâh”, căci se cuvine să-i păstrăm aparenţa de pleonasm sau de paradox: prima sa parte – numită “despuierea” (as-salb) sau “negaţia” (an-nafy) – neagă la modul general aceeaşi noţiune de divinitate (ilâh) pe care cea de-a doua sa parte – “afirmaţia” (al-ithbât) – o afirmă prin izolare. Altfel spus, formula întreagă postulează o idee – cea de divinitate – pe care o neagă concomitent ca gen. Acesta este exact contrariul unei “definiţii”, căci a defini un lucru nu este doar a-i determina “diferenţa specifică”, ci în acelaşi timp a-l aduce la “genul proxim”, deci la concepţii generale. Or, aşa cum indică shahâdah, Divinitate se “defineşte” tocmai prin faptul că realitatea Sa scapă oricărei categorii. Acest paradox este analog celui pe care-l implică formulările taoiste: “Calea care poate fi parcursă nu este adevărata Cale”, şi “Numele care poate fi numit nu este adevăratul Nume”. În acest caz, ca şi în cel al “mărturisirii de credinţă” islamice, o idee este provizoriu oferită gândirii, apoi sustrasă tuturor categoriilor acesteia.

Formula “nu există divinitate, decât Divinitatea” conţine simultan două sensuri aparent opuse unul celuilalt: pe de o parte, distinge între altceva-decât-Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi, şi pe de altă parte, ea îl reduce pe primul la al doilea. Exprimă deci concomitent distincţia cea mai fundamentală şi identitatea esenţială, constituind astfel rezumatul întregii metafizici.

Conform acestei “mărturisiri”, Dumnezeu este distinct de totul, şi nimic nu se poate compara cu El, pentru că între realităţi comparabile între ele, există comună natură sau egalitate de condiţie, în vreme ce Divinitatea transcende şi una şi alta. Or, incomparabilitatea perfectă cere imperios ca nimic să nu poate fi confruntat cu incomparabilul sub niciun raport, ceea ce revine la a spune că niciun lucru nu există în faţa Realităţii divine, astfel încât orice lucru se anihilează în Ea: “Dumnezeu era şi nimic cu El; iar acum El este cum era” (hadith qudsî).

Astfel extrema “depărtare” (Tanzîh) trebuie să implice contrariul său: cum nimic nu se poate opune lui Dumnezeu – căci asta ar fi o altă “divinitate” (ilâh) -, orice realitate nu poate fi decât un reflex al Realităţii divine; astfel orice sens pozitiv pe care vom vrea să-l acordam expresiei ilâh (divinitate) va fi transpus in divinis: “nu există realitate, decât Realitatea”, “nu există forţă, decât Forţa”, “nu există adevăr, decât Adevărul”. Nu trebuie să căutăm să-l concepem pe Dumnezeu coborându-L la nivelul lucrurilor. Dimpotrivă, lucrurile se resorb în Dumnezeu din momentul în care distingem calităţile esenţiale din care sunt constituite. 

(Titus Burckhardt, Introducere în doctrinele esoterice ale islamului)

Titus Burckhardt, Psihologia sufită (fragment)

Psihologia sufită, spuneam noi, nu separă deloc sufletul de nivelul metafizic, nici de cel cosmic. Conexiunea cu nivelul metafizic furnizează psihologiei spirituale criterii calitative care lipsesc cu desăvârşire psihologiei profane. Această din urmă, într-adevăr, nu studiază decât caracterul dinamic al fenomenelor psihice, cauzalitatea lor mediată. Deşi psihologia modernă pretinde un soi de hermeneutică a conţinuturilor sufletului, ea nu rămâne mai puţin închistată într-o perspectivă individuală, căci nu poate realmente să distingă între forme psihice care traduc realităţi universale şi forme aparent simbolice dar vehiculând pulsiuni individuale. « Subconştientul colectiv » nu are nimic în comun cu sursa reală a simbolurilor, este cel mult un depozit haotic de reziduuri, ca nămolul oceanului, care reţine urmele epocilor trecute.

Tierno Bokar, Despre luminile spirituale (fragment)

Într-o zi, atunci când el ne vorbea despre noţiunea de Lumină, i-am pus această întrebare:

- Tierno, câte lumini spirituale există?

- Prietene, răspunse el, nu sunt omul care a văzut toate luminile. Totuşi am să-ţi vorbesc despre trei lumini simbolice:

Prima este cea pe care o obţinem de la materie prin frecare, aducând-o în starea de ardere. Această lumină nu poate încălzi şi lumina decât un spaţiu limitat. Ea corespunde simbolic credinţei masei de indivizi puţini evoluaţi pe scara spirituală. La acest nivel, adepţii nu pot trece dincolo de imitare (taqlid) şi de literalism. Obscuritatea superstiţiei îi înconjoară, frigul neînţelegerii îi face să tremure. Ei rămân cuibăriţi într-un colţişor al tradiţiei şi acolo fac cât mai puţin zgomot posibil. Această lumină este cea care-i animă pe credincioşii aflaţi la nivelul credinţei numite sulbu (solidă).

Kalki Purana despre periodizarea Kali-Yuga (fragment)

În al doilea sfert al Vârstei de Fier, oamenii nu vor mai cânta numele sfintele ale Domnului Krsna. În al treilea sfert al Vârstei de Fier, va fi o asemenea creştere a populaţiei încât nu se va şti ce să se facă cu oamenii. În ultimul sfert al Vârstei de Fier, castele vor dispărea, pentru că amintirea lui Dumnezeu va fi demult uitată.

Ernst Küry, Le Prince de l’erreur (note de lectura)

Etudes Traditionnelles, no. 484, avril-mai-juin 1984

La clef védantine de ce qu’en Occident nous appellerons le problème des anges déchus est la doctrine des gunas, ces trois tendances dont l’une est ascendante (sattwa), l’autre dilatante (rajas) et la troisième descendante (tamas).

Il est évident que c’est l’erreur selon tamas, l’erreur foncière de direction, qui est l’erreur irréversible et mortelle.

Frithjof Schuon, Notes sur le vêtement des Indiens Peaux-Rouges (note de lectura)

Etudes Traditionnelles, no. 484, avril-mai-juin 1984

Les formes témoignant d’un génie ethnique et d’une perspective religieuse dépassent toujours la moyenne de ceux qui les véhiculent.

C’est une sorte de réalisme, et aussi de noblesse, que de s’attacher avant tout à la perception des intentions archétypiques et célestes des choses.

Frithjof Schuon, Le vêtement des Indiens Peaux-Rouges (fragment)

"Existenţa hainelor princiare şi sacerdotale dovedeşte faptul că haina îi conferă omului o personalitate, că exprimă sau manifestă o funcţie care depăşeşte şi înnobilează individul. Manifestând o funcţie, veşmântul reprezintă chiar prin aceasta virtuţile corespunzătoare. Desigur, costumul nu-l schimbă pe om ex opere operato, dar actualizează la omul normal predispus – deci sensibil la îndatoriri şi virtuţi – cutare conştiinţă a normei şi cutare conformare la arhetip. Dacă un proverb francez spune că “haina nu face călugărul” (l’habit ne fait pas le moine), există un proverb german care spune exact pe dos (Kleider machen Leute). Toată lumea poate constata în ce măsură portul unui veşmânt anume ne modifică purtarea: individul tinde să se şteargă în faţa funcţiei, astfel încât este oarecum remodelat de haină. Este de la sine înţeles că omul nu-şi poate pune decât veşmântul la care are un drept decurgând dintr-un titlu oarecare, fie ocazional fie permanent; uzurparea este la fel de înjositoare ca orice vanitate, iar “nobleţea obligă”. 

Etudes Traditionnelles, no 484, 1984

Frithjof Schuon, Le mystère du visage hypostatique (note de lectura)

Etudes Traditionnelles, no. 484, avril-mai-juin 1984

On rencontre chez des auteurs musulmans l’opinion qu’aucun « Envoyé » n’aurait aimé Dieu autant que le prophète de l’Islam, et aucun n’aurait été aimé de Dieu autant que lui. La clef de l’énigme réside dans le « Visage confessionnel » de Dieu, le Visage que Dieu tourne vers telle religion, sans lequel elle ne pourrait même pas exister.

On pourrait dire que chaque religion a son Dieu, sans nier pour autant que Dieu est un et que cette unité peut à tout moment percer le voile de la diversité.

Frithjof Schuon, Misterul chipului ipostatic, (fragment II)

“Fără îndoială, aserţiunea – chiar indirectă – că există un Mesager religios superior lui Hristos are ceva profund şocant; dar nu trebuie să pierdem din vedere că din punct de vedere musulman, afirmaţia conform căreia Iisus este Dumnezeu în virtutea unei Trinităţi intrinseci (cu alte cuvinte: cine nu spune Trinitate, nu spune Dumnezeu) – astfel încât într-un anumit fel Dumnezeu este Iisus – este cel puţin la fel de năucitoare ca şi prima opinie. La fel: pentru un hindus sau un buddhist, afirmaţia că Revelaţiile lor respective nu provin decât din “omenesc” sau din “natural”, deci nu au nimic "supranatural”, şi că nimic nu poate salva omul în afară doar de creştinism,  - această aserţiune sau această opinie, spunem că este la fel de odioasă pentru cei în cauză pe cât este, pentru creştini, subestimarea lui Hristos. Mai mult decât atât, este profund odios pentru evrei – şi de asemenea pentru musulmani  - să audă că un Enoch, un Noe, un Abraham, un Moise, un Ilie, nu au avut acces în Paradis decât graţie lui Iisus din Nazaret, acceptând în principiu intervenţia unei Puteri divine, - “Numele divine” fiind echivalente practic unor ipostaze, - deci a unui Logos atemporal şi transhistoric (pe care Christ l-a personificat de fapt – islamul înţelege numindu-l pe Iisus “Spiritul lui Dumnezeu” (Rûh Allâh), dar fără a ajunge la aceleaşi consecinţe ca şi creştinismul).

Thierry Zarcone, Islamización y derviches marginales (fragment)

(qalandaríles, malamatíes, yasawíes y uwaysíes)

Los derviches marcaron por lo menos de dos maneras el destino de Turkestán oriental, una región habitada por pueblos turcófonos situada al noroeste de China e incorporada al imperio chino a mediados del siglo XVIII, que en el XX pasó a ser provincia china con el nombre de Sinkiang (o Xinjiang): en primer lugar, con su acción de misioneros y activos propagadores­ del islam, y además por su influencia política sobre los sobe­ranos musulmanes de estos lugares, cuando no tenían ellos mismos el poder. Como resultado de su propaganda, los pueblos turcófonos fueron poco a poco sus antiguas religiones (animismo, chamanismo, ­budismo) y se hicieron musulmanes, pero conservando ciertos elementos que han impregnado sus prácticas hasta hoy. La historia de la mística islámica en el Turkestán chino hay que entenderla en relación con el resto de Asia central, dado que la mayoría de los derviches que llegaron allí eran oriundos de Transoxiana (Bujará, Samarcanda, etc.).

Podemos seguir el rastro de los musulmanes desde el siglo X, cuando se constituyó el primer reino musulmán de Asia central, en una época en que el imperio samaní de Irán imponía su ley cultural en la región. Fue en la segunda mitad de este siglo cuando las tribus turcas abrazaron el islam, durante el reinado del karajaní Satuq Qara Jan (m. 955). Este último, que había establecido su capital en Kashgar, según la leyenda fue convertido a la religión del Profeta por un derviche originario de Transoxiana, Abu Nasi Samani. Pero debemos considerar con cierta reserva los hechos relatados en la gesta de Satuq Bughra Kan, una epo­peya famosa en Turkestán oriental, en la que el soberano Satuq Qara Jan aparece como un gran místico y un «guerrero de la fe» (ghazi). Esta leyenda tuvo mucha influencia en el desarrollo de la mística islámica de Turkestán oriental, y el mausoleo de Satuq Qarajan, en Artush (alrededor de Kashgar) es todavía hoy uno de los lugares santos más venerados en esta parte del mundo musulmán, al que acudieron y siguen acudiendo peregrinos y sufíes. No cabe duda de que la propaganda de los primeros mercaderes musulmanes y misioneros sufíes dio sus frutos; por otro lado, a partir de esta época la labor de los derviches entre los turcos se intensificó, y comprobamos que el número de chamanes y budistas disminuye en provecho de los místicos de la nueva religión.

Frithjof Schuon, Misterul chipului ipostatic, (fragment)

“Fiinţa divină conţine toate posibilităţile spirituale şi în consecinţă toate arhetipurile religioase şi mistice; iar proiectându-le în existenţă, îl priveşte pe fiecare cu o Privire deosebită şi potrivită; într-un sens analogic s-a spus că îngerii vorbesc fiecăruia în limba pe care fiecare o înţelege. Această “Privire” sau acest “Chip” constituie un fel de nouă “subiectivitate divină”, subordonată lui Dumnezeu în sine şi transmiţând-o într-un mod adecvat omului; în acelaşi fel lumina incoloră, fără a înceta să fie lumină, proiectează culorile curcubeului; şi tot la fel apa, transformată în gheaţă, dă prilejul unor cristalizări şi în consecinţă unor manifestări diferite şi chiar opuse. Dacă există un conflict între religii, confesiuni, căi, este din cauză că există o concurenţă între arhetipuri: acestea nu ar putea fi pe deplin contradictorii, - aparenta opoziţie între culorile roşie şi verde se resoarbe tocmai în originea lor incoloră,  - dar se exclud totuşi unul pe celălalt, cu excepţia centrelor, prin definiţie informale şi conducând spre lumina pură.

Jean Canteins, De l’auteur et de son œuvre (note de lectura)

Etudes Traditionnelles, no. 484, avril-mai-juin 1984

Rigueur intellectuelle (abrupte pour certains).

Horreur du creux et du clinquant, surtout en paroles.

Le difficile dépouillement des ilusions du monde et de l’ego.

L’art de détecter les mirages mentaux et sentimentaux pour en faire table rase.

Double vocation: l’art et l’Orient.

Roger du Pasquier, Un porte-parole de la Tradition universelle (note de lectura)

Etudes Traditionnelles, no. 484, avril-mai-juin 1984

Louis Burckhardt, est le premier européen à rapporter une description authentique du pèlerinage à La Mecque. De la même famille, Jacob Burckhardt a été historien de l’art et spécialiste de la Renaissance.

Titus Burckhardt a étudie l’arabe, le soufisme et l’art traditionnel de l’islam. Il a été préoccupé aussi par les doctrines ésotériques et les sciences traditionnelles d’Orient et d’Occident.

François Petitpierre, Le paysage symbolique des Muiscas, (note de lectura)

Paru dans Etudes traditionnelles, No 483, janvier-février-mars 1984

Les Muiscas sont un peuple indien qui vit dans la Cordillière des Andes, une région très élevée, dans un environnement d’une richesse et d’une générosité naturelle jamais encore vue.

Les quelques témoignages des chroniqueurs espagnols représentent à peu près la seule source d’information que nous avons sur la mythologie et la vie religieuse des Muiscas. Il faut ajouter leur folklore encore vivant.

Leur langue est morte, une bonne partie de leurs traditions aussi.

La montagne est sacrée. On leur donne des noms de héros et de prêtres. La tribu a d’ailleur toute une géographie sacrée.

Pierre Grison, Du Tao et de sa vertu (note de lectura)

Paru dans Etudes traditionnelles, No 483, janvier-février-mars 1984

La subordination de la Vertu au tao ne va pas de soi.

Tao – le principe d’une démarche (le chemin où le pied se pose, celui où l’acte s’engage, celui par où le verbe s’exprime).

Te – la Vertu primordiale.

T’ien tao – la voie du Ciel.

Los esenios de Qumran según Filón y Plinio el Viejo

Filón de Alejandría: De Todo hombre bueno es libre, 75-91.

"75. Y no sin noble descendencia está la Siria palestinense, habitada en no pequeña parte por la populosísima raza de los judíos. Algunos de ellos reciben el nombre de esenios, y su número excede de cuatro mil. Su nombre se relaciona, en mi opinión, aunque no con una forma pura de la lengua griega, con la palabra "santidad", pues son los adoradores más notables de Dios, y no mediante sacrificios de animales, sino por su resolución de mantener sus pensamientos en armonía con lo sagrado.

76. Lo primero que cabe mencionar es que estos hombres moran en aldeas, y evitan las ciudades debido al desorden e inmoralidad de los ciudadanos. Saben que al igual que una atmósfera insalubre ocasiona enfermedades, el contacto con otros hombres puede afectar a sus almas con resultados incurables. Algunos labran la tierra; otros practican oficios que favorecen fines pacíficos, con lo cual se benefician ellos mismos y sus vecinos. No acaparan plata y oro, ni adquieren grandes terrenos con la intención de explotar sus rentas, y se limitan a procurarse lo necesario para la vida.

77. Casi son los únicos hombres que adoptan una vida sin dinero ni propiedad voluntariamente más que por falta de bienes, y se consideran muy ricos, y con razón, porque tienen pocas necesidades y su contenido espiritual es abundante.

Frithjof Schuon, Failles dans le monde de la foi (note de lectura)

Paru dans Etudes traditionnelles, No 483, janvier-février-mars 1984

La religion s’adresse a priori à ce qui est susceptible de « mettre en branle » la volonté de l’homme moyen; elle ne saurait s’adresser immédiatement à l’intelligence, laquelle précisément ne met pas en branle l’homme moyen, donc la majorité.

Conformément à sa finalité et à la capacité de la majorité, le message religieux s’adresse globalement à l’intuition, au sentiment et à l’imagination, puis à la volonté et à la raison dans la mesure où la condition humaine l’exige.

Abbé Henri Stéphane, Introduction à l’ésotérisme chrétien (note de lectura)

Traités recuillis et annotés par François Chénique

Postface de Jean Borella

Dervy-Livres, Paris, 1979-1984

Préface

L’abbé Henri Stéphane a été prêtre de l’Eglise Catholique. Etudes scientifiques avant d’entrer dans les ordres.

Il découvre chez René Guénon la métaphysique, le symbolisme et la critique du monde moderne. L’autorité de Frithjof Schuon ne lui parut pas moins grande. La connaissance de l’Orthodoxie, à travers Vladimir Lossky et Paul Evdokimov, lui ouvrit le monde des icônes.

Il a vécu la crise de l’Eglise catholique d’après Vatican II.

« Ceux qui l’ont approché ne pouvaient guère ignorer qu’ils se trouvaient en présence d’une intelligence exceptionnelle. Deux traits nous paraissent le caractériser: la sûreté de la saisie intellectuelle et le sens aigu des réalités divines. C’est dire aussi que le Père n’était point dialecticien: il ne discutait pas, il n’explicitait guère; et qu’il ne s’intéressait profondément qu’à la théologie chrétienne. Ses lectures étaient relativement peu abondantes. Mais les livres qu’il appréciait, et qui lui paraissaient essentiels, étaient lus et relus, certains jusqu’à vingt ou trente fois. » (p. 8)

Il état doué du «charisme de l’essentiel ».

Abatele Henri Stéphane, Introducere în esoterismul creştin, Tratatul XIV.2 Vechea religie, (fragment)

„Dacă « noua religie » este esenţialmente « cultul omului », vechea religie era esenţialmente « cultul lui Dumnezeu ». Este de la sine înţeles că prima nu este decât o pseudo-religie, o parodie « satanică » a celei de-a doua. Dar « Dumnezeu fiind mort », Satan este şi el « mort ». S-ar putea spune că din teatrul existenţéi, şi conform aparenţelor, amândoi ar fi dispărut. Omul are sentimentul de a fi fost abandonat sieşi, de a fi devenit, graţie Ştiinţei şi Progresului, maestrul lui însuşi şi al Universului, şi că Dumnezeu şi Satan ar fi invenţii ale unei alte epoci, numai bune de încredinţat unui muzeu al vremurilor apuse.

Este destul de ciudat că vechea religie care a structurat toate civilizaţiile anterioare, timp de multe milenii, sub forme evident variate dar având un fond metafizic comun, a sfârşit prin a se nărui şi a lăsa în locul ei un fel de monstru. Dar cel mai neliniştitor la ora actuală este să vedem reprezentanţii vechii religii aliindu-se cu pionierii subversiunii moderne, în speranţa himerică de a le concilia pe amândouă; acţiunea lor nu poate în realitate să conducă decât la distrugerea totală a vechii religii, căci aceasta este absolut incompatibilă cu « monstruozitatea modernistă ». Era totuşi necesar să ajungem aici, conform Scripturilor (Matei XXIV şi Apocalipsa).

Doar un mic număr de « aleşi » trebuie să scape subversiunii; este deci iluzoriu să vrei să « converteşti lumea », şi complet aberant să pretinzi că vei reuşi denaturând religia aşa cum o fac progresiştii. Dar nu vom putea înţelege în ce constă această « denaturare » decât dacă începem prin a aminti elementele esenţiale ale oricărei religii, ceea ce am numit fondul metafizic comun, a cărui uitare sau negaţie constituie cauza profundă a subversiunii moderne. Vom înţelege astfel cât este de iluzoriu să vorbim despre Hristos, despre Biserică, despre « criza Bisericii » şi toate problemele lumii actuale, dacă nu începem prin a reaminti – sau mai degrabă a expune pentru cei care sunt încă în stare să-l înţeleagă – fondul metafizic care ar putea fi numit religio perennis (religia eternă).

Abatele Henri Stéphane, Introducere în esoterismul creştin, Tratatul XIV.1 Noua religie, (fragment)

„Grosso modo, s-ar putea spune că noua religie este « religia Omului ». Dumnezeu fiind « mort », se poate spune că este o religie « atee ». Ea nu mai are ca scop « legarea » omului de Dumnezeu, ci a oamenilor între ei. În egală măsură este o « formă » de socialism, sau de comunism.

Paradoxal, aceasta îmbracă forme diverse, dar nu este vorba decât de o aparenţă exterioară: ateismul şi umanismul rămân numitorii comuni ai acestor forme diferite. Există, de exemplu, « credinţă fără religie », credinţă în stare pură, fără conţinut, fără dogme, fără nimic; este un fel de protestantism extrem care i-ar îngreţoşa pe Luther sau Calvin. Invers, există « religie fără credinţă ». Era, în urmă cu o sută de ani, « formalismul » exterior al oamenilor care practicau fără să creadă serios, sau din motive mercantile. Astăzi această formă a căpătat un alt aspect: cel al « comunitarismului ». Li se repetă creştinilor ad nauseam că ei formează o comunitate: botezul îi introduce în comunitate, ca şi cum s-ar înscrie în Partidul Comunist; Euharistia nu mai este decât o masă comunitară; păcatul însuşi este conceput ca ruptură sau îndepărtare de comunitate, iar penitenţa, ca şi în timpurile Bisericii primitive, este văzută ca o reintegrare în comunitate, cu diferenţa că evreii şi păgânii convertiţi la creştinism credeau în Dumnezeu. În zilele noastre, virtuţile « teologice » nu mai au decât un sens omenesc: credem în Om, sperăm în viitorul Umanităţii, graţie Ştiinţei şi Progresului, iar pe aproape îl iubim ca atare.

Abatele Henri Stéphane, Introducere în esoterismul creştin, Tratatul XIII.3 Despre teoriile teosofiste, (fragment)

„Ar fi foarte usor să se constate în acest moment efectele acestei decadenţe şi ale aceste « obscurări » a intelectualităţii veritabile în toate domeniile. Mai întâi este predominanţa raţiunii asupra intelectului pur, cu apariţia tuturor sistemelor filosofice, pentru a ajunge în cele din urmă la aberaţiile scientismului şi ale pozitivismului, şi în cele din urmă la negaţia raţiunii însăşi, care era doar o palidă reflecţie a intelectualităţii veritabile. Această abdicare a raţiunii apare cu predominanţa sentimentalismului, a acţiunii de dragul acţiunii şi a cercetării exclusive a « fenomenului » perceptibil prin intermediul organelor de simţ. În filosofie sunt aberaţiile agnosticismului, naturalismului, pragmatismului, evoluţionismului şi ale sensualismului; ştiinţa însăşi, devenită exclusiv « profană » se disperează în detalii şi ipoteze indefinite care, în lipsă de principii, sunt condamnate să dispară foarte rapid. În viaţa curentă, predomină schimbarea, agitaţia, zgomotul. Religia însăşi este atinsă de această nevoie de mişcare: doctrina pură a trecut pe planul doi pentru a face loc « moralismului » şi « sentimentalismului », ceea ce se traduce mai ales printr-un prozelitism extravagant şi prin divagaţiile « pseudo-misticismului » sub toate formele sale. Protestantismul care, în lipsa unei doctrine, abundă în acest sens, constituie o etapă avansată pe calea degenerescenţei creştinismului. Dar maximum decadenţei, în care se manifestă căutarea « fenomenului », dorinţa de « consolări sensibile », prozelitismul şi propaganda cea mai vulgară, concomitent cu absenţa oricărei doctrine demne de acest nume, şi-a găsit expresia în invenţiile cele mai recente, care sunt tocmai formele diverse ale ocultismului, spiritismului şi teosofismului. Culmea aroganţei apărătorilor acestor doctrine în privinţa naivităţii adepţilor lor, mai ales femei, minţi slabe sau bolnavi, este de a vrea să dea o aparenţă de adevăr pretinselor lor doctrine făcându-le să derive din teoriile metafizice ale Indiei, pe care le interpretează în sensul propriilor tendinţe.” 

Abatele Henri Stéphane, Introducere în esoterismul creştin, Tratatul XII.2 Reflecţii asupra Bibliei, (fragment)

„Este metafizic imposibil ca Esenta divină în Realitatea sa transcendentă să poată să se reveleze ca atare: ea nu se poate revela decât ei înşişi în Misterul « iradiaţiei divine ». Dacă s-ar revela ca atare în lumea creată, aceasta ar fi imediat « transformată în cenuşă » de « fulguraţia » Gloriei divine. În această privinţă, mărturia lui Moise pe Sinai este fără echivoc: « Nimeni nu-Mi poate vedea Faţa şi să mai trăiască. » (Ieşirea XXXIII, 20). Pentru a se manifesta, Faţa divină trebuie să se « voaleze », ceea ce este unul dintre aspectele « Revelaţiei ». Orice « teofanie » prezintă deci o ambiguitate fundamentală: este un voal pe Divinitatea care vrea să se dezvăluie. Ca « voal », orice « teofanie » permite lumii să subziste atât timp cât posibilităţile acestei lumi nu sunt epuizate; ca « dezvăluire » oarecum « parţială » a Divinităţii, ea nu poate să nu provoace reacţii din partea « câinilor » şi a « porcilor », şi revolta lui Satan. Înţelegem astfel cu uşurinţă abaterile Israelului, şi lupta, care trebuie să dureze până la « sfârşit », între Dumnezeu şi Satan. Pe de altă parte, « teofania », în imposibilitatea de a fi o manifestare a Esenţei divine ca atare, manifestă doar « aspecte » sau « atribute divine ». Astfel YHVH îi revelează lui Moise Numele Său, Justiţia lui Amos, Milostivirea lui Osea, Sfinţenia lui Isaia. Cât priveşte pe Hristos, în calitate de Logos Incarnat, Îl revelează pe Tatăl despre care declară concomitent « că este mai mare decât el » (Ioan XIV, 28) şi că Tatăl şi el nu sunt decât Unul (Ioan X, 30). Dar Esenţa divină rămâne incomunicabilă şi inaccesibilă creaturii ca atare, şi aceasta nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu decât prin « vălul » Revelaţiei.” 

Abatele Henri Stéphane, Introducere în esoterismul creştin, Tratatul XII.1 Moartea intelectului, (fragment)

„Lucrările de exegeză pe textul sacru au ceva monstruos, ca toate producţiile moderne. Înţelegem că un astfel de desfrâu mental n-a putut să se nască decât în minţile care ne-au fericit deja cu elucubraţiile nebuloase ale idealismului, şi trebuiau apoi să ne strivească sub munţi de erudiţie şi de « cultură ». Protestantismul, care rupsese cu Tradiţia, îşi găsea acolo evident curtea de joacă: idealismul şi raţionalismul detronând « intelectul », nu mai rămânea decât să scruteze Scripturile cu metode « ştiinţifice ». Dar cei care au scăpat de virusul scientismului şi pozitivismului ştiu cât valorează ştiinţa modernă: strict convenţională şi axiomatică în domeniul matematicii, empirică şi conjecturală în cel al ştiinţelor anturii şi al ştiinţelor umane, ştiinţa modernă nu constituie o cunoaştere veritabilă; ea nu ajunge la nicio certitudine, şi nu-şi datorează succesul în ochii unui public materialist şi iubitor de plăceri decât unor aplicaţii tehnice sau unor performanţe sportive aflate în slujba unor « copii mari ». « Contemplativii », dacă mai există, nu pot decât să surâdă văzând un astfel de bâlci.