Simone Weil, Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu (note de lectură)

Traducere din franceză, note şi introducere de Anca Manolescu. Humanitas, 2005 (versiunea românească).

Iubirea “implicită” este iubirea anterioară întâlnirii cu Dumnezeu. Ea este destinată să devină iubire a lui Dumnezeu, fără a fi încă. Obiectele iubirii implicite sunt: ceremoniile religioase, frumuseţea lumii şi aproapele. Lor trebuie să li se adauge prietenia. Ele constituie iubirea lui Dumnezeu sub forma potrivită perioadei de pregătire.


Iubirea aproapelui

“Cine poate fi binefăcător al lui Christos, dacă nu Christos însuşi? Cum poate un om să dea de mâncare lui Christos, dacă nu este ridicat cel puţin pentru o clipă la acea stare despre care vorbeşte sfântul Pavel, în care nu el trăieşte, ci doar Christos trăieşte în el?” (p. 17)

Binefăcătorii lui Christos nu sunt nici iubitori, nici milostivi. Ei sunt drepţi. Evanghelia nu face deosebire între iubirea de aproapele şi dreptate. Distincţia dintre dreptate şi milă este o invenţie modernă.

Dreptatea şi iubirea sunt totuna. Dreptatea naturală (potrivit căreia într-o situaţie în care necesităţile sunt la fel de acut resimţite de către părţi, prevalează necesitatea celui ce poate să-şi impună voinţa prin forţă) este o luciditate a inteligenţei în care a dispărut iubirea. Mai jos de atât este întunericul puternicului ce consideră sincer cauza proprie ca fiind mai dreaptă decât cauza celui slab.

Virtutea supranaturală a dreptăţii constă, dacă eşti superiorul într-un raport inegal de forţe, să te comporţi exact ca şi cum ar fi egalitate, iar dacă eşti inferiorul, să realizezi că raportul de forţe este în defavoarea ta, şi să răspunzi cu recunoştinţă faţă de cel care îţi restituie demnitatea umană, refuzând să te considere drept obiect la bunul său plac. În felul acesta, şi cel puternic, şi cel nenorocit, participă la dreptate.

Decreaţia: Dumnezeu se retrage pentru ca altceva decât El să fie cu putinţă. “Religiile care au conceput această renunţare, această distanţă voluntară, această ştergere de sine voluntară a lui Dumnezeu, absenţa sa aparentă şi prezenţa lui secretă aici jos, aceste religii sunt religia adevărată, traducerea în limbaje diferite a marii Revelaţii. Religiile care reprezintă divinitatea drept comandând pretutindeni unde are puterea să o facă sunt false. Chiar dacă sunt monoteiste sunt idolatre.” (p. 25-26)

Modelele în Dumnezeu ale generozităţîi şi ale compasiunii sunt Creaţia şi Patima.

În iubirea faţă de aproape există negarea ta însuţi, pentru a afirma pe altul. Este prefigurarea negării de sine pentru ca Christos să trăiască în tine.

În cazul iubirii faţă de aproape, atenţia creatoare constă în a aplica realmente atenţia pe ceva ce nu există (carnea anonimă inertă de pe marginea drumului din pilda bunului samaritean). Iubirea vede invizibilul, şi-l transformă în vizibil. “Dumnezeu a gândit ceea ce nu era şi prin faptul de a-l fi gândit l-a făcut să fie. În fiecare clipă, noi existăm doar prin faptul că Dumnezeu consimte să gândească existenţa noastră, deşi în realitate nu existăm.” (p. 30)

Pedeapsa dreaptă constituie cealaltă faţetă a darului drept – ambele sunt mărturii ale prezenţei reale a lui Dumnezeu, şi constituie sacramente. “Piatra care ucide, bucata de pâine care hrăneşte au exact aceeaşi virtute dacă Christos e prezent în punctul de plecare şi în punctul de sosire. Darul vieţii, darul morţii sunt echivalente.” (p. 34)

“Caracterul legal al unei pedepse nu are semnificaţie veritabilă dacă nu conferă pedepsei ceva de ordin religios, dacă nu face din ea echivalentul unui sacrament; drept urmare, toate funcţiunile penale, de la cea de judecător până la cea de călău şi de gardian de închisoare ar trebui să participe într-un fel sau altul la sacerdoţiu.” (p. 35)

Religia nu trebuie să fie totalitară, ci trebuie să se legitimeze la planul iubirii supranaturale.

“Nu există decât un singur mijloc de a nu primi niciodată altceva decât binele. Anume să ştii, nu în mod abstract, ci cu întreg sufletul, că oamenii care nu sunt animaţi de caritatea pură sunt elemente în mecanismul ordinii lumii, asemenea materiei inerte. Atunci totul vine direct de la Dumnezeu, fie prin iubirea unui om, fie prin inerţia materiei tangibile sau psihice; prin duh sau prin apă. Tot ceea ce măreşte energia vitală în noi e ca pâinea pentru care Christos răsplăteşte drepţilor; toate loviturile, rănile şi mutilările sunt ca piatra aruncată asupra noastră de mâna însăşi a lui Christos. Pâine şi piatră vin de la Christos şi, pătrunzând în interiorul fiinţei noastre, îl fac pe Christos să intre în noi. Pâine şi piatră sunt iubire. Trebuie să mâncăm pâinea şi să ne oferim pietrei în aşa fel încât ea să se înfingă cât mai adânc posibil în carnea noastră. Dacă avem o armură capabilă să ne protejeze sufletul împotriva pietrelor aruncate de Christos, trebuie să o scoatem şi să o aruncă.” (p. 39-40)


Iubirea ordinii lumii

Iubirea frumuseţii lumii decurge din aceeaşi renunţare care este imaginea renunţării creatoare a lui Dumnezeu, care face să existe acest univers consimţind să nu comande în el, deşi are puterea de a o face.

Prin iubirea aproapelui imităm iubirea lui Dumnezeu care ne-a creat pe noi înşine, precum şi pe semenii noştri. Prin iubirea ordinii lumii, imităm iubirea divină care a creat acest univers din care facem parte.

Părăsind poziţia falsă a existenţei egoului ne trezim la real, la etern, ne golim de falsa dumnezeire, ne negăm pe noi înşine, renunţăm la poziţia noastră imaginară în centrul lumii.

În Antichitate, iubirea frumuseţii lumii ocupa un foarte mare loc în gândire şi învăluia întreaga viaţă cu poezie. Aşişderea în China, India, Grecia. Pe alocuri, în Psalmi, în cartea lui Iov, în Isaia se regăseşte aceeaşi iubire.

În creştinism, iubirea frumuseţii lumii este mai degrabă excepţională (Sf. Francisc, Sf. Ioan al Crucii) – în rest, se poate spune că frumuseţea lumii este absentă în tradiţia creştină. O teribilă lacună.

În Evanghelii, frumuseţea lumii apare în două locuri: atunci când Christos ne îndeamnă să contemplăm şi să imităm crinii şi păsările în nepăsarea lor faţă de viitor; apoi atunci când ne îndeamnă să contemplăm şi să imităm distribuirea fără discriminare a ploii şi a luminii soarelui.

“Astăzi s-ar putea crede că rasa albă aproape a pierdut sensibilitatea pentru frumuseţea lumii şi că şi-a luat sarcina de a o face să dispară în toate continentele unde şi-a purtat armele, comerţul şi religia.” (p. 45)

Sentimentul frumosului rămâne ireductibil în inima omului ca un mobil puternic, fiind prezent în toate preocuările vieţii profane.

Fumuseţéa lumii nu este un atribut al materiei în sine, ci un raport între lume şi noi, şi aici raportul este influienţat de structura corpului şi a sufletului nostru.

În lumea noastră, frumuseţea este singura finalitate, o finalitate ce nu conţine nici un scop. Ea nu conţine nici un bine, şi ne oferă propria lor existenţă. Tocmai pentru că nu cuprinde nici o finalitate, frumuseţea constituie în lumea noastră unica finalitate. Toate lucrurile pe care le luăm drept scopuri (banul, puterea) sunt de fapt mijloace către altceva. Frumuseţea este însă bună în sine, fără ca totuşi să găsim în ea vreun bine.

Dorinţa de a iubi într-o fiinţă umană frumuseţea lumii este esenţialmente dorinţa Întrupării. De aceea misticii trebuie să folosească limbajul iubirii, ai cărui proprietari legitimi sunt.

Frumuseţea dintr-o fiinţă omenească face din ea, pentru imaginaţie, un echivalent al ordinii lumii.

Omul stăpânit de plăcere este stăpânit în realitate de absolutul pe care l-a situat în ea. “Cel care a aşezat absolutul în plăcere nu poate să nu fie stăpânit de ea. Omul nu luptă împotriva absolutului. Cel care a ştiut să plaseze absolutul în afara plăcerii posedă desăvârşirea cumpătării.” (p. 59)

Sufletul caută contactul cu frumuseţea lumii (deci cu Dumnezeu), dar concomitent fuge de acest contact. Sufletul fuge de groaza urâţeniei, dar şi de contactul cu ceea ce este realmente pur, pentru că tot ceea ce este mediocru fuge de lumină. Absolutul este concomitent obiect al atracţiei şi obiect al repulsiei. “Prin urmare, nu există în viaţa omului nici o zonă care să fie domeniul naturii. Supranaturalul e prezent, în secret, pretutindeni, sub mii de forme diverse, harul şi păcatul de moarte se află pretutindeni.” (p. 61)

Despărţindu-se de stoicism, creştinismul pierde iubirea pentru frumuseţea lumii, condamnându-se astfel la o existenţă abstractă, separată.

Universul este frumos aşa cum ar fi o operă de artă desăvârşită, dacă aşa ceva ar putea exista. De aceea el nu conţine nimic care să poată constitui un scop ori un bine. Nici o finalitate, în afara frumuseţii universală însăşi. Absenţa finalităţii înseamnă domnia necesităţii. Lucrurile au cazuri, nu scopuri.

“Echivalentul în artă al acestei domnii a necesităţii constă în rezistenţa materiei şi în regulile arbitrare. Rima impune poetului ca, în căutarea cuvintelor, să urmeze o direcţie absolut fără legătură cu suita ideilor. Ea are în poezie o funcţie analoagă poate celei pe care o are, în viaţă, nenorocirea. Nenorocirea te obligă să simţi cu tot sufletul lipsa de finalitate.” (p. 63-64)

Absenţa de finalitate, absenţa de intenţie este esenţa frumuseţii lumii.

Universul este o patrie, unica noastră patrie.

“Imitarea frumuseţii lumii, răspunsul la lipsa de finalitate, de intenţie, de discriminare constă în absenţa intenţiei în noi înşine, înseamnă renunţarea la voinţa proprie. A fi perfect supus înseamnă a fi desăvârşit precum Tatăl nostru ceresc e desăvârşit.” (p. 65)

Dumnezeu trebuie conceput ca impersonal, în sensul în care el este modelul divin al unei persoane care se depăşeşte pe sine renunţând la sine. Renunţarea la a fi o persoană face din om reflexul lui Dumnezeu.


Iubirea practicilor religioase

Dumnezeu e prezent în practicile religioase, atunci când ele sunt pure, în acelaşi fel în care este prezent în aproapele şi în frumuseţea lumii.

Religia este o formă a recitării numelui Dumnului, şi trebuie să aibă realmente o virtute salvatoare.

“O schimbare de religie este pentru suflet asemenea unei schimbări de limbă pentru un scriitor. Nu toate religiile, e adevărat, sunt la fel de apte pentru recitarea corectă a numelui Domnului. Unele sunt fără îndoială intermediari foarte departe de perfecţiune. Religia lui Israel, de pildă, trebuie să fi fost un intermediar cu adevărat extrem de imperfect pentru ca răstignirea lui Christos să fi fost posibilă. Religia romană nu merita poate deloc numele de religie. Dar, în genere, ierarhia religiilor este un lucru foarte dificil de discernut, aproape imposibil, poate cu totul imposibil. Fiindcă o religie se cunoaşte din interior. Catolicii o spun despre catolicism, dar lucrul acesta este adevărat pentru orice religie. Religia este hrană. E dificil să apreciezi cu privirea savoarea şi calitatea nutritivă a unui aliment din care nu ai mâncat niciodată.” (p. 71)

Compararea religiilor nu este posibilă decât printr-o virtute miraculoasă a simpatiei. Lucru care nu se întâmplă niciodată, pentru că unii nu au nici o credinţă, alţii nu cred decât exclusiv într-o religie, iar alţii au doar o religiozitate vagă, pe care o îndreaptă cu indiferenţă în orice direcţie. Dimpotrivă, ca să fie cu putinţă compararea religiilor, trebuie acordată toată atenţia, toată credinţa, toată iubirea unei religii anume. Este ca efortul de simpatie pe care îl presupune prietenia. “În toate domeniile, iubirea nu e reală decât îndreptată asupra unui obiect particular; ea devine universală fără a înceta să fie reală numai ca efect al analogiei şi al transferului.” (p. 72)

“Astăzi, în Europa şi poate chiar în lume, cunoaşterea comparată a religiilor e aproape nulă. Nu avem nici măcar noţiunea de posibilitate a unei atari cunoaşteri. Chiar şi fără prejudecăţile care ne blochează, presimţirea unei asemenea cunoaşteri este deja un lucru foarte dificil. Între diferitele forme de viaţă religioasă există, drept compensări parţiale ale diferenţelor vizibile, anume echivalenţe ascunse pe care doar discernământul cel mai ascuţit le poate întrevedea. Fiecare religie e o combinaţie originală de adevăruri explicite şi de adevăruri implicite; ceea ce e explicit într-una este implicit într-alta.” (p. 73)

Dacă imperfecţiunea religiei natale este prea mare, sau dacă religia apare în mediul natal sub o formă prea coruptă, sau dacă circumstanţele au împiedicat să se nască sau au ucis iubirea pentru această religie, atunci adoptarea unei religii străine este legitimă. În toate celelalte cazuri, a-ţi schimba religia este o decizie extrem de gravă, iar mult mai grav este să împingi pe altul la schimbarea ei.

Religia catolică este mediul spiritual natal al tuturor oamenilor de rasă albă.

Cele religioase sunt concomitent sensibile particulare, şi cu desăvârşire pure. “Biserica poate fi urâtă, cântările false, preotul corupt, iar credincioşii cu mintea risipită. Într-un anume sens, toate acestea nu au nici o importanţă. La fel cum, dacă un geometru trasează, pentru a ilustra o demonstraţie corectă, o figură în care dreptele sunt strâmbe şi cercurile turtite, ele nu au nici o importanţă. Lucrurile religioase sunt pure de drept, în mod teoretic, prin ipoteză, prin definiţie, prin convenţie. Aşa încât puritatea lor e necondiţionată. Nici o întinare nu o poate atinge.” (p. 75)

Puritatea lucrurilor religioase se manifestă sub forma frumuseţii, atunci când credinţa şi iubirea nu lipsesc de la datoria lor.

În centrul frumuseţii religiei creştine se află ceva absolut lipsit de frumuseţe, ceva ce este numai convenţie: Eucharistia. Absurditatea dogmei prezenţei reale constituie virtutea ei. Christos nu poate fi prezent într-un astfel de obiect decât prin convenţie. Or, tocmai prin acest fapt el este acolo cu desăvârşire prezent.

“Nimeni nu e înclinat să se mire că raţionamente care lucrează cu drepte perfecte şi cu cercuri perfecte, inexistente ca atare, au aplicaţii efective în tehnică. Totuşi lucrul acesta e de neînţeles. Realitatea prezenţei divine în Eucharistie e mai minunată, dar nu mai incomprehensibilă.” (p. 77)

Creaţia divină ar fi un act de cruzime dacă izvorul purităţii nu ar ţâşni pretutindeni unde există fărădelege şi nenorocire. “Dacă nu ar exista fărădelege şi nenorocire în veacurile cele mai îndepărtate de noi decât două mii de ani, în ţări neatinse de misiuni creştine, s-ar putea crede că Biserica are monopolul lui Christos şi al sacramentelor. Cum am putea suporta, fără să-l acuzăm pe Dumnezeu, gândul unui singur sclav răstignit acum douăzeci şi două de secole, de credem că în acea epocă Christos era absent şi că orice gen de sacrament era necunoscut?” (p. 82)

Unul dintre adevărurile, ignorat astăzi, ale creştinismului este că privirea este cea care salvează. Şarpele de aramă a fost înălţat pentru ca oamenii care zac în adâncurile degradării să îl privească şi să fie salvaţi.

Voinţa e la nivelul părţii naturale a sufletului. Buna ei exercitare este o condiţie a salvară, necesară fără îndoială, însă îndepărtată, inferioară, subordonată, pur negativă. Voinţa nu produce în suflet nici un bine.

Răstignirea lui Christos este modelul tuturor actelor de supunere.

“Există oameni care încearcă să-şi înalţe sufletul aşa cum un om ar sări fără încetare cu picioarele lipite în speranţa că, tot sărind în fiecare zi mai sus, într-o zi n-are să mai cadă înapoi, ci va urca în cer. Ocupat cu asta, nu poate privi cerul. Nu putem face nici măcar un pas spre cer. Direcţia verticală ne este interzisă. Dacă privim îndelung cerul, Dumnezeu coboară şi ne ridică.” (p. 85)

Faptul că voinţa e neputincioasă în obţinerea salvării face ca noţiunea de morală laică să fie o absurditate. Pentru că această morală nu recurge decât la voinţă, în aspectul ei cel mai “muscular”.

Creştinismul contemporan s-a lăsat contaminat de adversării lui. Metafora căutării lui Dumnezeu evocă eforturile voinţei musculare. Şi asta pentru că Dumnezeu este cel care îl caută pe om.

Pascal a comis mai multe erori, mai ales aceea de a confunda credinţa cu autosugestia.

Atitudinea care conduce la mântuire nu seamănă cu nici o altă activitate. E aşteptarea, imobilitatea atentă şi fidelă care durează indefinit, pe care nu o poate clătina nici o lovitură.

Căutarea (activă) conduce la eroare. “Noţiunea de har prin opoziţie cu virtutea voluntară, noţiunea de inspiraţie prin opoziţie cu travaliul intelectual şi artistic, aceste două noţiuni exprimă, dacă sunt bine înţelese, eficacitatea şteptării şi a dorinţei.” (p. 88)

Practicile religioase sunt constituite din atenţie animată de dorinţă.

În Eucharistie există ceva ce ne este total necunoscut, despre care ştim numai, aşa cum spune Platon, că este ceva şi că nimic deosebit de lucrul acela nu e dorit vreodată decât din eroare.

Capcana socială: sentimentul social procură o imitaţie perfectă a credinţei, perfect înşelătoare. E aproape imposibil să discerni credinţa de imitaţia ei socială.

“Iubirea aproapelui, iubirea frumuseţii lumii, iubirea religiei sunt iubiri într-un anume sens absolut impersonale. Iubirea religiei ar putea cu uşurinţă să nu fie impersonală, deoarece religia se raportează la un mediu social. Trebuie ca natura însăşi a practicilor religioase să aducă în această privinţă un remediu. În centrul religiei catolice se află un pic de materie lipsită de formă, puţină pâine. Iubirea îndreptată asupra acestei bucăţi de pâine este cu necesitate impersonală. Nu persoana umană a lui Christos, aşa cum ne-o imagină noi, nu persoana divină a Tatălui, supusă şi ea, în noi, tuturor erorilor imaginaţiei noastre, se află în centrul religiei catolice, ci acest fragment de materie. Iată cel mai scandalos aspect al ei, în care rezidă de asemenea virtutea ei cea mai minunată. În toate formele autenticede viaţă religioasă există de asemenea ceva care le asigură caracterul impersonal. Iubirea lui Dumnezeu trebuie să fie impersonală atâta vreme cât nu a avut încă loc contactul direct şi personal; altfel e forba despre o iubire imaginară. După aceea, iubirea trebuie să fie totodată personală şi din nou impersonală într-un sens mai înalt.” (p. 91-92)


Prietenia

Există o iubire personală şi omenească pură care cuprinde o presimţire şi un reflex al iubirii divine.

Preferinţa pentru o fiinţă umană este altceva decât caritatea. Aceasta din urmă e nediscriminatorie.

Prietenia este o armonie supranaturală, o uniune a contrariilor.

Tot soiul de mecanisme pot înnoda între fiinţele umane legături de afecţiune care să aibă tăria de fier a necesităţii (iubirea maternă, uneori iubirea trupească, iubirea conjugală).

“Când ataşamentul unei fiinţe umane de o alta e constituit numai din nevoie, el este atroce. Puţine lucruri pe lume pot atinge un asemenea grad de urâţenie şi de grozăvie. Există întotdeauna ceva oribil în împrejurările în care o fiinţă umană caută binele şi află doar necesitatea. Poveştile în care o fiinţă iubită apare deodată având cap de mort sunt imaginea cea mai potrivită a acestei orori. E adevărat că sufletul uman posedă un întreg arsenal de minciuni care să îl protejeze împotriva acestei urâţenii şi să îi fabrice în imaginaţie bunuri false acolo unde nu există decât necesitate. Tocmai fiindcă ea constrânge la minciună, urâţenia este un rău.” (p. 96)

Egalitatea existentă în prietenie constă în dorinţa de a conserva liberul consimţământ în tine însuţi şi în celălalt. Atunci când cineva doreşte să se subordoneze unei fiinţe umane sau acceptă să i se subordoneze, nu există nici urmă de prietenie.

În toate lucrurile omeneşti, necesitatea este principiul impurităţii. Atunci când într-o prietenie necesitatea precumpăneşte, automat prietenia este întinată.

Cei doi prieteni acceptă să fie doi, şi nu unul, respectă distanţa pe care o pune între ei faptul de a fi două creaturi distincte. Numai cu Dumnezeu omul trebuie să dorească a fi direct unit.

“Prietenia este miracolul prin care o fiinţă umană acceptă să privească de la distanţă şi fără a se apropia tocmai fiinţa care îi este necesară asemenea hranei.” (p. 98)

“Prietenia are ceva de ordin universal. Ea constă în a iubi o fiinţă omenească aşa cum ai voi să fii în stare să iubeşti, în mod special, particular, fiecare dintre fiinţele ce compun specia umană. Aşa cum un geometru priveşte o figură particulară pentru a deduce proprietăţile universale ale triunghiului, tot aşa cum cel ce ştie să iubească îndreaptă asupra unei fiinţe particulare o iubire universală.” (p. 99-100)

Cei doi implicaţi într-o relaţie de prietenie nu trebuie să aibă iluzia că ar fi unul. Un există prietenie decât acolo unde distanţa e păstrată şi respectată.

“Când legăturile de afecţiune şi de necesitate între fiinţe umane nu sunt supranatural transformate în prietenie, nu numai că afecţiunea este impură şi joasă, dar ea se amestecă de asemenea cu ură şi repulsie.” (p. 100-101) E normal, pentru că urâm lucrul de care depindem, şi ne stârneşte dezgustul ceea ce depinde de noi.


Iubire implicită şi iubire explicită

“Catolicul, fie el cel mai mărginit, nu ar îndrăzni să afirme că mila, recunoştinţa, iubirea frumuseţii lumii, iubirea practicilor religioase, prietenia ar fi monopolul secolelor şi ţărilor în care Biserica a fost prezentă. Aceste iubiri sunt rare în stare pură, dar ar fi dificil să se afirme că ele au fost mai frecvente în secolele şi în ţinuturile menţionate decât în altele. A crede că ele pot avea loc acolo unde Christos e absent înseamnă a-l împuţina pe Christos până la ofensă: e o impietate, aproape un sacrilegiu.” (p. 102)

Iubirile implicite contituie o mişcare ascendentă a sufletului, o privire îndreptată spre înalt.

Atunci când Dumnezeu vine în persoană, pentru a cuprinde sufletul şi a-i transporta centrul lângă sine, lucrurile devin altfel. Atunci are loc accesul la iubirea explicită, în raport cu care tot ce a fost până atunci sunt doar atitudini iubitoare. “În perioada pregătitoare sufletul iubeşte în gol. Nu ştie dacă ceva real răspunde iubirii lui. El poate crede că ştie. Dar a crede nu înseamnă a şti. O asemenea credinţă nu ajută. Sufletul ştie doar cu certitudine că îi este foame. Important este să-şi strige foamea.” (p. 104)

Pericolul e ca sufletul să se lase convins că nu îi este foame. Doar o minciună poate face asta.

Oamenii nu se întorc spre Dumnezeu – Dumnezeu este cel care se întoarce spre oameni. Nu depinde de suflet să creadă în realitatea lui Dumnezeu dacă Dumnezeu nu îi revelează această realitate.

“Dumnezeu e frumuseţe pură. Ceea ce e de neînţeles, fiindcă frumuseţea e prin esenţă sensibilă. A vorbi despre o frumuseţe nonsensibilă pare un abuz de limbaj oricui păstrează în minte o anume exigenţă a rigorii; şi pe bună dreptate. Frumuseţea este întotdeauna un miracol. Dar se produce un miracol la puterea a doua atunci când sufletul primeşte impresia unei frumuseţi nonsensibile, dacă e vorba nu despre o abstracţiune, ci despre o impresie reală şi directă cum e cea pricinuită de un cântec în clipa când se face auzit. Totul se petrece ca şi cum, printr-o miraculoasă favoare, sensibilitatea însăşi are evidenţa faptului că tăcerea nu e absenţa sunetului, ci un lucru infinit mai real decât sunetele, sediul unei armonii mai desăvârşite decât cea mai frumoasă dintre armoniile susceptibile a fi alcătuite din sunete. Dar există diferite grade ale tăcerii. În frumuseţea universului e o tăcere care este ca zgomotul în raport cu tăcerea lui Dumnezeu.” (p. 108)

“Dumnezeu este de asemenea adevăratul aproape. Termenul de persoană nu se aplică în mod propriu decât lui Dumnezeu, ca de altfel şi termenul de impersonal. Dumnezeu este cel ce se pleacă asupra noastră, a nenorociţilor reduşi la a nu fi decât puţină carne inertă, sângerândă. Dar el e cumva şi acel nenorocit ce ne apare numai sub înfăţişarea unui trup neînsufleţit din care orice gând pare să fi dispărut, acel nenorocit căruia nimeni nu-i cunoaşte nici statutul, nici numele. Trupul neînsufleţit e acest univers creat. Iubirea pe care o datorăm lui Dumnezeu, care ar fi desăvârşirea noastră ultimă de-am putea-o atinge, este modelul divin al recunoştinţei şi compasiunii totodată.” (p. 108-109)

“Dumnezeu este de asemenea prietenul prin excelenţă. Pentru ca să existe între el şi noi, străbătând distanţa infinită, ceva de tipul egalităţii, el a voit să pună în creaturile sale un absolut, libertatea absolută de a consimţi sau nu orientării spre el pe care o imprimă în noi înşine. El a întins de asemenea posibilităţilor noastre de eroare şi minciună până într-atât încât ne-a lăsat facultatea de a domina în mod fals, în imaginaţie, nu numai universul şi oamenii, ci şi pe Dumnezeu însuşi, atâta vreme cât nu ştim să utilizăm în mod just acest nume. Ne-a dat această facultate de iluzie infinită pentru ca să avem puterea de a renunţa la ea din iubire.” (p. 109)

Contactul cu Dumnezeu este adevăratul sacrament.


Reflexii asupra bunei utilizări a studiilor şcolare în vederea iubirii lui Dumnezeu

Rugăciunea constând în atenţie, iar calitatea atenţiei determinând în mare măsură calitatea rugăciunii, exerciţiile de şcoală contribuie la rugăciune dezvoltând atenţia.

Formarea facultăţii atenţiei este adevăratul scop şi aproape unicul interes al studiilor şcolare.

Niciodată un efort de atenţie veritabilă nu este un efort pierdut.

“Certitudinile de acest fel sunt experimentale. Dar dacă nu crezi în ele înainte de a le fi încercat sau dacă nu te comporţi, cel puţin, ca şi cum ai crede în ele, nu vei face niciodată experienţa ce dă acces la asemenea certitudini. Avem de a face aici cu un fel de contradicţie. La fel se întâmplă, începând de la un anume nivel, cu toate cunoştinţele utile înaintării spirituale. Dacă ele nu sunt adoptate ca regulă de conduită înainte de a fi verificate, dacă nu rămâi ataşat de ele doar prin credinţă timp îndelungat înainte de a le verifica, o credinţă întâi întunecată, lipsită de lumină, nu le vei transforma niciodată în certitudini. Credinţa e condiţia indispensabilă pentru a le verifica.” (p. 113)

Studiul ca mijloc spre rugăciunea înaltă. Fiecare exerciţiu ratat oferă ocazia contemplării propriei mediocrităţi. Astfel se obţine smerenia. Astfel studiul devine un mijloc spre sfinţenie ca oricare altul.

Voinţa nu are nici un rol în studiu. Inteligenţa nu dă roade decât în bucurie, ea nu poate fi mânată decât de dorinţă.

“Atenţia constă în a-ţi suspenda gândirea, în a o lăsa disponibilă, vidă, permeabilă faţă de obiect, în a menţine interior, în proximitatea gândului, dar la un nivel inferior şi fără contact cu gândul, diferitele cunoştinţe dobândite, pe care eşti obligat să le utilizezi. În raport cu toate gândurile particulare şi deja formate, gândirea trebuie să fie ca un om pe vârful unui munte care, privind înainte, zăreşte în acelaşi timp dedezubtul lui, dar fără a le privi, o mulţime de păduri şi câmpii. Gândirea trebuie să fie mai ales vidă, în aşteptare, să nu caute nimic, ci să fie gata să primească în adevărul lui nud obiectul ce va pătrunde în ea.” (p. 119)

Bunurile cele mai preţioase nu se caută, se aşteaptă.

“Studiile şcolare sunt unul dintre acele câmpuri ce ascund un mărgăritar pentru care merită să îţi vinzi toate bunurile, fără a-ţi păstra nimic ţie însuţi, ca să fii în stare să-l cumperi.” (p. 124)

Read more!

Giorgio Locchi şi Alain de Benoist, Răul american (breviar de idei)

01. Europa nu mai aspiră decát să se lase condusă şi fagocitată de America. Acest lucru este numit, pudic, “atlantism”.

02. America se naşte dintr-un refuz al Europei, dintr-o dorinţă de răzbunare şi de revanşă împotriva Europei.

03. Puritanismul englez constituie fermentul principal al americanismului.

04. Încă de la creaţia ei, America s-a imaginat ca fiind Noul Israel, Ţara Făgăduinţei. Pelerinii mistici ajunşi acolo se considerau aleşi de Dumnezeu.

05. America s-a născut dintr-o aventură biblică: nişte protestanţi s-au proiectat în dimensiunea mitică a Vechiului Testament, într-un spaţiu aflat în afara Europei.

06. Religia secularizată şi democratică a americanilor începe de la respingerea oricărei autorităţi spirituale şi se caracterizează printr-o continuă ebuliţie de secte.

07. America e construită pe contradicţii: Declaraţia de Independenţă, documentul care proclamă egalitatea tuturor oamenilor, se află douăzeci şi doi de proprietari de sclavi.

08. Doctrina freudiană corespunde perfect unei căutări în profunzime a complexelor de culpă ascunse în cunoştinţa americană.

09. Americanii sunt convinşi că America prefigurează lumea viitorului, că misiunea lor este să dea un exemplu şi să exporte modelul universal al Binelui.

10. Americanii cred cu putere că politica este o ramură a moralei, al cărei scop este instaurarea Oraşului lui Dumnezeu pe pământ.

11. Americanii consideră că toţi oamenii sunt egali şi că, eventual cu ajutorul lui Dumnezeu, toţi pot ajunge să fie aproape la fel.

12. Americanii împărtăşesc ideea conform căreia autoritatea este un rău în sine, şi că instituţiile care o reprezinntă sunt un rău necesar.

13. Preşedintele Statelor Unite intelectuale este Jean-Jacques Rousseau.

14. Expansiunea americană spre Vest nu a fost “ultima mare cucerire a omului alb” decât în imaginaţia cineaştilor şi a romancierilor.

15. Rolul westernului a fost acela de a reda americanilor “buna conştiinţă” care le era tulburată cu amintirea genocidului comis. Indianul apare ca un diavol viu, un agent în serviciul Satanei destinat ispitirii poporului lui Dumnezeu. De aceea, exterminarea lui apare ca fiind moralmente justificată.

16. Banditul (outlaw) este deosebit de popular în America. Rolul lui este să redea societăţii “buna conştiinţă”, făcând pentru asta toate treburile murdare. Americanul se simte cu atât mai virtuos cu cât banditul este mai josnic.

17. Adevăraţii eroi americani, promovaţi de Hollywood, sunt bandiţii.

18. Exerciţiile militare prusace vizau formarea caracterelor fără a suprima personalitatea soldatului, dându-i concomitent o experienţă riguroasă a terenului şi a formelor de luptă. Drill-urile americane se învecinează, pe plan fizic, cu regula “cadavrului supus”, a “maşinii umane” perfect condiţionate pentru momentul luptei.

19. Omul american este Homo dollaricus uniformis. El trebuie să aibă, nu să fie. În societatea americană, dolarul are o valoare absolută, pentru că este singura unitate de măsură recunoscută de toţi.

20. Mentalitatea comercială americană este probabil legată de refuzul din principiu al autorităţii: americanii consideră ca fiind acceptabilă puterea asupra lucrurilor în aceeaşi proporţie în care găsesc detestabilă puterea asupra persoanelor.

21. Americanii au vrut să fie independenţi exclusiv pe motive economice şi fiscale.

22. Războiul de Secesiune izbucneşte tot într-un context economic.

23. În America nu există nici un conflict între afaceri şi religie: pastorul ofertează Biblia la fel cum ar face un agent cu un set de vase de bucătărie.

24. Banii nu au sens, în ochii americanilor, decât ca preludiu al consumului. Ideea acumulării banilor în sine le este străină. Dolarul are funcţie socială.

25. America este ţara în care vulgaritatea domneşte în toate domeniilor, până şi în gastronomie.

26. Distincţia, educaţia, distanţa, simţul ierarhiei, simţul nobleţii, tot ceea ce face calitatea vieţii, nu sunt apreciate în America, pentru că nu se pot traduce într-o cantitate.

27. Formele de viaţă americane sunt “tehnomorfe”: mecanicul se substituie organicului, raporturile sociale sunt materializate.

28. Regula americană este monotonia: în două sute de ani, americanii nu au reuşit să-şi personalizeze oraşele. Excepţiile, ca New Orleans şi San Augustine, sunt ex-enclave franceze şi spaniole.

29. Ţara care vorbeşte în neştire despre “individ” este de fapt cea mai uniformizatoare, cea mai puţin individualistă cu putinţă. Conformismul este, în America, o virtute, iar americanii au un mare dispreţ pentru tot ce este “singular”.

30. Importanţa disproporţionată de care se bucură mass-media în societatea actuală nu rezultă din complexitatea acestei industrii, ci dintr-o adeziune implicită la modelul societar american.

31. Într-o societate normală se speră că sufragiul universal constă în desemnarea celor mai buni. America nu-i iubeşte pe cei mai buni, ci pe winners. Modelul ei de om politic vizează personajul cel mai comun.

32. În America, există două cărţi sacre: Biblia şi Constituţia. Pentru amândouă se nutreşte aceeaşi veneraţie.

33. Nici un eveniment negativ, nici un dezastru, nu conduce opinia publică americană la punerea în discuţie a sistemului ca atare. Statele Unite oferă exemplul unic al unei ţări în care puterea este fără încetare atacată, dar niciodată sistemul schimbat.

34. Statele Unite au putut trece de la izolaţionism la poziţia de lider mondial. Paradoxul e cu atât mai mare cu cât în acelaşi moment în care profesează izolaţionismul, America doreşte să impună lumii the american way of life.

35. Politica Americii constă în abolirea politicului. Ea nu are decât o singură voinţă: să pună capăt istoriei.

36. America încearcă în mod constant să impună unor popoare diferite propriul ei model de existenţă. Iar surpriza ei majoră este refuzul care i se opune, pentru că nu reuşeşte să priceapă nici că cineva poate refuza “binele”, nici că există culturi şi popoare diferite de ea.

37. Statele Unite sunt condamnate să conducă la dispariţie toate culturile cu care interferează, eradicând din toate ţările în care se implantează fermenţii specifici ai culturii şi ai mentalităţii.

38. America poate impresiona prin gigantismul său, dar arareori prin frumuseţe. Civilizaţia americană, atât de bogată în mijloace materiale, este profund inestetică.

39. În America, în cel mai bun caz, cultura nu se crează, se consumă. Şi pentru a fi consumată, având în vedere că nimic nu se produce la acest nivel, ea trebuie importată din Europa.

40. Extraordinarul prost gust american n-a încetat niciodată să sară în ochii observatorilor. Cei care au fost în situaţia de a servi drept ghizi grupurilor de turişti veniţi de peste Ocean şi-au construit discursuri adecvate, vorbind despre costul construcţiei lângă Domul Invalizilor, despre numărul de scări la Tour Eiffel, într-un limbaj de tip baby talk, ca la televiziune. Lăsat de capul lui, fără ca cineva să-i spună cât costă cutare monument în dolari, americanul se îndreaptă spre ceea ce e mai urât, mai vizibil şi mai oripilant, preferând “suvenirul tipic” (Made in Hong Kong) obiectului autentic. Aşa Firenze devine oraşul where we found no corn flakes, în timp ce în faţa Acropolei din Atena se poate auzi: “Peach! It’s my favourite colour”.

41. În Statele Unite, unde sincopatul s-a impus în faţa armoniei, elementul muzical se reduce din derivate ale baladei irlandeze şi la jazz, musica neagră care, sub orice formă a ei, are meritul de a fi un produs autohton.

42. Literatura americană sare în ochi esenţialmente prin violenţa ei.

43. Făcând uz masiv de argou, de deformări ale limbajului, de interjecţii familiare, benzile desenate, uşor de citit, uşor de absorbit, cu culorile lor stridente, nu aveau cum să nu se integreze în the american way of life.

44. Benzile desenate au alimentat gustul americanilor pentru genul eminamente distrugător al parodiei.

45. Americanii au abolit frontiera dintre “limba ce se vorbeşte” şi “limba care ar trebui să se vorbească”. Modelul educaţiei americane nu este limba clasicilor, ci limba străzii.

46. Behaviorismul reduce comportamentul omului la o serie de stimuli externi. Behavioriştii pleacă de la principiul că nu există comportamente spontane sau înnăscute, iar la baza comportamentului ar fi “recompensa” (câştigul sau “frustrarea”, adică absenţa câştigului). Această teorie care stă la baza mentalităţii americane sfârşeşte prin a nega existenţa vreunei conştiinţe în om.

47. Atunci când Pavlov şi Thorndike au enunţat teoria reflexului condiţionat, au parvenit la un mijloc excelent de manipulare a oamenilor.

48. Primatul pe care îl ocupă acţiunea în cinematografia americană se datorează refuzului implicit al oricărei interiorităţi. Realizatorii acestui tip de spectacol au spus întotdeauna că tot ceea ce fac ei este “să transmită o poveste”, ca şi cum n-ar difuza implicit valori ideologice şi morale.

49. Scopul cinematografului american este acela de a infuza criteriile ideologice ale american way of life. Pe acest fond, spectatorul este consecvent asigurat că trăieşte în cea mai bună dintre lumile posibile.

50. America nu are sensul profund al sacramentului, pentru că nu are sensul sacrului. Pentru american, preotul (pastorul) este înainte de orice un tribun.

51. Bisericile americane sunt ca nişte cluburi: doctrina nu contează, totul stă în aparenţe.

52. Americanul îşi schimbă Biserica în funcţie de proximitatea unui aşezământ faţă de casă: dacă cea mai apropiat este templul baptist, atunci şi el va fi baptist, chiar dacă până atunci fusese presbiterian.

53. Bipartitismul scenei politice americane suferă de aceeaşi absenţă de ideologie. Cele două partide nu reprezintă un conflict doctrinar, ci o chestiune de ergonomie: ajunge un singur partid pentru gestionarea puterii, şi unul care să fie în opoziţie.

54. Nici Partidul Republican, nici Partidul Democrat nu au principii sau dogme particulare. Ambele au tradiţii, ambele pretind că adăpostesc în interiorul lor tendinţe diverse. Ambele au sloganuri, în jurul amândurora gravitează grupuri de interese care le susţin.

55. Partidele americane pot fi definite ca instrumente care servesc concomitent de mijloace şi de scopuri. Programele liderilor lor se sprijină mai mult pe metode decât pe obiective, şi se exprimă sub forma unor sloganuri “publicitare” extrem de vagi, pe care oricine îşi poate fundamenta propriile aspiraţii (ex: New Deal).

56. Americanii sunt incapabili să fie marxişti sau fascişti, şi asta nu pentru că ar fi descoperit faliile acestor două ideologii, ci din cauza incapacităţii lor de a gândi în termeni ideologici.

57. Să locuieşti într-o zi în Dallas, într-alta în New York; să fii episcopal un an, metodist într-altul; să votezi acum pentru republicani, mai apoi pentru democraţi – ce importanţă are, de vreme ce oricum este acelaşi oraş, aceeaşi ideologie, acelaşi partid?

58. Doctrina progresului care este la baza “misticii” americane îşi trage rădăcinile din filosofia iluministă, din teoria lui Rousseau, din pietismul quakerilor, din credinţa în raţiune şi în bunătatea înnăscută în umanitate, în ferma convingere că transformarea ambientului modifică fiinţa umană în sensul dorit.

59. Convingerea că oricine poate face orice, independent de calităţile sale înnăscute, şi că întotdeauna se poate urca mai sus pe treptele societăţii, ocupă un loc central în concepţia americană. Pe ea se clădeşte noţiunea de “reuşită”, autosuficientă, lipsită de orice conţinut, şi care se măsoară doar după criterii materiale.

60. The star system, pus la punct de Hollywood, în loc să fie pus în criză de caracterul extrem de efemer şi chiar meteoric al starurilor şi al vedetelor, arată publicului că un individ necunoscut ieri poate fi proiectat către “succes” dintr-o zi într-alta.

61. Mitul self made man-ului ilustrează şi el tematica “succesului” american.

62. Americanii cred că expansiunea este un factor constant, care poate continua indefinit.

63. Gustul americanilor pentru risipă, pentru consumul imediat a tot ceea ce este disponibil pe moment, derivă din optimismul lor indestructibil, din convingerea că generaţia următoare se va descurca mai bine în privinţa aranjării lucrurilor. Americanul crede că mâine va fi întotdeauna mai bun ca azi.

64. Americanul este indiferent la ideea de “trecut” (vehicul al tradiţiei, al culturii) pentru că în ochii lui acest “trecut” nu are nimic bun de transmis. A admite că trecutul poate fi superior prezentului este în contradicţie cu ideea de progres. Concomitent, americanul este destul de indiferent în privinţa viitorului. Nu poate vedea timpul în perspectivă, pentru că “mistica” americană nu este un a timpului, ci a spaţiului.

65. Standing-ul americanului este direct proporţional cu cât câştigă. Din aceasta, doreşte să consume tot, nepăstrând nimic pentru moştenitorii săi.

66. Americanul crede în educaţie, dar în educaţia prezentată sub forma unui kit “ready made”. Noţiunile vehiculate în universităţile americane sunt de acest tip.

67. Profesorul trebuie să fie un “tovarăş” pentru elevii săi, aşa cum este şeful pentru oamenii lui, preşedintele pentru alegători, tatăl pentru fii. În orice moment trebuie să le lase de înţeles de că nu le este cu nimic superior. Profesorul bun nu este acela care poate să-i înveţe ceva pe elevii lui, ci acela who helps to socialize.

68. Adesea au fost lăudate legăturile care există între universitatea americană şi industrie. Dar se uită adesea corolarul, adică faptul că în Statele Unite învăţământul este conceput care o ucenicie a disciplinelor “cantitative” (economie, ştiinţe, tehnologie), cultura generală fiind văzută ca o pierdere de timp.

69. Hiperspecializarea căutată în învăţământul american conduce sărăcirea ulterioară a nivelului cultural, la accentuarea gândirii analitice şi la împiedicarea formării gândirii sintetice.

70. În domeniul compilării şi al acumulării de date, date fiind posibilităţile practic nesfârşite de documentare, universitarii americani sunt imbatabili. Dar din toate aceste date, din toate aceste referinţe, nu apare nici o idee nouă, nici o viziune originală.

71. Toate marile sisteme de gândire ale secolelor XIX şi XX, toate viziunile asupra lumii care au trasat cursul evenimentelor timpurilor noastre, s-au născut în Europa, şi se mai aşteaptă încă echivalentul unui Marx, al unui Nietzsche, al unui Freud, al unui Einstein, al unui Spengler, al unui Lenin, care să fie american de mai mult decât o generaţie.

72. Computerul este camera de gaz a culturii.

73. Ştiinţele omului, aşa cum sunt ele percepute şi elaborate de către americani, sunt ştiinţele omului cadavru.

74. America este o civilizaţie hipertrofiată, căreia nu-i corespunde nici o cultură.

75. În Statele Unite, civilizaţia, privată de “contextul” şi substanţa ei, nu s-a putut reînnoi decât graţie aportului extern constant, furnizat de cel mai recent val de imigranţi.

76. America nu a descoperit nimic, a inventat doar (invenţia fiind aplicaţia descoperirii). Prin natura ei, ea este sterilă. La sfârşitul secolului XX, după două sute cincizeci de ani de “civilizaţie americană”, America este, pe plan ştiinţific, în stadiul de completă dependenţă de Europa. Toate marile descoperiri (turbina cu vapori, generatorul electric, automobilul, motorul Diesel, telegraful fără fir), toate progresele ştiinţei (razele X, radioactivitatea, electronul, transmutaţia nucleară, izotopii, cataliza, cracking-ul catalitic, teoria quantelor) se fac pe malul drept al Atlanticului.

77. Americanii au inventat pomparea de creiere (brain drain). Datorită lor, materia cenuşie a început să fie cotată pe piaţa internaţională.

78. America sterilizează spiritele: odată ajunşi pe teritoriul ei, imigranţii suferă o adevărată mutaţie. Sterilizarea are loc prin confort, prin facilitate, prin abolirea distanţelor.

79. Omul de ştiinţă american este în realitate un tehnician. El munceşte fără surprize, în funcţie de datele cu care a fost programat. Poate aplica cunoştinţele dobândite, dar nu le poate multiplica. Ştiinţa în sensul propriu, de “filosofie”, rămâne în apanajul universităţilor europene.

80. Pentru a fi un mare popor, americanilor le lipsesc marile încercări, marile catastrofe care formează caracterele. De-a lungul istoriei, viaţa lor a fost prea uşoară, motiv pentru care nu au devenit niciodată adulţi.

81. Există un raport direct între gustul pentru confort şi bogăţie materială, facilitatea vieţii, optimism şi puerilitate.

82. Disneyland este un simbol exemplar al Americii. Acolo, americanul e la el acasă.

83. În America, şi vedetele se consumă repede.

84. Există, în Statele Unite (şi în restul lumii, pornind de aici), o adevărată idolatrie pentru “tinereţe”, în care se amestecă optimismul şi credinţa în ideea de progres.

85. În societatea modernă, tabuul morţii a substituit tabuul sexului. Acest tabu reflectă refuzul morţii şi, în consecinţă, refuzul unei viziuni tragice a lumii, fondată pe ideea de Destin.

86. Puerilitatea presupune absenţa de spirit critic. Absenţa de spirit critic implică credulitatea, care accentuează puterea mass-mediei. Masele sunt prin definiţie credule, dar credulitatea americanilor depăşeşte orice aşteptare.

87. La nivel simbolic, figura masculină a “unchiului Sam” este aproape întotdeauna negativă. El este cel care le cere americanilor să facă serviciul militar, să plătească taxele, să facă economii. Pentru a simboliza America sub formă pozitivă, se recurge la o imagine feminină: Satuia Libertăţii.

88. Ceea ce se numeşte imperialism american este un imperialism fără Imperium, fără un principiu spiritual superior, fără un principiu informativ organizatoric, deci contrariul unei adevărate puteri imperiale. “Imperialismul roman” venea cu o anumită viziune a lumii, o nouă formă de contract social (pax romana, foarte apropiată de relaţiile feudale dintre vasal şi senior). Dar America nu este o nouă Roma, ci o nouă Cartagina. Nu aduce nimic în plus, ci vehiculează o castrare spirituală. Materialmente, e o îmbogăţire, dar spiritual e o sărăcire. Peste tot unde “modul american de a trăi” s-a implantat, în Europa, în Asia sau în Africa, naţiunile şi-au pierdut identitatea, popoarele s-au “deculturalizat”. Aceasta este forma cea mai subtilă, dar şi cea mai sigură, de genocid.

89. Ceea ce face forţa şi în acelaşi timp slăbiciunea imperialismului american, făcându-l teribil fără să fie concomitent creator, este faptul că nu derivă dintr-un proiect, ci dintr-o autoritate. În timpul istoriei lor, americanii nu au intervenit în lume decât forţaţi, nu pentru a deveni o putere animată de un proiect, ci pentru a da lumii o lecţie de “morală” şi pentru a veghea la propriile interese (economice şi comerciale). Situaţia pe care o cupă acum şi face din ei o superputere se explică prin dimensiuni, prin circumstanţe, prin faptul că în epoca cea mai comercială sunt ţara cea mai comercială – nu ca efect al voinţei lor.

90. În Europa, cele mai multe persoane sunt cele vorbitoare de germană, şi nu de engleză. În plus, Germania este partenerul comercial numărul 1 al celorlalte ţări europene, şi nu Statele Unite. Predominanţa limbii engleze este deci nu rezultatul sistemului şcolar şi al utilitarismului mercantil, ci al “ideologiei dominante implicite”.

91. Un imperialism politic şi economic nu se poate concepe (şi nu ar putea dura), fără să fie însoţit de un imperialism cultural şi lingvistic, care cere imperios adeziunea instinctivă la conceptele şi la valorile sale implicite.

92. Trecutul Americii este un melting pot. Viitorul ei este un haos. Dar în realitate America nu are nici trecut, nici viitor. Nu are, nu “este” decât un etern prezent, cristalizarea unui moment din istoria Europei, cel al Alfklärung-ului pre-revoluţionar care a fost la originea revoluţiilor din 1776 şi 1789, şi care ilustrează, într-o manieră mai tiranică, uciderea embrionilor oricărui spirit creator.

93. O iluzie gravă vrea să distingă artificial între poporul american şi guvernul său. Ca şi cum guvernel nu ar fi produsul spiritului poporului, ca şi cum poporul, în ultimă instanţă, nu şi-ar merita guvernele, fie ele diferite, pe care le are.

Read more!