Articol aparut in Dilema, nr. 552.
[Singura observatie pe care o pot face la acest excelent punct de vedere formulat de Anca Manolescu este ca René Guénon nu poate primi, in nici o circumstanta, adjectivul "modern". Poate "actual" ar fi fost cu mult mai potrivit... - R.I.]
Astãzi, toleranta, toleranta religioasã printre altele, este o atitudine pe care lumea europeanã si americanã, lumea democratiei în genere o pretuieste si o promoveazã. A-l tolera pe celãlalt religios, a-i respecta optiunile si cultura religioasã a devenit un lucru de la sine înteles ori mãcar acceptabil pentru majoritatea europenilor. Însã ceea ce este astfel respectat este individul (sau comunitatea) ca atare, cu convingerile sale religioase cu tot, si nu neapãrat substanta religiei în cauzã. Este vorba despre o tolerantã practicã, decurgînd din idealuri de umanitate, din deschidere culturală, din exigentele unei vieti care te pune deseori fatã în fatã cu celãlalt religios si te obligã sã convietuiesti cu el. Necesitatea tolerantei practice si chiar generozitatea unei asemenea atitudini sînt indiscutabile; sînt, as zice, vitale pentru tipul actual de societate. Dar principiul în numele cãruia o atare tolerantã este propusã si practicatã rãmîne problematic. Unitatea neamului omenesc, "respectul pentru om" sînt ele destul de puternice ca sã fundamenteze toleranta practicã? Apoi: o fundamentare strict umanã a tolerantei religioase este oare de ajuns? În fond, substanta oricãrei religii constã în faptul cã leagã individul de o realitate absolutã, de un adevãr absolut. Or, toleranta practicã riscã sã se dizolve într-o utopicã filantropie dacã nu tine seama de acest dat specific al religiilor. La un simpozion dedicat tratatului lui Nicolaus Cusanus, Despre pacea credintei (Trier, 1982), unul dintre participanti, Helmut Meinhardt, spunea pe drept cuvînt: "necesitatea tolerantei practice este de necontestat; si tocmai de aceea ea are nevoie de o convingatoare teorie a adevarului care sa o fundamenteze" ("Konjekturale Erkenntnis und religiöse Toleranz").
Pentru ca toleranta religioasa sa nu se reduca la un fragil umanitarism, prea adesea si prea crud contrazis, acum ca si întotdeauna, e nevoie de o reflexie asupra tintei religiilor, asupra adevarului spre care ele tind. Pentru ca relatia între religii sã poatã fi gînditã adecvat e nevoie sã fie gînditã, în primul rînd, relatia lor cu adevãrul absolut. Mi s-a pãrut de aceea util sã rezum si sã compar pozitiile cîtorva filozofi, gînditori religiosi ori traditionali care, în secolul trecut, si-au pus cu acuitate această problemã: René Guénon, Simone Weil, Nikolai Berdiaev, André Scrima (alãturi de figura singularã a lui Nicolaus Cusanus: filozof contemplativ, teolog si cardinal foarte activ în politica Bisericii Catolice din sec. al XV-lea, a cãrui reflexie asupra diversitãtii religioase este de o uimitoare îndrãznealã, rigoare, prospetime si rãmîne sã fie asumatã). Reuniti, ei pot da seamã despre anvergura si fertilitatea intelectualã a acestei teme ca si despre modul în care ea poate fi gînditã în lumea modernã: o lume în care nu mai existã monopol religios asupra societãtii, o lume în care însãsi diversitatea religioasã de facto cere o reflexie înnoitã asupra adevãrului ultim si a relatiei religiilor cu acest adevãr. O bursã NEC şi un seminar Guénon organizat la New Europe College de Andrei Plesu mi-au dat posibilitatea sã fac acest studiu din care public aici un extras.
René Guénon (1885-1951) si-a propus sã expunã în limbaj occidental doctrina metafizicã, mai cu seamã cea a marilor traditii spirituale ale Orientului; scopul sãu era de a readuce în constiinta occidentalã un tip de cunoastere si de realizare spiritualã continute în toate traditiile, inclusiv în crestinism, dar pe care mentalitatea modernã le diminuase, le fãcuse sã se piardã, le înlocuise prin devieri sau chiar contrafaceri. Mediile universitare au privit cu indiferentã sau mefientã, la vremea aparitiei lor, lucrãrile lui Guénon: era un autor prea angajat în materia pe care o expunea, avea certitudini de neiertat pentru obiectivitatea stiintificã, îsi lua prea multã libertate în judecarea (ori omisiunea) anumitor date precise din diferite traditii spirituale. Au existat însã intelectuali remarcabili, mai ales în tãrile "latine" ale Europei, care au fost marcati de mesajul lui. Într-un numãr din 1998 al revistei L'Homme, Jackie Assayag fãcea chiar, acrisor, o clasificare a categoriilor de intelectuali francezi care, între rãzboaie, au fost influentati de Guénon, exeget al unei philosophia perennis: erau "catolicii (Jacques Maritain), aventurierii (ca André Malraux) sau «instalatii» (stil André Gide), revolutionarii (suprarealisti) ca şi revoltatii (de tip Henri Michaux)... Cu greu am putea mãsura astãzi audienta extraordinarã de care s-a bucurat acest iluminat, apostol al unei cavalerii mistice" (o temã importantã si pentru Henry Corbin), "cãruia scriitorii mai sus citati i-au fost niste ferventi admiratori."
În România interbelicã, Guénon era un autor citit, asumat în anumite cercuri. Pentru Vasile Lovinescu ori Marcel-Mihail Avramescu, el a determinat o angajare spiritualã totalã. (În cãrtile lui Vasile Lovinescu, René Guénon e o prezentã tutelarã: e citat, valorificat, "aplicat" la tot pasul.) Pentru altii, el a deschis o perspectivã de cunoastere extrem de consistentã. André Scrima o spunea în Timpul Rugului Aprins, pornind totusi de la analiza anumitor limitãri prezente în conceptia guénonianã: "...un om altminteri demn de admiratie, cãruia nu vom sfîrsi sã-i fim recunoscãtori pentru tot ceea ce a «aruncat» în limbaj occidental, provenind din alte orizonturi ale traditiei nu impropriu denumite «metafizicã»". Românul Mihai Vâlsan a fost, la Paris, unul dintre cei mai valabili continuatori ai lui Guénon si editorul lucrărilor lui. Astãzi, gîndirea lui Guénon a început sã fie luatã în seamã si discutatã în mediile filozofice occidentale, iar calitatea ei metafizicã, originalitatea ei sînt recunoscute.
Un model de radiatie-convergentã
În 1951, la moartea lui René Guénon, revista Études Traditionnelles - cãreia el îi stabilise profilul si unde publicase regulat timp de 29 de ani - i-a dedicat un numãr unde autori de aceeasi orientare si discipoli au fãcut o primã considerare de ansamblu a temelor lui.
În treacãt fie spus, termenul "discipoli" nu ar fi fost, probabil, acceptat de R. Guénon: pe de o parte, el se considera transmitãtorul, putin important ca individ, al unor doctrine metafizice prin definitie trans-personale; pe de altã parte, a insistat mereu asupra faptului cã dacã doctrina poate fi expusã tuturor si e o etapã pregãtitoare obligatorie pentru cunoastere, aceastã etapã e orientatã, "ordonatã" spre ţelul fãrã de care cunoasterea metafizicã nu ar fi ceea ce este, anume spre o "realizare", o cunoastere care constã în identificarea fiintei cu adevãrul pe care îl cunoaste; iar aceastã a doua etapã, esentialã, spunea el, nu poate fi expusã si predatã teoretic. De aceea a refuzat întotdeauna net rolul de maestru spiritual. Nu e mai putin adevãrat cã mare parte dintre autorii care s-au miscat în acelasi orizont intelectual au fost totusi niste "discipoli" care au detaliat, au comentat, au dezvoltat linii doctrinare si de interpretare simbolicã în strictã observantã fatã de opera guénonianã. Dintre cei care au avut autonomie în acelasi "cîmp" (si au emis cîteodatã obiectii fatã de anumite puncte ale judecãtilor lui Guénon) i-am putea numi pe A. K. Coomaraswamy si pe F. Schuon, de asemenea pe filozoful crestin Jean Borella. Vasile Lovinescu a fost si el un "discipol", dar unul original: pe de o parte, pentru cã a aplicat cu vervã intelectualã temele guénoniene unui material original, românesc (folclor, icoanã, roman interbelic: Craii de Curtea veche, în Al patrulea hagialîc) si, pe de altã parte, pentru cã, mai ales în Jurnal alchimic, si-a caracterizat propriul parcurs interior în termeni guénonieni.
Revenind la numãrul din Études Traditionnelles, aproape toti contribuitorii numeau, printre temele dominante ale operei lui Guénon (recurgînd de altfel chiar la vocabularul lui): "identitatea esentialã a tuturor doctrinelor sacre, universalitatea simbolismului initiatic si religios, unitatea fundamentalã a tuturor formelor traditionale" (M. Vâlsan, "La fonction de René Guénon et le sort de l'Occident"). Pentru orice cititor al lui Guénon e limpede într-adevãr cã aceste teme îi impregneazã discursul, cã fac parte dintre temeiurile lui. Guénon îsi propune sã prezinte doctrina metafizicã care e prin excelentã si prin naturã una, oricare ar fi expresiile ei în diverse traditii, pentru cã, spune el, e doctrina unitãtii principiale sau, mai precis, a non-dualitãtii. Iar aceastã doctrinã e depozitatã în mod deplin în ceea ce el numea Traditia primordialã (echivalent pentru Sanathana Dharma hindusã), din care decurg prin adaptãri toate celelalte traditii. Traditiile sînt, toate, în fond, aceastã Traditie si întelepciune, comunicatã în forme diferite. Nu sînt variante ale ei secunde calitativ, anemiate, diminuate. Ceea ce se degradeazã, în ochii lui Guénon si conform teoriilor ciclice traditionale, e calitatea umanitãtilor cãrora li se adreseazã aceste doctrine. Dar toate sînt expresii, reverberatii ale Principiului unu, sînt "raze" ce derivã din strãlucirea lui unicã. Toate sînt, în mod complementar, cãi de cunoastere ale acestui Principiu. Traditiile spirituale functioneazã, toate, s-ar putea spune, dupã un model de radiatie-convergentã din si cãtre polul transcendent. De aici urmeazã - consecintã imediatã - "unanimitatea traditionalã" (M. Vâlsan, ibidem) care, pentru Guénon, e de la sine înteleasã: ea e reflectarea unicitãtii Principiului în existenta umanitãtii, ilustratã, probată si valorificatã de autor la tot pasul. F. Schuon ("L'oeuvre"), ca si altii, menţioneazã acest lucru: opera lui "e «universală» pentru cã examineazã toate formele traditionale în functie de Adevãrul unu, adoptînd totodatã, dacã e oportun, limbajul unei forme anume."
Cel puţin doi dintre autorii care au participat la numãrul din Études Traditionnelles pun tema - adicã expunerea ei atît de apãsatã si vastã de cãtre Guénon - în legãturã cu tipul actual de diversitate religioasã. Expunerea lui Guénon se adreseazã unei lumi în care aceastã diversitate are, spun ei, un caracter anormal si de aceea dificil de administrat, pentru care nu sîntem pregãtiti. Umanitatea nu mai e compusã astãzi din "lumi traditionale" de tip "clasic" (omogene si totale spiritual, în care o singurã traditie modeleazã mentalitatea si comportamentul indivizilor, organizarea si functionarea societãtii). Pentru Guénon, o lume traditionalã înseamnã o lume în care Principiul nu e niciodatã pierdut din vedere, o lume care reflectã, în toate ordinele ei de realitate, acest Principiu si dependenta fatã de el. O civilizatie traditionalã, în sens deplin, presupune ca doctrina, cunoasterea metafizicã ori religioasã a adevãrului ultim sã organizeze si sã comande întreaga viatã comunitarã prin intermediul institutiilor destinate sã transmitã sau sã aplice aceastã doctrinã diferitelor domenii ale vietii sociale (cf. mai ales Introduction générale à l'étude des doctrines hindoues, cap. "Que faut-il entendre par tradition?" si "Tradition et religion"; Aperçu sur l'initiation, cap. "Tradition et transmission"; Le règne de la quantité et les signes des temps, cap. "Tradition et traditionalisme").
Or, mentalitatea modernã a afectat, într-o mãsurã mai micã ori mai mare, toate civilizatiile. Nici una dintre ele nu mai trãieste astãzi în orizontul protejat al propriei ei traditii. Ne aflãm într-o lume a diversitãtii religioase de facto în care atitudinea traditionalã, traditionalismul (cu crispãrile lui integriste ori fundamentaliste), mentalitatea modernã si post-modernã coexistã si se confruntã, cîteodatã violent, în acelasi spatiu. Ne aflãm, spune A. K. Coomaraswamy ("Sagesse orientale et savoir occidental") citîndu-l pe Pearl Buck, într-o lume a contactelor obligatorii "pentru care popoarele nu sînt nici psihic nici spiritual pregãtite... Dacã cei în stare sã actioneze ca interpreti îsi vor face munca, vom constata poate într-o generatie sau douã, sau chiar mai curînd, cã aversiunea si prejudecãtile vor fi dispãrut."
Functiunea interpretului
Azi putem constata desigur cã afirmatia lui Coomaraswamy era de un optimism excesiv. Dar chestiunea în sine rãmîne. Diversitatea religioasã poate fi luatã în seamã nu numai prin teorii bazate, spectaculos, pe conflict ireductibil si catastrofã - teorii care sînt de aceea la modă -, nu numai prin studii descriptive ori analitice "obiective", foarte necesare. E de făcut si o muncã intelectualã angajatã în aceastã privintã, o muncã pe care René Guénon a fãcut-o cu o specialã limpiditate si cu rigoare: o muncã de interpret care sã expliciteze concordantele de sens ale traditiilor, din ce în ce mai puternice si mai evidente pe mãsurã ce interpretarea urcã spre nivelul lor metafizic. F. Schuon spunea acelasi lucru în termeni traditionali asumasi. El lega opera lui Guénon de "o conjuncturã ciclicã exceptionalã care, sub aspect temporal e acest «sfîrsit al unei lumi», pe care îl trãim, si, sub aspect spatial, e apropierea fortatã a civilizatiilor; se poate spune cã, pentru Occident, Guénon e interpretul providential al acestei conjuncturi, cel putin pe plan doctrinar." Cînd spunea cã Guénon e "interpretul providential al acestei conjuncturi", F. Schuon se referea desigur la "critica lumii moderne", una din temele principale ale discursului lui Guénon (mai ales în volumele La critique du monde moderne, Orient et Occident, Le règne de la quantité et les signes des temps. De asemenea, articolul "La réforme de la mentalité moderne" publicat în revista Régnabit, iunie 1926, si inclus în volumul postum Symboles fondamentaux de la science sacrée). Însã, o datã cu si alãturi de aceastã criticã - dusã cîteodatã pînã la afirmarea unei opozitii lipsite de nuante, cu alurã de dogmã, între Orient si Occident -, Guénon a oferit o reflexie de tip traditional asupra pluralitãtii religioase contemporane: asupra sensului si, mai ales, asupra "legitimitãtii" ei, ca expresie indefinit diversã a unitãtii ultime, a adevãrului ultim.
Prin această reflexie, prin faptul cã lucrãrile lui se adreseazã Occidentului actual si îi analizeazã criza, prin limbajul folosit, Guénon este un om al zilelor noastre, un "autor modern". Pe de altã parte, el livreazã si interpreteazã doctrinele concordante ale traditiilor spirituale asumînd pozitia intelectualã a acestor tradiţii.
Read more!
