Nostalgia după un mare guénon-ist (interviu cu Florin Mihăiescu realizat de Alexandru Anghel)

Florin Mihăiescu s-a născut la 19 februarie 1923, în Tomşani-Vâlcea. A absolvit Liceul "Al. Lahovary" din Râmnicu Vâlcea (1942) şi apoi Institutul Politehnic Bucureşti (1947), urmând (din 1945) în paralel cursurile Facultăţii de Litere.

În 1958 l-a întâlnit pe Vasile Lovinescu, care a avut asupra sa o influenţă covârşitoare. A păstrat o legătură de prietenie strânsă cu acesta până la moartea lui Vasile Lovinescu, în 1984. După 1989, începe să publice în ziare şi reviste (Lumea creştină, LA&I-Cotidianul, Luceafărul, Steaua, Convorbiri Literare, Viaţa românească, dar şi unele reviste străine ca: Vie della Tradizione, Connaissance des Religions etc.) studii şi eseuri pe teme creştine şi tradiţionale, ca şi câteva fragmente dintr-un studiu extins asupra întregii opere shakespeariene. În 1994 înfiinţează, împreună cu Roxana Cristian şi Dan Stanca, Editura Rosmarin, cu profil spiritual şi tradiţional, în care apare cea mai mare parte din opera lui V. Lovinescu. Face parte din conducerea revistei Raţiunea Mistică, editată de fundaţia Sf. Gheorghe-Vechi (Pr. Ion Buga). În 1997, publică volumul Hamlet, Prinţul melancoliei, un comentariu al tragediei Hamlet de W. Shakespeare, care are pentru autor un sens sapienţial şi existenţial, precum şi studiul Shakespeare şi teatrul iniţiatic (1998); alte lucrări: Omul în tradiţia creştină, Cosmosul în tradiţia creştină, Simbol şi ortodoxie, Mit şi simbol în Vechiul Testament, Treptele cunoaşterii la Vasile Lovinescu etc., împreună cu Roxana Cristian, Minima Spiritualia, René Guénon şi tradiţia creştină, Vasile Lovinescu şi funcţiunea tradiţională.

Florin Mihăiescu este unul dintre puţinii români care n-au renunţat la gîndul de a declanşa o mişcare de renaştere spirituală pe calea descoperită de René Guénon, pe care a adîncit-o la noi Vasile Lovinescu.



Cum l-aţi cunoscut pe Vasile Lovinescu?

Împrejurările au fost aparent accidentale, dar ţinând seama de importanţa pe care această întâlnire a avut-o pentru mine şi poate chiar şi pentru Vasile Lovinescu, cred că au fost providenţiale. L-am cunoscut într-un fel indirect, printr-o concitadină a lui, poeta Lucreţia Andriu. Ea îl ştia din 1958, de la Fălticeni. Atunci au avut o lungă discuţie, la început culturală. Ulterior, discuţiile au trecut de la domeniul literar la cel spiritual şi Lucreţia Andriu a fost impresionată de lucrurile pe care le ştia, le spunea şi chiar le trăia Vasile Lovinescu. Revenind în ’58 în Bucureşti, ei s-au întâlnit şi la locuinţa Lucreţiei Andriu şi am fost şi eu chemat la întâlnirea lor. S-a discutat mult de spiritualitate, despre tradiţie…



În acea vreme dvs. ce înclinaţii aveaţi?

Eu aveam preocupări literare şi artistice, deşi eram inginer constructor. Totuşi, păstrasem legături destul de strânse cu literatura, cu filozofia şi cu arta. Dar eram şi un om credincios, aşa încât, ceea ce spunea Vasile Lovinescu m-a atras. Am continuat să ne vedem. În anul următor, în 1959, pe lângă noi trei au mai apărut câteva cunoştinţe interesate de problemele spirituale, printre care o vară a Lucreţiei Andriu, Viorica Moşinschi, un prieten al lui Lovinescu pe care nu-l mai întâlnise demult, Radu Vasiliu şi, ulterior, s-au adăugat şi alţii.



Descrieţi-ne relaţia pe care a avut-o Vasile Lovinescu cu rudele sale, mă gândesc, evident, aici la Eugen Lovinescu, Horia Lovinescu şi Monica Lovinescu.

Da, sigur, unele lucruri le ştiu direct de la Vasile Lovinescu. Pe membrii familiei lui nu i-am cunoscut decât în parte. Pe Eugen Lovinescu nu-l ştiu decât din scrieri. El era, în fond, unchiul şi omul de cultură cu cea mai mare vizibilitate la noi. Il apreciam din liceu, deşi mai târziu mi-am dat seama că Eugen Lovinescu este un critic cu concepţii raţionaliste, care nu se potriveau cu concepţiile spirituale ale nepotului său. Pe Monica Lovinescu am cunoscut-o puţin în timpul facultăţii. Pe Horia Lovinescu l-am cunoscut destul de superficial. Vasile Lovinescu nu avea relaţii prea strânse cu verii lui, pentru că avea un alt mod de a privi viaţa, lumea.



Corespondau?

Cu Monica Lovinescu nu a schimbat nici o scrisoare. Monica era urmărită de securitate la vremea respectivă şi indirect era urmărit şi Vasile Lovinescu – chiar de câteva ori a fost "chestionat" de oameni ai securităţii dacă are sau nu legături cu ea. Cu Horia Lovinescu, care locuia în Bucureşti şi devenise un scriitor foarte cunoscut, se întâlnea, dar destul de rar… Trăia încă mama lui Vasile Lovinescu, când l-am cunoscut eu în 1958, şi îmi aduc aminte chiar de momentul în care a aflat că aceasta a murit. Sigur, a simţit emoţia dar a fost o emoţie care nu s-a manifestat prin lacrimi sau printr-o atitudine sentimentală, mi-am dat seama atunci că pentru el moartea unui apropiat nu este o dispariţie completă…



Era conştient, ca să spun aşa, că există viaţă după viaţă…

Evident.



Ştim că Vasile Lovinescu, în 1936, a făcut o călătorie în Franţa. De ce a făcut această călătorie şi de ce, ţinând cont de faptul că putea să se stabilească acolo, s-a întors totuşi la Fălticeni?

Cum am spus, Lovinescu era interesat de problemele spirituale, atât cele religioase cât şi, aş putea spune, cele para-religioase, nu în sensul în care se înţelege azi prin acest cuvânt, ci în sensul că îl interesau aspectele mistice ale religiilor şi îl interesau nu numai religiile creştine. Pe René Guénon l-a cunoscut prin scrierile lui în 1934, când a găsit o carte a lui R. Guénon, Le roi de Monde ("Regele Lumii"), într-una din librăriile bucureştene. Întâlnind şi citind această carte, şi-a dat seama că R. Guénon are pentru tradiţie şi despre tradiţie o idee oarecum diferită de cea pe care o au în general oamenii de cultură despre tradiţie, pe care o pun într-un fel în planul doi sau în planul trei în raport cu operele scrise. Tradiţia însă este cea care se transmite oral şi de aceea se consideră că nu comunică decât idei anexă doctrinelor. Deci, citindu-l pe Guénon şi-a data seama ce lucruri extraordinare spune acesta. Din acel moment, Lovinescu a căutat să intre în legătură cu el. Nu a putut să facă acest lucru decât pe cale epistolară, pentru că Guénon nu mai era în Franţa, se mutase, încă din 1929 – 1930, în Egipt, la Cairo, unde s-a instalat definitiv, căsătorindu-se cu fiica unui şeic musulman cu care a avut patru copii. Revenind la relaţia Lovinescu-Guénon, cu care, după cum am spus, a început o legătură prin scrisori, legătură care a durat din ’34 până în ’38 - ‘39, pe această cale Lovinescu a înţeles că Guénon are nu numai o percepţie, aş zice, mai profundă şi mai înaltă a spiritualităţii, dar că are ceea se cheamă o "iniţiere islamică", iniţierea oferind iniţiatului posibilitatea de a înţelege nu numai o doctrină, ci toate doctrinele tradiţionale şi o înţelegere profundă a aspectelor interioare, ezoterice, să spunem, ale doctrinelor respective, lucru care l-a atras în mod deosebit pe Lovinescu. Din momentul în care a înţeles acest lucru, atât din scrierile lui Guénon cât şi din scrisorile pe care le-a schimbat cu el, Lovinescu s-a hotărât să încerce să capete o iniţiere…



Iniţial şi-a dorit iniţiere în isihasm?

Da, a încercat să obţină una în mediu ortodox. In România, la vremea respectivă, îl cunoscuse pe Sandu Tudor, care era poet, dar şi un ortodox foarte profund, care căuta, la fel, o iniţiere isihastă. Totuşi, Lovinescu nu a găsit o cale de înţelegere cu mediul monahal, pentru a pătrunde în isihasm. Se pare că în anii ’30 isihasmul la noi era foarte retras, foarte ascuns, nu numai în mănăstiri, ci chiar în anumite sihăstrii. Drept pentru care, Lovinescu s-a hotărât să meargă la muntele Athos. Aşa a şi făcut, în 1935, stînd aproape o lună pe muntele sfânt. Acolo a luat contact cu călugării români din cele trei sihăstrii româneşti de la muntele Athos şi a înţeles că ar putea să primească o iniţiere isihastă dacă rămâne în munte şi se călugăreşte. Or intenţia lui nu era să se călugărească, nu simţea o atracţie deosebită pentru viaţa de călugăr. În consecinţă, s-a întors în ţară şi, reluând corespondenţa cu R. Guénon, a înţeles că ar putea să obţină o iniţiere sufită, adică o iniţiere în ezoterismul islamic. Pentru aceasta, a plecat, în ’36, la recomandarea lui Guénon, în Franţa, unde era un discipol al lui R. Guénon, Frithjof Schuon. Acesta din urmă avea o iniţiere sufită, pe care putea să o transmită şi altora. Iniţierea propriu-zisă nu este numai comunicarea unei doctrine sau a unor simboluri, ci presupune transmiterea unei influenţe spirituale, am spune noi, a unui har, pe care, ca să îl dai trebuie să îl ai. Deci, ducându-se în Franţa şi în Elveţia, după ce a fost pregătit de un ucenic al lui Schuon, Titus Burckhardt, cunoscut şi pentru studiile lui de artă tradiţională, pentru că trebuia să cunoască un minim de limbă arabă ca să poată să spună rugăciuni şi versete din Coran; după această pregătire a venit în Elveţia, unde a primit iniţierea printr-un ritual special de la F. Schuon. El n-a rămas totuşi în Elveţia, ci s-a întors în ţară, chiar în vara anului 1936.



De ce s-a întors?

Era foarte legat de tradiţiile noastre, de Fălticeni... A continuat să practice ritualurile sufite care erau, sigur, diferite de cele ortodoxe. Doctrina însă era în multe puncte apropiată, aşa cum era apropiată şi de doctrina altor mari religii. Există o corespondenţă, mai ales prin simboluri, între marile tradiţii ale lumii.



În aceste condiţii, creştinismul ortodox ce rol mai juca în viaţa sa?

Sigur, el a rămas în continuare ataşat de creştinism şi mai ales de Iisus, pe care îl venera; continua să intre în biserici, să se închine, să sărute icoanele şi mai ales să citească, evident, Scripturile, Evangheliile, pe Sfinţii Părinţi pe care îi cunoştea foarte bine. Apropierea lui de islam nu a fost o convertire, în sensul că ar fi renunţat la religia creştină şi ar fi devenit musulman. El era de părere, ca şi Guénon, că toate marile tradiţii au o unitate metafizică, deci pleacă de la principii transcendente care au acelaşi sens în toate marile religii, chiar dacă sunt prezentate în forme diferite ca să se poată adapta la, să spunem, populaţiile, chiar continentele unde au fost revelate.

Lovinescu a întemeiat un grup de meditaţie şi de trăire spirituală iniţiatică, grup pe care l-a condus până prin 1958, când s-a destrămat din diferite motive – sub presiunea comunismului şi din cauza faptului că membrii nu au putut să se adapteze la cerinţele ritualului respectiv. Atunci când l-am cunoscut pe Lovinescu, acest grup nu mai exista. Lovinescu rămăsese singur şi a continuat să practice singur ritualurile sufite. Dar odată cu întâlnirea cu Lucreţiei Andriu, cu şi cu alţi doi sau trei interesaţi de problemele spirituale şi tradiţionale, în jurul lui Lovinescu s-a coagulat un alt grup. De data aceasta, nu unul iniţiatic, ci un grup de studiu şi, după aceea, chiar de meditaţie, legat de diferitele tradiţii spirituale universale. Lovinescu l-a numit, la un moment dat, "Fraternitatea Hyperion", pentru că în scrierile lui de mai târziu, în care vorbeşte şi despre "Luceafăr", Hyperion a avut un sens deosebit pentru Lovinescu. Această "Fraternitate" a continuat, în timpul vieţii lui, prin reuniuni săptămânale, întâi la Lucreţia Andriu, apoi, după moartea acesteia, survenită prematur 1964, în casa mea şi pentru o scurtă perioadă de timp în aceea a Vioricăi Moşinschi. În cursul acestor întâlniri se făceau lecturi din scrieri tradiţionale, în bună măsură din opera lui René Guénon şi aveau loc discuţii ce încercau să pătrundă profunzimea temelor pe care le abordau. Ulterior, Lovinescu a început să scrie sau, mai bine zis, să rescrie, iar tot ce scria citea în cadrul acestui grup.



Cu se deosebeşte Vasile Lovinescu faţă de generaţia ’30; îi putem găsi eventual un loc alături de Nae Ionescu, de Mircea Eliade sau de Constantin Noica?

În anii 30, în România existau multe cercuri spirituale. Lovinescu i-a cunoscut pe cei amintiţi de dvs, dar nu s-a apropiat de ei. S-a simţit mai mult atras de personalităţi mai puţin cunoscute, cum este un Mihail Avramescu, un Mihai Vâlsan, care au intenţionat, la rîndu-le, să obţină o iniţiere sufită. Mihai Vâlsan a şi obţinut-o, chiar în toamna anului 1936, mergând în Elveţia şi în Franţa, tot de la Frithjof Schuon. Mihai Avramescu a renunţat până la urmă la această iniţiere, deşi a avut o corespondenţă cu R. Guénon. Deşi era evreu, a trecut la ortodoxie, iar după război chiar s-a preoţit.

Cu Mircea Eliade, Lovinescu s-a întâlnit de mai multe ori, dar drumurile lor mergeau totuşi oarecum divergent. Cu Noica, relaţiile au fost sporadice, deşi Noica a rămas în continuare un filozof pentru care raţiunea este cea care dă sens vieţii... În perioada respectivă, el nu a practicat nici avocatura - deşi era licenţiat în drept -, nici nu a lucrat în justiţie, ci a scris. A publicat zeci de articole în revistele vremii Adevărul literar şi artistic, Azi, Vremea mai ales.



Subiectele erau oarecum diversificate, aborda şi unele din sfera politicului…

Aborda şi subiecte politice, dar toate privite din punct de vedere spiritual. Atitudine ce se găseşte şi în discuţiile grupului, atunci când se abordau teme "de actualitate", adică teme politice. Lovinescu totdeauna încerca să vadă dacă nu au un sens spiritual, sens spiritual nu numai benefic, ci şi malefic… Oricum, articolele lui din acea perioadă sunt în curs de a fi adunate din diferitele publicaţii pentru a putea fi republicate…



Rămânând în atmosfera anilor ’30, îmi puteţi spune dacă Vasile Lovinescu a fost membru al mişcării legionare şi dacă nu, ce atitudine avea faţă de această mişcare?

Nu a făcut parte din Legiune, aşa cum mi-a mărturisit-o şi cum rezultă de altfel şi din scrisorile pe care le schimba în perioada respectivă, cum am spus, cu R. Guénon. I-a scris despre aspectele spirituale ale Gărzii de Fier şi şi-a exprimat părerea că aceasta ar putea să facă să renască în România o linie de conduită deosebită. A primit de la Guénon un răspuns categoric că pentru un iniţiat un partid politic nu poate să fie un mod de existenţă. Implicarea în politică presupune o îndepărtare de spiritualitate. Or, pentru un iniţiat, o primă schimbare în viaţa lui trebuie să fie adusă de detaşarea de viaţa socială, pentru a putea să se consacre unei realizări spirituale.



Putem vorbi însă despre Vasile Lovinescu ca despre un naţionalist?

Categoric nu! Cel puţin nu un naţionalist în sensul aproape extremist în care se înţelege astăzi; se poate spune că era un patriot, dar el iubea România nu pentru activităţile politice, naţionaliste, ci o iubea pentru vechile ei tradiţii, care nu fuseseră suficient scoase în relief sau fuseseră evidenţiate în mod exagerat…



Vă gândiţi la Nicolae Densuşianu?

Mă gândesc mai puţin la Densuşianu, cât tocmai la naţionaliştii care încercau să spună, plecând de la Densuşianu eventual, că aici fusese cel mai mare centru spiritual al antichităţii, că de aici plecaseră toate migraţiile care, mai târziu, au conturat nu numai Europa ci şi lumea. Toate "ideile" care erau atunci răspândite, care şi astăzi îşi găsesc unii aderenţi, nu erau acceptate de Vasile Lovinescu decât în parte şi oricum nu într-un mod atât de extrem.



Ce ne puteţi spune de Vasile Lovinescu scriitorul?

Când a reînceput să scrie, în 1964, s-a axat pe interpretarea basmelor, în general a producţiilor folclorice importante ale noastre. Interpretarea lui nu se face însă din punct de vedere literar, estetic. În primul rând interpretarea lui se baza pe simboluri, deci pe existenţa sensului simbolic al basmelor. Dar în afară de interpretarea basmelor, a baladelor şi a altor creaţii folclorice, Lovinescu s-a ocupat şi de unele creaţii culte cu conţinut spiritual şi simbolic. Chiar prima lui lucrare s-a ocupat de binecunoscutul roman al lui Matei Caragiale, Craii de a Curtea Veche. S-a aplecat asupra unor opere din patrimoniul literaturii universale.



Vasile Lovinescu are un limbaj puţin accesibil, pe care, pentru a-l înţelege trebuie să ai, în prealabil, un bagaj deloc neglijabil de cunoştinţe tradiţionale.

Fără îndoială, nu este uşor de citit. Trebuie să ai acea putere de pătrundere în sensurile ezoterice, în sensurile interioare ale simbolurilor. Nu este uşor pentru că poţi să cazi într-o extremă ca aceea a unor interpretări aşa-zis originale, dar care pot fi fanteziste, sau poţi să cazi într-o altă extremă, să mergi pe nişte interpretări seci, fără rezonanţă spirituală. Cred că Vasile Lovinescu a deschis în cultura română şi în spiritualitatea noastră un drum de interpretare profund originală şi în acelaşi timp şi profund universală, care sigur va da naştere, dacă nu a şi dat, unor continuatori. Mai există însă şi latura meditaţiei, cuprinsă în "Jurnalul" lui.



Ce ar putea să reprezinte Vasile Lovinescu pentru generaţia actuală?

Tradiţie spirituală nu poate să dispară. Tradiţia, sub diversele ei aspecte, se poate retrage uneori, se poate oculta sub o anumită formă, dar continuaă să trăiască şi va continua până la sfârşitul timpurilor. Generaţia tânără ar trebui să conştientizeze că singurul lucru necesar este spiritualitatea, care este comunicată şi prin tradiţie. Cei care nu mai cred în lumea de astăzi, atât de dată peste cap, pot să-şi găsească punctul de sprijin, în jurul căruia să-şi facă existenţa, pornind de la tradiţie. În această lumină, pentru orice tânăr care crede în viaţa veşnică, tradiţia este cale şi sfetnic, tot aşa cum a fost şi pentru Vasile Lovinescu.

Read more!

Florin Mihăescu şi Roxana Cristian, Vasile Lovinescu şi funcţiunea tradiţională, (note de lectura)

Editura Rosmarin, Bucureşti, 1998.

A. Viata ca destin
Naşterea scriitorului la 30 decembrie 1905.
În aceeaşi familie cu criticul Eugen Lovinescu (unchi), romancierul Anton Holban (văr), dramaturgul Horia Lovinescu (frate), scriitoarea în exil Monica Lovinescu (vară) şi Alexandrina Lovinescu (vară).
Studii liceale la Sf. Sava în Bucureşti. Lecturi spirituale şi o solidă cultură clasică şi modernă.
Atras de extrema dreaptă românească.
„În anii 30, de înflorire crepusculară a cugetului românesc, înainte de noaptea războiului şi a dictaturilor, Lovinescu a fost poate cel mai pur reprezentant al spiritualităţii autohtone care-i numără pe M. Eliade, E. Cioran, C. Noica, M. Vulcănescu, Sandu Tudor, N. Crainic, V. Băncilă, D. Stăniloae, A. Dumitriu ş.a., cei mai mulţi discipoli ai harismaticului şi controversatului profesor Nae Ionescu. Fiecare din aceşti scriitori a fost exponentul unei direcţii mai mult sau mai puţin conturate a fiinţei româneşti pe care a făcut-o să strălucească meteoric, cu ecouri durabile însă în conştiinţa intelectualilor de mai târziu. Ceea ce aducea în plus şi unic Vasile Lovinescu în această atmosferă efervescentă, în acest sfâşiat Zeitgeist, era aura de mister a esoterismului universal şi înălţimile ameţitoare ale metafizicii tradiţionale.” (p. 12)
Definitorie a fost întâlnirea cu opera lui René Guénon, apoi corespondenţa cu acesta. A fost iniţiat în tariqa alawita din Elveţia în 1936, cu S. Schuon, care a devenit maestrul său spiritual (shaikh).
A publicat în Etudes traditionnelles sub pseudonimul Geticus.
În cercul de studii şi meditaţii a lui Vasile Lovinescu au făcut parte:
 poeta Lucreţia Andriu (1913-1964);
 poetul Radu Vasiliu (1923-1990);
 traducătoarea Viorica Moşinschi (1913-1980);
 medicul Mariana Veleanu (1922-1975);
 medicul Roxana Cristian;
 politehnistul Florin Mihăescu;
 filologul Margareta Vasiliu (1946-1996);
 profesorul Theodor Ghiondea;
 scriitorul Dan Stanca.
„Fraternitatea lui Hyperion a început prin a fi un cerc de studii tradiţionale, mai ales guenoniene, urmărind în primul rând informarea în domeniul metafizicii şi ştiinţelor tradiţionale, prin lecturi comentate, de multe ori cu explicaţii etimologice, în încercarea de a ajunge la sensul originar al unui cuvânt sau al unei idei. Căci limba este poate cea mai veche sursă de apropiere de originea gândirii umane, este cel mai vechi „element”.” (p. 17-18)
„În casa din centrul oraşului, dar detaşat de oraş, scriitorul ocupa o cameră, de o simplitate monahală, o chilie având doar un pat tare, un dulap, un cufăr şi fără nici o masă, căci scriitorul scria pe genunchi, aşezat în poziţie orientală. Pe pereţi, etajere cu multe, multe cărţi, câteva gravuri misterioase şi Marele Nume. De aici plecau incantaţiile spre Cel Fără Nume şi tot aici se întorceau în clipele de inspiraţie.

B. Gândirea şi funcţiunea tradiţională
„Scriind, Lovinescu s-a supus în fond unui proces alchimic în care o stare interioară s-a fixat în realizarea unei opere de durată, în care eul efemer s-a regăsit în Sinele permanent. În cazul unui spiritual, scrisul este mai întâi un mod de izolare, de separare de ambianţa turbulentă, risipitoare, acaparatoare. Este apoi un auxiliar al concentrării pentru că constituie un suport, favorizând adunarea gândurilor şi formarea unui fel de materia prima pentru meditaţia ulterioară. Şi, nu în ultimul rând, scrisul e o primă fixare, o coagulare în jurul unei teme, a unei idei, o primă cristalizare în masa amorfă şi dezordonată a gândurilor.” (p. 36)
„Dacă un scriitor obişnuit scrie pentru a-şi face cunoscute gândurile, pentru a transforma viziunea proprie în creaţie, Lovinescu a avut cu totul alte imperative pentru scrisul său. Ca şi R. Guénon, el n-a scris pentru a-şi expune concepţiile personale, ci pentru a face cunoscute principiile Tradiţiei spirituale care altfel riscau să se ascundă şi să rămână necunoscute. Scrisul oricărui scriitor tradiţional este o luptă cu decadenţa lumii şi cu uitarea, pentru salvgardarea luminii tradiţionale fără de care lumea este ameninţată cu întunecarea. Este o luptă de ariergardă, aproape sacrificială, pentru a asigura retragerea tradiţiei în formele ei vizibile, şi supravieţuirea ei în forme ascunse, esoterice şi simbolice. În acest caz, scrisul nu scoate în prim plan individualitatea scriitorului care poate rămâne şi anonimă, ci personalitatea Tradiţiei, în primul rând a doctrinei sacre, sufocată tot mai puternic de cojile aşa-zisei civilizaţii materiale a lumii. Dovadă că scrisul lui Lovinescu, ca şi principiile tradiţionale, au rămas ocultate o bună bucată de vreme, înainte de a apare la zi în timpul acesteia. Căci, ca şi Tradiţia, Lovinescu este marele anonim al gândirii şi literelor noastre, dar nu „monarhul ascuns”, aşa cum inadecvat s-a spus.” (p. 37-38)
„La acest sfârşit de mileniu ne găsim, aşadar, la capătul unui ciclu istoric care, chiar dacă nu va reprezenta apocalipsa finală, este afectat de o decadenţă extremă. Aspectele exoterice ale tradiţiei sunt încă vii prin religiile lumii, deşi sărăcite, dar adevărul esoteric este pe cale de ocultare aproape completă. Şi pentru ca prin această ocultare Tradiţia să nu părăsească integral pământul, i se mai dă o şansă acestei lumi prin remanifestarea providenţială, sub o formă sau alta, a unor centre spirituale.” (p. 39)
Dintre toţi iniţiaţii islamici din România, Lovinescu este singurul care a scris. Mihai Avramescu a intrat în clerul ortodox, iar Mihai Vâlsan şi-a petrecut viaţa în Franţa, unde a avut o intensă activitate de sheich alawit.
„O funcţiune tradiţională este o categorie arhetipală de asigurare a continuităţii Tradiţiei, care se manifestă periodic prin iniţiaţi şi prin intelectuali în duh, pentru a redescoperi şi redefini adevărurile tradiţionale, pentru a le face cunoscute şi a determina o influenţă a lor asupra mediului ambiant sau cel puţin asupra unei elite spirituale. O funcţiune tradiţională asigură legitimitatea spirituală şi prezenţa în lume a unui Principiu, fie şi în mod ascuns, fiind ataşată Centrului şi Regelui Lumii, aşa cum pe linie iniţiatică ea este ataşată misteriosului Al Khidr, maestrul iniţierilor.” (p. 42-43)
Reprezentanţii funcţiunii tradiţionale remanifestă Centrul Lumii.
Mediaş – Mediolanum.
Sighişoara – Schäsburg (a şasea cetate).
Numele Transilvaniei – Septem Castra sau Sieben Bürgen.
„Reunificat prin unirea din 1859, independenţa din 1877 şi marea unire din 1918, acest centru a rezistat asaltului forţelor profane, mai ales occidentale, păstrând unele trăsături tradiţionale, în special la sate, până la cel de-al doilea război mondial. După această dată el se ocultează treptat, atacat brutal de diverse dictaturi de dreapta sau de stânga, de războaie şi mai în urmă de un liberalism sălbatic, instrumente ale fiarei şi ale prostituatei din apocalips. Tocmai în această epocă apare Vasile Lovinescu şi opera lui restauratoare.” (p. 44)
„Dacă ideea tradiţiei a fost uzurpată în anii 30 de legionari, iar în perioada dictaturii de „protocronişti”, ea este politizată acum de extremişti. De aceea, revoluţia din 89 n-a fost urmată de un reviriment spiritual, ci de o „democraţie originală”, iar România riscă să devină o placă turnantă a traficanţilor între Orient şi Occident. Dacă în trecut a fost aici „un picior de plai, o gură de rai”, iată că acum îşi face simţită prezenţa „gura de iad”. Preeminenţa centrului tradiţional hiperborean este atestată astăzi „per a contrario”, helas! de prezenţa unui centru subteran, contrainiţiatic. Cu atât mai mult era necesară funcţiunea tradiţională a lui Vasile Lovinescu.” (p. 45)
„Ni se pare semnificativ că dacă René Guénon a reunit în misiunea sa tradiţia hindusă, prima cu urme scrise în ciclu, şi tradiţia islamică, ultima din ciclu, Vasile Lovinescu este reprezentantul primei tradiţii nescrise, traco-daco-getică, şi a ultimei, islamul. Această coincidentia oppositorum, în zona de maximă acţiune a ortodoxiei ca suport, este semnul misiunii singulare, chiar dacă în bună măsură doar virtuală, a acestui unic spiritual.” (p. 46)
„Misiunea lui Guénon a fost tocmai aceea de a trezi „intelectualitatea” din iluzia raţriunii pentru a o deschide spre intuiţia intelectuală şi prin ea spre cunoaşterea metafizică, în fond de a produce o „metanoia” care, depăşind mentalul, să ancoreze cunoaşterea în intelectul universal.” (p. 48)
Interes deosebit pentru N. Densuşianu cu a lui Dacia preistorică.
„Căci folclorul pentru scriitor nu era o producţie artistică populară, ci mesajul simbolic al unor epoci de înaltă spiritualitate, mesaj esoteric si iniţiatic de multe ori, care, înainte de ocultarea ciclică, era încredinţat de cercurile spirituale unor aşa zise creaţii populare.” (p. 50)
Atracţia pentru teozoful Rudolf Steiner şi misticul german Bo Yin Ra.
Hinduismul a exercitat asupra intelectualilor români o atracţie deosebită:
 Eminescu face în Scrisoare I o admirabilă theo-cosmologie, demnă de Upanişade („La-nceput pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă…”), dar a a fost retezat la 33 de ani;
 Brâncuşi a suferit influenţa lui Milarepa; proiectul templului din Bangalore nu s-a realizat;
 M. Eliade a ajuns în India într-o călătorie de studiu, nefinalizată cu o iniţiere, ci cu un scandal;
 S. AlGeorge a murit la puţin timp după ce s-a întors dintr-o călătorie târzie din India.
 I.P. Culianu, discipol al lui Eliade, a fost asasinat în 1992 la Chicago.
Doctrina tradiţională, de origine non-umană, este metafizică, dar nu în sensul filozofic, ci în sensul transcendent.
Principial, toate religiile sunt echivalente, nefiind decât adaptări ale doctrinei primordiale la timpuri şi grupuri umane diferite, adaptări providenţiale făcute prin trimişi (avatara) care sunt profeţi, sau prin revelaţie directă, prin Fiul lui Dumnezeu, ca în cazul creştinismului.
Fiecare religie are un aspect exoteric, accesibil tuturor credincioşilor, şi unul esoteric, rezervat unei elite.
„Odată coborâtă în manifestare, deci intrată în devenire, orice spiritualitate este atacată de răul din lume, rău inerent oricărei creaţii care e duală şi deci multiplă, altfel neputând exista. Decadenţa lumii nu se petrece însă linear, ci se face în cicluri care se înscriu pe o spirală descendentă terminată cu un cataclism parţial sau total, după care renaşte o lume nouă, purificată. Această decădere are loc în patru perioade, însumând 64.580 ani (2,5 cicluri de precesie) după tradiţia hindusă, cea mai completă din ciclu. Acum ne găsim la sfârşitul ultimei perioade, la sfârşitul vârstei sumbre (Kali-Yuga).” (p. 55)
Doctrina tradiţională este în mod esenţial metafizică, esoterică, simbolică şi iniţiatică. Cel care aderă la această doctrină are ca ţel final asimilarea ei şi identificarea cu Principiul, care înseamnă suprema libertate.
În toate tradiţiile există un ţinut cu caracter paradisiac (Ţara Sfântă, Ţinutul Preafericiţilor, Insula sacră etc.).
După 1848 asupra României s-a exercitat o influenţă occidentală, tamasică. După primul război mondial centrul românesc a fost ocultat aproape în întregime.
„Expunerea doctrinei are ca instrument de bază limbajul, care e o expresie a gândirii raţionale, dialectice, discursive. Acest instrument nu poate însă comunica decât date analitice despre doctrină. El nu poate decât să informeze, nu să pătrundă în miezul doctrinei, şi mai ales în sensul ei esoteric, atât de misterios. Pentru această pătrundere e nevoie de un alt instrument mai subtil, e nevoie de intuiţia intelectuală care să sesizeze pe viu, imediat şi sintetic, adevărurile inefabile ale doctrinei. Iar în această operaţie de scurtcircuitare a distanţei dintre adevăr şi expresia lui, de un ajutor indispensabil este simbolul, al cărui mod de operare este sugestiv şi direct.” (p. 64)
Simbolul este nu doar expresie, ci existenţă, el nu dă doar informaţie, ci cunoaştere şi trăire.
„Anulând distanţa, simbolul întemeiază geografia sacră, şi anulând timpul, el aduce originalul în prezent făcând posibilă istoria sacră ale cărei urme nu se găsesc în documente moarte ci în legende şi mituri. Pentru că orice simbol şi orice mit urcă în timp până la începuturi, până în paradis. Ele sunt matricea Tradiţiei primordiale, sunt semnalele pe care le trimit până la noi Centrul şi Regele Lumii. În acest sens, călăuzit de simbol şi de mit, Lovinescu a putut să reconstituie profilul Daciei Hiperboreene, care este în primul rând o imagine a Tradiţiei primordiale pe aceste meleaguri, o oglindă care trezeşte reamintirea Centrului însuşi, scoţându-l din uitare.” (p. 65)
Culegători de vestigii, care totuşi nu au putut face sinteza: Haşdeu, Asachi şi Densuşianu.
„Se pare că, pentru cine nu e pregătit ca să înţeleagă existenţial esoterismul, dezvăluirile misterului sunt ca o otravă care poate distruge. Poate aşa trebuie înţelese şi unele dispariţii premature atât în grupul iniţiatic cât şi în grupul de studii tradiţionale al lui Lovinescu.” (p. 68)
Lovinescu a scris studii despre următorii autori occidentali:
 Dante Alighieri;
 William Shakespeare;
 Meyrink;
 Thomas Mann;
 Dostoievski;
 G. Benn;
 E. Jünger.
Asemenea lui René Guénon, şi Vasile Lovinescu a primit iniţierea sufită, căreia i-a rămas fidel până la moarte, rămânând un „fiu al clipei”, necondiţionat şi nezdruncinat.
Lectura, conducând la asimilare, a lucrărilor lui René Guénon şi Vasile Lovinescu, realizează o pregătire tradiţională suficient de intensă pentru a echivala cu o iniţiere virtuală, lucru care ar putea conduce la o iniţiere efectivă.
După secolul al XIX-lea, România a părăsit influenţa orientală turco-islamică şi ruso-ortodoxă, în favoarea influenţei occidentale.
După Lovinescu, decăderea vieţii personale influenţează viaţa spirituală. Exemple:
 alterarea naturii înconjurătoare;
 alterarea spaţiului de locuit.
Urbanizarea în sine este contratradiţională, primul oraş fiind construit de Cain. Aristocraţii şi ţăranii dispar, împreună cu arhitectura tradiţională. Dictatura distruge libertatea şi pauperizează, iar democraţia liberalizează mai ales plăcerile şi goana după putere şi avere, favorizând corupţia.
Pericole moderne:
 exacerbarea individualismului;
 accentuarea materialismului;
 raţionalismul filozofic şi scientist;
 neospiritualismul (contra-iniţierea).
Un rit iniţiatic presupune conştienţă, calificare şi secret. Chiar şi în cazul iniţierii esoterice, exoterismul trebuie practicat întotdeauna integral.
Lovinescu a fost sidi Aïssa.

Read more!