René Guénon, Capitolul IV. Ştiinţă sacră şi ştiinţă profană (Criza lumii moderne)

Tocmai am spus că, în civilizaţiile care posedă caracterul tradiţional, intuiţia intelectuală este principiul tuturor aspectelor. Cu alte cuvinte, doctrina metafizică pură constituie esenţialul, şi toate celelalte sunt în conexiune cu ea sub forma unor consecinţe sau a unor aplicaţii ale diverselor niveluri de realitate contingente. Acesta este mai cu seamă cazul instituţiilor sociale. Şi, pe de altă parte, acelaşi lucru este adevărat în ceea ce priveşte ştiinţele, adică cunoştinţele care se raportează la domeniul relativului, şi care, în asemenea civilizaţîi, nu pot fi închipuite decât ca simple dependenţe şi oarecum ca prelugiri sau răsfrângeri ale cunoaşterii absolute şi principiale. Astfel, adevărata ierarhie este peste tot şi întotdeauna respectată – relativul nu este considerat drept inexistent, ceea ce ar fi absurd, el este luat în considerare în măsura în care merită să fie, dar este pus la locul lui exact, care nu poate fi decât un loc secundar şi subordonat. Şi, în relativul însuşi există grade foarte diverse, în funcţie de lucruri mai mult sau mai puţin îndepărtate de domeniul principiilor.

Există deci, în ceea ce priveşte ştiinţele, două concepţii radical diferite şi chiar incompatibile între ele, pe care putem să le numim concepţia tradiţională si concepţia modernă. Am avut adesea ocazia să facem aluzie la “ştiinţele tradiţionale” care existară în antichitate şi în evul mediu, care continuă să existe în Orient, dar a căror idee însăşi este total străină occidentalilor din zilele noastre. Trebuie să adăugăm că fiecare civilizaţie a avut “ştiinţe tradiţionale” proprii, căci, aici nu mai suntem la nivelul principiilor universale, care ţin doar de metafizica pură, ci la nivelul adaptărilor, unde, prin faptul însăşi că este vorba despre vorba despre domeniul contingent, trebuie ţinut cont de ansamblul condiţiilor, mentale şi de alt tip, care sunt cele ale unui popor anume, şi vom spune chiar ale unei anume perioade din existenţa unui popor, pentru că am văzut mai sus că există epoci în care “readaptările” devin necesare. Aceste “readaptări” nu sunt decât schimbări de formă, care nu ating cu nimic esenţa însăşi a tradiţiei. În ceea ce priveşte doctrina metafizică, doar expresia poate fi modificată, într-un mod care este destul de comparabil cu traducerea dintr-o limbă în alta. Oricare ar fi formele cu care ea se acoperă pentru a se exprima în măsura în care este posibil, nu există decât o unică metafizică, aşa cum nu există decât un adevăr. Dar, atunci când se trece la aplicaţii, cazul este în mod natural diferit: cu ştiinţele, la fel precum cu instituţiile sociale, suntem în lumea formei şi a multiplicităţii. Din această cauză se poate spune că alte forme constituie cu adevărat alte ştiinţe, chiar dacă au, cel puţin parţial, acelaşi obiect. Logicienii au obiceiul de a privi o ştiinţă ca fiind în întregime definită de obiectul ei, ceea ce este inexact prin exces de simplificare. Punctul de vedere din care acest obiect este privit trebuie şi el să intre în definiţia ştiinţei. Există o multitudine indefinită de ştiinţe posibilise, se poate întâmpla ca mai multe ştiinţe să studieze aceleaşi lucruri, dar sub aspecte atât de diferite, deci cu metode şi intenţii extrem de diferite şi ele, şi cu toate acestea ele nu sunt mai puţin ştiinţe complet distincte. Acest caz poate fi cel particular al “ştiinţelor tradiţionale” ale diverselor civilizaţii, care, deşi comparabile între ele, nu sunt totuşi întotdeauna asimilabile unele altelor, şi, adesea, nu ar putea fi desemnate prin aceleaşi nume decât în mod abuziv. Diferenţa este încă şi mai considerabile, este de la sine înţeles, dacă, în loc să se stabilească o comparaţie între nişte “ştiinţe tradiţionale”, care cel puţin au toate acelaşi caracter fundamental, se doreşte compararea acestor ştiinţe, la modul general, cu ştiinţele aşa cum le concep modernii. La prima vedere, poate părea uneori că obiectul este acelaşi de o parte şi de cealaltă, şi totuşi cunoaşterea pe care cele două feluri de ştiinţe o dau respectiv acestui obiect este atât de diferită, încât se ezită, după o examinare mai amplă, să se afirme identitatea, fie şi sub un raport anume.

Câteva exemple nu vor fi inutile pentru a explica mai bine despre ce este vorba. Şi, pentru început, vom lua un exemplu cu o influenţă foarte largă, cel al “fizicii” aşa cum este ea înţeleasă de către cei din vechime şi de către moderni. Nu este nicio nevoie, în acest caz, de a ieşi din lumea occidentală pentru a vedea diferenţa profundă care separă cele două concepţii. Termenul de “fizică”, în accepţiunea lui primară şi etimologică, nu înseamnă altceva decât “ştiinţa naturii”, fără nicio restricţie. Este deci ştiinţa care se ocupă cu legile cele mai generale ale “devenirii”, căci “natură” şi “devenire” sunt în fond sinonime, şi aşa o înţelegeau grecii, şi mai ales Aristotel. Dacă există ştiinţe mai specializate care se raportează la acelaşi nivel, ele nu sunt atunci decât “specificaţii” ale fizicii pentru cutare sau cutare domeniu precis determinat. Deja este deci ceva destul de semnificativ în deviaţia pe care modernii au adus-o cuvântului “fizică” utilizându-l pentru a desemna în exclusivitate o ştiinţă particulară printre alte ştiinţe care, toate, sunt de asemenea ştiinţe ale naturii. Acest fapt ţine de fragmentarea pe care am semnalat-o deja ca pe unul dintre caracterele ştiinţei moderne, de “specializarea” la care a dat naştere spiritul de analiză, şi împinsă până acolo unde a devenit într-adevăr inconceptibilă, pentru cei care suferă influenţa lui, o ştiinţă care să trateze natura în ansamblul ei. S-au remarcat destul de des câteva dintre inconvenientele acestei “specializări”, şi mai ales îngustimea de vederi care este una dintre consecinţele ei inevitabile. Dar se pare că exact cei care-şi dau seama cu cea mai mare claritate s-au resemnat totuşi s-o considere drept un rău necesar, dată fiind acumularea de cunoştinţe de detaliu pe care niciun om n-ar putea să le perceapă dintr-o privire. Nu au înţeles, pe de o parte, că informaţiile de detaliu sunt insignifiante în ele însele şi nu merită să li se sacrifice o cunoaştere de sinteză care, chiar limitându-se la domeniul relativ, este cu mult mai elevată, şi, pe de altă parte, că imposibilitatea de a unifica multiplicitatea lor vine doar din interdicţia punerii în contact cu un principiu superior, din încăpăţânarea abordării de jos în sus şi din exterior spre interior, atunci când ar fi trebuit să se facă exact pe dos pentru a avea o ştiinţă care să posede o reală valoare speculativă.

Dacă se doreşte compararea fizicii antice, nu cu ceea ce modernii desemnează prin acelaşi cuvânt, ci cu ansamblul ştiinţelor naturii aşa cum sunt ele acum constituite, căci acestea ar trebui să-i corespundă în realitate, trebuie deci să se noteze, ca primă diferenţă, divizarea în multiple “specialităţi” care sunt ca să spunem aşa străine unele altora. Totuşi, aici nu este decât dimensiunea cea mai exterioară a problemei, şi n-ar trebui să se creadă că, reunind toate aceste ştiinţe particulare, s-ar obţine un echivalent al vechii fizici. Adevărul este că punctul de vedere este complet diferit, şi aici vedem apărând diferenţa esenţială dintre cele două concepţii despre care vorbeam mai înainte: concepţia tradiţională, spuneam, leagă toate ştiinţele de principii ca tot atâtea aplicaţii particulare, şi tocmai această legătură nu este admisă de concepţia modernă.

Pentru Aristotel, fizica nu era decât “secundară” în raport cu metafizica, adică era dependentă de aceasta, nu era în fond decât o aplicaţie, în domeniul naturii, a principiilor superioare naturii şi care se reflectă în legile sale. Şi se poate spune acelaşi lucru despre “cosmologia” evului mediu. Concepţia modernă, dimpotrivă, pretinde independenţa ştiinţelor, negând tot ceea ce le depăşeşte, sau cel puţin declarându-l “incognoscibil” şi refuzând să ţină cont de el, ceea ce revine la negarea lui practică. Această negaţie exista de fapt cu mult înainte ca cineva să se gândească la erijarea lui în teorie sistematică sub nume precum cel de “pozitivism” şi de “agnosticism”, căci se poate spune că acesta este realmente punctul de pornire al oricărei ştiinţe moderne. Doar că abia în secolul al XIX-lea s-au văzut oameni făcându-şi un punct de glorie din ignoranţa lor, căci a se proclama “agnostic” nu este deloc altceva, şi pretinzând să interzică tuturor cunoaşterea pe care o ignorau ei înşişi. Şi aceasta marca o etapă suplimentară în decăderea intelectuală a Occidentului.

Dorindu-se separarea radicală a ştiinţelor de orice principiu superior sub pretextul asigurării independenţei lor, concepţia modernă le anulează orice semnificaţie profundă şi chiar orice interes veritabil din punct de vedere al cunoaşterii, şi nu poate conduce decât la un impas, pentru că le închide într-un domeniu iremediabil limitat [1]. Dezvoltarea care se efectuează în interiorul acestui domeniu nu este de altminteri o aprofundare aşa cum unii îşi imaginează. Este vorba dimpotrivă de ceva foarte superficial, care nu constă decât în dispersarea în detaliu pe care am semnalat-o deja, într-o analiză pe cât de sterilă pe atât de penibilă, şi care poate continua indefinit fără să se avanseze cu vreun pas pe calea adevăratei cunoaşteri. De asemenea, occidentalii nu cultivă câtuşi de puţin pentru ea însăşi, trebuie s-o spunem, ştiinţa astfel înţeleasă. Ceea ce ei mai ales în vedere nu este deloc o cunoaştere, chiar şi inferioară, ci aplicaţii practice. Iar dacă cineva vrea să se convingă că aşa stau lucrurile, nu are decât să vadă cu ce facilitate cei mai mulţi dintre contemporanii noştri confundă ştiinţă şi industrie, şi pentru cât de mulţi inginerul reprezintă tipul însuşi al savantului, dar acest lucru se raportează la o altă problemă, pe care va trebui s-o tratăm mai complet în cele ce urmează.

Ştiinţa, constituindu-se după criteriul modern, nu numai că şi-a pierdut profunzimea, dar şi, s-ar putea spune, soliditatea, căci conectarea la principii o făcea să ia parte la imutabilitatea acestora în întreaga măsură în care obiectul ei însuşi o permitea, în vreme ce, închisă în exclusivitate în lumea schimbării, ea nu mai găseşte aici nimic stabil, niciun punct fix pe care să se poată sprijini. Nemaiplecând de la nicio certitudine absolută, este redusă la nişte probabilităţi şi la nişte aproximaţii, sau la nişte construcţii pur ipotetice care nu sunt decât opera fanteziei individuale. De asemenea, chiar dacă se întâmplă în mod accidental ca ştiinţa modernă să ajungă, pe un drum foarte ocolit, la anumite rezultate care par a fi în acord cu câteva cunoştinţe ale vechilor “ştiinţe tradiţionale”, ar fi cea mai mare eroare să se vadă în aceasta o confirmare de care aceste cunoştinţe nu au deloc nevoie. Şi ar fi pierdere de vreme pentru cineva să vrea să concilieze puncte de vedere total diferite, sau să stabilească o concordanţă cu teorii ipotetice care, poate, vor fi complet discreditate în câţiva ani [2]. Lucrurile despre care este vorba nu pot aparţine într-adevăr, pentru ştiinţa actuală, decât domeniului ipotezelor, în vreme ce, pentru “ştiinţele tradiţionale”, erau într-adevăr altceva şi se prezentau ca nişte consecinţe indubitabile ale adevărurilor cunoscute intuitiv, deci infailibil, la nivel metafizic [3]. De altfel este o iluzie ciudată, proprie “experimentalismului” modern, să se creadă că o teorie poate fi dovedită de fapte, în vreme ce, în realitate, aceleaşi fapte pot fi întotdeauna explicate prin mai multe teorii diferite, iar unii dintre promotorii metodei experimentale, precum Claude Bernard, au recunoscut ei înşişi că nu puteau să le interpreteze decât cu ajutorul “ideilor preconcepute”, fără care aceste fapte ar rămâne “fapte brute”, lipsite de orice semnificaţie şi de orice valoare ştiinţifică.

Pentru că a atins subiectul “experimentalismului”, trebuie să profităm de acest lucru pentru a răspunde unei întrebări care poate fi pusă în legătură cu acest subiect, şi care este aceasta: de ce ştiinţele propriu-zis experimentale au beneficiat, în civilizaţia modernă, de o dezvoltare pe care n-au avut-o niciodată în alte civilizaţii? Acest lucru s-a petrecut din cauză că aceste ştiinţé sunt cele ale lumii sensibile, cele ale materiei, şi din cauză că ele sunt cele care prilejuiesc aplicaţiile practice cele mai imediate. Dezvoltarea lor, însoţindu-se de ceea ce am numi fără reţinere “superstiţia faptului”, corespunde deci fidel tendinţelor specific moderne, în vreme ce, dimpotrivă, epocile precedente nu putuseră să găsească suficiente motive de interes în a se ataşa de aceste aspecte într-atâta încât să neglijeze cunoştinţele de nivel superior. Trebuie bine înţeles că nu este deloc vorba, în gândirea noastră, să declarăm ilegitimă în sine o cunoaştere oarecare, fie şi inferioară. Ceea ce este ilegitim, este doar abuzul care se produce atunci când lucrurile de acest gen absorb orice activitate umană, aşa cum vedem acum. S-ar putea chiar concepe ca, într-o civilizaţie normală, nişte ştiinţe constituite printr-o metodă experimentală să fie, la fel ca şi celelalte, conectate la principii şi dotate astfel cu o reală valoare speculativă. De fapt, dacă acest caz nu pare să se fi prezentat, este pentru că atenţia s-a dirijat preferenţial în cealaltă direcţie, şi de asemenea pentru că, în vreme ce era necesar să se studieze lumea sensibilă în măsura în care putea părea interesant să fie făcut acest lucru, cunoştinţele tradiţionale permiteau să se întreprindă într-un mod mai favorabil acest studiu prin alte metode şi pornind de la alt punct de vedere.

Spuneam mai sus că unul dintre caracterele epocii actuale este exploatarea a tot ceea ce fusese neglijat până acum pentru că nu i se conferise decât o importanţă prea secundară pentru ca oamenii să-i consacre activitatea, şi care trebuia totuşi să fie dezvoltat înainte de sfârşitul acestui ciclu, pentru că şi aceste lucruri îşi aveau locul printre posibilităţile care erau chemate la manifestare. Exact acesta este, îndeosebi, cazul ştiinţelor experimentale care au apărut în ultimele secole. Există chiar anumite ştiinţe moderne care reprezintă realmente, în sensul cel mai literal, “reziduuri” ale unor ştiinţe din vechime, azi neînţelese. Partea cea mai inferioară a acestora din urmă, izolându-se şi detaşându-se de tot întregul într-o perioadă de decadenţă, s-a materializat grosolan, apoi a servit drept punct de plecare unei dezvoltări diferite, într-un sens conform tendinţelor moderne, aşa încât să sfârşească prin a constitui ştiinţe care nu mai au realmente nimic în comun cu cele care le-au precedat. Astfel, de exemplu, este fals să se spună, aşa cum se face îndeobşte, că astrologia şi alchimia au devenit respectiv astronomia şi chimia moderne, deşi există în această opinie o anume parte de adevăr din simplul punct de vedere istoric, parte de adevăr care este exact cea pe care tocmai am indicat-o. Dacă ultimele ştiinţe îşi au sursa într-adevăr în primele dintr-un anume punct de vedere, relaţia lor nu este una de “evoluţie” sau “progres” aşa cum se pretinde, ci dimpotrivă de degenerescenţă. Şi aceasta are nevoie de câteva explicaţii.

Trebuie remarcat, pentru început, că atribuirea de semnificaţii distincte termenilor de “astrologie” şi de “astronomie” este relativ recentă. La greci, cele două cuvinte erau utilizate fără distincţie pentru a desemna întreg ansamblul la care şi unul şi celălalt se aplică acum. Se pare deci, la prima vedere, că am avea o situaţie în acest caz al uneia dintre diviziunile prin “specializare” care s-au stabilit între ceea ce nu erau la origine decât părţile unei ştiinţe unice. Dar ceea ce este aici deosebit, este că, în vreme ce una dintre părţi, cea care reprezenta latura cea mai materială a ştiinţei în chestiune, căpăta o dezvoltare independentă, cealaltă parte, dimpotrivă, dispărea în întregime. Acest lucru este atât de adevărat că nu se mai ştie azi ce putea fi astrologia din vechime, şi aceia înşişi care au încercat s-o reconstituie nu au ajuns decât la adevărate contrafaceri, fie voind să facă din ea echivalentul unei ştiinţe experimentale moderne, cu intervenţia statisticilor şi a calculului probabilităţilor, lucru care provine dintr-un punct de vedere care nu putea în niciun fel să fie cel al antichităţii sau al evului mediu, fie încercând în exclusivitate să restaureze o “artă divinatorie” care nu fu deloc decât o deviaţie a astrologiei pe cale de dispariţie, şi în care s-ar putea vedea cel mult o aplicaţie foarte inferioară şi destul de puţin demnă de consideraţie, aşa cum este încă posibil să se constate în civilizaţiile orientale.

Cazul chimiei este poate încă şi mai clar şi mai caracteristic. Şi, în ceea ce ţine de ignoranţa modernilor privitoare la alchimie, ea este cel puţin la fel de mare ca şi în ceea ce priveşte astrologia. Adevărata alchimie era esenţialmente o ştiinţă de ordin cosmologic, şi, în acelaşi timp, era aplicabilă la nivelul uman, în virtutea analogiei dintre “macrocosmos” şi “microcosmos”. Pe de altă parte, era constituită în mod clar pentru a putea permite o transpunere în domeniul pur spiritual, care conferea învăţăturilor sale o valoare simbolică şi o semnificaţie superioară, şi care făcea din ea unul dintre tipurile cele mai complete de “ştiinţă tradiţională”. Ceea ce a dat naştere chimiei moderne, nu este câtuşi de puţin alchimia cu care nu are până la urmă nici o legătură, ci o deformaţie, o deviaţia în sensul cel mai riguros al cuvântului, deviaţia la care condusese, poate încă din evul mediu, neînţelegerea unora, care, incapabili să pătrundă adevăratul sens al simbolurilor, luaseră totul la nivel literal şi, crezând că nu era vorba în toate acestea decât de operaţiuni materiale, se aruncară într-o experimentare mai mult sau mai puţin dezordonată. Aceştia, pe care alchimiştii îi calificau ironic drept “suflători” şi “arzători de cărbuni”, fură adevăraţii precursori ai chimiştilor actuali. Şi în acest fel ştiinţa modernă se constituie cu ajutorul resturilor ştiinţelor din vechime, cu materiale respinse de acestea şi abandonate ignoranţilor şi “profanilor”.

Să mai adăugăm că aşa-zişii renovatori ai alchimieii, dintre care unii există printre contemporanii noştri, nu fac în ceea ce-i priveşte decât să prelungească aceeaşi deviaţie, şi că cercetările lor sunt la fel de departe de alchimia tradiţională la fel cum cele ale astrologilor la care făceam aluzie adineaori sunt departe de vechea astrologie. Din această cauză avem dreptul să afirmăm că “ştiinţele tradiţionale” ale Occidentului sunt realmente pierdute pentru moderni.

Ne vom limita la câteva exemple. Ar fi totuşi facil să mai aducem şi altele, luate de la nivele cumva diferite, şi care arată peste tot aceeaşi degenerescenţă. S-ar putea astfel arăta că psihologia, aşa cum este ea înţeleasă azi, adică studiul fenomenelor mentale ca atare, este un produs natural al empirismului anglo-saxon şi al spiritului secolului al XVIII-lea, şi că punctul de vedere căruia îi corespunde era atât de neglijabil pentru strămoşi încât, dacă li se întâmpla uneori să-l ia în calcul în mod întâmplător, nu le-ar fi venit niciodată ideea de a face din asta o ştiinţă specială. Tot ceea ce poate fi valabil în el se găsea, pentru ei, transformat şi asimilat în punctele de vedere superioare. Într-un cu totul alt domeniu, s-ar putea demonstra şi faptul că matematicile moderne nu reprezintă ca să spunem aşa decât coaja matematicii pitagoriciene, latura ei pur “exterioară”. Vechea idee a numerelor a devenit chiar absolut de neînţeles pentru moderni, pentru că şi în acest caz, partea superioară a ştiinţei, cea care dădea, cu caracterul ei tradiţional, o valoare propriu-zis intelectuală, a dispărut complet. Şi acest caz este destul de asemănător cu cel al astrologiei. Dar nu putem trece în revistă toate ştiinţele unele după celelalte, lucru care ar fi mai degrabă fastidios. Credem că am spus suficient pentru a da o idee exactă în privinţa naturii schimbării căreia îi datorează ştiinţele moderne originea, care este un adevărat regres al inteligenţei. Şi vom reveni în cele ce urmează la nişte consideraţii de ordin general asupra rolului respectiv al “ştiinţelor tradiţionale” şi al ştiinţelor moderne, asupra diferenţei profunde care există între adevărata destinaţie a unora şi a altora.

O ştiinţă oarecare, conform concepţiei tradiţionale, are mai puţin interes în sine cât în faptul că este o prelungire sau o ramură secundară a doctrinei, a cărei parte esenţială este constituită, aşa cum am spus-o, de metafizica pură [4]. Într-adevăr, dacă orice ştiinţă este în mod sigur legitimă, numai să nu ocupe decât locul care îi convine în mod real în virtutea naturii sale proprii, este totuşi uşor de înţeles că, pentru cel care posedă o cunoaştere de nivel superior, cunoştinţele inferioare îşi pierd în mod implicit mult din interes, şi că acestea nu-l au decât în funcţie, dacă se poate spune aşa, de cunoaşterea principială, adică în măsura în care, pe de o parte, ele o reflectă pe aceasta în cutare sau cutare domeniu contingent, şi în care, pe de altă parte, sunt susceptibile să conducă spre aceeaşi cunoaştere principială, care, în cazul pe care-l tratăm, nu poate niciodată să fie pierdută din vedere nici sacrificată unor consideraţii mai mult sau mai puţin accidentale. Acestea sunt cele două roluri complementarii care aparţin la propriu “ştiinţelor tradiţionale” pe de o parte, în calitate de aplicaţii ale doctrinei, ele permit conectarea între ele a tuturor nivelurilor realităţii, integrarea lor în unitatea sintezei totale. Pe de altă parte, ele sunt, pentru unii cel puţin, şi în conformitate cu aptitudinile acestora, o pregătire pentru o cunoaştere mai înaltă, un fel de parcurs spre aceasta din urmă, şi, în repartiţia lor ierarhică după gradele de existenţă la care se raportează, constituie atunci tot atâtea trepte cu ajutorul cărora este cu putinţă ca cineva să se ridice până la intelectualitatea pură [5]. Nu este decât prea evident că ştiinţele moderne nu pot, în niciun grad, să îndeplinească nici unul nici celălalt dintre aceste două roluri. Din această cauză ele nu sunt şi nu pot fi decât “ştiinţă profană”, în vreme ce “ştiinţele tradiţionale”, prin conectarea lor la principiile metafizice, sunt incorporate într-un mod efectiv “ştiinţei sacre”.

Coexistenţa celor două roluri pe care tocmai le-am indicat nu implică de altfel nici contradicţie nici cerc vicios, contrariu a ceea ce ar putea gândi cei care nu văd lucrurile decât superficial. Şi asupra acestui punct trebuie să insistăm încă puţin. S-ar putea spune că există aici două puncte de vedere, unul descendent şi celălalt ascendent, dintre care primul corespunde unei dezvoltări a cunoaşterii plecând de la principii pentru a se ajunge la aplicaţii din ce în ce mai depărtate de acestea, şi al doilea unei achiziţii graduale a aceleiaşi cunoaşteri procedând de la inferior la superior, sau încă, dacă se preferă, dinspre exterior spre interior. Chestiunea nu este deci de a şti dacă ştiinţele trebuie să fie constituite din jos în sus sau din sus în jos, dacă trebuie, pentru ca ele să fie posibile, să se ia ca punct de pornire cunoaşterea principiilor sau, dimpotrivă, cea a lumii sensibile. Această întrebare, care poate să se pună din punctul de vedere al filosofiei “profane”, şi care pare să fi fost pusă de fapt în acest domeniu, într-un mod mai mult sau mai puţin explicit, în antichitatea greacă, această întrebare, spunem noi, nu există pentru “ştiinţa sacră”, care nu poate pleca decât de la principii universale. Ceea ce-i conferă întraga raţiune de a fi este rolul primordial al intuiţiei intelectuale, care este cea mai imediată dintre toate cunoaşterile, precum şi cea mai înaltă, şi care este absolut independentă de exerciţiul oricărei facultăţi de ordin sensibil sau chiar raţional. Ştiinţele nu pot fi constituite în mod valabil, în calitate de “ştiinţe sacre”, decât de către toţi cei care, înainte de toate, sunt singurii calificaţi pentru a realiza, în conformitate cu ortodoxia tradiţională cea mai riguroasă, toate adaptările cerute de circumstanţele temporale şi spaţiale. Numai că, atunci când ştiinţele sunt astfel constituite, învăţarea lor poate urma o ordine inversă. Ele sunt cumva asemenea unor “ilustrări” ale doctrinei pure, care o pot face mai accesibilă anumitor oameni. Şi, prin însuşi faptul că se raportează la lumea multiplicităţîi, diversitatea aproape indefinită a punctelor lor de vedere poate conveni numaipuţin marii diversităţi a aptitudinilor individuale ale acestora, al căror orizont este încă limitat de aceeaşi lume a multiplicităţii. Căile posibile pentru a ajunge la cunoaştere pot fi extrem de diferite la nivelul cel mai de jos, şi se unifică apoi din ce în ce mai tare pe măsură ce se ajunge la niveluri mai înalte. Nu se poate spune că niciunul dintre aceste grade pregătitoare ar fi de vreo necesitate absolută, pentru că nu este vorba decât de metode contingente şi fără vreo comună măsură cu scopul ce trebuie atins. Este chiar posibil ca unii, printre cei în care predomină tendinţa contemplativă, să se ridice la adevărata intuiţie intelectuală dintr-un singur salt şi fără ajutorul unor asemenea mijloace [6]. Dar acesta nu este decât un caz mai degrabă excepţional, şi, cel mai adesea, există ceea ce se poate numi o necesitate de convenienţă să se procedeze în sensul ascendent. Se poate în egală măsură, pentru a se transmite sensul acestui lucru, să se facă apel la imaginea tradiţională a “roţii cosmice” – circumferinţa nu există în realitate decât prin centru, dar fiinţele care se află pe circumferinţă trebuie în mod clar să plece de la aceasta, sau mai precis din punctul acesteia în care sunt ele plasate, şi să urmeze raza pentru a ajunge la centru. De altfel, în virtutea corespondenţei care există între toate nivelurile de realitate, adevărurile de ordin inferior pot fi considerate ca un simbol al celor de niveluri superioare, şi, prin urmare, să servească drept “suport” pentru a se ajunge în mod analogic la cunoaşterea acestora din urmă. Acest lucru conferă oricărei ştiinţe un sens superior sau “anagogic”, mai profund decât cel pe care-l posedă în mod implicit, şi care-i poate da caracterul unei adevărate “ştiinţe sacre” [7].

Orice ştiinţă, spunem noi, poate îmbrăca acest caracter, oricare i-ar fi obiectul, cu singura condiţie să fie constituită şi concepută în conformitate cu spiritul tradiţional. Trebuie doar să se ţină cont de gradele de importanţă ale acestor ştiinţe, conform rangului ierarhic al realităţilor diverse la care ele se raportează. Dar, la un nivel sau la altul, caracterul şi funcţia lor sunt esenţialmente aceleaşi în concepţia tradiţională. Ceea ce este adevărat aici în privinţa oricărei ştiinţe este în egală măsură şi în privinţa oricărei arte, în măsura în care aceasta poate avea o valoare propriu-zis simbolică ce o face aptă să furnizeze “suporturi” pentru meditaţie, şi de asemenea în măsura în care regulile sale sunt, asemeni legilor a căror cunoaştere este obiectul ştiinţelor, reflectări şi aplicaţii ale principiilor fundamentale. Şi astfel există, în orice civilizaţie normală, “arte tradiţionale”, care nu sunt mai puţin necunoscute occidentalilor moderni decât “ştiinţele tradiţionale” [8]. Adevărul este că nu există în realitate un “domeniu profan”, care s-ar opune într-un anume fel “domeniului sacru”. Există doar un “punct de vedere profan”, care nu corespunde propriu-zis la nimic altceva decât punctului de vedere al ignoranţei [9]. Din această cauză “ştiinţa profană”, cea a modernilor, poate pe bună dreptate, aşa cum am spus-o deja altundeva, să fie considerată ca o “cunoaştere ignorantă”, cunoaştere de nivel inferior, care rămâne în integralitate la nivelul celei mai joase realităţi, şi cunoaştere ignorantă în ceea ce priveşte tot ceea ce o depăşeşte, ignorată când este vorba de orice scop superior ei înseşi, ca şi de orice principiu care ar putea să-i asigure un loc legitim, oricât de umil ar fi el, printre diversele niveluri ale cunoaşterii integrale. Închisă iremediabil în domeniul relativ şi limitat în care a vrut să se proclame independentă, tăind astfel ea însăşi orice comunicare cu adevărul transcendent şi cu cunoaşterea supremă, n-a mai rămas decât o ştiinţă vană şi iluzorie, care, ca s-o spunem direct, nu vine de nicăieri şi nu conduce la nimic.

Acest expozeu va permite înţelegerea a tot ceea ce lipseşte lumii moderne sub raportul ştiinţei, şi în ce fel această ştiinţă însăşi de care ea este atât de mândră nu reprezintă decât o simplă deviaţie şi un deşeu al ştiinţei veritabile, care, pentru noi, se identifică în întrevime cu ceea ce am numit “ştiinţa sacră” sau “ştiinţa tradiţională”. Ştiinţa modernă, procedând de la o limitare arbitrară a cunoaşterii la un anume nivel particular, care este cel mai inferior dintre toate, cel al realităţii materiale şi sensibile, a pierdut, din cauza acestei limitări şi a consecinţelor pe care ea le antrenează imediat, orice valoare intelectuală, cel puţin dacă se dă intelectualităţii plenitudinea adevăratului său sens, dacă se refuză împărtăşirea erorii “raţionalistă”, adică a asimilării inteligenţei pure cu raţiunea, sau, ceea ce revine la acelaşi lucru, la negarea intuiţiei intelectuale. Ceea ce se găseşte la rădăcina acestei erori, precum şi a unei mari părţi a celorlalte erori moderne, ceea ce este la sursa însăşi a oricărei deviaţii a ştiinţei aşa cum tocmai am explicat, este ceea ce se poate nu “individualismul”, care este strâns în legătură cu spiritul tradiţional însuşi, şi ale căror multiple manifestări, în toate domeniile, constituie unul dintre factorii cei mai importanţi ai dezordinii epocii noastre. Exact acest “individualism” trebuie acum să-l examinăm îndeaproape.

Note:

[1] Se va putea remarca faptul că s-a produs ceva analog la nivel social, unde modernii au pretins să separe temporalul de spiritual. Nu este vorba de a contesta că este vorba despre două lucruri distincte, pentru că se raportează fiecare dintre ele efectiv la domenii distincte, la fel ca şi în cazul metafizicii şi al ştiinţelor. Dar, printr-o eroare inerentă spiritului analitic, se uită faptul că distincţie nu este totuna cu separaţie. Prin aceasta, puterea temporală îşi pierde legitimitatea, şi acelaşi lucru, la nivel intelectual, s-ar putea spune despre ceea ce priveşte ştiinţele.

[2] Aceeaşi observaţie poate fi făcută din punct de vedere religios, în legătură cu o anume “apologetică” ce pretinde să se pună de acord cu rezultatele ştiinţei moderne, muncă perfect iluzorie şi care nu are niciodată sfârşit, care prezintă de altfel gravul pericol de a părea că solidarizează religia cu concepţiile schimbătoare şi efemere, în raport cu care ea trebuie să rămână totalmente independentă.

[3] Ar fi uşor să se dea aici nişte exemple. Vom cita doar, ca pe unul dintre cele mai frapante, diferenţa de caracter dintre concepţiile privind eterul în cosmologia hindusă şi în fizica modernă.

[4] Este ceea ce exprimă de exemplu o denumire precum cea de upaveda, aplicată în India anumitor “ştiinţe tradiţionale”, şi care indică subordonarea lor în raport cu Vedele, adică cu cunoaşterea sacră prin excelenţă.

[5] În studiul nostru asupra Esoterismului lui Dante, am indicat simbolismul scării ale cărei trepte, conform diverselor tradiţii, corespund anumitor ştiinţe precum şi anumitor stări ale fiinţei, ceea ce implică în mod necesar că aceste ştiinţe, în loc să fie privite într-o manieră absolut “profană” ca în cazul modernilor, dădeau loc unei transpoziţii care le conferea o influienţă pe deplin iniţiatică.

[6] Din această cauză, conform doctrinei hinduse, Brahmanii trebuie să-şi ţină spiritul în mod constant îndreptat spre cunoaşterea supremă, în vreme ce Ksatriya trebuie mai degrabă să se dedice studiului succesiv al diverselor etape prin care pot ajunge la aceasta în mod gradual.

[7] Este rolul pe care-l joacă, de exemplu, simbolismul astronomic atât de frecvent utilizat în diferitele doctrine tradiţionale. Şi ceea ce spunem aici poate întredeschide o perspectivă spre adevărata natură a unei ştiinţe precum astrologia din vechime.

[8] Arta constructorilor evului mediu poate fi menţionată ca un exemplu deosebit de remarcabil al acestor “arte tradiţionale”, a cărei practică implica de altfel cunoaşterea reală a ştiinţelor corespunzătoare.

[9] Pentru a se convinge de acest lucru, este suficient să se observe fapte ca acesta: una dintre ştiinţele cele mai “sacre”, cosmogonia, care-şi are locul ca atare în toate Cărţile inspirate, inclusiv Biblia ebraică, a devenit, pentru moderni, obiectul ipotezelor cele mai strict “profane”. Domeniul ştiinţei este acelaşi în ambele cazuri, dar punctul de vedere este totalmente diferit.