Sfântul Augustin, De doctrina christiana: introducere în exegeza biblică, (note de lectura)

Humanitas, Bucureşti, 2002. Traducere de Marius Ciucă

Prolog

Scopul scrierii. Regulile de interpretare a Scripturii nu sunt inutile

Există în hermeneutica Scripturilor principii ce pot fi transmise.

Trei categorii de eventuali critici

Unii vor critica această lucrare pentru că nu vor înţelege preceptele. Alţii vor înţelege preceptele, dar nu vor putea să le aplice. A treia categorie este cea a celor care interpretează bine Sfânta Scriptură, şi ei vor striga că aceste precepte nu sunt de nici un folos, de vreme ce se poate şi fără ele.

Concluzie: valoarea scrierii De doctrina christiana

“Acela care citeşte unor ascultători un ansamblu de litere enunţă, desigur, ceea ce recunoaşte; acela însă care îi învaţă pe alţii literele însele face un alt lucru, şi anume, ca şi alţii să ajungă să citească; fiecare din ei dă celorlalţi ceea ce a primit.” (p. 55)

“[...] după cum cine a învăţat să citească nu are nevoie – când a găsit o carte – de alt lector de la care să audă ce este scris în ea, tot aşa, acela care a asimilat regulile pe care ne străduim să i le transmitem, când va găsi în cărţi vreun pasaj obscur nu va căuta – pentru că deţine anumite reguli, aşa cum deţine literele alfabetului – un alt interpret prin care să-i fie descoperit ceea ce a fost acoperit, ci, după ce va depista câteva detalii, va ajunge singur la sensul ascuns, fără greşeală – sau, cel puţin, nu va cădea în absurditatea vreunei opinii denaturate.” (p. 55-57)

Cartea întâi. Ce avem a căuta în Scriptură

Secţiunea întâi. Plan. Definiţii. Distincţii

Trebuie avute în vedere două elemente: modul de a descoperi ceea ce trebuie înţeles şi modul de a exprima ceea ce s-a înţeles.

Despre pedagogia hermeneuticii textului sacru: “Căci orice lucru care nu îţi scade dându-l nu îl ai încă – atâta timp cât îl ai şi nu îl dai – aşa cum trebuie avut.” (p. 59)

Distincţia întâi: diferenţa între lucruri şi semne

Orice doctrină are ca domeniu sau obiecte, sau semne; dar obiectele se învaţă prin semne.

Se numeşte “obiect” tot ceea ce nu este folosit spre a semnifica ceva, precum lemnul, piatra, vita şi altele de acest fel. Însă nu se are în vedere lemnul despre care citim că l-a pus Moise în apele amare, ca să le treacă amăreala (Ex 15.25), nici piatra pe care Iacob şi-o pusese la căpătâi (Gn 28.11) şi nici vita pe care a adus-o Avram jertfă în locul fiului său (Gn 22,13). Aceste obiecte sunt concomitent semne ale altor obiecte.

Existe semne care sunt doar semne, ca de exemplu cuvintele.

Ceea ce nu este câtuşi e puţin obiect, nu există deloc. Dar nu orice obiect este şi semn.

În privinţa obiectelor, contează ce sunt ele, nu ce altceva mai semnifică în afară de ele însele.

Distincţia a doua: clasificarea lucrurilor. A se folosi şi a se bucura

Există obiecte de care ne bucurăm, şi ne fac fericiţi. Există obiecte pe care le folosim şi care ne ajută în înaintarea spre fericire. Mai există şi categoria obiectelor de care ne bucurăm şi de care ne folosim, şi dacă vrem să ne bucurăm de ceea ce trebuie folosit, înaintarea noastră este împiedicată, uneori deviată, încât obţinerea celor de care trebuie să ne bucurăm ne întârzie ori chiar ne întoarce din drum.

Distincţia a treia. Scop şi mijloc

A te bucura înseamnă a te ataşa de un lucru pentru el însuşi. A folosi înseamnă a raporta lucrul pe care îl foloseşti la obţinerea a ceea ce iubeşti.

“Lucrurile ar sta, deci, cam aşa: dacă am fi călători şi nu am putea trăi fericiţi decât în ţara noastră şi dacă, nefericiţi în călătoria noastră şi doritori să punem capăt nefericirii, am vrea să ne întoarcem în ţara-ne, am avea nevoie de vehicule fie terestre, fie marine, de care să ne folosim ca să fim în stare să ajungem în ţara de care avem a ne bucura; iar dacă ne-am desfăta cu plăcerile călătoriei şi cu mersul în vehicul şi, ajungând să ne bucurăm de ceea ce trebuie să folosim, am vrea ca drumul să nu ia repede sfârşit şi, înlănţuiţi de o dulceaţă perversă, ne-am înstrăina de ţară, a cărei dulceaţă ne-ar face fericiţi.” (p. 63)

Secţiunea a doua. Adevăruri dogmatice

Treimea, obiectul suprem al bucuriei noastre

Trebuie mă ne bucurăm de Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Ei alcătuiesc Treimea, un Lucru unic şi absolut. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt, luaţi în parte, Dumnezeu, şi toţi laolaltă un singur Dumnezeu. În Tatăl este Unitatea, în Fiul este egalitatea, în Sfântul Duh este armonia unităţii şi a egalităţii.

Dumnezeu cel negrăit

“Oare spus-am ori glăsuit-am ceva vrednic de Dumnezeu? Fără îndoială, nu simt decât că am vrut să spun ceva; iar dacă am spus, ceea ce am spus nu este ceea ce am vrut să spun. De unde ştiu aceasta, dacă nu din aceea că Dumnezeu este inexprimabil.” (p. 65)

Dumnezeu nu este nici măcar “inexprimabil”, după cum nu este inefabil lucrul despre care se spune fie şi că este “inefabil”. Această contradicţie se evită prin tăcere.

Dumnezeu – Fiinţa supremă

Chiar şi cei care se închină la ceva din cer sau de pe pământ, atunci când se gândesc la Dumnezeu îl gândesc încercând să atingă ceva mai bun şi mai sublim decât orice altceva. Nu există nici un om care să creadă că Dumnezeu este ceva căruia să îi fie superior altceva.

Dumnezeu – Înţelepciune neschimbătoare

Dumnezeu este cel care are viaţă, iar viaţa este ceva diferit de trupul care vieţuieşte.

Există o viaţă fără simţire, cea a plantelor; o viaţă senzitivă, cea a animalelor; o viaţă inteligentă dar schimbătoare (adică uneori raţională, iar alteori neraţională), cea a oamenilor; o viaţă inteligentă şi neschimbătoare (cea a lui Dumnezeu şi a îngerilor). Aceasta din urmă este Înţelepciunea însăşi.

Dumnezeu atotînţeleptul

“Oamenii sunt, aşadar, ca zvârliţi departe de ţara lor de vânturile dezordonate ale comportamentului lor netrebnic; ei se ţin nu de ceea ce mărturisesc a fi mai bun şi mai important, ci urmăresc ceea ce este înapoia lor şi inferior.” (p. 69)

Necesitatea purificării interioare, spre a-L putea vedea pe Dumnezeu

Trebuie să ne curăţim spiritul, ca să aibă putere să vadă lumina lui Dumnezeu şi să rămână cu ea, după ce a văzut-o.

Cum ea este însăşi ţara, Înţelepciunea s-a făcut pentru noi şi cale spre ţară.

Întruparea Înţelepciunii. Cuvântul întrupat

Înţelepciunea, deşi este pretutindeni prezentă ochiului dinlăuntru – dacă este sănătos şi curat -, a găsit cu cale să apară şi ochilor trupeşti ai acelora al căror ochi dinlăuntru este bolnav şi impur.

Fiind lacomi să se bucure de creaţie în loc să se bucure de însăşi Creatorul, oamenii n-au văzut Înţelepciunea.

“Tot astfel, atunci când vorbim, pentru ca ceea ce avem în minte să lunece în mintea ascultătorului prin urechile trupului, cuvântul pe care îl zămislim în inimă se face sunet şi se numeşte “vorbire”. Şi totuşi, gândirea noastră nu se transformă în acel sunet, ci, rămânând întreagă întru sine, ia, fără vreo schimbare în urma transformării ei, forma vocii, pentru a intra în urechi; în felul acesta Cuvântul lui Dumnezeu, deşi neschimbat, s-a făcut totuşi trup, ca să locuiască în noi.” (p. 71-73)

Răscumpărarea

Medicina Înţelepciunii s-a adaptat la rănile noastre: le tratează pe unele cu opusele lor, iar pe altele – cu similarele.

Noi ne-am folosit rău de nemurire, ca să murim. Christos s-a folosit bine de nemurire, ca să trăim. Prin mintea stricată a unei femei a intrat boala, din trupul neatins al unei femei a ieşit mântuirea.

Viciile noastre sunt vindecate chiar prin exemplul virtuţilor lui Christos.

Cei înţeleţi prin femeie i-a eliberat cel născut din femeie. Pe oameni i-a eliberat Omul. Pe muritori – un muritor, pe morţi – prin moarte.

Moartea, Învierea şi Înălţarea – matrice creştină.

Credinţa în învierea din morţi a Domnului şi în înălţarea la cer sprinjină cu o mare speranţă credinţa noastră.

Biserica, trupul lui Christos

Drumul mântuitor al lui Christos

Drumul creştinesc nu este unul de locuri, ci de trăiri interioare.

Cheile Bisericii

Cel care nu crede că în Biserică îi sunt iertate păcatele, nu-i sunt iertate. “Căci oricine nu crede că este posibil să îi fie iertate păcatele devine mai rău prin pierderea speranţei, ca şi cum nu i-ar rămânea nimic mai bun decât să fie rău atunci când nu se încrede în rodul îndreptării sale.” (p. 77)

Moartea şi învierea trupului şi a spiritului

După cum părăsirea vieţii şi a comportamentului de până atunci este o moarte spirituală, tot aşa moartea trupească este încetarea suflului vital anterior.

Noi credem şi trebuie să credem că nici sufletul şi nici trupul omului nu suferă o distrugere totală, ci vor învia.

Secţiunea a treia. Adevăruri morale

Observaţia întâi: dragostea de sine este dragoste de Dumnezeu

Trebuie să ne bucurăm de lucrurile care sunt eterne şi imuabile. De celelalte lucruri trebuie să ne servim.

Omul este şi el un lucru “făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Gn 1.26-7).

Poate omul să se bucure de sine sau să se folosească de sine? Sau amândouă? Omul nu trebuie să se bucure de sine, fiindcă nu trebuie să se iubească pentru sine, ci pentru Acela de care are a se bucura. Dacă omul se iubeşte pentru sine, nu se îndreaptă către Dumnezeu. Întors spre sine însuşi, nu se întoarce spre ceva neschimbător.

Observaţia a doua: ce trebuie să iubim

Nu trebuie să iubim toate cele de care trebuie să ne folosim, ci doar pe acelea care se raportează la Dumnezeu printr-o anumită asociere cu noi, cum este omul sau îngerul. Trebuie să iubim corpul, care are nevoie de binefacerea lui Dumnezeu.

Patru sunt lucrurile care trebuie iubite:
a) ceea ce este deasupra noastră;
b) noi;
c) ceea ce e lângă noi;
d) ceea ce e sub noi.

Despre al doilea şi al patrulea nu s-a dat nici o poruncă, pentru că, oricât de departe ar ajunge omul de adevăr, îi rămâne iubirea de sine şi iubirea pentru corpul lui.

Observaţia a treia: iubirea de sine şi dominarea altora

Nemurirea şi integritatea trupului rezultă din sănătatea sufletului, iar sănătatea sufletului constă în a se ţine cât mai tare de ceea ce este mai puternic, adică de Dumnezeu cel neschimbător. Atunci însă când aspiră la a-i domina chiar şi pe aceia care îi sunt în mod natural egali, adică pe oameni, trufia omului este de nesuportat.

Observaţia a patra: nimeni nu şi-a urât trupul

Nimeni nu se urăşte pe sine. Nimeni nu şi-a urât trupul. Unii îşi urăsc însă depravarea şi delăsarea. Cei care practică asceza, nu-şi urăsc trupul, ci îi îngrijesc sănătatea.

Cei care fac asceză din viciu, duc război împotriva trupului lor.

Deprinderea cărnii trebuie să se schimbe cu ceva mai bun, şi să nu se opună spiritului prin mişcări dezordonate.

“Spiritul nu se opune din ură, ci ca urmare a întâietăţii sale, deoarece vrea ca ceea ce iubeşte să se supună mai mult elementului ce îi este superior; şi nici carnea nu se opune din ură, ci din cauză că este înlănţuită cu lanţul obişnuinţei, care, înrădăcinat şi prin descendenţa din moşi-strămoşi, a crescut prin legea firii.” (p. 85)

Observaţia a cincea: adevărata dragoste de sine şi pentru propriul trup

Omul trebuie să înveţe în ce fel să se iubească.

“Este inutil deci să mai discutăm despre o chestiune cât se poate de evidentă – ceea ce totuşi eroarea necredincioşilor ne sileşte să facem foarte adesea.” (p. 87)

Îndemn la dragoste

Chiar şi sălbăticiunile se iubesc pe sine şi trupul lor. De aceea am primit porunci despre ceea ce este deasupra noastră, şi despre ceea ce este lângă noi.

Ordinea iubirii

În dreptate şi sfinţenie trăieşte acela care apreciază corect lucrurile.

Orice om trebuie iubit întru Dumnezeu, iar Dumnezeu, pentru El Însuşi. Dumnezeu trebuie iubit mai mult decât ne iubim noi înşine.

Trepte şi priorităţi în dragoste

Suntem datori a-i iubi pe toţi la fel, dar suntem datori a-i sprijini cel mai mult pe aceia care sunt legaţi de tine mai strâns. Pentru că nu îi poţi ajuta pe toţi oamenii, trebuie să consideri decis de soartă modul în care cineva a putut fi legat mai strâns de tine într-un anumit moment.

Scopul suprem al iubirii

Suntem datori să vrem ca toţi să Îl iubească împreună cu noi pe Dumnezeu şi totul, fie că îi ajutăm noi, fie că suntem ajutati de ei, este de raportat la acest unic scop.

Extinderea efectului iubirii

Trebuie să ne iubim duşmanii, nu să ne temem de ei, fiindcă nu ne pot lua ceea ce iubim, ci mai degrabă ne este milă de ei, fiindcă ne urăsc cu atât mai mult cu cât sunt despărţiţi de Acela pe care Îl iubim.

În privinţa iubirii, nici un om nu a fost exceptat de Acela care a lăsat porunca să ne iubim aproapele. Orice om trebuie considerat aproapele, deoarece nu trebuie să facem rău nimănui.

Îngerul este şi el aproapele nostru. Iisus Christos este şi el aproapele nostru. “Dar, pentru că substanţa divină este preeminentă şi deasupra naturii noastre, porunca prin care ni se cere să Îl iubim pe Dumnezeu este deosebită de dragostea pentru aproapele: El ne arată mila Sa din pricina bunătăţii Sale, în timp ce noi ne arătăm mila unii altora pentru mila Lui. Cu alte cuvinte, El Se milostiveşte de noi, ca să ne bucurăm de El, în timp ce noi ne milostivim unii de alţii, ca să ne bucurăm de El.” (p. 95)

În ce fel îi iubeşte Dumnezeu pe oameni

Cum ne iubeşte Dumnezeu? Ca să se folosească de noi sau ca să se bucure? Dumnezeu nu se bucură de noi, ci ne foloseşte.

Cum îi foloseşte Dumnezeu pe oameni

Însă Dumnezeu nu ne foloseşte în felul nostru, căci noi raportăm lucrurile de care ne folosim la un scop. Dumnezeu raportează folosirea noastră la bunătatea Sa.

Bucuria omului

Omul trufaş, şi îngerul trufaş, îşi arogă pentru sine şi se bucură că speranţa altora este aşezată în ei. Omul sfânt şi îngerul sfânt ne împing să mergem spre Acela de care bucurându-ne suntem fericiţi deopotrivă cu ei.

Concluzie: calea către Dumnezeu este Christos

Atunci când spune “Eu sunt calea, adevărul şi viaţa” (Ioan 14:6), Iisus spune: prin mine se vine, la mine se ajunge, în mine se rămâne. Când se ajunge la el, se ajunge la Tatăl, dat fiind că prin Acela care îi este deopotrivă este recunoscut şi Acela căruia îi este deopotrivă.

Secţiunea a patra. Adevăratele reguli de interpretare a Scripturii

Dragostea creştină este ţelul ultim al Scripturii

Rostul economiei temporale este să o folosim, dar nu ca pe ceva stabil, ci ca pentru un drum sau pentru un vehicul către ceva înalt.

Principiul întâi: dragostea limitează eroarea în interpretarea Scripturii

Oricine are impresia că a înţeles scrierile divine dar încât nu poate întemeia pe înţelegerea lor dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, nu le-a înţeles.

“Însă oricine minte face o nedreptate, iar, dacă vreunui om i se pare că uneori minciuna este folositoare, i se poate părea că uneori nedreptatea este folositoare. Pentru că nimeni, când minte, nu pune bună-credinţă în minciuna sa – căci vrea, fireşte, ca cel pe care îl minte să aibă bună-credinţă faţă de el, dar el nu are bună-credinţă faţă de celălalt, o dată ce îl minte. Oricine încalcă însă buna-credinţă este nedrept. Prin urmare, sau nedreptatea este uneori folositoare – ceea ce nu se poate -, sau minciuna este întotdeauna nefolositoare.” (p. 103)

Oricine gândeşte altfel decât acela care a scris Scripturile, se înşală, pentru că ele nu mint.

Principiul al doilea: riscuri ale interpretării eronate

Cel care jigneşte Scripturile ajunge să sufere în credinţă. Dacă se clatină credinţa, dragostea lâncezeşte.

“Aşadar, acestea sunt cele trei lucruri pentru care luptă întreaga ştiinţă şi profeţie: credinţa, speranţa, dragostea.” (p. 105)

Principiul al treilea: dragostea este veşnică

Credinţei îi va urma vederea limpede. Speranţei îi va urma beatitudinea. Dragostea va creşte.

“Pentru că între bunurile trecătoare şi cele eterne există această diferenţă: cel trecător este iubit mai mult înainte de a-l avea, însă îşi pierde valoarea când ai ajuns la el; căci spiritul, a cărui locuinţă adevărată şi sigură este veşnicia, nu se satură cu acel lucru; binele veşnic însă, o dată câştigat, este iubit mai mult decât era era iubit când era dorit; căci nici unuia dintre cei care îl doresc nu îi este dat să îl preţuiască mai mult decât merită, ca să îşi piardă din preţ după ce l-a aflat, ci, dimpotrivă, oricât de mult îl va putea preţui oricine se îndreaptă spre el, mai preţios îl va afla când va ajunge la el.” (p. 107)

Principiul al patrulea: omul care are credinţă, speranţă şi dragoste nu mai are nevoie de Scriptură

Cel care le are pe acestea trei nu are nevoie de Scriptură decât ca să-i înveţe pe alţii.

Principiul al cincilea: complinirile dragostei

În 1 Tim 1.5, Apostolul spune că “ţinta poruncii este dragostea dintr-o inimă curată şi dintr-o conştiinţă dreaptă şi dintr-o credinţă neprefăcută”. Dintr-o inimă curată – ca să nu fie de iubit decât ceea ce este de iubit. Dintr-o conştiinţă dreaptă – din pricina speranţei, care moare atunci când există remuşcare în probleme de conştiinţă. Cu credinţă neprefăcută – căci trebuie să fim lipsiţi de minciună ca să iubim ceea ce trebuie să iubim.

Cartea a doua. Interpretarea semnelor Scripturii

Secţiunea întâi. Observaţii preliminare

Definiţia semnului

Lucrurile sunt, dar nu semnifică nimic dincolo de ele. Semnele contează prin semnificaţia lor. “[...] semnul este un lucru care, în afara impresiei pe care o transmite simţurilor, cheamă în minte altceva din sine [...]” (p. 111)

Distincţia întâi: semne naturale

Unele semne sunt naturale, altele sunt instituite. Semne naturale: fumul este semnul focului, iar faţa unui om mânios este semnul mâniei.

Distincţia a doua: semne instituite

Semnele instituite sunt acelea pe care toate vieţuitoarele le trimit una alteia, pentru a arăta clar reacţiile propriului psihic, fie senzoriale, fie mentale, de orice fel. Scriptura conţine semne instituite pe cale divină.

Distincţia a treia: semnele verbale

Dintre semnele prin care oamenii comunică, unele ţin de simţul văzului, cele mai multe de auz, foarte puţine de celelalte simţuri.

Explicaţia întâi: originea scrisului

După ce pun în mişcare aerul, cuvintele se duc şi nu rămân mai mult decât se aud, de aceea au fost instituite prin litere semne ale cuvintelor.

Explicaţia a doua: traducerea Scripturii în diferite limbi

Existând mai multe limbi, Scriptura s-a împrăştiat neamurilor prin traduceri.

Explicaţia a treia: dificultăţile providenţiale ale Scripturii

“Dar cei care citesc necălăuziţi sunt înşelaţi de multe obscurităţi de tot felul şi de ambiguităţi, înţelegând ceva în loc de altceva; ba, la unele pasaje nu au nici cea mai mică bănuială privind conţinutul, fie şi greşită; în felul acesta acoperă nişte exprimări obscure cu negura cea mai deasă. Totul a fost rânduit de Pronia divină, nu am nici o îndoială, pentru a îmblânzi trufia prin efort şi pentru a feri de plictiseală intelectul aceluia pentru care lucrurile ce se lasă uşor descoperite îşi pierd cel mai adesea preţul.” (p. 117)

Cunoaşterea anumitor lucruri este mai plăcută prin comparaţii. Descoperirea lucrurilor a căror cercetare s-a făcut cu o anumită dificultate este mult mai plăcută. Există în Sfânta Scriptură pasaje mai clare care previn foamea, şi există pasaje mai obscure care previn plictisul.

Treptele spre înţelepciune

Mai întâi este nevoie de frica de Dumnezeu care să ne aducă la cunoştinţă voinţa Lui, să ştim ce ne porunceşte. Frica de Dumnezeu trebuie să ne întipărească gândul că suntem muritori.

Apoi este nevoie de evlavie, să nu contrazicem Sfânta Scriptură atunci când ni se pare că am putea judeca noi mai bine.

Treapta cunoaşterii vine după primele două.

După ea este treapta tăriei, în care cunoaşte foamea şi setea de dreptate. Prin ea se sustrage oricărei plăceri aducătoare de moarte a lucrurilor trecătoare.

Pe treapta a cincea, cea a cugetării la îndurare, se curăţă sufletul de murdăriile strânse de atracţia pentru lucrurile inferioare.

Pe treapta a şasea se curăţă “acel ochi prin care Îl poate vedea pe Dumnezeu – atât cât le este cu putinţă celor care mor în veacul acesta cât de mult pot: căci văd într-atâta cât mor veacului acestuia”. Cel ajuns aici se înalţă la treapta înţelepciunii, care este ultima.

Expunere: Canonul Scripturii

Un foarte priceput cercetător al Sfintelor Scripturi va fi acela care în primul rând le va fi citit în întregime şi va fi ajuns a le cunoaşte, dacă nu în înţeles, măcar ca lectură.

În privinţa scrierilor canonice, trebuie păstrată următoarea regulă: pe cele care sunt acceptate de către toate bisericile universale să le pună mai presus decât pe cele pe care unele biserici nu le acceptă.

Canonul cuprinde următoarele:
- cele cinci cărţi ale lui Moise (Geneza, Exodul, Leviticul, Numeri şi Deuteronomul);
- o carte a lui Isus Nave;
- una a Judecătorilor;
- o carte mică numită Ruth;
- patru cărţi ale Domniilor;
- două ale Paralipomenelor;
- Iov, Tobias, Esther, Iudith;
- cele două cărţi ale Macabeilor;
- cele două ale Esdrei, care par mai degrabă a urma seriei istorice încheiate la Domnii şi la Paralipomene;
- cartea lui David, Psalmii;
- cele trei cărţi ale lui Solomon: Proverbele, Cântarea cântărilor şi Ecleziastul;
- sunt, zice-se, ale lui Solomon, şi Înţelepciunea şi Ecleziasticul; dar tradiţia este că au fost compuse de Isus Sirah;
- doisprezece cărţi ale profeţilor, legate între ele: Osea, Ioel, Amos, Avdias, Ionas, Michaeas, Naum, Habacuc, Sophonias, Aggaeus, Zacharias, Malachias;
- patru cărţi mari ale profeţilor Isaia, Ieremia, Daniel, Iezechiel.

Acestea deja spuse sunt cele patruzeci şi patru de cărţi ale Vechiului Testament. Noul Testament are următoarele:
- patru cărţi ale evangheliştilor: Matei, Marcu, Luca, Ioan;
- paisprezece epistole ale apostolului Pavel;
- două ale lui Petru;
- trei ale lui Ioan;
- una a lui Iuda;
- una a lui Iacob;
- Faptele Apostolilor;
- Apocalipsa.

Secţiunea a doua. Necesitatea cunoaşterii limbilor

Observaţia întâi: Primatul Scripturii

Prima regulă a interpretării este cunoaşterea canonului scripturar. Cărţile trebuie într-o primă etapă citite. Memorarea cât mai multor detalii este un fapt ce nu poate fi suplinit prin nimic.

Observaţia a doua: necunoaşterea sau ambiguitatea semnelor

Două sunt cauzele pentru care aceste texte nu sunt cunoscute: dacă spusele sunt voalate de semne necunoscute sau de semne ambigue.

Semnele sunt sau proprii sau figurate. Proprii sunt numite atunci când sunt aplicate la desemnarea acelor lucruri pentru care au fost instituite. Figurate sunt atunci când şi obiectele însele pe care le denumim prin cuvintele proprii sunt întrebuinţate pentru a semnifica un alt lucru.

Aserţiunea întâi: cunoaşterea limbilor

Pentru înţelegerea semnelor Bibliei este nevoie de: latină, greacă şi ebraică. Cunoaşterea acestor limbi este necesară “din pricina varietăţii traducătorilor” (p. 131). “Într-adevăr, aceia care au tradus scripturile din limba ebraică în cea elină pot fi număraţi pe degete; traducătorii latini sunt însă nenumăraţi. Aceasta, deoarece, după cum i-a ajuns cuiva în mână un codice în primele timpuri ale credinţei şi după cum i se părea că are o cât de mică pricepere în fiecare din cele două limbi, a luat îndrăzneala de a traduce.” (p. 131)

Aserţiunea a doua: diversitatea interpretărilor

Dar diversitatea traducerilor mai mult uşurează înţelegerea textului decât complică. De exemplu, pasajul obscur din Isaia (58.7): un traducător spune et domesticos seminis tui ne despexeris! (iar pe membrii familiei tale din obârşia ta nu îi dispreţui!), în vreme ce altul zice et carnem tuam ne despexeris! (iar carnea ta nu o dispreţuieşti!). Fiecare dintre cei doi îl confirmă pe celălalt.

“Cu toate acestea, fiecare din cele două traduceri le strecoară ceva important acelora care citesc cu pricepere, pentru că este greu ca traducătorii să fie atât de diferiţi între ei, încât să nu se apropie în vreo asemănare.” (p. 131-133)

Asertiunea a treia: ambiguităţi şi erori

Din cauza ambiguităţii limbii originare traducătorul căruia nu îi este cunoscută prea bine o expresie se înşală cel mai adesea şi traduce dându-i o semnificaţie complet străină sensului dat de scriitor. De exemplu, unii codici au “picioarele lor sunt ascuţite în a vărsa sânge” (Ps 31.3), şi asta pentru că termenul original în greacă înseamnă şi “ascuţit”, şi “iute” Traducerea “picioarele lor sunt iuţi în a vărsa sânge” este cea corectă. Prima traducere nu este obscură, ci pur şi simplu falsă.

Aserţiunea a patra: importanţa surselor textului

Este necesar să ne asigurăm cunoaşterea limbilor din care a ajuns Scriptura în Latină, sau să avem traducerile acelora care s-au ţinut foarte aproape de cuvintele originalului.

Adesea sunt traduse nu doar cuvinte izolate, ci şi locuţiuni ce nu pot fi nicicum transpuse în uzul limbii latine.

Solecismul este o îmbinare de cuvinte care nu este făcută după acea lege după care le-au îmbinat cei care au vorbit înaintea noastră.

Barbarismul este enunţarea unui cuvânt cu alte litere ori sunete decât cele folosite de către cei care au vorbit latina înaintea noastră.

Aserţiunea a cincea: emendarea unor interpretări false

“[...] din această perspectivă oamenii sunt cu atât mai loviţi, cu cât sunt mai slabi. Şi sunt cu atât mai slabi, cu cât vor să pară mai învăţaţi, nu în ştiinţa lucrurilor prin care suntem instruiţi, ci în cea a semnelor, cu care este greu să nu ne fălim [...]” (p. 137)

Cum pot fi descoperite semnele necunoscute

Dacă cuvintele necunoscute vin din altă limbă, trebuie să fie întrebaţi vorbitorii acelei limbi, sau să fie învăţata limba, sau să fie consultate mai multe traduceri ale mai multor traducători.

Versiuni cu autoritate ale Bibliei

Versiunea Itala este de preferat celorlalte, “deoarece se ţine mai aproape de text, păstrând în acelaşi timp claritatea enunţului” (p. 139). Printre versiunile eline, se detaşează Septuaginta.

Versiunile eline sunt superioare celor latine.

Interpretarea semnelor figurate

Semnele figurate sunt de cercetat în parte prin cunoaşterea limbilor, în parte prin cunoaşterea realităţilor.

Secţiunea a treia. Despre utilitatea cunoaşterii ştiintelor, artelor şi instituţiilor

Expunerea întâi: cunoaşterea naturii

Expresiile figurate devin obscure atunci când nu cunoaştem caracteristicile fiinţelor, pietrelor, plantelor sau ale altor lucruri. De exemplu, îndemnul de a fi iscusiţi ca şerpii (Mt 10.16) este o aluzie la obiceiul şerpilor de a-şi oferi corpul celor care-l lovesc, pentru a-şi feri capul. Tot aşa, un creştin trebuie să ofere prigonitorilor săi trupul, pentru ca apăra capul, care este Christos.

Expunerea a doua: cunoaşterea numerelor

Necunoaşterea numerelor duce la neînţelegere în multe pasaje cu sens figurat şi simbolic. De exemplu, faptul că şi Moise, şi Ilie, şi Domnul au ajunat patruzeci de zile, trimite la numărul patruzeci, care este de patru ori zeci, adică o cunoaştere universală corelată cu timpul. Numărul zece este numărul cunoaşterii lui Dumnezeu (trei) şi al creaţiei (şapte), în vreme ce numărul patru este numărul timpului, care este organizat cuaternar. “Or, cât timp trăim în veacul acesta, este necesar ca, pentru veşnicia în care vrem să trăim, să ne abţinem şi să ajunăm de la desfătarea pe care ne-o dă veacul [...].” (p. 147)

Expunerea a treia: cunoaşterea muzicii

Anumite noţiuni muzicale sunt importante în hermeneutica textului sacru, iar necunoaşterea lor conţine o barieră şi un văl. “Iar numărul din construcţia templului, menţionat în Evanghelie, adică patruzeci şi şase de ani (Ioan 2.20), are şi el nu ştiu ce tonalitate muzicală; raportat la întocmirea trupului Domnului, în legătură cu care se face menţiunea templului, îi sileşte pe unii eretici să dea mărturie că Fiul lui Dumnezeu a luat nu un trup închipuit, ci unul omenesc cu adevărat.” (p. 149)

Digresiune: originea legendei celor nouă Muze

Legenda spune că o cetate a comandat la trei sculptori câte trei statui ale Muzelor, din care voia să aleagă trei. Numai că toate cele nouă sculpturile fiind deosebit de frumoase, obştea le-a vrut pe toate. Mai târziu, celor nouă staturi le-a pus nume Hesiod. Deci nu este adevărat că Iupiter le-ar fi dat naştere, fiind vorba de ceva ieşit din mâna artiştilor.

Observaţie: adevărul este de căutat oriunde

Chiar dacă trebuie evitate superstiţiile păgânilor, nu trebuie ca întreaga lor cultură să fie aruncată fără discernământ, pentru că asta ar însemna să renunţăm şi la scriere, pe motiv că a inventat-o Mercurs, sau să renunţăm la justiţie şi la virtute pentru că au fost slăvite în templele idolilor.

Adevărul este, oriunde s-ar găsi, al lui Dumnezeu.

Distincţie: două tipuri de doctrine

Există două tipuri de cunoaştere: una este a lucrurilor pe care oamenii le-au instituit, cealaltă a celor instituite pe cale divină. Din prima categorie, anumite lucruri sunt superstiţioase, altele nu.

Forme de superstiţie

“Superstiţios este tot ceea ce, instituit de oameni, se referă la crearea sau la cultul idolilor sau la închinarea la creaţie sau la vreo parte a creaţiei ca la Dumnezeu sau la consultări şi la anumite învoieli de comunicare convenite în acord cu demonii, care sunt urzeli ale meşteşugurilor magice [...].” (p. 153)

Practici fără sens

Exemple

Astrologia

Apucătura prezicerii destinului unui om pornind de la poziţia stelelor în momentul naşterii sale îl transformă dintr-un om liber în sclavul lui Marte, sau al lui Venus.

Nebunia cititului în stele

Esau şi Iacob s-au născut gemeni. Au avut deci acelaşi horoscop. Şi totuşi, destinele lor au fost foarte diferite.

Orice tehnică divinatorie este o batjocură a îngerilor răi

Oamenii care sunt atraşi de lucruri rele sunt lăsaţi pradă batjocurii şi amăgelii cu care îi batjocoresc şi îi amăgesc îngerii care îi trădează abuzând de ei. Prin aceste batjocuri şi amăgiri se întâmplă ca în atare categorii de previziuni superstiţioase să se enunţe multe fapte trecute sau viitoare, iar pentru cei care ţin astfel de credinţe multe se întâmplă după credinţele lor. Faptul că anumite lucruri adevărate sunt spuse în cadrul acestor practici, nu le face să ţină mai puţin de domeniul prostituţiei spirituale.

Împotriva idolilor

Idolii în sine nu înseamnă nimic, dar jertfele ce li se aduc, se aduc demonilor.

Consedinţa apelului la divinaţie: contactul cu demonii

Acele semne prin care se stabileşte un contact primejdios cu demonii au valoare după practicile fiecăruia.

Instituţii inutile

Semnele inventate de oameni nu au sens la oameni decât dacă există consens.

Nimic din ceea ce oamenii au de la ei nu le este mai propriu decât tot ce înseamnă eroare şi minciună.

Instituţii utile şi necesare

Au fost instituite de către oameni şi instituţii utile: diferenţele în ţinuta exterioară între sexe, între rangurile sociale; greutăţi şi măsuri, stanţe şi valori monetare.

Instituţia limbajului

Anumite instituţii umane, cum este cea a limbajului, sunt foarte asemănătoare cu cele naturale.

Valoarea unor domenii ale cunoaşterii pentru interpretarea Scripturii

Studiul istoriei

Istoria ajută mult la înţelegerea Cărţilor Sfinte. Istoria nu este una dintre instituţiile umane, căci succesiunea temporală nu aparţine omului, ci lui Dumnezeu.

Importanţa ştiinţelor naturii

Astronomia

Nu ajută foarte mult în exegeza biblică.

Disciplinele mecanice

Este vorba despre artele manuale, prin care se produc obiectele materiale. “Or, cunoaşterea acestor acţiuni este de asumat în timpul vieţii, într-o măsură mică şi pe fugă, nu pentru a le practica – decât dacă apare vreo datorie oarecare obligatorie, lucru de care nu mă ocup acum -, ci pentru a le putea aprecia, ca să nu ignorăm complet ceea ce vrea Scriptura să ne sugereze atunci când include unele referiri figurate la aceste discipline.” (p. 175)

Disciplinele raţiunii: dialectica

“Dar disciplina raţionamentului este foarte importantă pentru orice tip de probleme care sunt de aprofundat şi rezolvat în Scrierile sfinte, atâta că în acest domeniu trebuie să se evite înclinaţia spre dispută şi o anumită plăcere infantilă de a-ţi deruta adversarul. Aceasta pentru că există multe aşa-numite “sofisme”, false concluzii ale unui raţionament, care imită cel mai adesea atât de bine raţionamentele adevărate, încât îi derutează nu doar pe cei mai înceţi la minte, ci chiar şi pe cei cu mintea iute, care nu le acordă îndeajuns de multă atenţie.” (p. 175)

Exemplu de sofism: cineva spune “ce sunt eu, tu nu eşti”, iar interlocutorul este de acord. După care acelaşi repetă: “eu sunt om, deci tu nu eşti om”.

Principiile dialecticii

“Cu toate acestea, adevărul însuşi al raţionamentelor nu a fost instituit, ci observat de oameni şi notat, ca fie să îl poată învăţa de la alţii, fie transmite altora prin învăţătură, căci este instituit în firea lucrurilor, pentru totdeauna prin voinţa divină.” (p. 177)

Acela care spune “când consecinţa este falsă, antecedentul este în mod necesar fals”, spune un lucru foarte adevărat şi nu el îl face să fie aşa, ci doar arată că este aşa.

Premise şi concluzii adevărate şi false

Adevărul unui enunţ are valoare în sine, însă adevărul unei deducţii depinde de afirmaţia sau de acordul interlocutorului.

Nu întotdeauna suprimarea antecedentului suprimă în mod necesar consecinţa, aşa cum suprimarea consecinţei suprimă în mod necesar antecedentul. De exemplu, dacă este adevărat atunci când spunem “dacă cineva este orator, este om”, dar, dacă pornind de la acest enunţ acceptăm ca urmare “nu este însă orator”, nu va avea o consecinţă când vei adăuga “deci nu este om”.

Logică şi adevăr

Una este să cunoşti principiile deducţiilor, şi alta – adevărul enunţurilor. Principiile deducţiilor te învaţă ce este consecvent, ce este inconsecvent şi ce este contradictoriu. Adevărul enunţurilor ţine de enunţurile în sine, nu de conexiunile lor. Totuşi, enunţurile nesigure, conextate prin raţionamente adecvate cu enunţurile sigure, devin şi ele sigure.

Importanţa definiţiilor; relaţia cu falsul

Ştiinţa definirii, a diviziunii şi a clasificării, deşi întrebuinţată adesea la lucruri false, nu este falsă în sine, nici instituită de oameni, ci dezvăluită în raţiunea lucrurilor.

Falsul în sine este definit atunci când spunem că este fals a fi evidenţiată semnificaţia unui lucru care nu este ca atare sau în vreun alt fel.

Există două categorii de falsuri: cele care nu pot exista nicicum, şi cele care nu există, deşi ar putea.

Definirea şi diviziunea falsurilor sunt adevărate, deşi falsurile nu sunt adevărate.

Adevărul regulilor de retorică, diferit de buna sau reaua ei folosire

Principiile elocvenţei sunt adevărate, deşi prin ele pot fi susţinute şi falsuri. Nu falcultatea în sine este culpabilă, ci perversitatea celor care o utilizează rău.

Utilizarea retoricii şi a dialecticii

“[...] ştiinţa concluziilor, a definiţiilor şi a nuanţelor este de cel mai mare ajutor în actul înţelegerii, cu condiţia să nu existe eroarea prin care oamenii au impresia că, învăţând aceste lucruri, au învăţat însuşi adevărul vieţii fericite.” (p. 183-185)

Este mai uşor să vezi adevărul pur şi simplu, decât să te ocupi de disciplinele care ţin de utilizarea raţiunii: “[...] este ca şi cum cineva, vrând să înveţe pe alţii mersul, ar da ca regulă că nu trebuie ridicat piciorul din spate decât după ce l-ai pus pe pământ pe cel din faţă, iar apoi ar descrie în amănunt cum trebuie să mişti încheieturile articulaţiilor şi ale genunchiului; afirmaţiile lui sunt adevărate şi nu poţi merge altfel, dar oamenii merg mai uşor făcând aceste mişcări, decât să le observe când le fac sau să le înţeleagă atunci când le sunt descrise.” (p. 185)

O minte inteligentă vede cel mai adesea că o concluzie nu este corect trasă mai repede decât îi prinde regulile. Acela mai încet la minte nu o vede şi încă şi mai puţin vede regula după car este utilizată.

Ştiinţa numerelor nu este o instituţie umană

Este evident pentru oricine că această ştiinţă nu a fost instituită de oameni, ci mai degrabă căutată şi descoperită de ei.

“Şi totuşi, cineva care a iubit toate aceste discipline doar aşa, ca să se fălească între nepricepuţi şî nu ca mai bine să se întrebe de unde vine adevărul celor pe care doar le-a întrezărit adevărate şi cum se face că sunt şi imuabile, nu doar adevărate, cele pe care le-a priceput că sunt imuabile şi care ajunge astfel de la imaginea corpurilor până la spiritul uman, după ce a descoperit că acest spirit este schimbător, fiindcă acum ştie, acum nu ştie, aşezat fiind cu toate acestea între adevărul imuabil de deasupra lui şi cele schimbătoare de dedesubtul lui – dacă nu le-a iubit ca să întoarcă totul spre lauda şi iubirea singurului Dumnezeu, de la care ştie că toată creaţia îşi trage obârşia, un atare om poate părea învăţat, dar nicidecum înţelept.” (p. 187)

Exersarea discernământului

Tinerii studioşi şi inteligenţi, care se tem de Dumnezeu, trebuie să fie îndemnaţi să nu rişte urmând învăţăturile din afara Bisericii, ci să le analizeze cu luciditate şi atenţie. Să respingă instituţiile umane care ajung la comuniunea cu demonii, prin anumite înţelegeri şi convenţii asupra unor semne, dar să nu neglijeze instituţiile umane care sunt importante pentru convieţuirea în societatea umană.

În ce priveşte învăţăturile celorlalte popoare, care ţin de simţurile corpului, între care se numără experimentele şi încercările artelor mecanice utile – ele trebuie să se situeze sub autoritatea dictonului: “Nimic prea mult”.

Preluarea unui bun de acolo de unde se găseşte. Spoliile egiptene

Cei ce se numesc “filosofi” (mai cu seamă platonicienii), dacă spun adevăruri potrivite credinţei creştine, atunci aceste spuse nu sunt de temut, ci chiar sunt revendicate de la ei, ca de la nişte posesori ilegali.

Paralelă cu iesirea evreilor din Egipt, cu vase de aur şi de argint.

Ştiinţa creştină înseamnă dragoste creştină

Nu trebuie uitat că “ştiinţa umflă, dragostea zideşte” (I Cor 8.2).

Superioritatea Scripturii faţă de autorii profani

Tot ceea ce este nefolositor în cărţile păgâne, Scriptura condamnă. Tot ceea ce este folositor în aceste cărţi, se găseşte şi în Scriptură.

Cartea a treia. Despre ambiguităţile de clarificat în Scripturi

Secţiunea întâi. Ambiguităţile ca rezultat al frazării, al pronunţării şi al intonării

Rezumatul cărţilor anterioare şi scopul cărţii acesteia

Omul cu dragoste de Dumnezeu nu trebuie să iubească disputele, ci să fie pregătit să rezolve pasajele ambigue din Scriptură. El trebuie să fie îmblânzit de evlavie, înarmat cu ştiinţa limbilor, înarmat şi cu anumite cunoştinţe ale unor lucruri necesare, sprijinindu-se pe exactitatea textelor.

Ambiguităţile Scripturii se află sau în cuvinte cu sens propriu, sau în cuvinte figurate.

Ambiguităţi de frazare

Atunci când vorbim despre o ambiguitate datorată unor cuvinte în sens propriu, trebuie văzut mai întâi dacă nu am frazat sau pronunţat greşit.

Atunci când un pasaj prezintă un înţeles ambiguu din punct de vedere al dogmei, rămâne de consultat contextul însuşi al acestui fragment, de la pasajele anterioare până la cele următoare, care au adus în mijloc acea ambiguitate, ca să vedem care sens, dintre mai multe care se referă, ne atrage acordul şi se încadrează în context.

Ambiguităţi de pronunţare

Tot ce s-a spus legat de ambiguităţile de frazare trebuie avut în vedere şi în ambiguităţile de intonare.

Ambiguităţi sintactice

Şi aceste ambiguităţi se analizează ca şi cele care ţin de frazare şi pronunţare.

“În ce priveşte deci cărţile Sfintei Scripturi, foarte rar şi foarte greu poate fi găsită vreo ambiguitate în cuvintele ce au în sens propriu, care să nu fie rezolvată fie prin contextul în care poate fi recunoscută intenţia scriitorilor, fie prin confruntarea traducerilor, fie prin examinarea limbii originalului.” (p. 209)

Secţiunea a doua. Ambiguităţi ce rezultă din sensuri figurate

Limbajul figurat şi robia formei

Aceste ambiguităţi pretind o mare grijă şi atenţie. Ca regulă, trebuie evitată luarea în sens literal a unei locuţiuni cu sens figurat. Apostolul spune: “litera ucide, spiritul însă dă viaţă.” (II Cor 3.6)

Atunci când o expresie figurată este acceptată ca şi cum ar avea sens propriu, înţelegerea este una materială. Se poate vorbi în acest caz despre “moarte spirituală”. “Aceasta este, în concluzie, o sclavie demnă de milă a sufletului: a lua semnele drept realităţi şi a nu-şi putea ridica privirea deasupra creaţiei materiale, spre a şi-o umple de lumina eternă.” (p. 211)

Evreii şi robia formei

La poporul iudeu, această sclavie se deosebeşte mult de obiceiurile altor popoare, deoarece subjugarea lor faţă de lucrurile acestui veac era aşa, ca în toate li se arăta Dumnezeul unic.

Cei care s-au ţinut cu tenacitate de semnele luate în materialitatea lor, nu l-au putut primi pe Domnul semnelor. Cei care au considerat că porunca sabatului este una absolută, nu au putut pricepe de ce Iisus Hristos nu ţinea cont de sabat atunci când vindeca un om.

Păgânii – captivi ai semnelor inutile

Păgânii încercau să interpreteze statuile făcute de mâna omului drept semne, raportate la cultul şi la venerarea creaţiei.

“Dacă deci a urma un semn, instituit cu folos, ca pe însăşi realitatea pentru a cărei semnificare a fost instituit este o sclavie materială, cu cât mai mult este aşa ceva a lua semnele instituite ale lucrurilor inutile drept realităţi! Dacă vei raporta aceste semne la realităţile însele ce sunt exprimate prin ele şi dacă îţi vei lega sufletul să li se închine, nu vei fi mai puţin, lipsit de povara şi de opacitatea sclaviei materiale.” (p. 213-215)

Dubla eliberare creştină

Libertatea creştină i-a eliberat pe cei pe care i-a găsit sub semne utile, interpretând semnele sub care se aflau supuşi, şi i-a ridicat la realităţile semnificate de acele semne. Aceştia ar fi israeliţii deveniţi creştini. Iar pce cei pe care i-a aflat sub semne inutile, a zădărnicit şi a îndepărtat nu numai truda lor de sclav sub astfel de semne.

Sclavie politeistă şi libertate monoteistă faţă de semne

Unui semn îi slujeşte acela care face sau se închină la un lucru semnificant, fără să ştie ce semnifică. Acela care se închină la un lucru instituit de Dumnezeu, a cări valoare semnificativă o înţelege, nu se închină la ceea ce vede şi este trecător, ci mai curând la realitatea la care sunt de raportat toate acestea.

Regulă generală: a discerne între sens propriu şi sens figurat

În aceeaşi măsură în care o expresie figurată nu trebuie luată în sens propriu, şi o expresie proprie nu trebuie acceptată ca figurată.

Cum se face distincţia între caracterul propriu şi cel figurat al unei expresii? “[...] tot ceea ce, în textul divin, nu se poate referi în sens propriu nici la onestitatea comportamentului, nici la adevărurile de credinţă, este figurat.” (p. 217) Onestitatea comportamentului se referă la dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. Adevărurile de credinţă – la cunoaşterea lui Dumnezeu şi a a aproapelui.

“Dar, fiindcă specia umană este înclinată să judece păcatele nu după impulsurile pasiunii înseşi, ci mai degrabă după habitudinile proprii, se întâmplă foarte adesea că oamenii consideră condamnabil doar ceea ce lumea a respins şi a condamnat de regulă în zona şi în vremea lor şi demn de aprobat şi lăudat doar ceea ce admite practica celor în mijlocul cărora trăiesc.” (p. 217-219)

Scriptura îndeamnă la dragoste şi nu condamnă decât dorinţa excesivă. Dragostea este orientarea sufletului spre bucuria de Dumnezeu pentru El însuşi, iar de sine şi de aproapele pentru Dumnezeu. Dorinţa excesivă este orientarea sufletului spre bucuria de sine şi de aproapele şi de orice fiinţă corporală, nu pentru Dumnezeu.

Acţiunea unei dorinţe excesive necontrolate pentru a corupe sufletul şi corpul se numeşte “faptă ruşinoasă”. Dacă fapta este făcută spre răul altuia, este “faptă rea”.

Ceea ce face dragostea pentru sine se numeşte “folos”, iar ceea ce face pentru aproapele – “facere de bine”.

Expresii figurate ce par să îi atribuie cruzime lui Dumnezeu sau sfinţilor

Orice faptă sau spusă cu asprime ori cruzime, care poate fi citită în Scriptură, ca venind de la persoana lui Dumnezeu sau a sfinţilor Lui, are importanţă pentru distrugerea imperiului dorinţei excesive.

Interpretarea acţiunilor sau spuselor considerate imorale

Acele acte care sunt considerate ruşinoase de către nepricepuţi, fie că sunt spuse, fie că sunt chiar făptuite, pe seama lui Dumnezeu, sau a oamenilor a căror sfinţenie ni-i recomandă, sunt în întregime figurate.

“Trebuie deci observat cu băgare de seamă ceea ce se potriveşte anumitor locuri, momente şi persoane, ca să nu le criticăm nechibzuit ca fapte ruşinoase. Căci se poate întâmpla ca un înţelept să se folosească de o hrană foarte scumpă fără să aibă viciul necumpătării sau al lăcomiei sau, dimpotrivă, ca un om neînţelept să ardă de cea mai ruşinoasă dorintă pentru o mâncare proastă. [...] În fond, cele mai multe animale nu sunt mai cumpătate decât noi întrucât se hrănesc cu mâncăruri mai proaste: de fapt, în toate chestiunile de acest fel ceea ce facem este de aprobat sau dezaprobat nu după natura lucrurilor de care ne folosim, ci după motivul pentru care le folosim şi după felul în care le dorim.” (p. 223)

Explicaţie

Când oamenii care nu cunosc o obişnuinţă diferită de a lor ajung să citească astfel de fapte, le socotesc ruşinoase şi nu îşi pot da seama că întregul lor mod de viaţă, fie în căsnicii, fie în petreceri, fie în traiul uman în general: mâncare, civilizaţie, le apare ca ruşinos altor neamuri şi altor epoci.

Unii oameni, impresionaţi de varietatea obiceiurilor, şi că fiecărui popor îi pare corectă obişnuinţa proprie, au ajuns la concluzia falsă că nu există nicăieri nici o justiţie. Nu au înţeles că spusa “ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face” nu poate fi nicidecum schimbată după tradiţia diferitelor popoare.

Dragostea – criteriu hermeneutic

Regula expresiilor figurate: “să se examineze cu atenţie minuţioasă cele citite, până când interpretarea este adusă la regatul iubirii. Iar dacă arată deja a sens propriu, să nu fie considerată expresie figurată.” (p. 227)

Dragostea în expresiile hortative

Dacă enunţul este hortativ – deci interzice sau o faptă ruşinoasă sau una nedreaptă ori îndeamnă la o faptă folositoare sau la o binefacere – nu este figurat. Dacă dimpotrivă, pare că îndeamnă la o faptă ruşinoasă sau la una rea, sau că interzice o faptă folositoare sau o binefacere, este figurat.

Senzualitate şi înfrânare

Unele porunci sunt comune tuturor, iar altele – specifice anumitor categorii de persoane.

Importanţa contextului istoric

Trebuie evitat ca cineva să creadă că ceea ce în vechile Scripturi nu este, potrivit condiţiei acelor timpuri, faptă ruşinoasă şi nici una rea, poate fi transferat în viaţa cotidiană. Există detalii care au fost puse acolo cu scopul de a da oamenilor putinţa de a vedea şi că o practică pe care o resping poate avea o utilizare bună, iar o practică pe care o îmbrăţişează poate fi condamnabilă, dacă se ţine seama în primul caz de iubirea, iar în al doilea de dorinţa excesivă a acelora care o întrebuinţează.

Astfel, cineva a putut ţine în curăţie mai multe soţii, după cum erau timpurile, altcineva poate ţine una singură aprins de desfrânare. “De fapt, sunt mai de acord cu acela care se foloseşte de fertilitatea mai multora pentru un alt scop, decât acela care se foloseşte de trupul uneia singure pentru acel trup în sine. Căci în primul caz se urmăreşte un lucru bun, în acord cu condiţiile epocii, iar în al doilea este satisfăcută o senzualitate corelată cu plăcerile lumii acesteia.” (p. 231)

Nu este greutate în a te lipsi decât dacă există plăcere în a avea. Neînfrânarea de la împreunare, chiar şi cu soţia, înseamnă desfrânare.

Omul slab îi judecă pe ceilalţi după sine

Sclavie şi libertate în faţa ispitei

Apostolii nici nu s-au fălit atunci când lumea îi privea cu ochi buni şi nici nu s-au pierdut când erau dispreţuiţi.

Exemplul lui David

Interpretarea faptelor considerate acum ca imorale

Sunt multe lucruri care la vremea lor au fost făcute din datorie, dar care acum nu mai pot fi făcute decât din dorinţă excesivă.

Umilinţă în faţa păcatelor oamenilor de valoare

Nimeni să nu îndrăznească nicidecum să se laude cu faptele sale bune şi să îi dispreţuiască pe ceilalţi ca pe nişte păcătoşi conform ideii sale de justiţie, o dată ce vede că avem a ne feri de furtunile ce i-au încercat pe nişte oameni atât de însemnaţi şi că avem a deplânge modul în care au naufragiat.

Alte reguli, tehnice, de interpretare

Trebuie cercetat foarte bine dacă expresia pe care încercăm să o înţelegem este una cu sens figurat sau propriu.

Deoarece similitudinea lucrurilor apare în multe feluri, nu trebuie considerat că ceea ce un lucru semnifică prin analogie într-un anumit pasaj este semnificaţia obişnuită a acelui lucru. Iisus a utilizat “aluat” şi într-o mustrare (“feriţi-vă de aluatul Fariseilor!” – Mt 16, 11) şi într-o laudă (“Împărăţia cerurilor este asemenea unei femei care ascunde aluatul în trei măsuri de făină, până ce va dospi totul” – Luca 13, 21).

Orice lucru are deci când o semnificaţie, când alta. Leul îl semnifică pe Christos (“a învins leul din tribul Iuda” – Apc 5.5) şi pe diavol (“inamicul vostru, diavolul, dă târcoale ca un leu ce rage căutând pe cine să sfâşie” – 1 Pt. 5,8).

Necesitatea cunoaşterii tropilor

Trebuie ştiut că autorii Scripturilor au întrebuinţat toate figurile de exprimare (tropi). Cunoaşterea tropilor ajută întrucâtva la înţelegerea Scripturilor.

Secţiunea a treia. Cele şapte reguli ale lui Ticonius

În “Cartea regulilor”, Ticonius formulează şapte chei prin care se poate accede la tainele dumnezeieştilor Scripturi. Acestea sunt:
- Despre Domnul şi despre trupul Său;
- Despre cele două părţi ale trupului Domnului;
- Despre promisiuni şi Lege;
- Despre specie şi gen;
- Despre intervalele de timp;
- Despre recapitulare;
- Despre diavol şi despre trupul său.

Totuşi, multe lucruri care au fost scrise în Scripturi se explică prin alte mecanisme decât aceste şapte chei, altminteri foarte utile.

Prima regulă – Despre Domnul şi despre trupul Său

Ştiind că uneori prin “Cap” şi “Trup” ne este desemnată o singură persoană, să nu şovăim când se trece de la cap la trup sau de la trup la cap şi totuşi nu se tratează decât despre una şi aceeaşi persoană.

A doua regulă - Despre cele două părţi ale trupului Domnului

Această regulă ar fi trebuit să fie numită mai degrabă: Despre trupul Domnului, adevărat şi amestecat, sau adevărat şi aparent. Sau, la fel: Despre Biserica amestecată. Referirea se face la falşii creştini, care convieţuiesc împreună cu bunii creştini.

Această regulă cere o mare atenţie din partea studiosului, deoarece Scriptura, atunci când vorbeşte deja altora, pare totuşi că le vorbeşte chiar acelora cărora le vorbea mai înainte sau că vorbeşte de ei, când vorbeşte deja de alţii. Ca şi cum pentru ambele categorii ar exista un singur trup, în virtutea comunităţii lor în această viaţă şi a comuniunii lor în Taine.

A treia regulă - Despre promisiuni şi Lege

Poate fi numită şi: Despre spirit şi literă. Sau: Despre har şi poruncă.

A patra regulă - Despre specie şi gen

Ticonius înţelege prin specie – partea, iar prin gen – întregul. De exemplu, oraşul este specie, iar toate popoarele sunt gen. Adesea, în Scriptură se spune ceva despre un oraş (Ierusalimul, să zicem) şi care este valabil pentru toate popoarele. Aşadar, se poate spune ceva despre parte care să vizeze întregul.

A cincea regulă - Despre intervalele de timp

Cu ajutorul acestei reguli pot fi descoperite sau conjecturate intervalele temporale rămase obscure în Sfintele Scripturi. Această regulă funcţionează fie prin tropul numit “sinecdocă” (întregul este înţeles prin parte, sau partea este înţeleasă prin întreg), fie prin numere uzuale.

Sunt “uzuale” numerele pe care Scriptura le cinsteşte cu precădere: 7, 10, 12, 40.

A şasea regulă - Despre recapitulare

Într-o ordine cronologică sau într-o serie continuă, anumite fapte sunt relatate ca şi cum ar fi succesive, deşi naraţiunea trimite implicit la evenimente anterioare, ce fuseseră omise.

A şaptea regulă - Despre diavol şi despre trupul său

Diavolul este căpetenia necredincioşilor, iar ai lui sunt trupul său. După cum, atunci când Scriptura vorbeşte despre o singură persoană, trebuie să se înţeleagă ce se potriveşte capului şi ce trupului – tot aşa şi în această ultimă regulă, ceea ce se spune uneori despre diavol poate fi înţeles nu despre el însuşi, ci despre trupul lui.

Concluzie

“Însă toate aceste reguli, cu excepţia uneia, numite Despre promisiuni şi Lege, facă să se înţeleagă un lucru dintr-altul, ceea ce este propriu vorbirii figurate; aceasta este, în opinia mea, prea vastă ca să poată fi cuprinsă de cineva în întregimea ei. Pentru că oriunde se spune ceva ca să se înţeleagă altceva este, desigur, o exprimare figurată, chiar dacă numele însuşi al acelui trop nu este cunoscut. Când această vorbire se realizează aşa cum se obişnuieşte, intelectul o urmează fără efort. Când se realizează însă cum nu se obişnuieşte, se face un efort să se înţeleagă, de unii mai mult, de alţii mai puţin, după cum darurile lui Dumnezeu se află într-o mai mică sau mai mare măsură în mintea oamenilor sau după cum li se dă ajutor.” (p. 271)

Cartea a patra. Despre exprimarea ideilor

Secţiunea întâi. Principii ale artei oratorice

Subiectul cărţii: nu este un manual de retorică

Tratarea Scripturilor se sprijină pe două elemente: modul de a descoperi ceea ce trebuie înţeles şi modul de a exprima ce s-a înţeles. A patra parte se ocupă cu ceea ce trebuie exprimat.

Retorica în slujba adevărului

“Motivul este că, o dată ce arta retorică este un instrument de persuasiune având ca obiect şi enunţuri adevărate, şi enunţuri false, cine ar îndrăzni să spună că în faţa minciunii adevărul este dator să îi lase neînarmaţi pe apărătorii lui? – aceasta pentru ca, vezi bine, oratorii care încearcă să facă nişte enunţuri false credibile să ştie să îşi facă auditoriul fie binevoitor, fie atent, fie receptiv printr-un exordiu, iar apărătorii adevărului nu? Primii îşi vor putea nara succint, clar şi veridic enunţurile lor false, iar ceilalţi vor nara adevăruri astfel încât să te cuprindă plictiseala auzindu-le, să nu le poţi înţelege, iar în final să nu îţi vină să le crezi? Primii vor asedia adevărul cu argumente înşelătoare şi vor face aserţiuni false, iar ceilalţi nu vor putea nici să apere adevărurile, nici să respingă minciunile? Primii îşi vor înspăimânta, întrista, amuza, îndruma cu energie auditoriul abătându-i cugetul şi împingându-l spre eroare, iar ceilalţi vor dormita înceţi şi reci în slujba adevărului? Cine este atât de nebun încât să ia aşa ceva de bun? Deci, dat fiind că darul cuvântării, care are cea mai mare putere de persuasiune fie a falsului, fie a adevărului, este la îndemâna ambelor părţi, de ce să nu fie asumat prin studiu şi de oamenii cumsecade, ca să lupte pentru adevăr, dacă oamenii răi îl folosesc ca să obţină câştiguri perverse şi deşarte, spre folosul nedreptăţii şi al erorii?” (p. 275-277)

Darul vorbirii şi învăţarea disciplinei retorice

Regulile şi preceptele disciplinei retorice trebuie învăţate în altă parte decât în această scriere.

“[...] Dacă este abordată de un spirit pătrunzător şi doritor să înveţe, elocinţa se prinde mai uşor de cei care îi citesc şi care îi ascultă pe vorbitorii de frunte decât de aceia care urmează preceptele acestei arte.” (p. 279)

Copiii n-ar avea nevoie de gramatică dacă ar trăi printre oameni care vorbesc corect.

Datoria oratorului creştin

Orice orator trebuie să îi înveţe pe ceilalţi binele şi să îi dezveţe răul. Pentru ca oamenii să treacă la acţiune, este nevoie de resurse oratorice puternice.

Înţelepciune şi elocinţă

Indiferent dacă are sau nu elocinţă, oratorul creştin trebuie neapărat să aibă înţelepciune. “Pe de altă parte, acela care varsă şuvoaie de elocinţă nechibzuită este de evitat cu atât mai mult cu cât auditoriul se amuză cu lucrurile pe care este inutil să i le spună un atare om şi, fiindcă îl aude că vorbeşte bine, consideră şi că spune adevărul.” (p. 283)

Un om vorbeşte cu atât mai multă sau mai puţină înţelepciune cu cât a înaintat mai mult sau mai puţin în înţelegerea Scriturilor.

Cei care vorbesc cu elocinţă transmit ascultătorilor plăcere, cei care vorbesc cu înţelepciune – mântuire. “Or, după cum adesea trebuie luate medicamente amare pentru însănătoşire, tot astfel trebuie evitată mereu o dulceaţă primejdioasă.” (p. 285)

Elocinţa Bibliei

Se poate pune întrebarea dacă autorii Bibliei au fost nu doar înţelepţi, ci şi elocvenţi. “De fapt, după cum există o elocinţă care se potriveşte mai mult cu tinereţea, una care se potriveşte cu bătrâneţea (şi care nici nu mai este de numit “elocinţă”, dacă nu este potrivită cu persoana celui care vorbeşte), tot astfel există şi o elocinţă care se potriveşte oamenilor care se bucură de cea mai mare autoritate şi de-a dreptul inspiraţi de Duhul Sfânt.” (p. 285)

Acolo unde îi înţelegem pe autorii Bibliei, elocinţa lor ni se pare cea mai evidentă. Însă era necesar ca obscuritatea cuvintelor sacre să fie unită cu elocinţă, pentru ca intelectul nostru să fie nevoit să progreseze nu doar prin descoperire, ci şi prin practicare.

Secţiunea a doua. Studiul artei oratorice în Scriptură

Exemplul întâi (Text din Sfântul Pavel)

Exemplul al doilea (Text din Sfântul Pavel)

Exemplul al treilea (Text din Amos)

Prima concluzie: obscurităţile nu sunt de imitat

Chiar dacă extragem din Biblie exemple de elocinţă, nu suntem deloc datori s-o imităm în exprimarea obscură. Realitatea este că trebuie ca cel ce vorbeşte să se facă înţeles, încât sau e prea greu de cap cel care nu înţelege, sau cauza pentru care spusele lui sunt mai greu înţelese ţine de dificultatea şi subtilitatea chestiunilor tratate.

Concluzia a doua: alegerea subiectului unei expuneri

Există chestiuni care nu sunt înţelese, ori sunt greu de înţeles. Acestea nu trebuie aduse în faţa oamenilor decât rar, sau chiar deloc.

Trebuie să îi facem şi pe alţi oameni să înţeleagă adevărurile pe care noi înşine le-am priceput deja, dacă ascultătorul este însufleţit de dorinţa de a învăţa şi dacă nu îi lipseşte capacitatea intelectuală de a înţelege chestiunile discutate, oricum ar fi ele prezentate.

Concluzia a treia: claritatea expunerii

“Acela care instruieşte va evita deci orice cuvânt care nu instruieşte şi, dacă în locul acestor cuvinte poate spune altele, care sunt înţelese în întregime, le va alege mai degrabă pe acestea din urmă; dacă însă nu poate, fie că nu există, fie că nu îi vin în acel moment în minte, va utiliza chiar şi cuvinte mai puţin corecte, cu condiţia totuşi ca ideea să fie transmisă şi învăţată corect.” (p. 309)

Cel mai bun mod în care este învăţat cel care doreşte saînveţe este acela de a asculta adevăruri şi de a înţelege ceea ce ascultă.

Concluzia a patra: evidenţierea adevărului

În actul învăţării, elocinţa nu este vorbirea al cărei scop este să îi facă pe oameni să le placă ceea ce îi îngrozea, şi nici să facă ceea ce se ruşinau să facă, ci aceea al cărei scop este să scoată la iveală ceea ce era ascuns. Totuşi, şi această acţiune trebuie să fie una agreabilă.

O caracteristică a spiritelor alese este aceea de a iubi adevărul cuvintelor, nu cuvintele însele.

Secţiunea a treia. Elocinţa creştină

Cele trei obiective: a instrui, a încânta, a îndupleca

A instrui ţine de necesitate, a încânta – de farmec, a îndupleca – de victorie. Necesitatea de a instrui este constituită din ceea ce spunem. Celelalte două – din modul în care spunem.

În primul rând a instrui

Înainte de a fi determinat spre acţiune, omul care nu ştie trebuie să fie instruit.

A instrui cu încântare

“Pe de altă parte, din cauza mofturoşilor cărora nu le place adevărul, dacă este enunţat altcumva, ci doar în aşa fel încât să le placă şi cuvântul vorbitorului, în elocinţă i s-a dat un loc destul de important şi încântării.” (p. 315)

Dar încântarea nu este de folos firilor mai opace, cărora nu le este de folos nici că au înţeles, nici că i-a încântat exprimarea vorbitorului.

Farmecul elocinţei

De dragul acestui farmec oamenii citesc întruna, pentru încântarea pe care le-o produce lectura, fapte urâte şi ruşinoase, prezentate de către oameni răi şi ticăloşi, dar dotaţi de o capacitate persuasivă deosebit de elocventă.

Rugăciunea de dinaintea predicii

Ajutorul lui Dumnezeu şi obligaţia oamenilor

Oricine afirmă că oamenii nu au nevoie să înveţe ce este de învăţat, o dată ce îi face învăţaţi Duhul Sfânt, poate spune că nici de rugăciune nu avem nevoie, fiindcă Domnul spune “ştie Tatăl vostru ce vă este necesar, înainte să Îi cereţi”.

La fel cum medicamentele, administrate de oameni altor oameni, nu sunt folositoare decât acelora cărora le dă sănătate Dumnezeu, şi învăţătura, dată printr-un om, Dumnezeu este Acela Care lucrează ca ea să fie de folos.

Cele trei stiluri fundamentale

Vorbitorul care nu dispreţuieşte nici unul din aceste lucruri: să instruiască, să încânte, să înduplece, să se roage şi să facă să fie ascultat cu înţelegere, cu plăcere şi cu supunere, poate fi numit pe merit “elocvent”, chiar dacă nu obţine acordul auditoriului său.

Vorbitorul înzestrat cu elocinţă va putea trata subiecte mici în stil simplu, subiecte modice – în stil temperat, mari – în stil înalt.

Categorii de subiecte: în oratoria sacră toate subiectele sunt mari

În oratoria judiciară, mici sunt procesele în care speţa este pecuniară, iar mari sunt acelea în care speţa este salvarea şi viaţa oamenilor.

În oratoria ecleziastică, unde totul se corelează cu ce este etern, tot ceea ce se spune este mare.

Adecvarea stilului

“Cu toate acestea, când trebuie ca învăţătorul nostru să dea glas unor chestiuni mari, nu este nevoie să le expună oricând în stil înalt, ci simplu, când dă învăţătură, temperat, când fie critică, fie laudă ceva; când însă este de făcut ceva şi le vorbim unora care au datoria de-a face acel lucru, dar nu vor, în această situaţie trebuie vorbit în stil înalt şi într-un mod potrivit pentru înduplecarea voinţei. Iar uneori una şi aceeaşi problemă este expusă şi simplă, dacă se dă învăţătură, şi temperat, dacă se face o laudă, şi înaltă, dacă este de constrâns o voinţă contrară să ţină seama de ea.” (p. 331)

Exemple de stil simplu la Sfântul Pavel

“Ţine deci de obligaţia învăţătorului nu doar să deschidă ce este închis şi să desfacă nodurile întrebărilor, ci şi, în timp ce se face acest lucru, să preîntâmpine alte întrebări care pot apărea, pentru ca ceea ce spunem să nu poată fi considerat minciună sau eroare prin ele – cu condiţia ca răspunsul la ele să ne vină deopotrivă în minte, ca să nu stârnim ceea ce nu putem îndepărta. Se întâmplă, pe de altă parte, ca, în momentul în care dintr-o întrebare apar alte întrebări, iar când acestea sunt analizate şi rezolvate, apar altele din cele apărute, raţionamentul se extinde pe o asemenea lungime, încât, dacă nu are o memorie foarte mare şi foarte robustă, cel care face analiza nu se poate întoarce la începutul argumentului său. Este însă tare bine să fie respinsă orice obiecţie cu putinţă, dacă apare, ca să nu apară acolo unde nu va fi nimeni care să răspundă, sau chiar să apară celui care este prezent, dar tace şi să nu plece nevindecat.” (p. 335)

Exemple de stil temperat

Exemple de stil înalt

În ce priveşte stilul înalt, se deosebeşte de stilul temperat, mai ales prin aceea că nu este atât împodobit cu ornamente verbale, cât împetuos prin trăirile interioare. Frumuseţea enunţului apare din forţa subiectului, nu din grija pentru ornament.

Stilul simplu: exemplu din sfântul Ciprian

Exemplu din sfântul Ambrosius

Stilul temperat: exemplu din sfântul Ciprian

Exemplu de stil temperat din sfântul Ambrosius

Stilul înalt. Exemplu din sfântul Ciprian

Exemplu din sfântul Ambrosius

Secţiunea a patra. Principiile elocinţei ecleziastice.

Regula întâi: utilizarea variată a stilurilor

Întrebuinţarea excesivă a unui singur stil face să scadă atenţia auditoriului. Trecerea de la un stil la altul face discursul mai captivant.

Stilul simplu singur e mai uşor de suportat pentru mai mult timp decât stilul înalt singur: “Acest lucru este evident, deoarece, cu cât mai necesar este să provoci o mişcare emoţională puternică, pentru ca auditoriul să fie de acord cu noi, cu atât mai greu este a o păstra după ce a fost trezită atâta cât era de ajuns; iar pentru aceasta este de luat seama ca nu cumva, vrând a o înălţa mai sus decât se înălţase, să cadă şi de acolo de unde fusese adusă de efortul de a o trezi. Însă prin intercalarea unor pasaje ce se cer enunţate într-un stil mai simplu se face o bună revenire la ceea ce este nevoie să fie expus în stil înalt, pentru ca mişcarea cuvântării să alterneze ca fluxul şi refluxul mării. De aici rezultă că, dacă trebuie să se vorbească mai mult timp, stilul înalt nu trebuie să apară singur, ci să fie variat prin intercalarea altor stiluri; discursul în ansamblu va fi totuşi atribuit genului -prevalent.” (p. 357 – 359)

Regula a doua: utilizarea armonioasă a celor trei stiluri

Chiar şi în cazul stilului înalt, se cuvine ca începutul să fie întotdeauna sau aproape întotdeauna în stil temperat.

Unele idei, care ar putea fi expuse în stil înalt, pot fi expuse în stil simplu, pentru ca cele enunţate cu măreţie să devină şi mai mari în comparaţie cu primele.

Stilul simplu îşi revendică profunzimea ca pe un bun al său.

Un discurs temperat nu are nevoie de stilul înalt, ca unul care este întrebuinţat pentru încântarea spirituală, nu pentru determinarea spre o acţiune.

Regula a treia: despre stilul înalt

Nu se poate spune că un orator foloseşte stilul înalt doar pentru că este des şi îndelung aclamat. Acest rezultat poate fi obţinut şi de fineţea argumentativă a stilului simplu, şi de ornamentele celui temperat. Stilul înalt înăbuşă, cu greutatea sa, aclamaţiile, dar provoacă lacrimile.

Regula a patra: despre stilul simplu

Prin acest stil mulţi şi-au schimbat viaţa, aşa încât să ştie ceea ce nu ştiuseră sau să creadă ceea ce nu crezuseră. Nu însă să facă ceea ce ştiau deja că trebuie făcut şi nu voiau să facă. Pentru înduplecarea împietririi, stilul trebuie să fie înalt.

Regula a cincea: despre stilul temperat

Dacă stilul simplu şi stilul înalt sunt necesare acelora care vor să vorbească înţelept şi elocvent, stilul numit “temperat”, adică acela care încântă prin elocinţa pură, nu este de utilizat în sine, ci, ca pentru enunţarea ideilor într-o formă utilă şi corectă să se obţină întrucâtva mai rapid asentimentul auditoriului ca o consecinţă a încântării produse de discurs, în cazul în care nu este necesar nici un discurs instructiv, nici unul care să impresioneze, fiindcă auditoriul este şi informat, şi binevoitor.

Ţinta elocinţei fiind convingerea auditoriului, în stilul simplu vorbitorul convinge că ceea ce spune este adevărat; în stilul înalt – să fie făcut ceea ce se ştie deja că trebuie făcut, dar nu se face; în stilul temperat – că vorbeşte frumos şi ornat.

Regula a şasea: cele trei ţinte ale oratoriei sacre

Autorul care vorbeşte cu înţelepciune, dacă vrea să fie şi elocvent, trebuie să se facă ascultat cu înţelegere, atunci când foloseşte stilul simplu; cu încântare, atunci când foloseşte stilul temperat; cu supunere, atunci când foloseşte stilul înalt.

“Căci ce altceva decât să fie crezut caută acela care le relatează ceva, fie şi în stil simplu, celor pe care îi învaţă? Şi cine să vrea să îl asculte, dacă nu îşi atrage auditoriul şi cu un anume farmec? De fapt, cine nu ştie că, dacă nu este înţeles, oratorul nu poate fi ascultat nici cu plăcere şi nici cu supunere?” (p. 365)

Regula a şaptea: a spune şi a trăi conform spuselor. Valoarea exemplului

Viaţa vorbitorului este mai importantă decât înălţimea exprimării.

Oamenii nu ascultă cu supunere pe acela care nu se ascultă pe sine şi dispreţuiesc, o dată cu însuşi predicatorul, cuvântul lui Dumnezeu, care le este predicat.

Regula a opta: adevărul este mai important decât expresia

Cel ce vorbeşte trebuie să placă mai mult prin faptele decât prin cuvintele sale.

Regula a noua: toţi suntem în slujba aceluiaşi învăţător

Nu este incorect ca cel care nu poate scrie el însuşi un discurs, să-l ia de la altul care a scris cu elocinţă şi înţelepciune, expunându-l după memorare în faţa oamenilor. Nu se pune problema de furt aici, pentru că atunci când se fură, este ceva străin, or Cuvântul lui Dumnezeu nu e străin de predicator.

“De unde rezultă că un om elocvent şi rău poate compune un discurs în care este expus adevărul, pronunţat de un alt om, nu elocvent, dar bun; când însă se întâplă aşa ceva, cel rău scoate din sine un bun străin, iar celălalt primeşte de la un străin ceva ce este al său.”

Regula a zecea: importanţa rugăciunii

Oratorul trebuie să se roage ca Dumnezeu să-i pună pe buze un cuvânt bun.

Încheiere.