Ananda K. Coomaraswamy - Hinduism şi buddhism (note de lectura)

Humanitas, 2006

Farmecul întrebărilor esenţiale (de Anca Manolescu)

“Este mai bine să îţi cauţi bunurile furate ori să cauţi Sinele?” (Buddha)

Philosophia perennis revine la creditarea autenticităţii tradiţiilor.

Augustin, în Retractationes (I, 12, 13): “Realitatea însăşi a ceea ce se numeşte religie creştină a existat la cei vechi. Ea nu a lipsit de la începutul neamului omenesc până la venirea lui Christos în trup, atunci când adevărata religie, care existase şi înainte, a început să fie numită creştină.”

diversitatea dialectală a tradiţiilor

Agostino Steuco – De perenni philosophia (1540)

comparativism condus în orizontul convergenţei tradiţiilor

cercetare care refuză perspectiva sociologică de abordare a faptelor religioase, condusă sub ipoteza unităţii sensurilor şi a simbolurilor vehiculate de diferite culturi

lumea noastră este un arhipelag de insule de spiritualitate puse brusc în contact, într-o comunicare pentru care membrii societăţilor tradiţionale nu sunt pregătiţi; interpreţii tradiţiilor intervin ca mediatori ai acestei comunicări

Cuvânt înainte (de Kapila Vatsyayan)

evitarea metodei istorice în favoarea cercetării fundamentelor

discernământul de care dă dovadă o gândire preocupată să aducă principiile la nivelul aplicabilităţii lor în viaţa activă de fiecare zi

Coomaraswamy a pus în discuţie pertinenţa modelului industrial de dezvoltare

Prefaţă (de Robert A. Strom)

Cartea cuprinde două părţi care reflectă fidel conferinţele “Hinduism” şi “Buddhism” susţinute în 10 şi 17 februarie 1942. După ce Philosophical Library din New York şi-a manifestat interesul de a publica în volum cele două conferinţe, Coomaraswamy şi-a alcătuit notele şi a pus la punct lucrarea în prima parte a anului 1943.

La Coomaraswamy, notele pot fi socotite elemente de fundamnentare a expunerii, care completează şi împlinesc textul. Acesta din urmă este o expunere sintetică, asociativă şi vizionară, pe când notele îşi îndreaptă atenţia către documente şi detalii care întăresc sensurile propuse de eseu.

I. Hinduismul

Hinduismul – cea mai veche religie a misterelor, cea mai veche disciplină metafizică despre care avem date complete şi precise.

“o prezentare fidelă a hinduismului ar putea lua forma unei negări categorice a celor mai multe dintre afirmaţiile făcute în legătură cu el” (p. 49)

Cele mai vechi învăţături ale Indiei sunt lipsite de caracter politeist sau panteist.

Karman nu înseamnă “soartă” decât în sensul ortodox de caracter şi destin.

Maya nu este “iluzie”, ci reprezintă măsura maternă şi mijloacele esenţiale de manifestare a unei lumi cantitative de aparenţe.

Noţiunea de “reîncarnare”, în sensul comun de reîntoarcere pe pământ, constituie doar o greşită înţelegere a doctrinelor eredităţii, transmigraţiei şi regenerării.

Nimic nu poate fi cunoscut decât după măsura celui care cunoaşte.

Prin metoda istorică “realitatea este mai degrabă ascunsă decât elucidată”.

Bhagavad-Gita este un text studiat pretutindei în India şi deseori citat din memorie de milioane de indieni. Este un compendiu al întregii învăţături vedice, un nucleu al întregii religii indiene.

Mitul

Mitul (itihasa) este adevărul penultim, căruia întreaga experienţă umană nu-i este decât reflectarea temporală.

Principiul iniţial: Omul, Părintele, Muntele, Copacul, Dragonul sau Şarpele fără sfârşit.

Ucigătorul Dragonului eliberează potenţialităţile primordiale.

Pătimirea Dragonului este epuizare şi dezmembrare.

După creaţie, Dumnezeu în care eram prizonieri devine Prizonierul nostru, Omul nostru Interior, covârşit şi ascuns de Omul nostru Exterior. Acesta din urmă devine Ucigătorul Dragonului, iar războiul e al nostru cu noi înşine, triumful şi învierea vor fi şi ale noastre, dacă am aflat cine suntem.

Modul ignoranţei noastre (avidya) dezmembrează divinitatea zilnic, iar o izbăvire pentru această ignorantia divisiva se găseşte în Sacrificiu.

Teologie şi autologie

Nu vom înţelege Mitul până ce nu vom fi făcut Sacrificiul, nici Sacrificiul până ce nu vom fi înţeles Mitul.

Întrebări: “Ce este Zeul?” şi “Ce suntem noi?”

Zeul este o esenţă fără dualitate. Are dublă natură, de fiinţă şi de devenire. Este Sinele Universal (atman) al tuturor lucrurilor, mişcătoare şi nemişcătoare. Poate fi numit: Agni, Indra, Prajapati, Siva, Brahmana, fiind totuşi unul singur. Este o sizigie de principii conjuncte, fără îmbinare sau dualitate, care devin contrarii numai când luăm în considerare actul manifestării de sine. “Acest Unu” mai poate fi numit o “Multiplicitate integrală” şi o “Lumină omniformă”.

Împreunarea Minţii (manas) cu Glasul (vac) dă naştere unui concept (sankalpa).

Jumătăţile Unităţii: Sacerdotium şi Regnum (brahma-kşatra), Sinele şi Nonsinele, Omul Interior şi Individualitatea Exterioară, Masculinul şi Femininul.

Sacerdotium este deopotrivă Sacerdotium şi Regnum, dar Regnum, ca funcţie distinctă, se limitează la sine. De asemenea, individualitatea exterioară şi activă este în mod natural feminină, supusă Sinelui său lăuntric şi contemplativ.

În dragostea autentică pentru Sine, distincţia dintre “egoism” şi “altruism” îşi pierde orice semnificaţie.

Nunta sacră, împlinită în inimă, prefigurează cel mai adânc dintre toate misterele, deoarece semnifică atât moartea cât şi învierea noastră preafericită.

“Noi, care jucăm cu atâta disperare jocul vieţii pe mize lumeşti, am putea să jucăm cu Zeul jocul iubirii pe o miză mai înaltă: sinele nostru şi al lui. Jucăm unul împotriva altuia pentru a dobândi bunuri, când am putea juca cu Regele care îşi pune în joc tronul şi averea în schimbul vieţilor noastre şi a tot ceea ce suntem noi: un joc în care cu cât pierzi mai mult, cu atât câştigi mai mult.” (p. 62-63)

Teologia şi autologia sunt una şi aceeaşi ştiinţă.

Întrebare: “Ce sunt eu?” Răspuns : « Acesta eşti tu ».

Simbolul celor două păsări îmbrăţişate pe Arborele Vieţii : Pasărea-Soare (contemplativă) şi Pasărea-Suflet (care se ospătează din fructele arborelui).

« În acest proces nu este angajată doar natura noastră pătimitoare, ci şi a lui. Iar prin această natură compatibilă, el simpatizează cu durerile şi bucuriile noastre, e supus consecinţelor lucrurilor făptuite în aceeaşi măsură în care « noi » le suntem supuşi. Nu-şi alege pântecele în care se va naşte. Trece prin naşteri ce pot fi faste sau nefaste, în care natura sa muritoare se înfruptă din bine şi din rău, din adevăr şi din minciună. [...] Ceea ce este totuna cu a zice că Domnul este singurul care transmigrează.” (p. 65-66)

Libertatea înseamnă libertate faţă de propriul sine, acest “Eu”, şi de ceea ce îl afectează. Este liber de virtuţi şi de vicii, ca şi de toate consecinţele lor fatale, doar cel care nu a devenit niciodată cineva. Poate fi liber doar cel care nu mai este cineva. Fiindcă este imposibil să fii eliberat de tine însuţi şi să rămâi totodată tu însuţi. Eliberarea este posibilă doar pentru cel care, ajuns la Poarta Soarelui şi întrebat “Cine eşti tu?”, răspunde “Tu însuţi”. Iată de ce, în Sacrificiu, sacrificatorul se identifică cu victima.

Cel ce înţelege Sinele contemplativ, fără bătrâneţe şi fără moarte, în care nimic nu lipseşte şi nu duce lipsă de nimic, acela nu are frică de moarte. Pentru că a murit deja, el este “un mort de umblă » (Rumi). Un asemenea om nu se mai iubeşte pe sine, nu-i mai iubeşte pe ceilalţi, ci este Sinele din sine însuşi şi din ceilalţi. Eliberat de sine însuşi, absolvit de orice statut, de orice îndatoriri, de orice drepturi, el a devenit cel ce se mişcă în voie, asemeni Spiritului.

Cei care nu s-au cunoscut pe sine înşişi nu sunt şi nu vor fi vreodată liberi, căci « mare este nimicirea » acestor victime ale propriilor simţiri.

Calea faptelor

Sacrificiul reflectă Mitul ; dar asemenea oricărei oglindiri, îl inversează. Ceea ce fusese proces de generare şi separare, devine acum proces de regenerare şi recompunere.

A sacrifica înseamnă a te naşte. Cel ce aduce sacrificiul prosperă atât în viaţa de aici, cât şi în viaţa de apoi. Sacrificiul este o obligaţie. Cel ce aduce sacrificiul ştie că pentru tot ce dăruieşte va primi înapoi pe potrivă, ba chiar mult mai mult, căci în vreme ce averea lui este mărginită, averea Celuilalt este inepuizabilă.

În India, a face bine înseamnă a face lucruri sacre, iar faptul de a nu face sau de a face greşit este zadarnic şi profan.

Întrebare stranie în istoria orientalismului : « ce origine are bhakti?”, de ca şi cum devoţiunea ar fi apărut la un moment dat ca o idee nouă.

Dumnezeu dăruieşte atât cât putem noi primi de la el, iar acest lucru depinde de cât de mult ne-am golit de noi înşine.

Sacrificiul se împlineşte nu doar în mod vizibil şi rostit, ci şi intelectual, adică în linişte şi nevăzut, în lăuntrul tău.

Reconcilierea puterilor aflate în conflict, operată de Sacrificiu, reprezintă în acelaşi timp nunta lor.

“Cine sacrifică fără a cunoaşte jertfa lăuntrică procedează ca şi cum ar risipi focul şi ar aduce ofrandă în cenuşă.”

Concepţia despre Sacrificiu, văzută ca operaţiune necurmată şi ca sumă a îndatoririlor umane, îşi află încununarea într-o serie de texte unde fiecare funcţie a vieţii active, până şi respiraţia, hrănirea, potolirea setei şi petrecerea, este interpretată sacramental, iar moartea apare drept purificarea finală. Aceasta este vestita “Cale a faptelor” din Bhagavad-Gita, unde calea spre desăvârşire constă în îndeplinirea propriei vocaţii, determinată de natura proprie, din raţiuni care privesc sinele.

“Am parcurs cercul întreg, nu printr-o “evoluţie în gândire”, ci în înţelegerea noastră lăuntrică; am trecut, cu alte cuvinte, de la poziţia potrivit căreia celebrarea corectă a riturilor este îndatorirea noastră la poziţia conform căreia îndeplinirea perfectă a îndatoririlor noastre, oricare ar fi ele, constituie în sine o celebrare a ritului. Astfel înţeles, sacrificiul nu mai înseamnă doar săvârşirea unor acte sacre în anumite situaţii precise, ci sanctificarea (a face sacru) a tot ceea ce facem şi a tot ceea ce suntem: sanctificare a tuturor activităţilor naturale prin readucerea lor la principiile de are depind. Am folosit nu întâmplător cuvântul “natural” cu intenţia de a spune că tot ceea ce se face în mod natural poate fi sacru sau profan în funcţie de gradul nostru de conştiinţă, dar că tot ce se face în mod nenatural este irevocabil şi esenţialmente profan.” (p. 77)

Ordinea socială

Etica este aplicarea normelor doctrinare la chestiunile contingente. Acţiunile pot fi adecvate sau inadecvate ordinii, la fel cum iconografia poate fi corectă sau incorectă, conformă sau neconformă doctrinei. Eroarea este o ratare a ţintei şi apare la toţi cei care acţionează instinctual, pentru propria plăcere.

Yoga este iscusinţă în fapte.

“Societatea în care există concordie în privinţa scopului final al naturii umane, unde se admite că actul sacrificial reprezintă calea spre finalităţile imediate şi cele supreme ale vieţii, va fi, în mod evident, configurată de exigenţele Sacrificiului; ordinea şi imparţialitatea vor însemna că orice om are condiţii să devină ceea ce este pus în el spre realizare şi că nicio proastă înrâurire nu îl împiedică să îşi actualizeze depozitul interior.” (p. 78)

În ordinea sacramentală există un rost şi un loc pentru munca fiecărui om. Nicio altă consecinţă a principiului “munca înseamnă sacrificiu” nu este mai importantă decât faptul, foarte străin de gândirea noastră seculară, că în aceste condiţii, fiecare funcţie, de la preot şi rege până la ultimul olar şi măturător, este literalmente un sacerdotium şi fiecare acţiune, un rit de slujire.

Sistemul castelor nu are nimic în comun cu “diviziunea muncii” din societăţile industriale. Primul implică diferenţe între tipuri de responsabilitate, dar nu şi grade diferite de responsabilitate. “Şi tocmai pentru că o astfel de organizare a funcţiunilor, cu îndatoririle şi loialităţile ei reciproce, este total incompatibilă cu industrialismul nostru bazat pe competiţie, sistemul castelor, feudal şi monarhic, este invariabil prezentat în culori negative de către sociologi, a căror gândire este determinată mai degrabă de mediul în care trăiesc decât de deducerea semnificaţiilor pornind de la principiile prime.” (p. 80)

Doctrina filiaţiei: fiul oricărui om este prin naştere calificat şi predestinat să îşi însuşească “marca distinctivă” a părintelui său şi să ia locul acestuia în lume.

Amestecul castelor duce la moartea societăţii: “dacă individul îşi poate schimba profesia după bunul plac, ca şi cum aceasta ar fi ceva independent de natura lui, atunci tot ce rămâne din societate este o gloată informă.” (p. 80)

Prin integrarea funcţiunilor, ordinea socială este menită să asigure prosperitatea pentru toţi şi să dea fiecărui membru al societăţii posibilitatea de a-şi atinge propria perfecţiune.

Cele patru stadii ale vieţii: ucenicia; căsătoria şi activităţile profesionale; retragerea şi sărăcia relativă; renunţarea deplină (sannyasa). “Spre deosebire de o societate seculară, în care omul ajuns la bătrâneţe se aşteaptă la o viaţă îndestulată şi independentă din punct de vedere economic, în acest tip de ordine sacramentală, omul tinde să devină independent de orice tip de considerente economice, să ajungă indiferent faţă de confort şi de lipsa lui.” (p. 82)

II. Buddhismul

“Cu cât analiza este mai superficială, cu atât buddhismul pare să se deosebească mai mult de brahmanismul din care provine; cu cât îl studiem mai în profunzime, cu atât ne va fi mai greu să deosebim buddhismul de brahmanism, sau să arătăm în ce privinţe ar reprezenta buddhismul o abatere de la ortodoxie.” (p. 89)

Buddha nu a întemeiat o nouă ordine, ci a restaurat o formă mai veche a tradiţiei. “Am văzut Calea străveche, Drumul bătrân, pe care au pornit toţi cei cu-desăvârşire-treji de odinioară şi aceasta este calea pe care şi eu o urmez.”

Există brahmani din naştere şi brahmani în adevăratul sens al cuvântului (cunoscători ai lui Brahma).

Buddhismul a fost atât de mult apreciat pentru ceea ce el nu este.

Cultura indiană a atins şi a influenţat în mod profund Orientul Îndepărtat prin intermediul buddhismului, care s-a contopit uneori cu daoismul, confucianismul şi doctrina shinto, iar alteori s-a dezvoltat paralel cu ele. Ceea ce în India fusese Dhyana a devenit Cha’n în China şi Zen în Japonia.

Mitul

Buddha este antropomorfic, însă nu o fiinţă umană. Personalitatea lui este umbrită de substanţa eternă cu care s-a identificat.

Bodhisattva – o fiinţă care se trezeşte (natura trează)
Buddha – cel treaz (veghea însăşi)

Nu există un substrat individual permanent al formelor noastre de conştiinţă. În doctrina nonsinelui, Buddha izgoneşte din toate procesele fizice şi mentale acel comun Cogito ergo sum, considerându-l o iluzie grosolană şi izvorul tuturor relelor.

Accentul pus în buddhism pe luciditate este capital. Nimic nu trebuie făcut fără concentrarea minţii sau în aşa fel încât să se poată spune “n-am vrut să fac asta”. Păcatul involuntar este mai rău decât cel intenţionat.

Distincţia dintre spiritul nemuritor şi sufletul muritor este de fapt doctrina fundamentală a Philosophiei perennis, oriunde am afla-o.

Meister Eckhart: “Împărăţia lui Dumnezeu nu este decât pentru aceia care sunt cu desăvârşire morţi.”

Doctrina

“N-ar fi mai bine pentru voi să căutaţi Sinele?” (Buddha) – Multiplicitatea trebuie să găsească Unul.

În doctrina brahmanică, Sinele nostru lăuntric, nemuritor, nepătimitor, preafericit, unul şi acelaşi în toate fiinţele, este Brahma cel imanent, Zeul din lăuntru. El nu vine de nicăieri şi nu devine cineva. “Acesta” este, dar nimic altceva care să fie adevărat nu se poate spune despre el. Doctrina buddhistă procedează şi ea prin eliminare. Alcătuirea noastră şi a lumii sunt analizate în mod repetat şi, după fiecare din cei cinci factori fizici şi mentali ai omului trecător cu care “mulţimea neînvăţată” se identifică urmează sentinţa: “Acesta nu e sinele meu”. E de observat că, printre reprezentanţii unei asemenea mentalităţi infantile, care se identifică pe ei înşişi cu aspectele accidentale ale fiinţei lor, Buddha l-ar fi inclus şi pe Descartes, cu al său Cogitor ergo sum.

Nu există individ, după cum nu există nici suflet al lumii. Ceea ce numim « conştiinţă », este un proces, al cărui conţinut se schimbă de la zi la zi.

Plutarh: “nimeni nu rămâne o persoană, nici nu este o persoană [...] Simţurile noastre, ignorând realitatea, ne spun strâmb că ceea ce pare a fi este cu adevărat.”

“Conştiinţa nu rămâne niciodată aceeaşi de la o zi la alta. Cum ar putea, prin urmare, “ea” să supravieţuiască şi să treacă dintr-o viaţă în alta? Vedanta şi buddhismul sunt în deplin acord asupra faptului că, deşi există transmigraţie, nu există indivizi care transmigrează.” (p. 109)

Scopul lui Buddha este de a ne salva de erorile noastre şi de destinul lor muritor.

În timp ce materialismul secolului al XIX-lea a închis mintea umană faţă de ceea ce se află deasupra omului, psihologia secolului al XX-lea a deschis-o către ceea ce se află dedesubtul ei.

Ceea ce îl eliberează pe om de el însuşi este înţelegerea lucrurilor « ca devenire » şi perceperea “personalităţii” drept făcând parte din ele. A înţelege înlănţuirea cauzelor înseamnă a ajunge la Trezire, iar ceea ce este esenţial de înţeles este că nimic nu se petrece la întâmplare, ci printr-un şir ordonat de consecinţe.

Conştiinţa nu reprezintă o fiinţă, ci o pătimire, nu o activitate, ci doar o suită de reacţii în care “noi”, care nu avem puterea să fim aşa cum dorim şi când vrem, suntem fatalmente prinşi.

Tămăduirea înseamnă a deveni stăpân pe ciclul “generării cauzale”.

Ignoranţa, rădăcina tuturor relelor la care face referire doctrina buddhistă este ignorarea adevăratei naturi a lucrurilor, adică învestirea cu substanţialitate a ceea ce este de ordin pur fenomenal, adică a vedea Sinele în ceea ce nu este Sinele.

Cunoaşterea noastră empirică contribuie în mod esenţial la ignoranţa care zămisleşte dorinţa.

În viziunea brahmanică, ignoranţa se referă la “cine suntem noi”; în formularea buddhistă, ea se referă la “ceea ce nu suntem”: doar două moduri diferite de a spune acelaşi lucru, întrucât ceea ce suntem cu adevărat nu se poate defini decât prin ceea ce nu suntem.

Nirvana reprezintă un fel de moarte (referindu-se totuşi la fiinţe încă vii), fiind concomitent o renaştere într-o stare diferită de cea dintâi.

Calea cuprinde, pe de o parte, o disciplină practică, pe de altă parte, una contemplativă. Contemplativul este comparabil atletului, care nu luptă pentru câştigarea premiului fără să se fi “antrenat” înainte.

Când indienii vorbesc despre cel-ce-a-înţeles o anumită doctrină, ei nu desemnează prin acest cuvânt doar pe cineva care sesizează sensul logic a ceea ce expune doctrina, ci despre cel care a “verificat” prin propria sa experienţă, care este ceea ce cunoaşte.

Ceea ce ar trebui să numim “sfinţenie realizată” poartă, în cărţile vechi indiene, ca şi în buddhism, numele de “mers cu Dumnezeu”, mers actual şi veşnic.

Poruncile moralităţii buddhiste:
1. să nu ucizi
2. să nu furi
3. să nu dai frâu liber poftelor cărnii
4. să nu minţi
5. să nu foloseşti stupefiante.

Uneori sunt zece, care includ primele patru din cele cinci de mai sus, plus încă cinci:
5. să nu huleşti
6. să nu calomniezi
7. să nu ai conversaţii frivole
8. să nu pofteşti la lucrul altuia
9. să nu pizmuieşti
10. să nu nutreşti păreri greşite.

Buddha: “Brahman adevărat este acela care a trecut dincolo de orice ataşamant faţă de lucrurile bune sau rele; care e pur, de care nu se prinde niciun fir de praf, care este a-patic. »

Desăvârşirea înseamnă mai mult decât simpla inocenţă copilărească, trebuie să cuprindă de asemenea ştiinţa de a deosebi sminteala şi înţelepciunea, binele de rău, ştiinţa de a te desprinde de amândouă şi de a fi drept în spirit, nu în literă, amoralmente moral.

Aproape fiecare detaliu din istoria lui Buddha îşi află corespondentul în mitologia vedică a lui Agni şi Indra, preot şi rege in divinis.

Buddha: “Nu sunt nici preot, nici prinţ, nici lucrător, nu sunt nimeni anume; rătăcesc prin lume ca unul care ştie că este Nimeni, neatins de calităţi umane; nu are niciun rost să mă întrebi care îmi este numele de familie.”

Buddha: “Cel ce vede Legea (dharma) mă vede pe mine.”

În toată literatura buddhistă (dar şi la Platon şi Philon), “carul” simbolizează vehiculul psihofizic, sub forma căruia sau în care trăim şi ne mişcăm. Armăsarii reprezintă simţurile, frâiele sunt puterea de control asupra lor, iar vizitiul este mintea, în timp de Spiritul sau Sinele adevărat este stăpânul carului. Acesta din urmă este singurul care ştie destinaţia vehiculului. Dacă telegarilor li se va permite să scape de sub controlul minţii, carul se va abate de la drumul cuvenit. Dacă însă sunt struniţi, îndrumaţi de minte conform cunoaşterii pe care ea o are despre Sine, acesta din urmă va ajunge acasă.

Este dincolo de orice îndoială faptul că “Buddha”, “Marele Om”, “Arhat”, “Cel devenit Brahma” şi “Zeul zeilor” din textele pali este însuşi Spiritul (atman) şi Omul Interior din toate fiinţele.

“Suntem conduşi de logica scripturilor înseşi să spunem că Agnindrau, Buddha, Krsna, Moise şi Christos sunt nume ale uneia şi aceleiaşi “descinderi”, a cărei naştere este veşnică. Să recunoaştem, de asemenea, că toate scripturile fără excepţie ne cer în termeni limpezi să ne cunoaştem Sinele şi totodată să cunoaştem ceea-ce-nu-este-Sinele-nostru, pe care în mod greşit îl numim “sine”.” (p. 126)