E. F. Schumacher, Un îndrumar pentru cei dezorientaţi (note de lectură)

1. Despre hărţile filosofice

Totul începe cu o întâmplare aparent neînsemnată : aflat în Leningrad, autorul vrea să identifice pe hartă o biserică. Un trecător îi spune: “Noi nu punem pe hartă biserici." Autorul îi atrage atenţia că există biserici pe hartă. “Acelea sunt muzee. Noi nu punem pe hartă bisericile vii.”

Hărţile cunoaşterii reale, construite pentru viaţa reală, nu arată nimic în afara lucrurilor a căror existenţă se crede că poate fi dovedită. Primul principiu al celor care construiesc hărţi filosofice pare să fie: "Dacă există îndoieli, atunci nu mai înscrie pe hartă." N-ar fi mai înţelept să gândim astfel: "Dacă există îndoieli, subliniază cu roşu?"

Dacă mă limitez la cunoaşterea pe care o consider adevărată dincolo de dubii, minimizez riscul erorii dar maximizez, concomitent, riscul de a rata lucrurile cele mai subtile, cele mai importante şi cele mai scumpe din viaţă.

Hărţile filosofice care mi-au fost oferite în şcoală şi la universitate nici măcar nu s-au obosit să-mi arate “bisericile vii”. Au ratat de asemenea secţiune “neortodoxe” ale teoriei şi practicii din medicină, agricultură, psihologie şi ştiinţele politice, ca să nu mai vorbim despre artă şi aşa-numitele fenomene oculte şi paranormale, a căror simplă menţionare era considerată un semn de deficienţă mintală.

Hărţile produse de materialismul ştiinţific modern lasă toate întrebările care realmente contează fără răspuns. Mai mult decât atât, nu arată nici măcar calea spre un posibil răspuns, pentru că neagă însăşi validitatea întrebărilor.

Cel mai important lucru într-o căutare este începutul. Dacă începutul este fals sau superficial, oricât de riguroasă este metoda în etapele ulterioare ale căutării, rezultatul nu poate fi decât fals sau superficial.

Pornim de la afirmaţia: “Omul locuieşte în lume” de unde se vede că trebuie să studiem:
a) Lumea;
b) Omul;
c) modul lui de a învăţa despre Lume;
d) ce înseamnă « a trăi » în această Lume.

Marele adevăr despre lume arată că există cel puţin patru Nivele ale Fiinţei.

Marele adevăr despre modul în care omul se întâlneşte cu lumea ne duce la principiul adecvării.

II

Descartes, tatăl, raţionalismului modern, a insistat asupra faptului că nu trebuie să fim convinşi de nimic altceva decât de Raţiunea noastră. Metoda sa constă în fragmentarea lucrurilor complexe în altele mai mici şi mai mici, iar apoi, pornind de la aprehensiunea intuitivă a celor ce sunt absolut simple, să ajungă la înţelegerea altora prin paşi similari. Este un program conceput de o minte înspământător de puternică şi de meschină.

Descartes considera că primul nostru interes este de a deveni “stăpâni şi posesori ai Naturii”. Din acest punct de vedere, nimic nu poate fi precis dacă nu poate fi redus la cantitate într-un fel sau altul. El mecanizează natura, anihilează orice ar putea avea o legătură de tip simbolic cu spiritul. Universul cartezian este unul tâmpit.

Nu există nici o garanţie că lumea este construită de aşa manieră încât adevărul dincolo de dubiu este singurul adevăr.

Scepticismul, care este o formă de defetism în filosofie, a devenit curentul filosofic european principal, insistând asupra faptului că posibilităţile minţii omeneşti sunt strict limitate, şi că nu există vreun folos din a sonda dincolo de capacităţile sale. În vreme ce înţelepciunea tradiţională considera că mintea omenească este slabă, dar deschisă spre infinit, capabilă să ajungă dincolo de nivelele sale cele mai înalte, noua gândire a considerat drept axiomatic faptul că posibilităţile minţii se lovesc de limite fixe şi înguste, care pot fi determinate cu claritate, în vreme ce în cadrul acestor limite mintea posedă puteri virtual nelimitate. Rezultatul a fost o sărăcire semnificativă a gândirii, regiuni întregi, în care se angajaseră eforturile cele mai intense ale generaţiilor precedente, dispărând pur şi simplu de pe hartă.

III

Pierzându-se dimensiunea verticală a vieţii, n-a mai fost posibil să se dea un răspuns, altul decât de natură utilitară, la întrebarea: “Ce trebuie să fac cu viaţa mea?” Au apărut două tipuri de răspunsuri, cel individualist: “Fii cât de confortabil poţi" şi cel social: "Lucrează pentru cea mai mare fericire destinată celor mai mulţi." Natura omului a devenit totuna cu natura animalului. Înţelepciunea tradiţională are un răspuns: Fericirea omului este să meargă mai sus, să-şi dezvolte facultăţile cele mai înalte, să dobândească cunoaşterea lucrurilor cele mai de sus şi, dacă se poate, "să-L vadă pe Dumnezeu".

Cei mai mulţi dintre moderni nu ar voi în ruptul capului să creadă că fericirea perfectă poate fi atinsă prin metode în raport cu care cunoaşterea lor modernă nu valorează nimic.

2. Nivelurile Fiinţei

I

Strămoşii au văzut patru « regate », pe care le-au numit : mineral, vegetal, animal şi uman. Până nu demult, acesta era modelul fundamental al Universului.

Dacă numim nivelul mineral cu litera ‘m’, iar factorul viaţă cu litera ‘x’, atunci nivelul vegetal este m + x. Factorul ‘x’ este dincolo de înţelegerea noastră şi abilitatea noastră de a-l crea. Factorul ‘x’ este o discontinuitate ontologică, un salt între nivelurile Fiinţei.

Între vegetal şi animal există un alt salt, pe care-l putem numi ‘y’, o adiţionare de puteri care permite animalului să facă lucruri la care vegetalul nu poate ajunge. Animalul poate fi descris ca m + x + y. Şi factorul ‘y’ este ceva ce putem distruge, dar nu putem crea.

Dacă ne mutăm de la regnul animal la cel uman, cine ar putea nega adiţionarea de noi puteri? Omul are puterea vieţii (ca plantele), puterea conştiinţei (ca animalele), dar şi puteri misterioase pe care le putem numi ‘z’. Omul are nu doar puterea de a gândi, dar şi puterea de a fi conştient că gândeşte. Omul este m + x + y + z.

Dacă apariţia accidentală a mai marelui din mai mic ar fi posibilă, atunci orice este cu putinţă, şi n-ar mai fi nici o bază pentru gândirea omenească.

Fizica şi chimia se ocupă de nivelul cel mai de jos (m). La acest nivel, x, y, z (viaţă, conştiinţă şi conştiinţă de sine) nu există. Fizica şi chimia nu ne pot spune absolut nimic despre aceşti factori.

A spune că viaţa nu este nimic altceva decât o combinaţie de atomi este totuna cu a spune că Hamlet a lui Shakespeare nu este nimic altceva decât o combinaţie de litere.

Toate umanioarele se ocupă de factorul 'y', fiind rareori capabile să-l distingă de factorul 'z'. Ca urmare, gândirea modernă este din ce în ce mai puţin sigură că există o diferenţă între animal şi om.

Nu este greu de făcut diferenţa dintre “viu” şi “mort”. Este ceva mai greu de diferenţiat conştiinţa de viaţă. Însă este teribil de greu de distins între conştiinţă şi conştiinţă de sine. Şi asta pentru că deşi putem pricepe foarte bine tot ceea ce ne este inferior, este teribil de dificil să avem o imagine exactă despre ceea ce ne depăşeşte.

Atunci când oamenii vorbesc despre animalele ca de nişte “maşini animale”, încep să le trateze ca atare, iar atunci când se gândesc la oameni ca la nişte “maimuţe în pielea goală", toate uşile sunt deschise pentru intrarea liberă a bestialităţii.

Studierea factorului ‘z’ a fost în toate epocile - mai puţin cea de faţă - prima grijă a umanităţii.

Nu găsim viaţă decât ca materie însufleţită. Nu găsim conştiinţă decât ca materie însufleţită conştientă. Nu găsim conştiinţă de sine decât ca materie însufleţită conştientă de sine.

Într-o structură de tip ierarhic, cel aflat deasupra nu are doar puteri mai mari decât cel aflat dedesubt, dar şi puteri asupra celui aflat dedesubt.

Există niveluri ale Fiinţei deasupra celui omenesc? Marea majoritate a omenirii, de-a lungul istoriei sale cunoscute, până foarte recent, a avut convingerea neabătută că Lanţul Fiinţei urcă deasupra regnului omenesc.

3. Progresii

I

Poate cea mai izbitoare progresie este aceea de la pasivitate la activitate.

Nici o fiinţă cu viaţă interioară nu poate fi un simplu obiect. A trata o persoană ca şi cum ar fi un obiect este o perversiune, ca să nu spunem o crimă.

Pietrele sunt mişcate în urma cauzelor strict fizice. Plantele sunt mişcate de cauze fizice şi de stimuli. Animalele sunt mişcate de cauze fizice, de stimuli şi de motivaţii. La toate acestea, omul adaugă dorinţa.

Progresul de la pasivitate spre activitate este similar cu progresul de la necesitate la libertate.

Necesitatea totală înseamnă absenţa principiului creativităţii. Pe de altă parte, “libertatea” nedeterminării este extrema opusă a libertăţii: o chestiune de pură probabilitate statistică. “Spaţiul interior” este scena libertăţii reale.

Observaţiile demonstrează că cei mai mulţi dintre noi, în cea mai mare parte a timpului, ne comportăm şi acţionăm mecanic, ca nişte maşini. Conştiinţa de sine specifică omului doarme.

A întreba dacă fiinţa omenească are libertate est totuna cu a întreba dacă un om este milionar. Nu este, însă poate deveni milionar. Îşi poate dori să devină milionar, la fel cum îşi poate dori să fie liber.

Puterea conştiinţei de sine este puterea libertăţii omului.

III

Există o progresie imposibil de negat spre integrare şi unitate. Pentru om, integrarea înseamnă crearea unei unităţi interne, a unui centru de putere şi libertate, astfel încât fiinţa încetează de a fi un simplu obiect, manipulat de forţe exterioare, şi devine un subiect, acţionând dinspre "spaţiul interior" spre spaţiul exterior.

‘Mai înalt’ întotdeauna înseamnă şi implică ‘mai interior’, ‘mai adânc’, ‘mai profund’. În vreme ce ‘mai jos’ înseamnă şi implică ‘mai exterior', ‘mai superficial’, 'mai puţin intim’.

Cu cât un lucru este ‘mai interior’, cu atâta este mai puţin vizibil.

Progresia de la lumea minerală complet vizibilă spre persoana umană în mare măsură invizibilă poate fi considerată ca fiind un vector spre Nivelurile Fiinţei de deasupra omului, total invizibile pentru simţurile noastre.

Omul este capax universi, capabil să aducă întreg universul în experienţa sa.

Nivelul de Fiinţă la care se află un om atrage viaţa ce se potriveşte acelui om.

A nega acţiunea teleologică la nivel uman ar fi la fel de nebunesc precum a o imputa la nivelul mineral.

Pe măsură ce oamenii şi-au îndreptat interesul spre lumea vizibilă distincţia dintre suflet şi Spirit a devenit mai dificil de menţinut şi a tins să fie eliminată. Omul a fost atunci reprezentat ca fiind format din corp şi suflet. Pe măsură ce s-a impus scientismul materialist, chiar şi sufletul a dispărut din descrierea omului, neputând fi nici măsurat nici cântărit.

Omul n-a mai fost văzut ca microcosmosul care reflectă macrocosmosul, adică o creaţie misterioasă dar având sens. Dacă marele Cosmos este doar un haos de particule fără scop sau înţeles, atunci omul este şi el doar un haos de particule fără scop sau înţeles.

Scolasticii spuneau că pentru a fi om pe deplin, trebuie să mergi dincolo de uman.

4. Adequatio I

Nimic nu poate fi cunoscut fără să existe un instrument potrivit în cunoscător. Altfel spus, cunoscătorul trebuie să fie adecvat lucrului ce trebuie să fie cunoscut.

Omul cuprinde, într-un anume sens, cele patru Niveluri ale Fiinţei. Există deci o corespondenţă între structura omului şi structura lumii.

Pentru fiecare dintre noi, doar acele fenomene există pentru care posedăm 'adequatio', şi nu suntem deloc îndreptăţiţi să credem că avem 'adequatio' pentru orice lucru.

Oamenii spun : « Să lăsăm faptele să vorbească de la sine. » În realitate, faptele vorbesc numai dacă există o minte să le decodeze. Percepţia este alcătuită din stimul, dar şi din interpretarea informaţiei dobândite.

Atunci când nivelul cunoscătorului nu este adecvat la nivelul obiectului cunoaşterii, rezultatul nu este o eroare ci ceva mult mai serios : o viziune neadecvată şi sărăcită asupra realităţii.

Nivelul de semnificaţie la care are acces un observator este ales nu de inteligenţa lui, ci de credinţa lui. Faptele în sine, care pot fi analizate, nu poartă o etichetă care să indice nivelul de semnificaţie cel mai potrivit. Dacă lipseşte credinţa, şi pe cale de consecinţă alegem un nivel de semnificaţie inadecvat, nici o "obiectivitate" nu ne va salva de la ratarea posibilităţii de a înţelege.

Aşadar, atunci când are de-a face cu ceva reprezentând un nivel de semnificaţie a Fiinţei superior materiei inanimate, observatorul depinde de presupoziţiile sale fundamentale şi de axiomele sale de bază. Şi asta pentru că mintea omenească nu gândeşte pur şi simplu, ci gândeşte cu idei, cele mai multe adoptate din societatea contemporană.

Credinţa nu este în conflict cu raţiunea, nici nu este un substitut al raţiunii. Credinţa unui agnostic este probabil lucrul cel mai nerezonabil dintre toate, pentru că se reduce la decizia de a trata chestiunea semnificaţiei ca fiind cea mai nesemnificativă dintre toate.

Credinţa ne spune ce anume trebuie să înţelegem (Sf. Augustin). Scopul nostru în viaţă este restaurarea ochiului inimii, prin care poate fi văzut Dumnezeu.

Într-o lume a percepţiei interioare, creaţia lumii începe în omul însuşi. Percepţia interioară a sinelui, a invizibilităţii proprii, este începutul luminii.

Simţurile noastre corporale, colectând experienţă, nu ne pun în contact cu grade mai înalte de semnificaţie şi Nivelurile superioare ale Fiinţei: nu sunt adecvate acestui scop, fiind desemnate doar pentru înregistrarea diferenţelor dintre lucruri, şi nu sensurilor lor interioare.

5. Adequatio II

Poate fi fals să afirmi că omul deţine instrumente ale cunoaşterii, pentru că de fapt omul este în întregime un instrument al cunoaşterii. Dacă omul crede că singurele “informaţii" demne de acest nume sunt cele obţinute prin intermediul celor cinci simţuri, şi că "procesarea" are loc în creier, atunci se restrânge la Nivelul Fiinţei pentru care aceste informaţii sunt adecvate: cel la materiei fără viaţă.

Marele adevăr al lui adequatio ne învaţă că restricţia în utilizarea instrumentelor cunoaşterii are inevitabilul efect al îngustării şi sărăcirii realităţii. Iar rădăcina acestei stări de spirit deplorabile poate fi găsită tot la Descartes, cel care punea la baza metodei sale "ideile cele mai uşor de înţeles, cele mai simple, şi care pot fi cel mai direct reprezentate", adică referinţele la cantitate.

Metoda lui Descartes constă până la urmă într-o simplificare extremă, care atinge obiectivitatea, însă ratează complet cunoaşterea. Doar cele mai ‘joase’, mai superficiale aspecte ale obiectului sunt accesibile instrumentelor folosite. Tot ceea ce este interesant, plin de sens, semnificativ, scapă. Imaginea asupra lumii ce rezultă din metodologia observaţiei este 'abominarea dezolaţiei', o pustietate în care omul este un accident cosmic lipsit de semnificaţie.

Interesul omului occidental s-a mutat de la « cea mai subţire cunoaştere a celor mai înalte lucruri care poate fi obţinută » (Thomas d'Aquino) la cunoaşterea precisă, matematică, a celor mai de jos lucruri. Astfel s-a trecut de la "ştiinţa cunoaşterii" la "ştiinţa manipulării".

Ştiinţa cunoaşterii (înţelepciunea) nu poate produce nici un rău. Concomitent, ştiinţa manipulării lăsată de capul ei este în pericol de a fi acaparată de lăcomie. Dacă înţelepciunea domină ştiinţa manipulării, nimic negativ nu se poate petrece. Însă când înţelepciunea dispare, pentru că nimeni nu mai este interesat de ea, ştiinţa manipulării rămâne singura opţiune, iar efectele sunt devastatoare.

Ştiinţa din vechime se uita la natură ca la plăsmuirea lui Dumnezeu şi mama omului. Noua ştiinţă o priveşte ca pe un adversar care trebuie cucerit, sau o carieră care trebuie exploatată.

‘Ştiinţa pentru înţelegere' îl privea pe om ca fiind făcut după chipul lui Dumnezeu, gloria încoronată a creaţiei, deci 'însarcinat cu lumea', pentru că noblesse oblige. În contrapartidă, 'ştiinţa manipulării' îl vede pe om ca pe un simplu animal, un produs accidental al evoluţiei. Înţelepciunea este un tip de cunoaştere care poate fi utilizată doar aducând în faţă cele mai înalte şi mai nobile puteri ale minţii. ‘Ştiinţa manipulării’ este un tip de cunoaştere care promovează doar acele puteri de care dispune oricine, cu excepţia celor sever handicapaţi.

Suntem prea isteţi pentru a fi capabili să supravieţuim fără înţelepciune, iar consecinţele isteţimii noastre pot să nu ne mai aducă nici un beneficiu.

Civilizaţia actuală nu analizează şi nu dă răspunsuri la întrebările următoare:
a) Care este sensul şi scopul existenţei omului?
b) Ce este binele şi ce este răul?
c) Care sunt drepturile şi îndatoririle absolute ale omului?

Civilizaţia modernă vrea “să-l hrănească pe om doar cu pâine”.

II

În faţa libertăţii, ‘cunoaşterea pentru manipulare’ este imposibilă; dar ‘cunoaşterea pentru înţelegere’ este indispensabilă.

După trei sute de ani de dezvoltare, occidentalul este bogat în mijloace dar sărac în scopuri.

Cele mai mari valori ale omului sunt atinse atunci când el afirmă că ceva este bun în sine, fără să aibă nevoie de o justificare de la un bine mai mare. În modernitate, foarte multe lucruri sunt admisibile ca « bune în sine », ca scopuri mai degrabă decât ca mijloace spre un scop. Ex : puterea şi averea (dar cu condiţia să fie ale mele, şi nu ale altuia), cunoaşterea de dragul cunoaşterii, viteza de mişcare, dimensiunea pieţei, rapiditatea schimbării, cantitatea educaţiei, numărul spitalelor, etc. Atunci când sunt atât de mulţi zei, şi nici un Dumnezeu, nici un bine suprem, nici o valoare absolută, societatea alunecă spre haos.

Societatea modernă este plină de ‘pseudo-agnostici care... combină cunoaşterea ştiinţifică şi generozitatea socială cu o lipsă completă de cultură filosofică’ (Etienne Gilson).

În ciuda haosului şi a suferinţei modernităţii, cu greu poate fi găsit un concept mai hulit decât cel de păcat. Tradiţia asimilează păcatul cu o ratare, ca aceea a unui arcaş care nu-şi nimereşte ţinta. Cu ratarea a însuşi scopului vieţii omeneşti. Nimic din toate acestea nu este accesibil 'ştiinţei manipulării'.

Omul modern tinde să fie sceptic în legătură cu tot ceea ce face apel la facultăţile sale înalte. Dar nu este câtuşi de puţin sceptic în legătură cu scepticismul, care nu face apel la nimic special.

6. Cele patru câmpuri ale cunoaşterii

Primul câmp

Marele adevăr al lui adequatio este că în lipsa unui organ sau instrument prin intermediul căruia să receptăm o particularitate sau o faţetă a lumii, acea particularitate sau faţetă, în ceea ce ne priveşte, pur şi simplu nu există. Deducem de aici că orice neglijare sau restricţie sistematică în utilizarea organelor cunoaşterii trebuie în mod inevitabil să ne restituie lumea mai puţin semnificativă, mai puţin bogată, mai puţin interesantă etc. Reciproca este deplin valabilă.

Dacă actuala metodologie ştiinţifică produce o imagine a lumii limitată la cel mai de jos nivel al manifestării, cel al materiei neînsufleţite, se pune întrebarea: ce metode ar trebui aplicate pentru a obţine imaginea completă?

Pentru fiecare dintre noi, realitatea se împarte în două părţi:
a) aici sunt Eu;
b) acolo este orice altceva, lumea, inclusiv tu.

O altă dualitate constă în: cele vizibile şi cele invizibile, sau cu alte cuvinte: aparenţe exterioare şi experienţe interioare.

Din aceste două perechi: ‘Eu’ şi ‘Lumea’, la care se adaugă ‘aparenţe exterioare’ şi ‘experienţe interioare’ se pot obţine patru combinaţii:
a) Eu – interior;
b) lumea interioară;
c) Eu – exterior;
d) lumea exterioară.
Acestea sunt cele patru câmpuri ale cunoaşterii.

De aici se nasc patru întrebări fundamentale:
a) Ce se întâmplă cu adevărat în lumea mea interioară ?
b) Ce se întâmplă în lumea interioară a celorlalte fiinţe ?
c) Cum apar eu în ochii celorlalte fiinţe?
d) Ce observ eu de fapt în lumea înconjurătoare?

Ca să simplificăm, cele patru întrebări pot fi enunţate astfel:
a) Cum mă simt?
b) Cum te simţi?
c) Cum arăt?
d) Cum arăţi?

Fireşte, avem acces direct la răspunsurile corespunzătoare întrebărilor 1) şi 4). Accesul la întrebările 2) şi 3) este unul dintre cele mai interesante şi mai importante lucruri care ni se poate întâmpla.

Totul începe cu cunoaşterea de sine. Fără asta, nimic nu e mai mult decât o zădărnicie.

Psihologia tradiţională, care vede oamenii ca fiind “pelerini”, “căutători” pe pământ, îndreptându-se spre vârful unui munte al “salvării”, “iluminării” sau “eliberării”, nu era preocupată de oameni bolnavi pe care să-i facă “normali”, ci cu oameni normali capabili să devină, şi destinaţi să devină, supranormali.

Fără conştiinţă de sine (factorul z), explorarea şi studierea omului interior, adică a lumii interioare, este complet imposibilă.

Conştiinţa de sine este legată îndeaproape de capacitatea de a focaliza atenţia. Or, în cea mai mare parte a timpului atenţia este capturată de forţe exterioare (sunete, culori etc.) sau forţe din interiorul meu (aşteptări, temeri, îngrijorări, interese, etc.). Atunci când sunt confiscat astfel, funcţionez aproape ca o maşină: nu fac lucruri, pur şi simplu se întâmplă.

Pentru a conştientiza unde se află atenţia ta şi ce se întâmplă cu ea, trebuie să fii treaz în sensul cel mai pur al termenului.

Religia este reconectarea omului (re-legio) cu realitatea, indiferent dacă această realitate se numeşte Dumnezeu, Adevărul, Allah, Sat-Chit-Ananda sau Nirvana.

La Realitate, Adevăr, Dumnezeu, Nirvana nu se poate ajunge prin gânduri, pentru că gândurile aparţin Nivelului Fiinţei stabilit de conştiinţă şi nu Nivelului mai înalt stabilit de conştiinţa de sine.

‘Yoga este controlul ideilor în minte.’ (Patanjali) Este imposibil să avem control asupra circumstanţelor fără să deţinem mai întâi control controlul asupra ideilor din minte.

La Nivelul omenesc al Fiinţei, invisibilia sunt de o infinit mai mare putere decât visibilia. Învăţarea acestui adevăr fundamental a fost tradiţional funcţia religiei, iar de când religia a fost abandonată de civilizaţia occidentală, n-a mai rămas nimeni care să furnizeze această învăţătură. Pe cale de consecinţă, civilizaţia occidentală a devenit incapabilă să mai relaţioneze cu problemele reale ale Nivelului omenesc al Fiinţei.

7. Cele patru câmpuri ale cunoaşterii

Al doilea câmp

Cum putem şti ce se întâmplă în interiorul altor oameni ? Trăim într-o lume a oamenilor invizibili, cei mai mulţi nu doresc ca noi să ştim ce se află în viaţa lor interioară.

Comunicare dintre 2 oameni este foarte anevoioasă:
a) întâi emiţătorul trebuie să ştie foarte bine ce vrea să zică, ceea ce nu este întotdeauna evident;
b) apoi emiţătorul trebuie să ‘traducă’ ceea ce are de zis în limbaj verbal şi mai ales non-verbal;
c) receptorul trebuie să decodeze mesajele primite;
d) receptorul trebuie să traducă mesajele în idei.

Este atât de complicat, încât înţelegerea la nivel analitic ar trebui să fie aproape imposibilă. Şi totuşi, oamenii parvin să se înţeleagă prin “întâlnirea minţilor”. Dacă nu ajungem la o autentică “întâlnire a minţilor” cu cei din jurul nostru, viaţa noastră devine o agonie şi un dezastru.

Întrebare: “Ce pot face pentru a obţine o cunoaştere mai bună, o înţelegere mai bună a ceea ce se întâmplă în interiorul oamenilor lângă care trăiesc?" Toate tradiţiile ne învaţă că există un singur răspuns: “Poţi înţelege alţi oameni doar în măsura în care te înţelegi pe tine.”

Pentru a lua în serios viaţa interioară a aproapelui, trebuie să-mi iau mai întâi în serios propria viaţă interioară. Pentru a-mi iubi aproapele, trebuie mai întâi să mă iubesc pe mine însumi.

Enorma popularitate a celor mai crude doctrine psihologice şi economice care-şi propun ‘să explice’ acţiunile şi motivele celorlalţi (niciodată ale noastre) arată consecinţele dezastroase ale lipsei curente de competenţă în al doilea câmp al cunoaşterii, care la rândul ei este rezultatul direct al refuzului modern de a atinge primul câmp al cunoaşterii, cel al conştiinţei de sine.

Oricine începe ‘călătoria interioară’, care se retrage de la agitaţia neîncetată a vieţii de zi cu zi şi urmează un anume antrenament (sattipathana, yoga, rugăciunea inimii sau ceva similar) fără de care conştiinţa de sine dezinteresată nu poate fi obţinută, este acuzat de egoism şi de abandonarea îndatoririlor sale sociale. Concomitent, crizele lumii se multiplică şi toată lumea deplânge raritatea, chiar lipsa acută a oamenilor înţelepţi, a liderilor generoşi, a consilierilor demni de încredere, etc. Este complet iraţional să aştepţi asemenea calităţi de la oameni care nu au făcut niciodată un efort interior, şi care nici măcar nu ar înţelege ce pot spune aceste cuvinte. Se pot considera ei înşişi oameni decenţi, cu respect pentru lege şi buni cetăţeni. Poate chiar 'umanişti', sau 'credincioşi'. Nu contează prea mult cum se visează ei inşişi. Ca nişte tonomate, cântă muzica mecanic...

Oamenii spun: totul ţine de comunicare. Şi au dreptate. Numai că a comunica presupune două traduceri: de la gândire la simbol, şi de la simbol la gândire. Iar simbolurile trebuie trăite interior. Nu pot fi percepute la nivelul conştiinţei, ci la acela al conştiinţei de sine.

Uneori, singurul mod de a înţelege starea sau sentimentele altei persoane este de a-i imita postura, gesturile şi expresia facială. Există o conexiune ciudată şi misterioasă între interior-invizibil şi exterior-vizibil. Întreg corpul este un instrument de cunoaştere. De aceea stabilirea controlului asupra corpului este primul pas în stabilirea controlului asupra funcţionării gândirii. Agitaţia necontrolată a corpului produce agitaţia necontrolată a minţii, o condiţie care se opune oricărui studiu serios al lumii interioare.

Efortul interior (precum yoga) nu este doar o ciudăţenie a Orientului, ci rădăcina însăşi a tuturor tradiţiilor religioase. A fost numit ‘psihologie religioasă aplicată’, şi trebuie spus că religia fără psihologie aplicată este complet nefolositoare.

Exemple: Jakob Lorber, Edgar Cayce, Therese Neumann.

8. Cele patru câmpuri ale cunoaşterii

Al treilea câmp

În prezenţa unor exemple ca: Jakob Lorber, Edgar Cayce, Therese Neumann, lumea modernă abandonează atitudinile pragmatice şi pur şi simplu închide ochii, pentru că are o aversiune metodică faţă de tot ce ţine de un Nivel al Fiinţei superior vieţii obişnuite.

Al treilea câmp al cunoaşterii: studierea sistematică a lumii mele interioare şi celei a altora, trebuie să fie echilibrată şi completată de studierea la fel de sistematică a sinelui meu ca fenomen obiectiv. Autocunoaşterea are două părţi: cunoaşterea interiorului meu (câmpul 1) şi cunoaşterea mea aşa cum sunt cunoscut de către alţii (câmpul 3).

Unul dintre lucrurile de care suntem cel mai puţin conştienţi atunci când ne analizăm este modul în care ne contrazicem pe noi înşine.

Cu cât mai puţină vanitate ai, şi cu cât te vei analiza mai din exterior, cu atât mai puţin important te vei găsi!

9. Cele patru câmpuri ale cunoaşterii

Al patrulea câmp

Cel de al patrulea câmp analizează ‘aparenţa’ lumii înconjurătoare, adică tot ce se oferă simţurilor noastre. În acest câmp, întrebarea este întotdeauna: “Ce văd de fapt?” Multe ştiinţe sunt active în acest câmp, şi cei mai mulţi dintre oameni cred că aceasta este singura cunoaştere posibilă.

Cu cât mai matur este obiectul unei ştiinţe, cu atât mai puţin matură este ştiinţa care-l studiază.

Având în vedere că fizica şi alte ştiinţe instructive se bazează doar pe aspectele moarte ale naturii, ele nu pot conduce spre filosofie, dacă scopul filosofiei este să ne ofere repere asupra scopului "vieţii".

Este evident că ştiinţele instrucţionale, chiar dacă nu ne învaţă cum să ne trăim viaţa, ne modelează vieţile prin intermediul tehnologiilor derivate. Cum ştiinţele instrucţionale nu sunt preocupate de adevărul în ansamblu ci doar de acele părţi sau aspecte ale adevărului care conduc la rezultate, este corect să judecăm aceste ştiinţe strict în funcţie de rezultatele lor.

Care este natura dovezii în ştiinţele descriptive (ex: biologie, istorie)? Ei bine, în câmpul acestor ştiinţe există clasificări, regularităţi, speculaţii, teoreme cu diferite grade de plauzibilitate, dar nici o dovadă. Dovezile ştiinţifice există doar în cazul ştiinţelor instrucţionale (ex: geometrie, fizică).

Metodele devin mentalităţi (Karl Stern).

Scopul ştiinţelor descriptive este descrierea. Numai că numărul faptelor care pot fi descrise este nesfârşit, de unde o dorinţă inevitabilă de a produce clasificări, generalizări, explicaţii, adică teorii care să ofere anumite sugestii referitoare la modul în care faptele pot fi grupate. Aceste teorii nu pot fi niciodată “dovedite ştiinţific”.

Doctrina evoluţionistă este o eroare filosofică cu cele mai dezastroase consecinţe. Se spune că Darwin ar fi făcut două lucruri: ar fi arătat că evoluţia a contrazis legendele scripturii şi că selecţia naturală, cauza evoluţiei, ar fi automată, fără a putea fi îndrumată sau plănuită de Dumnezeu. Ar trebui să fie evident pentru orice dotat cu gândire filosofică faptul că observaţia ştiinţifică ca atare nu poate face aceste "două lucruri". “Creaţia”, “îndrumarea divină” şi “planul divin” se află complet în afara observaţiei ştiinţifice.

Doctrina evoluţionistă este prezentată în general într-o manieră care trădează, şi adesea ofensează, toate principiile probităţii ştiinţifice. Începe prin a explica schimbările în fiinţe, apoi fără nici un avertisment, îşi propune să explice nu doar dezvoltarea conştiinţei, a conştiinţei de sine, a limbajului şi a instituţiilor sociale, cât şi originea vieţii însăşi. Imaginaţia şi speculaţia nu mai au oprelişti, în această teorie orice are pretenţia de a explica fiecare lucru. Ni se cere să credem că materia nevie este practicianul care domină selecţia naturală.

Pretenţia evoluţionistă că viaţa ar fi apărut în "anumite condiţii" din agregări de atomi de carbon cu oxigen, şi că din aceste circumstanţe aleatorii ar fi apărut organisme care să evolueze până în punctul în care să prefere dragostea în locul urii, justiţia în locul injustiţiei, şi să fie capabile să scrie poezii precum Dante, sau muzică precum Mozart, ţine de anumite aspecte ale gândirii schizofrenice.

Scopul ştiinţei este acela de a face observaţii şi de a organiza aceste observaţii. Nu există nici o posibilitate ca ştiinţa să postuleze pe seama agenţilor cauzali (Creatorul, inteligenţele, plănuitorii), care se află în afara posibilităţii ei de observaţie directă. Evoluţionismul renunţă la metodologie în favoarea credinţei, şi exclude din câmpul ipotezelor posibilitatea tuturor gradelor înalte de semnificaţie.

Evoluţionismul nu are nimic în comun cu ştiinţa. Poate fi descris ca o religie deosebit de degradată. Cele mai puternice contraziceri ale acestei ficţiuni nu vin neapărat din domeniul teologic, ci mai ales de la biologi cu autoritate ştiinţifică dincolo de dubii (ex : Douglas Dewar, The Transformist Illusion).

Frauda cea mai mare adusă de evoluţionism este aceea de a sugera omului modern că există un conflict ireconciliabil între ‘ştiinţă’ şi ‘religie’. A distrus credinţa care îl ridică pe om spre slăvi, înlocuind-o cu o credinţă care îl afundă pe om în genuni.

Evoluţionismul, doctrină care îşi propune să explice totul şi orice doar şi exclusiv pornind de la selecţia naturală pentru adaptare şi supravieţuire, este produsul cel mai tipic al utilitarismului materialist al secolului XIX. Incapacitatea secolului XX de a se elibera de această impostură este un eşec care poate conduce la colapsul civilizaţiei occidentale. Pentru că este imposibil pentru orice civilizaţie să supravieţuiască fără credinţă în înţelesuri şi valori care transcend utilitarismul confortului şi al supravieţuirii - cu alte cuvinte, fără credinţă religioasă.

Argumentul împotriva doctrinei evoluţioniste este acesta : ştiinţa descriptivă devine neştiinţifică şi ilegitimă atunci când se dedă la teorii explicative care nu pot fi nici verificate, nici infirmate prin experiment.

Nu este posibilă obţinerea unei credinţe valide din studierea doar a celui de-al patrulea câmp al cunoaşterii, care nu oferă nimic altceva decât observarea aparenţelor.

Profesorul de anatomie Harold Saxton Burr de la Yale University School of Medecine a avansat explicaţia câmpurilor energetice ale omului, detronând toată paradigma chimistă, care reducea viaţa la mitologia moleculelor şi a ADN-ului.

Cele patru câmpuri ale cunoaşterii pot fi distinse cu claritate, însă cunoaşterea este doar una.

Unitatea cunoaşterii este distrusă atunci când unul sau mai multe câmpuri rămân necultivate, precum şi atunci când cultivarea unui câmp se face cu mijloace potrivite pentru alt câmp.

Pentru a dobândi claritatea, fiecare dintre cele patru câmpuri ale cunoaşterii trebuie pus în legătură cu Nivelul Fiinţei corespunzător.

Ştiinţele instructive sunt utile atunci când se limitează la al patrulea câmp, pentru că doar în câmpul aparenţelor poate fi obţinută precizia matematică. Ştiinţele descriptive îşi trădează chemarea atunci când maimuţăresc ştiinţele instructive şi se limitează la observaţia aparenţelor. Dacă nu pot ajunge la sens şi la scop, rămân sterile şi aproape inutile pentru umanitate.

Auto-cunoaşterea este mai rău decât inutilă dacă este bazată strict pe studierea primului câmp. Trebuie echilibrată prin studierea câmpului trei, adică trebuie să învăţăm să ne cunoaştem noi înşine în ce fel alţii ne cunosc pe noi.

10. Două tipuri de probleme

A trăi în această lume înseamnă a face faţă, a te confrunta şi a păstra un nivel în tot soiul de circumstanţe, multe dintre ele dificile.

Problemele nerezolvate tind să devina sursa unei angoase existenţiale. Civilizaţia noastră are o expertiză unică în rezolvarea de probleme, şi există mai mulţi oameni de ştiinţă în lumea de azi decât au fost în toate generaţiile anterioare la un loc - care nu-şi pierd vremea contemplând minunăţiile Universului sau încercând să obţină cunoaşterea de sine: tot ceea ce fac este să rezolve probleme. Cu toate acestea, avem probleme mai multe şi mai mari acum decât orice altă generaţie, inclusiv probleme legate de supravieţuire.

Există probleme rezolvate şi probleme nerezolvate. Primele nu mai prezintă surse de disconfort. Însă în ce priveşte a doua categorie, trebuie să ne întrebăm : este vorba strict de probleme nerezolvate, sau de probleme insolubile ?

O problemă este rezolvată atunci când soluţia respectă legile Universului. Problemele rezolvate (sau doar rezolvabile) pot fi numite probleme convergente.

Problemele divergente (ale căror soluţii se exclud reciproc) demonstrează că viaţa este logică plus încă ceva, deci depăşeşte hotarele logicii. Un exemplu de problemă divergentă este: “Care este cea mai bună metodă pentru educaţie?” Răspunsul este unul dual: “libertate” versus "disciplină şi supunere”. Nu există o singură soluţie – şi totuşi unii educatori sunt mai buni decât alţii. Ei folosesc: dragoste, empatie, participare mistică, înţelegere, compasiune, adică facultăţi supralogice. Doar un înalt nivel de conştiinţă de sine garantează un bun dascăl.

Altă problemă divergentă: “Cum putem să-i facem pe oameni mai buni?”

În momentul în care înţelegem că problemele pot fi convergente şi divergente, mai multe întrebări se impun:
a) Cum putem recunoaşte dacă o problemă aparţine primului tip sau celui de-al doilea?
b) În ce constă diferenţa?
c) Cum se prezintă soluţia pentru fiecare tip de probleme?
d) Se pot acumula soluţiile?

Convergenţa poate fi aşteptată în orice problemă care nu implică viaţă, conştiinţă şi conştiinţă de sine, adică în domeniile fizicii, chimiei, astronomiei, în materii abstracte precum geometria şi matematica, sau în jocuri precum şahul.

În momentul în care avem de-a face cu probleme care implică Niveluri mai înalte ale Fiinţei, ne putem aştepta la divergenţă, pentru că apar elemente de libertate şi experienţă interioară.

A rezolva o problemă înseamnă a o ucide. Nimic rău dacă e vorba despre o problemă convergentă. Dar poate fi ucisă o problemă divergentă? Cel mai probabil, nu, în sensul în care nu se poate stabili "formula corectă". Răspunsul la o problemă divergentă se prefigurează atunci când perechea opuselor este redusă la neant prin transcendenţă.

Perechile de bază sunt: libertate vs. ordine şi creştere vs. decădere. O altă pereche: justiţiei vs. milă.

Justiţia este negarea milei. Mila este negarea justiţiei. Însă înţelepciunea le transcende şi uneşte contrariile.

Similar, societatea are nevoie de :
a) stabilitate şi schimbare ;
b) tradiţie şi inovaţie ;
c) interes public şi interes privat ;
d) planning şi laissez-faire ;
e) ordine şi libertate ;
f) creştere şi decădere.

Viaţa omului trebuie înţeleasă ca o succesiune de probleme divergente care trebuie înfruntate într-un fel sau altul. Aceste probleme sunt refractare la logica simplă şi discursul raţional, şi constituie aparatul care dezvoltă Omul Complet, cu facultăţi supra-logice.

Dacă scopul primordial al artei este să se adreseze senzaţiilor noastre, atunci am putea-o numi distracţie. Dacă scopul ei principal este să se adreseze voinţei noastre, atunci am putea-o numi propagandă. Nici un artist n-a întors spatele distracţiei, nici propagandei, totuşi lucrul cel mai important al artei rămâne comunicarea adevărului, făcând apel la cele mai înalte facultăţi ale omului, care sunt supraraţionale.

Arta educă despre teologie şi ontologie, şi harta vieţii, şi o înţelepciune aplicabilă în toate detaliile vieţii. Toate capodoperele sunt “despre Dumnezeu”, în sensul în care le arată oamenilor calea spre vârful muntelui.

A considera că scopul literaturii este “doar literatura”, adică poezie, imaginaţie, expresie artistică izvorâtă dintr-o aptitudine specială de a utiliza cuvinte şi tropi, înseamnă a transforma sublimul în trivial.

“Unii se ridică prin păcat, iar alţii prin virtute cad" (Shakespeare).

În mod evident, este imposibil să decizi ce este bine sau rău, drept sau greşit, virtuos sau rău, fără ideea unui scop: bun pentru ce?

'Lumea interioară’ (adică primele două câmpuri ale cunoaşterii), este lumea libertăţii. Lumea exterioară (câmpurile trei şi patru) ţine de lumea necesităţii. Toate problemele serioase ale vieţii sunt suspendate între libertate şi necesitate. Aceste probleme sunt divergente, şi NU trebuie rezolvate. Anxietatea noastră care ne împinge să le rezolvăm ţine de lipsa noastră totală de conştiinţă de sine.

“Cea mai slabă cunoaştere care poate fi obţinută în legătură cu cele mai înalte lucruri este cu mult mai vrednică de a fi dorită decât cea mai sigură cunoaştere a celor mai de jos lucruri.” (Toma d'Aquino)

În vreme ce logica se retrage, cele mai înalte facultăţi ale omului ştiu că atunci când lucrurile sunt cele mai contradictorii, absurde, dificile şi frustrante, atunci - doar atunci - viaţa are cu adevărat sens.

Adevăratul progres al omului:
a) prima lui sarcină este să înveţe de la societate şi ‘tradiţie’ şi să-şi găsească fericirea temporară în primirea de sfaturi din exterior;
b) a doua lui sarcină este să interiorizeze cunoaşterea pe care a câştigat-o, să o “individualizeze”;
c) a treia sarcină nu poate fi întreprinsă decât după ce a desăvârşit primele două : să 'moară' în raport cu sine, cu plăcerile şi aversiunile lui, cu preocupările lui egocentrice.

În raport cu aceste trei sarcini, ‘bine’ este ceea ce ajută în călătoria spre eliberare. Mi se cere 'să-mi iubesc vecinul ca pe mine însumi’, dar cum pot să-l iubesc dacă nu mă iubesc pe mine suficient de mult încât să mă îmbarc în călătoria spre eliberarea spirituală? Ca să pot să-l iubesc şi să-l ajut pe vecinul meu ca pe mine însumi, mi se cere "să-L iubesc pe Dumnezeu", adică să-mi ţin concentrată mintea neîncetat spre cele mai înalte lucruri, spre Nivelurile Fiinţei superioare celui la care mă aflu eu. Aceasta este "bunătatea".

Epilog

Oamenii caută “soluţii” la dramele lumii moderne, şi nu pricep că restaurarea societăţii trebuie să înceapă din interior şi nu dinafară. Unii preferă să creadă că rearanjări radicale ale “sistemului” ar fi suficiente pentru a salva civilizaţia. Însă din ce în ce mai mulţi oameni încep să înţeleagă că 'experimentul modern' al traiului fără religie a eşuat.

Revoluţia carteziană, cu o logică implacabilă, l-a separat pe om de Nivelurile Superioare. Omul a închis porţile Raiului şi a încercat să se limiteze la Pământ. Acum descoperă că Pământul nu este decât o stare trecătoare, care dacă nu este conectată cu Raiul, se transformă în Infern.

Arta de a trăi constă întotdeauna în a face un lucru bun dintr-un lucru prost. Numai dacă pricepem că am coborât în spaţii infernale ne putem deschide accesul spre metanoia.