Julius Evola, Révolte contre le monde moderne (notes de lecture)

Julius Evola, Révolte contre le monde moderne (notes de lecture)

Les Editions de l’Homme, Ottawa, 1972.

Introduction
Parler du « déclin de l’Occident », du « danger du matérialisme », de la « crise de la civilisation » est devenu, depuis quelque temps, un lieu commun. Ces manifestations montrent qu’on sent remuer des terres que l’on croyait solides et que les perspectives idylliques de l’« évolutionnisme » ont désormais fait leur temps.
Rien n'apparaît plus absurde que cette idée de progrès qui, avec son corollaire de la supériorité de la civilisation moderne, s'était déjà créé des alibis «positifs »en falsifiant l'histoire, en insinuant dans les esprits des mythes délétères, en proclamant sa souveraineté dans ces carrefours de l'idéologie plébéienne dont, en dernière analyse, elle est issue. Il faut être descendu bien bas pour en être arrivé à célébrer l'apothéose de la sagesse cadavérique, seul terme applicable à une sagesse qui, dans l'homme moderne, qui est le dernier homme, ne voit pas le vieil homme, le décrépit, le vaincu, l'homme crépusculaire, mais glorifie, au contraire, en lui le dominateur, le justificateur, le vraiment vivant. Il faut, en tout cas, que les modernes aient atteint un bien étrange état d'aveuglement pour avoir sérieusement pensé pouvoir tout jauger à leur aune et considérer leur civilisation comme une civilisation privilégiée, en fonction de laquelle était quasiment préordonnée, l'histoire du monde et en dehors de laquelle on ne pourrait trouver qu'obscurité, barbarie et superstition.
Les premières altérations caractéristiques à l’époque moderne surviennent entre le VIIIe et le VIe siècle av. J.C. Il convient de faire coïncider le début des temps modernes avec ce que l’on appelle les temps historiques.

Read more!

Julius Evola, Despre raţionalism (fragment)

Individualismul inerent teoriei protestante a liberului arbitru a fost legat de un alt aspect al umanismului modern: raţionalismul. Individul care a lichidat tradiţia dogmatică şi principiul autorităţii spirituale pretinzând că deţine în sine capacitatea discernământului just, se orientează progresiv spre cultul a ceea ce este în cazul lui, ca fiinţă omenească, baza oricărei judecăţi, adică raţiunea, făcând din ea măsura oricărei certitudini, adevăr şi normă. Este exact ce s-a întâmplat în Occident după Reformă. Desigur, raţionalismul exista deja în Elada (cu substituirea socratică a realităţii cu conceptul de realitate) şi în Evul mediu (cu teologia redusă la filosofie). Dar începând cu Renaşterea raţionalismul se diferenţiază, îşi asumă, în curentele sale cele mai importante, un nou caracter, din speculativ a devenit agresiv, până într-acolo încât a dat naştere enciclopedismului, criticii antireligioase şi revoluţionare.

Read more!

Julius Evola, Despre feminintatea modernă (fragment)

Emanciparea femeii trebuie fatalmente să urmeze emancipării sclavului şi glorificării omului fără castă şi tradiţie, adică paria. Într-o societate care nu mai cunoaşte nici Ascetul, nici Războinicul, într-o societate în care mâinile ultimilor aristocraţi par făcute mai mult pentru rachetele de tenis sau paharele cu cocktailuri decât pentru sabie şi sceptru, într-o societate în care tipul omului viril, când nu se identifică cu larva palidă a “intelectualului” sau a “profesorului”, cu fantoşa narcisistă a “artistului” sau cu maşinismul preocupat şi jegos al bancherului sau al politicianului, este reprezentat de boxeurul sau actorul de cinema – într-o asemenea societate era normal ca şi femeia să se revolte şi să revendice pentru sine o “personalitate” şi o libertate în sensul anarhic şi individualist al epocii actuale. Acolo unde etica tradiţională cerea bărbatului şi femeii să fie întotdeauna mai mult ei înşişi, să exprime prin trăsături întotdeauna mai îndrăzneţe ceea ce face din cineva un bărbat şi din altcineva o femeie – noua civilizaţie tinde spre nivelare, uniformizare, o stare care în realitate nu este mai mult, ci mai puţin decât individualizarea şi diferenţierea sexelor.

Ni se pare că ceea ce este o abdicare ar fi o cucerire. După secole de “sclavie”, femeia a vrut să fie liberă, să fie ea însăşi. Dar “feminismul” n-a ştiut să conceapă pentru femeie o personalitate care să nu fie o imitaţie a celei masculine, într-atâta încât aceste “revendicări” maschează o lipsă fundamentală de încredere în femeia nouă faţă de ea însăşi, neputinţa ei de a fi ceea ce este şi de a conta pentru ceea ce este: o femeie şi nu un bărbat. Printr-o fatală neînţelegere, femeia modernă a încercat sentimentul unei inferiorităţi cu totul imaginare pentru faptul că nu este decât femeie şi a considerat aproape ca o ofensă faptul de a fi tratată “doar ca femeie”. Aceasta a fost originea unei false vocaţii ratate, şi tocmai de aceea femeia a vrut să-şi ia revanşa, să-şi revendice “demnitatea”, să-şi arate “valoarea” – mergând să se măsoare cu bărbatul. Nu era vorba câtuşi de puţin, totuşi, de bărbatul autentic, ci de bărbatul-construct, de bărbatul-fantoşă al unei civilizaţii standardizate, raţionalizate, neimplicând aproape nimic cu adevărat diferenţiat şi calitativ. Într-o astfel de civilizaţie, nu mai poate fi vorba evident de chestiunea unui privilegiu legitim oarecare, iar femeile, incapabile să-şi recunoască vocaţia naturală şi s-o apere, fie şi pe planul cel mai accesibil (pentru că nicio femeie fericită sexual nu încearcă vreodată nevoia de a imita sau de a invidia bărbatul), putură cu uşurinţă să demonstreze că şi ele posedau virtual competenţele şi talentele – materiale şi intelectuale – ale celuilalt sex, care sunt, în general, necesare şi apreciate într-o societate de tip modern. Bărbatul, într-adevăr iresponsabil, a lăsat-o, şi chiar a ajutat-o, a împins-o pe femeie în stradă, în birouri, în şcoli, în uzine, în toate răscrucile contaminatoare ale societăţii şi culturii moderne. Aşa a fost făcută ultima îmbrânceală în direcţia nivelării.

Read more!

Julius Evola, Despre sclavie (fragment)

Lumea modernă, dacă a denunţat “injustiţia” regimului castelor, a stigmatizat încă şi mai mult civilizaţiile antice care au cunoscut sclavagismul, şi a considerat ca pe un merit al timpurilor noi faptul că au afirmat principiul “demnităţii umane”. Dar şi aici este vorba de pură retorică. Se uită faptul că europenii înşişi au reintrodus şi menţinut până în secolul XIX, în colonii, o formă de sclavagism adesea odioasă, pe care lumea antică n-a cunoscut-o aproape niciodată. [Trebuie notat, în rest, că în America adevărata mizerie a negrilor a început atunci când s-au găsit în situaţia de proletari dezrădăcinaţi într-o societate industrializată. Ca “sclavi”, într-un regim paternalist, se bucurau de o mult mai mare securitate economică şi de o mai mare protecţie.] Ceea ce trebuie mai degrabă subliniat este că dacă vreodată o civilizaţie a practicat sclavia la scară mare, aceasta este cu adevărat civilizaţia modernă. Nicio civilizaţie tradiţională nu a văzut vreodată mase atât de numeroase condamante la o muncă obscură, fără suflet, automatică, la o sclavie care nu are măcar contrapartida staturii impozante şi a realităţii tangibile a figurilor seniorilor, ci este impusă în mod aparent anodin de tirania factorului economic şi a structurilor absurde ale unei societăţi mai mult sau mai puţin colectivizată. Iar din faptul că viziunea modernă asupra vieţii, în materialismul ei, a răpit individului orice posibilitate de a-şi introduce în destin un element de transfigurare, de a vedea în asta un semn şi un simbol, sclavagismul de azi este cel mai lugubru şi mai disperat dintre toate pe care le-a cunoscut omenirea. Nu este deci surprinzător faptul că forţele obscure ale subversiunii mondiale au găsit în masele de sclavi moderni un instrument docil şi obtuz, adaptat la îndeplinirea scopurilor lor: acolo unde au triumfat deja, în imensele “lagăre de muncă”, vedem practicarea metodică, satanică, a aservirii fizice şi morale a omului în vederea colectivizării şi a dezrădăcinării tuturor valorilor personalităţii. (Julius Evola, Revolta împotriva lumii moderne)

Read more!

Julius Evola, Despre decăderea modernă (fragment)

Putem să facem consideraţii analoage pe tema valorii şi forţei formelor, a principiilor şi a legilor tradiţionale. Într-o ordine socială tradiţională trebuie să existe oameni în cazul cărora principiul pe care se sprijină, la diferite niveluri, diversele organizaţii, legislaţii şi instituţii, pe planul ethosului şi al ritualului, să fie cu adevărat viu, să nu fie doar o formă exterioară, ci o realizare spirituală obiectivă. Trebuie, cu alte cuvinte, ca un individ sau o elită să fie la înălţimea funcţiei “pontificale” a domnilor şi a mediatorilor forţelor de sus. Atunci, chiar cei care sunt doar capabili să se supună, care nu-şi pot asuma legea decât prin intermediul autorităţii şi a tradiţiei exterioare, înţeleg că trebuie să se supună şi că supunerea lor – aşa cum am afirmat – nu este sterilă, pentru că îi permite să ia parte efectiv la forţă şi la lumină. La fel cum la trecerea unui curent magnetic în circuitul principal se produc curenţi induşi în alte circuite distincte, dacă sunt dispuse sincron – la fel, la cei care nu urmăresc decât forma, adică ritualul, dar cu o inimă pură şi fidelă, trece invizibil ceva din măreţia, din stabilitatea şi din « soarta » care se găsesc reunite şi vii în vârful ierarhiei. Atunci tradiţia este solidă, corpul este unul şi toate părţile sale se găsesc în comuniune graţie unei legături oculte mai puternică decât contingenţele exterioare.

Read more!

Julius Evola, Despre sursele legii în societăţile tradiţionale (fragment)

La modul general, noţiunea tradiţională de lege presupune un realism transcendent. În formulările sale ariene, îndeosebi, conceptul de lege este în strâns raport cu cel de adevăr, de realitate şi de stabilitate inerente Fiinţei. În Vede, termenul rta are adesea acelaşi sens ca şi dharma şi desemnează nu doar ceea ce este ordine în lume, lumea ca ordine – κόσμος – ci de asemenea, pe un plan superior, adevărul, realitatea, acolo unde contrariul său, anrta desemnează falsul, răul, irealul. Lumea legii şi, prin consecinţă, statul, a fost deci considerată ca lumea adevărului şi a realităţii în sens eminent, adică metafizic.

Read more!