Emanciparea femeii trebuie fatalmente
să urmeze emancipării sclavului şi glorificării omului fără castă şi tradiţie,
adică paria. Într-o societate care nu mai cunoaşte nici Ascetul, nici
Războinicul, într-o societate în care mâinile ultimilor aristocraţi par făcute
mai mult pentru rachetele de tenis sau paharele cu cocktailuri decât pentru
sabie şi sceptru, într-o societate în care tipul omului viril, când nu se identifică
cu larva palidă a “intelectualului” sau a “profesorului”, cu fantoşa narcisistă
a “artistului” sau cu maşinismul preocupat şi jegos al bancherului sau al
politicianului, este reprezentat de boxeurul sau actorul de cinema – într-o
asemenea societate era normal ca şi femeia să se revolte şi să revendice pentru
sine o “personalitate” şi o libertate în sensul anarhic şi individualist al
epocii actuale. Acolo unde etica tradiţională cerea bărbatului şi femeii să fie
întotdeauna mai mult ei înşişi, să exprime prin trăsături întotdeauna mai
îndrăzneţe ceea ce face din cineva un bărbat şi din altcineva o femeie – noua civilizaţie
tinde spre nivelare, uniformizare, o stare care în realitate nu este mai mult,
ci mai puţin decât individualizarea şi diferenţierea sexelor.
Ni se pare că ceea ce este o abdicare
ar fi o cucerire. După secole de “sclavie”, femeia a vrut să fie liberă, să fie
ea însăşi. Dar “feminismul” n-a ştiut să conceapă pentru femeie o personalitate
care să nu fie o imitaţie a celei masculine, într-atâta încât aceste “revendicări”
maschează o lipsă fundamentală de încredere în femeia nouă faţă de ea însăşi,
neputinţa ei de a fi ceea ce este şi de a conta pentru ceea ce este: o femeie
şi nu un bărbat. Printr-o fatală neînţelegere, femeia modernă a încercat
sentimentul unei inferiorităţi cu totul imaginare pentru faptul că nu este
decât femeie şi a considerat aproape ca o ofensă faptul de a fi tratată “doar
ca femeie”. Aceasta a fost originea unei false vocaţii ratate, şi tocmai de
aceea femeia a vrut să-şi ia revanşa, să-şi revendice “demnitatea”, să-şi arate
“valoarea” – mergând să se măsoare cu bărbatul. Nu era vorba câtuşi de puţin,
totuşi, de bărbatul autentic, ci de bărbatul-construct, de bărbatul-fantoşă al
unei civilizaţii standardizate, raţionalizate, neimplicând aproape nimic cu
adevărat diferenţiat şi calitativ. Într-o astfel de civilizaţie, nu mai poate
fi vorba evident de chestiunea unui privilegiu legitim oarecare, iar femeile,
incapabile să-şi recunoască vocaţia naturală şi s-o apere, fie şi pe planul cel
mai accesibil (pentru că nicio femeie fericită sexual nu încearcă vreodată
nevoia de a imita sau de a invidia bărbatul), putură cu uşurinţă să demonstreze
că şi ele posedau virtual competenţele şi talentele – materiale şi intelectuale
– ale celuilalt sex, care sunt, în general, necesare şi apreciate într-o
societate de tip modern. Bărbatul, într-adevăr iresponsabil, a lăsat-o, şi
chiar a ajutat-o, a împins-o pe femeie în stradă, în birouri, în şcoli, în
uzine, în toate răscrucile contaminatoare ale societăţii şi culturii moderne.
Aşa a fost făcută ultima îmbrânceală în direcţia nivelării.
Şi acolo unde emascularea spirituală a
bărbatului modern materializat n-a restaurat tacit primatul, propriu vechilor
comunităţi ginecocratice, al femeii hetaire, arbitră a bărbaţilor abrutizaţi de
simţuri şi muncind pentru ea, rezultatul a fost degenerescenţa tipului feminin
până în caracteristicile sale somatice, atrofierea posibilităţilor sale
naturale, sufocarea interiorităţii ei specifice. De unde tipul băieţoaicei,
tânăra vidată, incapabilă de orice elan în afara ei însăşi, incapabilă chiar,
până la urmă, de senzualitate şi de păcat, căci, pentru femeia modernă, chiar
promisiunile dragostei fizice prezintă adesea mai puţină atracţie decât cultul
narcisist al propriului corp, decât să se arate îmbrăcată sau cât mai puţin
îmbrăcată posibil, mai puţină atracţie decât antrenamentul fizic, dansul,
sportul, banii, etc. Europa cunoştea deja prea puţin puritatea ofrandei,
fidelitatea care dă totul şi nu cere nimic, dragostea care este suficient de
puternică pentru a nu avea nevoie să fie exclusivă. În afara unei fidelităţi
pur conformiste şi burgheze, dragostea pe care Europa o avusese era cea care nu
permite iubitului să nu iubească. Or, atunci când femeia, pentru a i se
consacra, pretinde unui bărbat să-i aparţină corp şi suflet, nu numai că şi-a “umanizat”
şi sărăcit ofranda, dar mai ales a început să trădeze esenţa pură a feminităţii
pentru a adopta, şi în această privinţă, un mod de a fi propriu naturii masculine
– şi din specia cea mai josnică: posesiunea, dreptul asupra altuia şi orgoliul
Eului. Restul a urmat, ca în orice cădere, după legea acceleraţiei.
Într-adevăr, femeia care pretinde să-l păstreze pe bărbat pentru ea însăşi
sfârşeşte prin a dori să posede mai mult de unul singur. Într-o fază
ulterioară, egocentrismul ei crescând, nu vor mai fi doar bărbaţii cei care o
vor interesa, ci duar ceea ce ei pot să-i ofere pentru a-şi satisface plăcerea
sau vanitatea. Ca epilog, corupţia şi superficialitatea, sau o viaţă practică
şi exteriorizată de tip masculin care denaturează femeia şi o aruncă în fosa
masculină a muncii, a câştigului, a activităţii practice paroxistice şi chiar a
politicii. (Julius Evola, Revolta împotriva lumii moderne)
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire