Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica (note de lectura)

Editura Apologeticum, 2004. Traducere Pr. D. Fecioru
Capitolul I. Dumnezeirea este necuprinsă de minte. Nu trebuie să căutăm şi să ne interesăm de cele ce nu ni s-au predat de sfinţii profeţi, apostoli şi evanghelişti
Dumnezeirea este inefabilă şi incomprehensibilă.
Cunoştinţa existenţei lui Dumnezeu o au toţi oamenii.

Capitolul II. Despre cele exprimabile şi inexprimabile. Despre cele cognoscibile şi necognoscibile
Dumnezeu este fără de început, fără de sfârşit, veşnic, pururea dăinuitor, nezidit, neschimbat, neprefăcut, simplu, ne-compus, necorporal, nevăzut, impalpabil, necircumscris, infinit, incomprehensibil, indefinit, insesizabil, bun, drept, creatorul tuturor făpturilor, atotputernic, atotstăpînitor, atoatevăzător, atoatepurtător de grijă, stăpânitor şi judecător.
Dumnezeu este o singură fiinţă.
Dumnezeu este cunoscut în trei ipostaze: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt diferă doar prin: nenaştere, naştere şi purcedere.
Fiul este Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit.

Read more!

John Chrysostom Médaille, Spre o piaţă cu adevărat liberă (note de lectura)

Editura Logos, 2012. Traducere de Irina Bazon.

Capitolul I. Ce se ascunde sub un nume

- această carte este o încercare de a corecta erorile din domeniul economic;

O gândire corectă este cea care încadrează adevărul în ierarhii adevărate.

Economiştii, pentru a face economia să funcţioneze precum fizica, au redus omul la statutul de obiect într-o lume de obiecte.

- reducerea omului la homo oeconomicus;

- economia a fost separată de chestiunea etică;

- metodologia adecvată a ştiinţei economice nu îşi poate avea originea într-o ştiinţă fizică; economia trebuie să fie o ştiinţaumană, şi să fie bazată pe dreptate;

- 90% dintre economişti nu pot anticipa nicio criză economică => ştiinţa economică actuală nu poate descrie adecvat economia, nu-i poate prevedea nici cursul, iar regulile trasate de ea sunt de natură să agraveze problemele;

- distributismul nu este decât redescoperirea unei perspective mai vechi asupra economiei;

- distributiştii nu reuşesc să aducă argumente solide în termeni economici şi tind să se limiteze la argumentele morale.

Read more!

Denis de Rougemont, Les Méfaits de l’Instruction publique (note de lectura)

Eureka, Lausanne, 1929

Définition du naïf dans le monde moderne: individu qui soutient des idées qui ne rapportent rien.

L’esprit démocratique est un « attentat à l’intégrité humaine ».

Cette critique rencontrera des réponses de type:

A. on ne peut pas aller contre l’époque, vous êtes un pauvre utopiste, etc.

B. vous êtes un rétrograde, un infâme réactionnaire, etc.

1. Mes prisons

Deux angoisses dominent l’enfance: les séances chez le dentiste et l’horaire des leçons.

La phrase sacrée: « Il faut que tous fassent la même chose ici! »

Il faut que tous les hommes être égaux en tout pour que la démocratie prospère et étende ses conquêtes.

L’école publique brise les ressorts de la révolte et de la libération d’une personnalité: l’imagination, le sens de l’arbitraire et le sens de la relativité des décrets humains. Elle apporte en échange le conformisme.

Read more!

Georges Vallin, La perspective métaphysique (fragment)

Intelectualismul eckhartian este un exemplu deosebit de semnificativ, pentru că se integrează într-o tradiţie religioasă unde formulările exoterice îmbracă un contur dogmatic şi non-raţional cu atât mai acuzat cu cât ele privesc tocmai aspectele divinului care depăşesc limitările mentalităţii religioase. Dogmele Trinităţii şi Încarnării Verbului sunt perfect străine, nu doar speculaţiei raţionale, ci mentalităţii omului religios ca atare: violentele reacţii ale exoterismului iudaic sau islamic se întâlnesc în această privinţă cu cele ale agnosticismului raţionalist. Formularea dogmatică se revelează îndeobşte prin excluderea sistematică a unui aspect al realului în favoarea altuia: acesta este cazul dogmatismului ontoteologiei “raţionale” a unui Aristotel sau a unui Sfânt Toma, sau chiar a oricărui alt sistem filosofic în general. Dogmatismul inerent teologiei “revelate” sau “dogmatice” a religiei creştine ţine mai degrabă de afirmaţia explicită a coexistenţei aspectelor contradictorii. O coexistenţă analoagă exista deja la nivelul ontoteologiei “raţionale”, dar fără să fi fost explicit simţită şi afirmată ca atare: teologul nu are de exemplu conştiinţa contradicţiei care există în afirmarea simplităţii absolute a unui Dumnezeu care nu este decât Cauză primă. Pe planul teologiei revelate, coexistenţa contrariile devine concomitent masivă şi explicită: Trinitatea Persoanelor divine este afirmată alături de Infinita simplitate şi de unitatea Esenţei divine. Cu alte cuvinte, “Revelaţia” afirmă explicit că există o adevărată multiplicitate în inima însăşi a Absolutului. Pe de altă parte, intuiţia metafizică este axată pe acelaşi adevăr, însă în virtutea evidenţei pe care am încercat s-o descriem: Dumnezeu cauză primă nu este deloc Cauză de sine: el este etern izvorât din Atotputerea Unului, adică de Materia inteligibilă. Am văzut cum antinomismul şi apofatismul încearcă să formuleze evidenţa acestei coincidenţe a contrariilor. Pe planul “exoterizării” dogmatice a acestor “adevăruri revelate”, ceea ce era aici coincidenţă nu poate apărea şi nu poate fi explicit afirmată decât cu titlul de coexistenţă contradictorie; unitatea abstractă a esenţei şi multiplicitatea “persoanelor”. Contradicţia nerezolvată, şi prin aceasta chiar “misterioasă”, ţine de faptul că Unitatea este aici afirmată pe planul “afirmativ” al Cauzalităţii divine sau de Transcendenţa abstractă a Absolutului. În perspectiva metafizică, nu există contradicţie masivă între unitatea Esenţei şi Trinitatea “Persoanelor” [1]: Unitatea absolut transcendentă a Unului este concomitent Unitate şi Trinitate, în măsura în care Infinitudinea riguroasă a Absolutului nu poate să nu se exprime în multiplicitatea inerentă altor “ipostaze”. Acestea sunt totuşi “consubstanţiale” Unului, în măsura în care ele nu sunt diferite de el, fiindcă doar Unul este cu adevărat. Dar pe de altă parte, ele nu sunt identice cu El, în chiar măsura în care trebuie afirmat că “Nefiinţa” este într-un anumit fel. Atunci când Eckhart afirmă că “Dumnezeirea” este deasupra Trinităţii, face aluzie la necesitatea de a depăşi limitările ontoteologiei medievale: dar de fapt Unitatea Unului poate fi descrisă concomitent ca fiind Una şi Trinitate, după cum este receptată în momentul apofatic sau în momentul “antinomic” de către intuiţia intelectuală. Dogma trinitară privită în profunzimea şi universalitatea semnificaţiei sale metafizice devine astfel “inteligibilă” fără a înceta mai puţin să vizeze “supranaturalul” şi să îmbrace un aspect de “mister”. Dar o inteligenţă despuiată de limitările sale dogmatice ajunge în profunzimile acestui mister inteligibil. La fel se petrece şi în ceea ce priveşte unirea finitului cu infinitul care, pentru intelectualismul pasional şi dogmatic al lui Kierkegaard, era nu doar un paradox, ci un scandal.

[1] Apofatismul teologiei Bisericii Ortodoxe, care este corelativ distincţiei dintre Esenţa şi Energiile divine, atenuează considerabil aparenţa de contradicţie masivă pe care o îmbracă formularea tomistă sau “luterană” a teologiei dogmatice.

Read more!

Itzchak Weismann, Sufi Brotherhoods in Syria and Israel – A Contemporary Overview (full text)

In the geographical area of Syria, as in other parts of the Muslim world, Sufism found itself during the twentieth century under increasing attack. Though accustomed to strictures against their theosophical meditations and popular-ecstatic practices, with the advent of modernity Sufis had to contend with challenges of an altogether different magnitude. These derived not only from the direct impact of the West with its rationalist mode of thinking, but, even more so, from the growing intervention of a secularized State and the concomitant antagonism of a rising Islamic fundamentalism. Under such circumstances, many Sufi brotherhoods declined; yet others were able to develop a variety of strategies from within their divergent traditions to survive, adapt, and at times even thrive. Since the 1980s, with the turn of Muslim governments against the radical upsurge, and the general rise of interest in “Oriental” mysticism in the West, there has been a marked revival in Sufi activities. [1]

This paper focuses on the current manifestations of Sufism and Sufi brotherhoods in the states of Syria and Israel, with occasional references to Lebanon and Jordan. Although subjected to increasingly differentiated socioeconomic and political processes since the later part of the Ottoman period, Sufis in three of the four countries share in a basic situation of living under non-Sunni governments. In Syria, the sectarian-based authoritarian Ba‘th regime, in power since 1963, has been generally hostile toward independent Sufi activity, the more so during the Islamic uprising that culminated in Hamah in 1982. The same regime imposed itself on the Christian-Maronite-dominated political system in Lebanon following the outbreak of civil war in 1976. In the Jewish State of Israel such activity had been almost eliminated by the disruption of the War in 1948, but partly revived after the renewal of contacts with the Palestinians of the West Bank and Gaza in the wake of the 1967 War. Rather than an exhaustive survey, my aim in this paper is to analyze the various ways by which different Sufi brotherhoods in Syria and Israel have responded to the challenges of modernity in general, and to the peculiar political circumstances in which they live in particular.

Read more!

Marco Pallis, On Crossing Religious Frontiers (note de lectura)

In previous ages, contacts between different religions partook of an “accidental” character.

The attitude of the religions that have sprung from the Semitic stem is to exclude the possibility of others spirituality. For the Indian traditions, a plurality of spiritual paths is taken for granted.

The Eastern openness of mind does not indicate any kind of doctrinal laxity. This attitude of practical tolerance is an expression of traditional orthodoxy, not of its absence.

For the modern man, the idea of religious toleration goes hand in hand with a religious indifference, which is not a gain.

There is a relationship uniting form as such to the formless Truth.

Read more!

Annemarie Schimmel, Abol Hosein Nuri: Alquibla de las luces

Entre los grandes maestros sufíes de Bagdad, la mayoría de ellos de origen persa, Abol Hosein Nuri ocupa un lugar especial. Conocido por la mayoría de los lectores por sus posturas en controversia con Abo′l-Qāsem Ŷoneid (m. 298/910), Nuri fue una de las figuras más atrayentes de la segunda mitad del siglo IX. Su nombre era Ahmad ibn Mohammad al-Baqawi, y era originario del Jorāsān [1]. Nació alrededor de 226/840 (pues llegó a conocer a Zolnun, fallecido en 245/859), y entre los sufíes se enmarca en la “segunda clase mística” (tabaqa). Pasó la mayor parte de su vida en Bagdad, aunque vivió al parecer también algún tiempo en Raqqa donde, según Ansāri (1968, p.158), estuvo sin hablar con nadie durante todo un año. “El atraído por la Unidad… la alquibla de las luces”, como le llamó ′Attār en su Tazkerāt al-awliyā, falleció en Bagdad en el año 295/907.

Read more!

William S. Lind, Andrei Dîrlău, Irina Bazon (coord.), Corectitudinea politică (note de lectură)

Subtitlu: “Religia” marxistă a Noii Ordini Mondiale

Editura Rost, Bucureşti, 2015.

Cuvânt-înainte (de Claudiu Târziu)

Corectitudinea politică este o ideologie: marxismul cultural. Vizează schimbarea mentalităţilor şi a comportamentelor. Şi-a propus să dărâme lumea întemeiată pe tradiţie.

Se redefineşte normalitatea cu ajutorul noii limbi. Se interzic anumite cuvinte, alte cuvinte devin normă. Se minte asupra realităţii, pretinzându-se că astfel se înlătură discriminarea.

Se “normalizează” homosexualitatea.

Neomarxiştii (începând cu Şcoala de la Frankfurt) au înţeles că războiul pentru o Nouă Ordine Mondială este în primul rând unul cultural.

Utopia corectitudinii politice are pretenţia de a deveni “religia” Noii Ordini Mondiale.

Read more!

Carlos del Tilo, La letra y el espíritu (fragmento)

Capítulo de "El libro de Adán: Textos y comentarios sobre las tradiciones hebrea, cristiana e islámica" (Arola Editors, Tarragona 2002).

La letra mata, mas el espíritu [el soplo] vivifica. (II Corintios 3, 6 )

1. Introducción

¿Qué es la letra? Lo que se traduce por ‘letra’ en el texto griego del Nuevo Testamento corresponde a la palabra gramma, que significa ‘carácter grabado’, ‘carácter de escritura’, ‘texto escrito’; de graphein ‘escribir’. (1) «La letra» es, por lo tanto, el texto escrito compuesto de palabras, que, a su vez, lo están de caracteres o letras. Así, nos puede tentar la idea de comprender esta frase de san Pablo en el sentido de que, si «la letra mata», ésta nos es inútil e incluso perjudicial, y que se la debe rechazar para buscar sólo «el espíritu que vivifica».

Si nos situamos en la mentalidad de la primitiva Iglesia cristiana, vemos que la letra representaba y designaba el texto del Antiguo Testamento, o sea, la Torah de Moisés y los libros de los profetas de Israel. Es, pues, la totalidad de la tradición judía la que aquí está en juego, debido a una época en que la revelación aportada por el Evangelio de Jesucristo se extendió por el mundo grecorromano, es decir, el mundo de los gentiles, extraño por completo al mundo de los hebreos. Esas gentes estaban dispuestas, por naturaleza, a abandonar y rechazar las Escrituras hebraicas, cosa que hicieron algunas sectas cristianas primitivas: debía bastar el espíritu aportado por el Evangelio, literalmente ‘buena nueva’.

Read more!

Eric Wynants, The Church's War on the Cathars (full text)

During the eleventh and twelfth centuries, the region known as the Languedoc, spreading approximately southward from the Loire to the Pyrenees down into Arragon and eastward to the Rhone, became the most highly civilized area of Western Europe. Its fertile soil and pleasant climate provided the means for a leisurely life. The Rhone and the Garonne were notable routes of communication and the passage of many Crusaders on their way to the East gave an immense stimulus to trade. Above all the Moslem conquest of Spain had brought the influence of Arabic culture. The larger cities had schools of medicine, mathematics and astrology where Arabian scholarship was imparted. Jews were not debarred from public life and were highly respected as doctors and teachers. The Catholic Church no longer held the monopoly of knowledge; and were gradually losing their power hold in the Languedoc.

The wealth of the monastic orders and the intolerance of the bishops roused the contempt of the nobles who accused them of self-indulgence and lack of interest in the poor. The common priests,
through the neglect of their superiors, had fallen into discredit on account of their poverty and illiteracy. Very different was the behaviour of the Cathars. Their eloquence in presenting their
beliefs and their untiring care for all in need of help won the devotion of both nobles and common people. They became known by the name of bons hommes. When the leaders of the Catholic Church
realized how widely the movement had spread, it was already too late to stem the tide.

Read more!

Frithjof Schuon, The Play of Masks (note de lectură)

We live in a world wherein the abuse of intelligence replaces wisdom.

Prerogatives of the Human State

Prerogatives:

- total intelligence: to know the Truth;

- free will: to will the Good;

- sentiment capable of disinterestedness: to love the Beautiful.

The effects of the “Fall” weaken the prerogatives of human nature, but they cannot abolish them without abolishing man himself.

Every man is endowed with “religious instinct”.

The Truth:

- horizontally – the cosmic (phenomenal) order;

- vertically – the metaphisical (principial) order;

The Good:

- practical, secondary, contingent;

- spiritual, essential, absolute.

The Beauty:

- outward;

- sacred art, traditional crafts.

Read more!

Simone Weil, La condition ouvrière (note de lectură)

Paris, Gallimard, 1951, Collection Idées

Trois lettres à Mme Albertine Thévenon (1934-1935)

On dégrade l’inexprimable à vouloir l’exprimer.

« Seulement, quand je pense que les grands chefs bolcheviks prétendaient créer une classe ouvrière libre et qu’aucun d’eux – Trotsky sûrement pas, Lénine je ne crois pas non plus – n’avait sans doute mis le pied dans une usine et par suite n’avait la plus faible idée des conditions réelles qui déterminent la servitute ou la liberté pour les ouvriers – la politique m’apparaît comme une sinistre rigolade. » (p. 14)

Elle est « un professeur agrégé » en vadrouille dans la classe ouvrière.

« Il y a deux facteurs, dans cet esclavage : la vitesse et les ordres. La vitesse : pour « y arriver » il faut répéter mouvement après mouvement à une cadence qui, étant plus rapide que la pensée, interdit de laisser cours non seulement à la réflexion, mais même à la rêverie. Il faut, en se mettant devant sa machine, tuer son âme pour 8 heures par jour, sa pensée, ses sentiments, tout. Est-on irrité, triste ou dégoûté, il faut ravaler, refouler tout au fond de soi, irritation, tristesse ou dégoût : ils ralentiraient la  cadence. Et la joie de même. Les ordres : depuis qu'on pointe en entrant jusqu'à ce qu'on pointe en sortant, on peut à chaque moment recevoir n'importe quel ordre. Et toujours il faut se taire et obéir. L'ordre peut être pénible ou dangereux à exécuter, ou même inexécutable ; ou bien deux chefs donner des ordres contradictoires ; ça ne fait rien : se taire et plier. Adresser la parole à un chef – même pour une chose indispensable – c'est toujours, même si c'est un brave type (même les braves types ont des moments d'humeur) s'exposer à se faire rabrouer ; et quand ça arrive, il faut encore se taire. Quant à ses propres accès d'énervement et de mauvaise humeur, il faut les ravaler ; ils ne peuvent se traduire ni en paroles ni en gestes, car les gestes sont à chaque instant déterminés par le travail. Cette situation fait que la pensée se recroqueville, se rétracte, comme la chair se rétracte devant un bistouri. On ne peut pas être « conscient ». (p. 18)

Read more!

François Chénique, Eléments de logique classique (note de lectura) - I

Première édition: Dunod-Bordas, 1975. Edition consultée: L’Harmattan, 2006.

Introduction: Faut-il étudier la logique classique?

La logique est simplement l’art de bien penser, de bien juger et de bien raisonner.

Les langages naturels utilisent une certaine logique naturelle. La logique classique est une réflexion systématique de la logique naturelle.

Pendant plus de vingt sièvles, la logique classique a été l’instrument de toute science, la propédeutique de tout savoir.

Première partie. Histoire de la logique classique

La logique classique est rattachée à Aristote, dont le Moyen Age a reçu l’enseignement par l’intermédiaire des commentateurs arabes.

L’Antiquité grecque a produit aussi la logique stoïcienne.

L’Inde classique a construit une logique très originale.

Read more!

Anonim, Pelerinul rus. Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus (note de lectură)

Traducere din limba rusă: Arhimandrit Paulin Lecca. Editura Sofia, Bucureşti, 2002.

Povestirea întâi

“Rugaţi-vă neîncetat!” (1 Tesaloniceni 5, 17)

Mintea poate fi “adâncită în Dumnezeu”, fără să se risipească, “rugându-se neîncetat”.

Învaţă să agoniseşti mai întâi rugăciunea, şi vei împlini uşor faptele bune.

“Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”

Este necesar un duhovnic: “fără cercetarea povăţuitorului nu e bine să te îndeletniceşti cu lucrarea lăuntrică şi nicidecum nu poţi spori.” (p. 15)

Întâlnirea cu duhovnicul care îl învaţă să se roage.

Pericolul “lăcomiei duhovniceşti”.

Trei mii de invocaţii, apoi şase mii de invocaţii, mai apoi doisprezece mii. Apoi nenumărate.

Despre rugăciunea inimii, în Filocalia (volumul VIII al ediţiei româneşti).

“De atunci călătoresc săvârşind neîncetat rugăciunea lui Iisus, lucrul cel mai de preţ şi mai mângâietor din tot ce am pe lume. Uneori merg până la şaptezeci de verste pe zi, dar nu simt că merg, ci simt numai rugăciunea. Când mă pătrunde frigul puternic, spun mai cu stăruinţă rugăciunea şi degrabă mă încălzesc. Dacă mă biruie foamea, chem mai des Numele lui Iisus Hristos şi nu mai am nevoie să mănânc. Când mă îmbolnăvesc sau mă dor picioarele sau spatele, iau aminte la rugăciune şi nu mai simt durerea. Dacă mă supără cineva, e destul să-mi aduc aminte de mângâierea rugăciunii lui Iisus, pentru ca jignirea şi supărarea să treacă şi să fie toate uitate.” (p. 21)

Rugăciunea lui Iisus este întovărăşită de o mare veselie.

Moartea duhovnicului.

Read more!

Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste (note de lectură)

Humanitas, Bucureşti, 2012.

Introducere

Adevărul ca poveste

Faţă de argumentaţia logică, povestea are viaţă.

Povestea e mai uşor de înţeles pentru cei fără deprinderi filosofice, dar mai greu de epuizat.

Filosofia nu este grea, dimpotrivă, viaţa în complexitatea ei dinamică este mult mai dificil de înţeles, în vreme ce gândirea recurge inevitabil la un număr enorm de simplificări.

Povestea este, faţă de argumentul logic, ceea ce este imaginea faţă de concept.

Iisus Hristos are de vorbit despre lucruri inevidente dinaintea unui auditoriu pestriţ, neşcolit, are de oferit ajutor, fără să cadă în reţetă şi abuz doctrinar, şi are de dat nu doar materie de reflecţie, ci şi motivaţie de viaţă, suport existenţial.

Iisus Hristos atacă frontal ispita ideologiei şi reuşeşte să se ţină deoparte de orice “sedentarism” instituţional.

Read more!

Neil Postman, The End of Education (note de lectură)

Redefining the Value of School

Vintage Books, A Division of Random House, Inc., New York, 1996.

Education is not the same thing as schooling. In fact, not much of our education takes place in school.

Poverty teaches hopelessness. Politics teaches cynicism. Television teaches consumerism. But not always.

Schooling can be about how to make a life, which is quite different from how to make a living.

Most of the questions about schooling are as if we are a nation of technicians, consumed by our expertise in how something should be done, afraid or incapable of thinking about why.

Part I.

1. The Necessity of Gods

There are two problems to solve in order to conduct the schooling:

a) an engineering problem (the problem of the means – where and when things will be done; how learning is supposed to occur);

b) a metaphysical one (a reason to learn). Not a motivation, but a reason, somwhat abstract, not at all easy to describe. “For school to make sense, the young, their parents, and their teachers must have a god to serve, or, even better, several gods. If they have none, school is pointless.” (p. 5)

There is no surer way to bring an end to schooling than for it to have no end.

The author uses the word narrative as a synonym for god, with a small g.

We need a narrative that tells of origins and envisions a future, a story that construct ideals, prescribes rules of conduct, provides a source of authority, and gives a sense of continuity and purpose.

Our genious as humans lies in our capacity to make meaning through the creation of narratives that give point to our labour, exalt our history, elucidate the present, and give direction to our future.

We can call these narratives: myth, illusions, ideology.

“Without a narrative, life has no meaning. Without meaning, learning has no purpose. Without a purpose, schools are houses of detention, not attention.” (p. 6)

The most comprehensive narratives: the Old Testament, the New Testament, the Koran, the Bhagavad-Gita.

Read more!

Henri Roorda, Le pédagogue n’aime pas les enfants (note de lectura)

Edité par le Bourlapapey, bibliothèque numérique romande, www.ebooks-bnr.com

... ils n’en meurent pas

La réalité est que la vie peut continuer dans des conditions très défavorables. Le problème avec une école très peu satisfaisante est qu’aucun élève n’en meurt. “Il faut le reconnaître, quelles qu’aient été les fautes commises par nos éducateurs, nous n’en sommes pas morts. Nous sommes encore là. On nous compte lorsqu’on fait le recensement annuel de la population. Et, ça, c’est énorme!” (p. 3)

L’Ecole décharge les parents, cinq, six ou sept heures par jour, du soin de surveiller leur progéniture.

Les écoles jouissent de l’adhésion muette et distraite de nombreux citoyens.

L’Ecole forme le jugement de ceux qui pourraient plus tard la juger.

Thèse de l’ouvrage: “Je me propose de montrer que les écoles d’aujourd’hui sont mauvaises, et qu’on pourra les améliorer beaucoup dès qu’on le voudra réellement.” (p. 5)

Dans quelle direction devrait agir le pédagogue, quant à l’action sur la mentalité humaine?

Chez ceux qui portent le nom d’éducateur, un certain idéalisme est de rigueur: ils doivent croire en un Mieux réalisable, en un perfectionnement possible de l’être humain.

Read more!

Oscar Freire, Antinomias del Lenguaje moderno

El término "antinomia" del griego antinomía (contra la ley), mas allá de su relativa legitimidad tardía del sentido de contradicción entre dos hipótesis o principios, se remonta originalmente al conflicto introducido en la palabra que se aplica a los objetos para denotar sus esencias o cualidades reales. Dicho conflicto, evidentemente, ha derivado, dentro del proceso cultural occidental en las diversas antilogías que siempre subyacen en todo carácter de anomalía o nominalismo que se atribuye a la palabra en el acto de nombrar las cosas.

De dicha circunstancia, en relación a los correspondientes fijativos mentales que se han venido sucediendo, el racionalismo es el que mayor influencia ha obrado, particularmente, al convalidar la contradicción entre dos proposiciones que se reconocen igualmente demostrativas y que se excluyen mutuamente, es decir que, a pesar de ser contradictorias, cada una de ellas puede ser similarmente demostrada de un modo persuasivo y convincente por medio de la razón.

Tales planteamientos de la razón formalista han generado la entronización de diversas teorías como, por ejemplo, el famoso caso de las paradojas kantianas en donde el enunciados de sus cuatro tesis con sus correspondientes antítesis desembocan en la dubitación o duda racional y por ende en los consabidos aporemas, cuyos falsos apriorismos, en un carácter metódico de aproximaciones sucesivas, se hallan casi totalmente alejados de toda exposición con probabilidades metafísicas o de una demostración de pluralidad de sentidos, tal como ello se entiende de los cánones inherentes a las doctrinas y a las ciencias tradicionales.

Read more!

Obispo San Ignacio Brianchanivov, De la Oración y del Combate Espiritual

Los frutos de la oración incesante.

Es por la oración que el asceta alcanza una pobreza espiritual auténtica. Aprendiendo a pedir sin cesar la ayuda de Dios, pierde poco a poco su confianza en si mismo. Si hace algo con éxito, no ve allí su propio logro, sino que lo atribuye a la misericordia divina que implora sin cesar. La oración incesante lleva a la adquisición de la fe, pues aquél que ora continuamente comienza gradualmente a sentir la presencia de Dios. Ese sentimiento se desarrolla poco a poco, de tal modo que el ojo espiritual llega a reconocer a Dios en su Providencia mejor de lo que el ojo natural ve los objetos materiales; y entonces el corazón conoce la presencia de Dios por una experiencia inmediata. Aquél que ha visto a Dios por una experiencia inmediata. Aquel que ha visto a Dios de esta manera y ha sentido así su presencia, no puede dejar de creer en él con una fe viviente que se manifestará en sus actos.

La oración incesante vence al mal mediante la esperanza en Dios; conduce al hombre a una santa simplicidad, separando su intelecto del hábito de dispersarse en pensamientos distintos y hacer planes sobre si mismo y sobre su prójimo, y manteniéndolo siempre en una pobreza y una humildad de pensamientos. Es en esto que consiste la formación del hombre de oración. Aquel que ora sin cesar pierde gradualmente el hábito de dejar vagar sus pensamientos, de estar distraído, de estar colmado de vanas preocupaciones, y cuanto más profundamente se arraiga en el alma ese impulso hacia la santidad y hacia la humildad, más se pierden los hábitos precedentes. Finalmente, llega ser como un niño, tal como lo recomienda Cristo en el Evangelio; llega a ser loco por amor de Cristo, es decir, pierde la falsa sabiduría del mundo y recibe de Dios una inteligencia espiritual.

Read more!

Francisco García Bazán, La presencia de René Guénon en Mircea Eliade y Carl Schmitt (fragment)

Al final de mi libro en colaboración René Guénon y la tradición viviente (1985), apuntaba algunos rasgos sobre la influencia de René Guénon en una diversidad de estudiosos contemporáneos. Alli escribí:

«El mundo de habla española, por su parte, se abre velozmente en los últimos decenios a la gravitación guenoniana. Hemos de reconocer que la Argentina, en este sentido, no sólo ha jugado un papel preponderante, sino que incluso fue oportunamente una verdadera precursora de este florecimiento del pensamiento de Guénon [en la geografía hispana].

Ya en 1945 se publicó en Buenos Aires la Introducción general al estudio de las doctrinas hindúes y la crítica periodística porteña recibió favorablemente la novedad de [la presencia] de un credo de inspiración tradicionalista [en la cultura francesa]. A esta traducción siguieron en años sucesivos: El teosofismo (1954), con varias ediciones, La crisis del mundo moderno (1967), Símbolos fundamentales de la ciencia sagrada (1969 y El esoterismo de Dante (1976). Mucho más reciente, [por el contrario], es el interés de los españoles por nuestro autor. Pero aunque la traducción de la primera de las obras citadas es de la década del 40, la evidencia de una lectura y conocimiento del autor francés ya se reflejó con anterioridad en individuos y grupos de intelectuales argentinos.

Read more!