José Ortega y Gasset, Spania nevertebrată. Schiţă de reflecţii istorice (note de lectura)

Autorul acestor note este Silviu Man.

(prima ediţie : España Invertebrada, 1921. Trad. rom. : Sorin Mărculescu, Humanitas, 1997)


În înţelegerea realităţii sociale factorul decisiv este perspectiva, valoarea atribuită fiecărui element în cadrul ansamblului.

Când pui în evidenţă un fapt ca specific condiţiei spaniole, nu lipseşte niciodată un isteţ care să citeze alt fapt asemănător petrecut în Franţa, în Anglia, în Germania, fără a lua seama că ceea ce pui în evidenţă nu este faptul în sine, ci ponderea şi rangul lui în cadrul anatomiei naţionale.

Ideea că războaiele extenuează este o eroare ce provine din alta, pe cât de nejustificată, pe-atât de răspândită. Printr-o capricioasă decizie a minţilor, s-a ajuns să se creadă că războaiele sunt un fapt anormal în biologia umană, în vreme ce istoria le prezintă în toate paginile sale ca pe un lucru nu mai puţin normal, dar poate chiar mai normal decât pacea. Războiul produce oboseală, dar nu extenuează : este o funcţie naturală a organismului omenesc, în vederea căruia acesta este înzestrat. Uzurile pe care le pricinuieşte sunt repede compensate cu ajutorul forţei de autoreglare ce acţionează în toate fenomenele vitale.

După judecata mea, simptomul cel mai elocvent al ceasului actual este absenţa, în întreaga Europă, a unei iluzii orientate către mâine. […] În Europa azi nu se doreşte. Nu există nici o recoltă de apetituri. [...] Dorinţa, secreţie aleasă a oricărui spirit sănătos, e primul lucru care se veştejeşte pe măsură ce viaţa intră în declin.

[Ortega] e pur şi simplu unui om căruia viaţa îi fuge. Ce să facă? Scrie paginile acestea, pe care le oferă acum în a patra ediţie tuturor celor înzestraţi cu insolita capacitate de a se simţi, în plină sănătate, agonizanţi şi, tocmai de aceea, mereu dispuşi să renască.


Partea întâi – PARTICULARISM ŞI ACŢIUNE DIRECTĂ

Am înţeles sau explicat un fenomen când i-am descoperit expresia foronomică, formula de mişcare.

Încorporarea istorică [a unei naţiuni] nu este dilatarea unui nucleu iniţial.

Este necesar să ne obişnuim a înţelege orice unitate naţională nu ca pe o coexistenţă internă, ci ca pe un sistem dinamic.

Regret nespus că nu coincid cu pacifismul contemporan în antipatia lui faţă de forţă; fără ea nu ar fi existat nimic din tot ce ne interesează mai mult din trecut, iar dacă o vom exclude din viitor, nu ne vom putea imagina decât o umanitate haotică.
În comparaţie cu înspăimântătorul han [Genghis-Han], care nu ştie nici să citească, nici să scruie, care ignoră toate religiile şi habar nu are de nici o idee, Alexandru, Cezar, Napoleon sunt propagandişti ai Armatei Salvării. Dar imperiul tătar durează cât viaţa făurarului care l-a înjghebat cu fierul sabiei sale; opera lui Cezar, în schimb, a durat veacuri şi s-a repercutat în milenii.

În orice încorporare autentică, forţa are un caracter subordonat. Puterea cu adevărat substanţială care impulsionează şi alimentează procesul este întotdeauna o dogmă naţională, un proiect sugestiv de viaţă în comun.

Nu ziua de ieri, trecutul, mijloacele tradiţionale constituie factorul decisiv pentru ca o naţiune să existe. Eroarea aceasta provine, după cum am arătat, din încercarea de a căuta în familie, în comunitatea nativă, anterioară, ancestrală, pe scurt în trecut, originea Statului. Naţiunile se formează şi trăiesc din existenţa unui program pentru mâine.

Ea [forţa armelor] a fost prezentată ca pe ceva subuman şi ca un relict descalificant al animalităţii reziduale din om. S-a făcut din forţă contrariul spiritului sau, cel mult, o manifestare spirituală de tip inferior.

Militarul este oarecum războinicul deformat de individualism.

Forţa armelor nu este forţă brută, ci forţă spirituală.

Dacă o rasă nu se simte dezonorată în ochii săi de incompetenţa şi demoralizarea organismului său războinic, înseamnă că este profund bolnavă şi incapabilă să-şi mai menţină locul pe planetă.

Pentru a înţelege bine un lucru trebuie să intri în ritmul lui. Altfel, melodia existenţei sale nu izbuteşte să se articuleze în percepţia noastră şi se descompune într-o succesiune de sunete inconexe şi lipsite de sens. […] Dacă vrem să pătrundem în intimitatea a ceva sau a cuiva, să-i luăm mai întâi pulsul melodiei vitale şi, potrivit exigenţelor, să galopăm o vreme alături de el sau să ne ritmăm inima după dânsul.

Lamentaţia bolnavului nu este numele bolii de care suferă.

De multă vreme, de foarte multe secole, Puterea publică pretinde ca noi, spaniolii, să existăm doar pentru ca ea să poată exista în mod plăcut.

Nu e necesar şi nici important ca părţile unui întreg social să coincidă în dorinţele şi ideile lor; necesar şi important este ca fiecare să le cunoască şi oarecum să le trăiască pe cele ale celorlalţi.

Spania este azi, mai curând decât o naţiune, o serie de compartimente etanşe.

Particularismul este acea stare de spirit în care credem că nu avem de ce să ţinem seama de ceilalţi.

O naţiune este, în ultimă analiză, o comunitate enormă de indivizi şi grupuri care ţin seama unii de ceilalţi.

O, de-ar exista în Spania cineva dornic să lupte!

Este jenant să observi că de mulţi ani, în ziare, în predici şi la mitinguri, se renunţă numaidecât la încercarea de a-l convinge pe necredincios şi se vorbeşte numai enoriaşului deja convins. Acestui fapt i se datorează sfrijirea progresivă a grupurilor de opinie.

Ne lipseşte efuziunea cordială a combatantului şi ne prisoseşte trufia posacă a învingătorului. Nu vrem să luptăm: vrem doar să învingem.

„Partidele de azi trebuie anihilate pentru ca noi partide viguroase să fie posibile mâine” – Ortega y Gasset, 1915


Partea a doua – ABSENŢA CELOR MAI BUNI

Într-o ţară unde masa e incapabilă de umilinţă, entuziasm şi adoraţie faţă de ceea ce îi este superior se întrunesc toate probabilităţile pentru ca unicii scriitori influenţi să fie cei mai vulgari, cu alte cuvinte, cei mai facil asimilabili; cu alte cuvinte, cei mai cu desăvârşire imbecili.

Valoarea socială a oamenilor de frunte depinde de capacitatea de entuziasm pe care o posedă masa.

Când ceea ce este rău într-o ţară e politica, se poate spune că nimic nu e foarte rău.

Că o societate este imorală, că are sau conţine imoralitate este grav, dar ca o societate să nu fie o societate este mult mai grav.

Acolo unde nu există o minoritate care să acţioneze asupra unor mase colective şi o masă care să ştie a accepta influenţa unei minorităţi, nu există societate sau momentul când nu va mai exista e foarte apropiat.

Publicul nostru pleacă însă de la bănuiala că cineva pretinde a înţelege mai mult decât el îl scoate din sărite.

Se pretinde că societatea ar fi aşa cum ni se năzăreşte nouă că trebuie să fie.

Această înlocuire a realului prin ceea ce este în chip abstract dezirabil reprezintă un simptom de puerilitate. [cecitate înnăscută pentru tot ce este vicios şi dezagreabil în realitate, astfel încât îi percepe numai porţiunile plăcute şi binevoitoare]

Idealul unui lucru sau, altfel spus, ceea ce trebuie să fie un lucru, nu poate consta în substituirea configuraţiei lui reale, ci, dimpotrivă, în perfecţionarea configuraţiei lui reale, ci, dimpotrivă, în perfecţionarea acesteia.

Acţiunea reciprocă între masă şi minoritatea selectă constituie, după judecata mea, faptul fundamental al oricărei societăţi şi agentul său de evoluţie deopotrivă în direcţia binelui ca şi a răului.

Societatea este acea unitate dinamică spirituală pe care o formează un model şi cei docili faţă de aceasta. Faptul arată că societatea este, prin sine şi originar, un aparat de perfecţionare.

E nevoie, pe lângă savanţii şi artiştii eminenţi, de militarul exemplar, de industriaşului perfect, de muncitorul model şi chiar de omul de lume genial. Şi la fel demult, şi chiar în mai mare măsură, o naţiune are nevoie de femei sublime.

Dacă în decursul mai multor generaţii lipsesc sau sunt deficitari oamenii de viguroasă inteligenţă care ar putea servi drept diapazon şi normă pentru ceilalţi, care ar marca tonul intensităţii mentale pretinse de problemele vremii, masa va tinde, conform legii minimului efort, să gândească cu tot mai puţină rigoare; repertoriul de curiozităţi, de idei, puncte de vedere va diminua progresiv până când va cădea sub nivelul impus de necesităţile epocii.

Primul lucru pe care ar trebui să-l faca istoricul pentru a defini caracterul unei naţiuni sau al unei epoci este să fixeze ecuaţia specifică potrivit căreia se desfăşoară în cadrul ei relaţiile dintre mase şi minorităţile lor selecte.

Naţiunea slavă este o enormă masă populară în vârful căreia tremură un cap minuscul.

Orice “civilizaţie” primită e lesne mortală pentru cine o primeşte. Pentru că “civilizaţia” – spre deosebire de cultură – este un ansamblu de tehnici mecanizate, de excitaţii artificiale, de lux sau de luxuria ce se formează în viaţa unui popor prin decantare.

În timp ce pentru economia capitalistă problema bogăţiei constă mai ales în modul de a o câştiga, ceea ce preocupă economia medievală e modul de a o cheltui. […] Munca nu e aşadar, unitatea de măsură a câştigului just, ci condiţia lui. Nobilul, magistratul, demnitarul ecleziast au obligaţia de a da conduitei lor podoaba şi fastul corespunzătoare funcţiei şi ierarhiei lor. Banii trebuie să revină, aşadar, rangului, autorităţii, care sunt la rândul lor, simptome ale unui efort superior : nu sunt câştigaţi propriu-zis, ci meritaţi.

Ideea romană şi cea modernă potrivit căreia omul are în principiu, de la naştere, deplinătatea drepturilor, se opune spiritului germanic, care nu era, cum se spune îndeobşte, individualist, ci personalist. În concepţia lui, drepturile, prin însăşi esenţa lor, trebuie să fie câştigate şi, o dată câştigate, apărate.

Cine analizează cinstit şi fără “habotnicie” democratică dreptul modern nu poate să nu descopere în el un element de lipsă de curaj, amestecat din fericire cu altele mai respectabile. În timp ce revoluţiile moderne s-au făcut pentru a cere dreptul la siguranţă, în Evul Mediu ele s-au făcut pentru a cuceri sau a afirma dreptul la periclitate.

Pentru german, dreptul există numai ca atribut al persoanei; altfel spus, nu eşti persoană pentru că posezi anumite drepturi definite, reglementate şi garantate de către un Stat, ci, dimpotrivă, ai drepturi pentru că eşti mai întâi persoană vie şi ai mai mult sau mai puţine drepturi potrivit treptelor şi potenţelor acestei personalităţi prejuridice. […] Această acţiune personală a seniorilor germani a fost dalta ce a sculptat naţiunile occidentale.

Unitatea nu e bună în definitiv decât atunci când unifică mari forţe preexistente. Există o unitate moartă, dobândită graţie lipsei de vitalitate a elementelor ce sunt unificate.

Nietzsche susţinea, cu deplină îndreptăţire, că asupra vieţii noastre îşi exercită înrâurirea nu numai lucrurile care ni se întâmplă, ci şi, ba poate chiar mai mult, cele ce nu ni se întâmplă.

Goethe a observat că printre fenomenele din natură sunt unele, poate umile ca înfăţişare, în care ea îşi dezvăluie secretul legilor sale. Sunt oarecum fenomene model care lămuresc misterul mai multora, mai puţin pure şi complexe. Goethe le-a numit protofenomene. Or, conversaţia este un protofenomen al istoriei.

E nevoie urgentă să ridicăm tonalitatea ambientă a conversaţiilor, a relaţiilor sociale şi a moravurilor până la un grad incompatibil cu materia cerebrală a doamnelor burgheze.

Dacă Spania vrea să se resusciteze, e imperios necesar să fie stăpânită de un formidabil apetit pentru toate perfecţiunile.


ANEXE

Credinţa, pe cât de naivă, pe atât de falsă [a galicienilor, bascilor sau catalanilor], potrivit căreia este suficient să existe un anumit specific etnic, un anumit mod de a fi somatic şi moral pentru a avea dreptul de a constitui un Stat.

Orice terchea-berchea care timp de douăzeci şi patru de ore şi-a înfundat şezutul într-un fotoliu ministerial rămâne ca şi consacrat socialmente pe tot restul vieţii.

Scriitorul trebuie să trăiască fără suporturi, în aer, încercând iluzoriu să se asemene cu pasărea Domnului şi cu arhanghelul, specii cu pene, amândouă, şi cu regim aerostatic.

Este greu de întâlnit la naţiunile actuale ceva asemănător cu situarea sociologică a corporaţiei intelectuale din Spania. Ea trăieşte în marginea existenţei colective normale. Nu este luată în seamă cu nici un chip, nici oficial, nici privat. Dimpotrivă : i se repartizează un mic teren viran, un soi de Indian Reservation, unde i se dă voie să extravagheze. Căci asta e, în definitiv, singurul lucru ce se aşteaptă de la ea: extravaganţa.

La urma urmelor, partea cea mai frumoasă a inteligenţei, ceea ce o deosebeşte de alte calităţi mai puţin fine – ca frumuseţea fizică, forţa, nobleţea genealogică sau banii -, este că ea e întotdeauna problematică. Nu ştii niciodată cu siguranţă dacă ai sau nu inteligenţă. Poţi fi sigur cel mult că ai avut-o acum o clipă, dar acum, în secunda ce urmează, în fraza care abia începe?... Omul inteligent vede totdeauna la picioarele sale, căscat şi insondabil, abisul prostiei. De aceea este inteligent : îl vede şi-şi reţine grijuliu pasul.

Dacă aproape nimeni din noi nu are putere socială se datoreazp faptului că societatea noastră e laxă, fără elasticitate, fără comunicare între componentele sale. De o bubuitură de tun produsă într-un cartier nu se sinchiseşte nimeni în cartierul învecinat. Ar trebui ca lovitura de tun să fie trasă în urechea fiecărui spaniol pentru ca societatea spaniolă să afle că acolo s-a tras cu tunul.

Semnul inteligenţei superioare nu e altul decât să-şi devanseze timpul.

Este fals că ar exista o cunoaştere care nu-şi are originea într-o urgenţă, dar şi, viceversa, nu orice urgenţă permite, înlesneşte cunoaşterea.

Societatea europeană nu vrea să însemneze coexistenţa naţiunilor europene. Aşa ceva nu există. Naţiunile nu convieţuiesc. Convingerea aceasta a fost eroarea elementară de natură sociologică pe care a reprezentat-o Societatea Naţiunilor. Convieţuiesc numai indivizii.