Dan Stanca, Un veşnic marginal (text integral)

Primul text al lui Vasile Lovinescu l-am văzut în 1977. Am încercat să-l citesc, dar n-am înţeles nimic. Spre sfîrşitul anilo ’70, l-am cunoscut pe Florin Mihăiescu, graţie căruia am pătruns într-un univers total străin mie, care-mi dădea o stare specială de ebrietate, pe care bunăoară cărţile pure de literatură, romanele, poezia nici pe departe nu reuşeau să mi-o transmită. Aceasta a fost de fapt întîlnirea mea cu opera lui Vasile Lovinescu.

A fost, cum s-ar zice, o întîlnire prin ricoşeu, în sensul că am întîlnit la el ceea ce în literatura-literatură nici pe departe nu puteam cunoaşte. A fost bine, a fost rău?

Fiindcă niciodată nu am fost în stare să devin un profesionist, deci un om care să aibă o meserie în sensul adevărat al cuvîntului, am ales în domeniul literelor şi al ideilor tocmai acele drumuri riscante, abrupte, a căror străbatere nu-ţi poate oferi, în nici un caz, liniştea unei specializări. Citindu-l pe Vasile Lovinescu şi tot ceea ce pleca de la el, am înţeles că voi avea parte de o soartă specială, în sensul că nu voi şti nimic ca lumea, ci doar voi bîjbîi într-un univers fascinant, dar extrem de primejdios, fiindcă tot ceea ce ţi se pare cunoscut te poate trăda cu mare uşurinţă, şi doar treaz, de veghe poţi să păstrezi ceea ce, de fapt, îţi fuge printre degete.

Ezoterismul, opus atît teosofismului confuz cît şi unei forme organizate a religiei, reprezintă cel mai strîmt făgaş pe unde spiritul omului poate înainta. Dacă mai eşti şi o fiinţă raţională - şi aşa trebuie să fii – trăieşti momente cînd îţi vine să rîzi de tine însuţi, ca să nu mai spun că auzi mai mereu în urechi hohotele de rîs ale celorlalţi oameni cu pricioarele pe pămînt.

Nu eşti ortodox-ortodox, nici nu faci spiritism, nu eşti ideoloul unei mişcări extremiste, atunci ce eşti?

De la Vasile Lovinescu am învăţat ce înseamnă simbologia. Am învăţat – e drept, foarte puţin – ce poate să însemne o ştiinţă a misterului, că pînă şi realităţile cele mai delicate şi inefabile pot fi cunoscute dacă ştii să te apropii de ele ce acel tact metafizic care nu le răneşte şi nu le goneşte. Tot de la el am aflat că trăiesc într-o lume grosolană, care depăşeşte orizontul de plumb al comunismului în care am crescut şi de care am crezut, în decembrie 1989, că am scăpat. Şi tot de la el am învăţat că a-ţi iubi ţara nu are nici o legătură cu naţionalismul strident. Totuşi, ce am învăţat? Cred că nimic sau… vidul. Vidul e licoarea stelelor. Iar stelele sînt aliment al celor veşnic marginali.