Mircea Tămaș, Mânia zeilor (breviar de idei)

1. Tradiția creștină susține că, la un moment dat, Dumnezeu s-a mâniat pe oameni, trimițând potopul. Și în alte tradiții zeii sunt adesea mânioși (sumeriană, greacă). Omenirea a reușit, se pare, să se prostească atât de mult încât să trezească mânia zeilor, mânie ce nu e ușor de trezit de vreme ce aceștia au ca esență milostenia.

2. Acum, la început de secol XXI, trăim în completă ”ilegalitate”. Pe cât de gustate sunt știrile morbide, pe atât de timid devine individul când trebuie să vorbească despre propria moarte, iar această trăsătură se remarcă mai accentuat când e vorba de moartea omenirii întregi.

3. Drumul unei umanități poate fi jalonat în patru etape, această împărțire provenind dintr-un simbolism geometric. Umanitatea trebuie să moară și singura concesie care ni se face este aceea de a nu știi cu exactitate ceasul morții. Dar aceasta nu înseamnă că nu putem bănui și că nu se pot citi ”semnele vremurilor”.

4. Există un argument al omului modern, potrivit căruia cei ce se plâng o fac deoarece așa e firea omului, nu fiindcă omenirea cade tot mai jos și lumea agonizează. În realitate, ceea ce se cunoaște despre istoria omenirii se reduce la perioada ultimei vârste, Kali-Yuga: de aceea faptul că și înaintașii noștri se plângeau nu trebuie să ne mire, deoarece ei trăiau în aceeași vârstă ca și noi.

5. În timpul Sf. Apostol Pavel domnea o mare zăpăceală. Epoca venirii lui Hristos coincide cu epoca împăratului Augustus, o ”epocă de aur”. Cum fiecare ciclu, mai mare sau mai mic, este analog cu ciclul total, este logic ca după această vârstă de aur să urmeze o decădere.

6. Apariția creștinismului se dovedește providențială, el permițând începerea unui nou ciclu. Astfel, se respectă regulile sacre privind finalul unei lumi și intervenția unui avatara pentru a regenera lumea și a reporni Roata Legii.

7. Creștinismul, luând naștere într-o zonă și într-un timp când sectarismul era în floare, nu a scăpat spectrului dezbinării. Pe această bază a fost creată biserica creștină, care s-a văzut nevoită să devină dogmatică și chiar intolerantă, alungând unele erezii.

8. Evanghelia lui Pavel are ca esență două elemente fundamentale: pacea și unirea, ce sunt un reflex al centrului spiritual.

9. Construirea turnului Babel poate simboliza momentul intrării în Kali-Yuga: turnul Babel indică o falsă unire, o unire exterioară, total diferită de cea propovăduită de Sfântul Pavel. Lupta sa împotriva dezbinării este remediul împotriva marii zăpăceli.

10. Sfânta Cuminecătură nu este un sacrificiu prin care Hristos se dezbină și părțile sale se împrăștie aiurea, ci este ceva ce unește și adună împreună o comunitate.

11. Confruntările dintre Sf. Pavel și Biserica de la Ierusalim sugerează un fapt esențial: putem presupune că creștinismul a fost la început o doctrină inițiatică, ezoterică dar, cum din cauza agoniei lumii romane era necesară o regenerare și aceasta impunea un sâmbure sacru, creștinismul s-a ”sacrificat”, dezvăluindu-se mulțimilor și trecând la exoterism. Acest sacrificiu a produs o ciudățenie: noua tradiție, perfect ortodoxă și validă, a rămas fără o latură ezoterică.

12. Majoritatea creștinilor moderni nu mai înțeleg noțiunile de ezoterism și exoterism. Totuși diferențierea între ezoteric și exoteric nu este străină creștinismului, ea apărând chiar în cele mai timpurii scrieri creștine.

13. Ideea că numai anumiți aleși au acces la domeniul ezoteric apare ca o adevărată insultă pentru omul modern, iar faptul că se limitează admiterea la cunoaștere apare ca o brutală discriminare. În realitate, nu este vorba de a ascunde față de oamenii de rând anumite secrete privind lucrurile divine, ci de faptul că, prin natura lucrurilor, nu toți au capacitatea sau calificarea de a înțelege despre ce este vorba.

14. Totuși, domeniul exoteric nu trebuie înțeles ca unul profan: el este, într-o societate tradițională, unul legitim și sacru. De aceea, chiar și în acest domeniu se poate vorbi de taină și secret.

15. Este imposibil de a cunoaște cum s-a făcut trecera în creștinism de la domeniul ezoteric la cel exoteric și când anume latura inițiatică a fost complet obscurată.

16. O tradiție este completă atunci când conține ambele laturi, ezoterică și exoterică. Tradiția creștină ar fi fost oloagă fără un sâmbure inițiatic. De aceea creștinismul a devenit suport și acoperire pentru diverse curente inițiatice ce au constituit până la Renaștere ezoterismul creștin: hermetismul, masoneria, cavaleria, roza-cruce.

17. Ezoterismul creștin putea oferi o inițiere oricui cu adevărat calificat, facilitând o realizare spirituală reală, dar și în acest caz situația obținută era de regulă cea a omului primordial.

18. Există o mare diferență între exoterism și ”tenebre exterioare”. Exoterismul este un domeniu perfect legitim, în vreme ce tenebrele sunt complet ilegitime. Exoterismul reprezintă partea tradiției care se adresează tuturor aderenților la acea tradiție iar tenebrele exterioare desemnează haosul, profanul, orice element tradițional fiind exclus.

19. Exoterismul nu se opune ezoterismului, reprezentând, dimpotrivă, o condiție prealabilă pentru a parveni la ezoterism. Cel care nu participă la exoterism permite ca viața să îi fie invadată de profan. Cu toate acestea, cele două domenii sunt profund distincte: cel care participă la aspectul exoteric nu trebuie să se iluzioneze că va primi inițierea.

20. ”Legea secretului” era importantă din două puncte de vedere: exterior – neinițiații să nu aibă acces la anumite elemente care, în mâinile lor, ar fi devenit primejdioase; interior – orice devoalare ar fi produs o slăbire a caracterului ezoteric.

21. ”A face sacru” (”sacrificiu”) un loc impune o ”tăietură”, simbolizată fie printr-o brazdă, fie printr-un zid care desparte interiorul, zona devenită sacră, de exterior. Taietura, zidul, reprezintă nu numai protecția împotriva ”întunericului din afară” și un obstacol în calea ignoranței, dar și cadrul care susține și ordonează elementele din interior.

22. Câteodată chiar reprezentanții exoterismului au anatemizat ezoterismul, aruncându-l ”în întunerecul din afară” (de ex. atacurile împotriva masoneriei).

23. Astăzi asistăm la o contrafacere a ezotericului: ceea ce se etichetează ca ezoteric aparține, de fapt, tenebrelor exterioare. Pseudo-ezoterismul modern se trădează imediat prin faptul că e deschis publicului larg. Lipsa sa de legătură cu principiul face din el un suport al forțelor antitradiționale și contra-inițiatice.

24. Cuvântul inițiere provine din limba latină, însemnând ”început”, dar și ”intrare”. El sugerează o a doua naștere. În grecește, verbul folosit este mueo, tradus prin ”a fi inițiat în mistere”.

25. Inițierea se petrece într-o tăcere grăitoare, în sensul că inițiatul se închide, amuțește pentru lume, anihlează cuvintele și regăsește Cuvântul pierdut. El intră în tenebrele nemanifestării, dar și în întunericul voalului.

26. Cum societatea occidentală s-a construit pe moștenirea greco-romană, domeniul ezoteric creștin a preluat, firesc, cei doi termeni ”inițiere” și ”mistere”, în sensul spiritual.

27. De altfel, cuvântul mistere fusese folosit în același sens de către Hristos Însuși, ca răspuns la întrebarea ucenicilor: ”De ce vorbești în parabole?”. Se sugerează o relație intimă între vorbitul în pilde și mistere.

28. Modernii au preluat cuvântul initium și l-au răstălmăcit, atât în limbajul profan cât și în cel științific: întâlnim o decădere de la sacru la profan. Tot astăzi întâlnim în cadrul unor grupuri diverse așa-numite inițieri care sunt de fapt niște imitații de ritualuri, fără nicio valoare. Se consideră că inițierea reprezintă ”rituri de trecere”, indiferent despre ce trecere ar fi vorba.

29. Nici chiar în cadrul sacru al domeniului exoteric ortodox noțiunea de inițiere nu își are locul.

30. Unii dintre cei care l-au atacat pe Guenon s-au simțit profund jigniți fiindcă acesta a negat creștinismului un domeniu ezoteric și inițiatic. Totuși, el nu neagă salvgradarea unui sâmbure inițiatic, dar este evident că un domeniu inițiatic regulat nu s-a păstrat, pentru că – în caz contrar – nu ar mai fi fost nevoie de diversele organizații inițiatice ce au atins apogeul în Evul Mediu.

31. Mântuirea nu se poate obține în viață, precum Eliberarea: ea nu depășește lumea individuală și nu atinge vreo stare angelică. Dar chiar dacă există o asemenea distanță între mântuire și inițiere, pentru omul modern și mântuirea este greu accesibilă.

32. Diferența dintre exoterism și ezoterism nu contestă unitatea cuvântului christic: nici astăzi misterul învățăturii creștine nu e mai puțin permanent și imutabil – ceea ce s-a schimbat este percepția umană. Influența spirituală intervine atât în riturile exoterice cât și în cele inițiatice, dar efectele ce le produce sunt diferite.

33. În momentul în care trecem de la cei puțini la cei mulți, influența spirituală nu mai are aceleași efecte: acest lucru nu se întâmplă din cauza cantității, ci a calității mulțimii.

34. Creștinismul ortodox și-a păstrat o cale inițiatică prin isihasm. Ca orice cale ezoterică, el nu poate fi limitat de cronologie sau geografie, fiind de presupus că a apărut odată cu tradiția creștină.

35. Doctrina isihastă este în perfect acord cu toate celelalte mari tradiții ale lumii și are ca scop o vedere directă și imediată a Nopții supra-luminoase, adică a nemanifestării.

36. Cel mai greu de înțeles pentru omul modern este interzicerea ”dreptului de a fi informat”, însă domeniul ezoteric nu funcționează după această regulă. De aceea, inițierea isihastă a rămas ascunsă, chiar dacă unii nu pot înțelege cum a supraviețuit atâția ani fără să fie trădată.

37. Cuvântul isihasm provine din greacă și înseamnă ”liniște”, în felul acesta el înrudindu-se cu alte mari tradiții care vorbesc despre pace și liniște.

38. Isihasmul apare la lumină prin disputa dintre Sf. Grigore Palamas și călugărul occidental Varlaam. El este, în primul rând, o cale inițiatică de desăvârșire și de trezire, ochiul inimii fiind instrumentul spiritual prin care se realizează Cunoașterea divină, iar ”rugăciunea inimii” fiind modalitatea de deșteptare a ochiului.

39. Rugăciunea neîncetată ”Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul” este însoțită de o tehnică de respirație cunoscută și în tradiția hindusă.

40. Influența spirituală nu ajunge pentru a împlini o realizare spirituală, ea este numai un initium. Pentru ca neofitul să se desăvârșească se cere un efort intens, suporturi și călăuze inițiatice autorizate care, pe măsura înălțării, vor fi abandonate.

41. În isihasm, vederea lui Dumnezeu este în același timp unirea cu Dumnezeu. Există o cunoaștere a lui Dumnezeu cu mintea, cea a teologiei afirmative; există una mai presus de minte, prin negare; există o a treia, superioară primelor două, prin unire.

42. Conform doctrinei isihaste nu poate avea loc o unire cu esența lui Dumnezeu, pentru că atunci individul nu ar mai exista ca atare și ar fi Dumnezeu, dar are loc, în schimb, o unire cu Dumnezeu prin identificarea cu Lumina Sa increată.

43. Rene Guenon a fost întotdeauna reticent în a scrie despre inițiere, nu numai fiindcă el nu a avut funcția de maestru spiritual și nu a acceptat discipoli, dar și pentru că este aproape imposibil să scrii la modul general despre realizarea spirituală, când ea comportă un mare număr de căi inițiatice. Cu toate acestea, Guenon a considerat oportun, la un moment dat, să prezinte o serie de articole având ca subiect inițierea și realizarea spirituală.

44. În tradiția islamică se precizează că numărul căilor inițiatice ce se îndrepată spre centrul spiritual este indefinit, fiecărei ființe înscrise pe drumul eliberator convenindu-i o anumită tariqah.

45. Procesul inițiatic este, în esență, pur interior. Pe de altă parte, realizarea spirituală impune inițiatului o cale anume, adică o formă tradițională adecvată și în concordanță cu natura și posibilitățile sale, motiv pentru care este posibil uneori ca întâi să fie necesar să aibă loc o convertire exterioară, prin care se face trecerea la forma tradițională mai potrivită.

46. Inițiatul, adică cel care începe un drum spiritual, își transformă în centru statutul de ”ales”, devenind abia acum pe deplin Alesul; pe de altă parte, el este de la început ”alesul”, căci numai posedând anumite calificări inițiatice dovedite în prealabil este acceptat ca inițiat.

47. O altă condiție a inițierii, dincolo de calificarea inițiatică, este cea a atașamentului față de o organizație inițiatică autentică și regulată. O ultimă condiție de bază a inițierii este efortul activ, personal, interior al alesului.

48. Influența spirituală se transmite într-o organizație inițiatică prin intermediul riturilor. Dar, pe de o parte, riturile inițiatice au o eficacitate proprie, iar dacă sunt alterate nu se mai poate obține niciun rezultat efectiv și, pe de altă parte, ele nu pot fi îndeplinite decât de persoane calificate.

49. Cuvântul rit provine din sanscritul rita, ”ceea ce este conform ordinii”. Așadar, într-o societate tradițională, sacrul reprezenta starea normală și toate activitățile zilnice se îndeplineau în conformitate cu ordinea, adică în mod ritual.

50. Orice rit este un ansamblu de simboluri, deoarece doar simbolurile, prin caracterul lor universal sunt capabile să traducă inexprimabilul în mod intuitiv, adevăratul fundament al simbolului fiind corespondența ce există între toate planurile realității.

51. O specie particulară a simbolului o constituie mitul. De aceea, o eroare gravă a timpurilor moderne este profanarea miturilor și a basmelor, în ziua de azi apărând tot felul de povești elaborate de fantezia unor indivizi.

52. Inițierea înseamnă transmiterea nu numai a unor influențe spirituale, ci și a unei învățături inițiatice, aceasta fiind un ajutor exterior pentru opera interioară a desăvârșirii.

53. O societate tradițională înseamnă o grupare umană unitară din punct de vedere al mentalității și spiritualității. Doctrina tradițională cu care este înzestrată societatea aceasta este de origine supra-umană, ea derivând din Tradiția primordială, și o societate tradițională permite transmiterea nealterată a elementelor doctrinei.

54. Într-o societate tradițională totul avea caracter sacru, fiecare individ îndeplinind o activitate învățată prin transmisiune regulată, deci din tradiție.

55. Tradiția primordială s-a manifestat pe pământ odată cu începutul ciclului umanității și nu trebuie confundată cu revelația acordată de Divinitate unor oameni. Tradiția are un caracter permanent și infailibil.

56. Tradiția primordială se identifică în esența sa cu doctrina non-dualității (adwaita-vedanta), doctrina metafizică pură ce conține știința despre Principiul suprem, Cel ce este dincolo de dualitatea manifestării, dar și dincolo de Unul.

57. Datorită funcției lui Rene Guenon în Occident, este imposibil să scrii despre Tradiție și doctrine tradiționale fără să faci referire la Guenon, și de aceea tot ce s-a scris în Occident legat de studiile tradiționale repetă vrând-nevrând și mai mult sau mai puțin bine învățăturile aflate în opera acestuia.

58. Unii îl privesc pe Guenon din perspectiva individualității sale, iar alții îl privesc ca pe un alt ”filozof” sau ”gânditor”. Niciuna dintre aceste viziuni nu relevă o înțelegere adevărată a operei sale. Apelativul de ”guenonian” e impropriu, ca și cel de ”doctrină guenoniană”, întrucât funcția lui Guenon a fost unică pentru Occident și netransmisibilă.

59. Termenul de ”tradiționalist” încearcă să delimiteze de celelalte denumiri și să definească pe cei care, mai mult sau mai puțin sincer, sunt interesați de studiile și doctrinele tradiționale. Cu toate acestea, termenul poate crea confuzii, și nu ar trebui folosit în legătură cu Tradiția.

60. Etichetele de ”guenonian”, ”schuonian” sau ”evolian”, deși ar părea că facilitează comunicarea, nu reflectă adevărul ci numai faptul că, în gândirea ”tradiționaliștilor”, dezbinarea e luată ca ceva de la sine înțeles.

61. Rene Guenon a fost acuzat în mod insistent că este un urmaș al gnosticismului. Gnosticismul nu oferă nici inițiere, nici cale spirituală, nici o soluție pentru regenerarea lumii și cei care se preocupă de scrierile gnostice în speranța unei realizări se înșală.

62. Gnosticismul autentic, care a funcționat în primii ani ai creștinismului, a fost sortit eșecului prin caracterul său individualist. Pe de altă parte, ceea ce numim gnosticism e de fapt o largă paletă de secte, dezbinarea fiind o altă caracteristică a sa.

63. Gnosticismul e un sincretism a unor diverse date tradiționale, având în mare parte tradiția creștină ca fundal. El a apărut la momentul în care creștinismul a trecut din domeniul ezoteric în cel exoteric, bazându-se pe anumite învățăminte ezoterice salvate și tocmai acest lucru l-a făcut primejdios.

64. În diferite tradiții se pune un mare accent pe capacitatea de discrimanare. Doctrinele heterodoxe sau pseudo-doctrinele se caracterizează prin faptul că prezintă elemente inițiatice și cunoștiințe reale, situându-se la granița între adevăr și fals, astfel încât e foarte dificil de a discerne eroarea.

65. Eroarea dualismului poate avea succes, câștigând aderenți, din simplul motiv că lumea în care trăim se bazează pe dualitate, chiar mintea omenească funcționând într-un mediu bazat pe perechi de contrarii. Ceea ce este greu de priceput de mintea omenească e relația Unu-multiplu, de aceea intervenția rațiunii individuale a ostracizat Unul, înlocuindu-l cu o diadă sau a creat artificial o pereche creată din Unu și multiplu.

66. Evidențierea celor doi poli, Purușa și Prakriti din tradiția hindusă, nu înseamnă negarea Unului, care în mod aparent s-a dedublat pentru a produce cosmosul, și este o eroare a uita că diada provine din acest Unu.

67. Maniheismul, uitând Principiul comun, s-a cramponat în cuplul bine-rău, deși în manifestarea universală orice cuplu reflectă dualitatea prinipială, astfel încât alegerea perechii bine-rău nu poate fi explicată decât printr-o tendință sentimentală și individualistă.

68. Pentru cel ce știe că toate dualitățile provin din Unul imuabil și veșnic, chiar și erorile diverselor doctrine dualiste pot fi redresate și adevărul reîntronat.

69. Din perspectivă tradițională, multiplicitatea ca produs al Unului e perfect normală; adevărata problemă apare atunci când multiplicitatea se vrea independentă, ruptă de Unul, și acest lucru înseamnă împrăștierea, sectarismul.

70. Din punct de vedere principial, răul sau imperfecțiunea nu există, fiindcă toate imperfecțiunile și dezordinele parțiale și relative sunt cuprinse sintetic în perfecțiunea și ordinea totală. Pe de altă parte, din punct de vedere lumesc, adică atunci când lucrurile sunt privite fragmentar, răul e obligat să existe fiindcă lumea trăiește prin dualitate. Este normal să îl asimilăm pe Satana cu răul, înrucât el este responsabilul multiplicității.

71. O imensă prăpastie desparte Gnoza de gnosticism: Gnoza adevărată e Cunoașterea absolută sau transcendentă, în vreme ce gnosticismul e un sincretism.

72. Gnoza adevărată e de origine supra-umană și gnosticul primește inițierea ce duce spre ea printr-o transmisiune neîntreruptă, care în cazul creștinismului își are izvorul în Hristos. Ruperea lanțului transmisiunii a făcut Gnoza să coboare în gnosticism, iar date ezoterice, care se mai pot încă descifra în scrierile gnostice, au fost combinate cu o perspectivă exoterică și alterate de individualism.

73. Gnosticii au generalizat experiența pauliciană, ei insistând că mulți, deși l-au văzut și l-au ascultat fizic pe Iisus nu l-au înțeles, că Apostolii au confundat o viziune spirituală cu învierea trupească, și deci, oricând se poate întâmpla ca Hristos să apară unuia sau altuia în spirit, chiar dacă, precum Pavel, nu l-au cunoscut fizic pe Iisus. Această viziune e periculoasă pentru că permite oricui să intervină individual și să creadă că se poate lipsi de transmiterea ortodoxă și neîntreruptă.

74. Multe dintre caracteristicile gnosticismului se regăsesc astăzi în cadrul sectelor religioase, curentelor pseudo-spirituale, neo-ocultiste și neo-teozofiste. Gnosticismul și ocultismul sunt folosite astăzi de către autori anti-tradiționali și chiar contra-inițiatici care utilizează datele oferite de aceste curente producând lucrări delirante.

75. Dacă religia creștină a fost cea care a salvat și regenerat Occidentul, ea a fost și cauza, datorită intransingenței și rigidității ce i-au fost necesare, pierderii unor valoroase elemente intelectuale și spirituale. Întemeierea unei cetăți presupune un sacrificiu.

76. Tradiția creștină a construit o Arcă, Biserica, în care s-a pregătit să îi salveze pe toți, de aceea a coborât în domeniul exoteric. Ca arca să plutească era însă nevoie de un singur căpitan, o singură lege, aceleași reguli pentru toți – orice sectarism ar fi pus-o în pericol.

77. În toate Tradițiile, Principiul este în același timp Cel Prea Înalt, transcendent, și Inimă, imanent. O societate tradițională, de ”oameni drepți”, respectă și imită cele din înalturi, și în același timp este în armonie cu centrul spiritual de unde își trage realitatea.

78. Pe timpul lui Noe nu au mai existat, în domeniul exoteric, ”oameni drepți”. Din punct de vedere cosmologic și al doctrinei ciclurilor cosmice, potopul e firesc. Când o lume își epuizează posibilitățile, ea trebuie să sfârșească și una nouă va răsări.

79. Numai când nicio redresare nu mai e posibilă, depozitul Tradiției și germenii spirituali se adună în Arcă în vederea unui nou ciclu și lumea e complet distrusă. Dar inițiații au obligația să caute redresarea și renovarea lumii în care sunt și aceasta s-a întâmplat în creștinism și islam.

80. Noe, ca prim trimis, joacă un rol important în tradiția islamică: misiunea lui Noe este o avanpremieră a celei mohammedane.

81. Una dintre marile primejdii ce a amenințat, în special odată cu vârsta de fier, domeniul ezoteric și, mai ales, domeniul exoteric, a fost istoricismul. Ființa umană trăiește în istorie și odată ce a pierdut simțul veșniciei, s-a rupt de viziunea divină, toate judecățile sale privind lucrurile ascunse se reduc la perspectiva individuală și istorică.

82. Într-o societate tradițională istoria profană nu ocupă decât un loc periferic, în aceste societăți existând o percepție anistorică și atemporală. Nu se pune problema anulării istoriei, ci trebuie pur și simplu să i se acorde fiecărei manifestări universale locul ierarhic ce i se cuvine.

83. Sub presiunea ereziilor, Biserica creștină a trebuit să insiste pe natura umană a lui Iisus, deci pe aspectul istoric și trupesc, ajungând adesea să piardă din vedere că Hristos are statut de avatara. O astfel de insistență a ușurat eroarea modernă de a prezenta un Iisus și un Sfânt Pavel foarte umani.

84. Sf. Pavel este un personaj cu totul aparte și plin de mister, funcția pe care a jucat-o la edificarea tradiției creștine provocând reacții dintre cele mai diverse, până în ziua de astăzi. Multe dintre aceste reacții sunt tributare unei viziuni istoriciste, ce are ca principală metodă îndoiala. Părinții Bisericii au subliniat însă că tradiția creștină are ca fundament esențial credința, opusă îndoielii și raționamentelor discursive.

85. Individualitatea Sf. Pavel nu are nicio importanță, esențială fiind iluminarea sa și misiunea cu care l-a învestit puterea divină. Deci, orice încercare de biografie a Sf. Pavel este sortită eșecului și nu atinge adevărul când e scrisă de pe o poziție istorică sau lumească.

86. Sf. Pavel nu a negat iudaismul, așa cum nu l-a negat nici Iisus, dar atât tradiția creștină cât și cea islamică au fost sortite, conform planului divin, să sființească neamuri care altfel ar fi decăzut în profanitate. Pe de altă parte, tradiția iudaică, prin definiție, nu ar fi avut cum să accepte schimbarea, ca orice credință satornicită temeinic.

87. Se poate spune că Noul Legământ este superior Vechii Legi, căci Hristos este ”preot în veac după rânduiala lui Melchisedec”, el născându-se nu din tribul sacerdotal al lui Levi, ci din cel regal al lui Iuda.

88. Au fost multe discuții despre familia lui Iisus, generate de faptul că textul biblic este adesea confuz în privința numelor și persoanelor. Problema este că Noul Testament e un text sacru ce nu poate fi tratat ca o carte profană, logica lui fiind mai aproape de cea a basmelor, a miturilor și a altor narațiuni simbolice și inițiatice. Toate aceste încurcături de nume reprezintă mai degrabă o perdea de siguranță se împiedică încercările de istoricizare.

89. În tradiția chineză, Sfânta Familie se numește Marea Triadă și se compune din Cerul-Tată, Omul-Fiu sau Mediator și Pământul-Mamă. Această triadă nu se poate echivala cu Sfânta Treime, întrucât în Marea Triadă primul și ultimul termen sunt complementari și oarecum simetrici, iar în Sf. Treime al doilea termen e derivat din primul și al treilea nu e fiul celor doi.

90. Dacă încercăm să aflăm o triadă de tipul celei chinezești, adică o Sfântă Familie, va trebui să ne îndreptăm atenția asupra tripletului Iosif-Maria-Iisus. În această triadă Sf. Duh ia locul ”soțului nedemn”, al lui Iosif, iar triada se reduce la cuplul Sf. Duh-Sf. Fecioară.

91. În locul lui Iosif poate fi considerat David ca tată pământesc, David fiind și el un avatara.

92. Sf. Treime este o treime masculină, Sf. Fecioară fiind exclusă din semnul crucii și din ternarul fundamental. Nu este vorba de inegalitate între femeie și bărbat, ci de simbolism sacru: creștinismul a venit să renoveze lumea, iar una dintre caracteristicile lumii decăzute este uitarea polului masculin și feminizarea existenței.

93. Societatea creștină occidentală are un caracter mai mult regal decât sacerdotal: aici intervine rolul Fecioarei, întrucât tradiția cavalerească a avut preponderent un principiu feminin.

94. Ortodoxia prețuiește la fel de mult Fecioara, numind-o Theotokos, ”Mamă de Dumnezeu”.

95. Gnosticii au accentuat rolul principiului feminin, Pistis Sophia, adică Credința întru Înțelepciune. Ei și-au dovedit sectarismul tocmai susținând acest principiu, fiind la limita dintre adevăr și eroare.

96. Un rol special în scrierile gnostice îl ocupă Maria Magdalena, cu care este asociat Iisus.

97. Iisus a fost înconjurat în timpul vieții de mai multe Marii. În calendarul creștin există două sărbători ale Sf. Fecioare: Sf. Maria Mare și Sf. Maria Mică. Acestea nu sunt decât fațete ale principiului feminin unic care, la rândul său, nu este diferit de Principiul suprem.

98. Cele trei Marii care apar în Noul Testament sunt un simbol al luminilor celor Trei Lumi. Dar cum, din punct de vedere al simbolismului sacru nu există decât o singură Fecioară, cele trei Marii sunt, de fapt, cele trei fețe ale Fecioarei.

99. În acest sens este notabilă biserica franceză Saints-Maries-de-la-Mer care adăpostește, pe trei nivele, două Sf. Marii (Maria Iacobeea și Maria Salomeea) și pe Sf. Sara, Fecioara Neagră, cele trei simbolizând și ele fețele Fecioarei. Această Biserică a devenit un loc de pelerinaj.

100. Pelerinajul este mai mult decât un rit exoteric, având un sâmbure inițiatic. Fiecare etapă a pelerinajului reprezintă o stație spirituală și de aceea pelerinajul, în sensul cel mai înalt, simbolizează drumul inițiatic. Bineînțeles, nu orice pelerin parcurge un drum inițiatic.

101. Cuvântul latin peregrinus, de la care a derivat noțiunea de pelerin, se traduce în același timp prin ”călător” și ”străin”. Pelerinul este un străin înscris pe un drum spiritual. Inițiații sunt nobilii călători, ascunși în mulțimea drumeților ordinari.

102. Islamul, ca și Occidentul medieval, acordă o mare importanță pelerinajului, toți musulmanii trebuind să îl îndeplinească. Acest lucru face din pelerinaj un ritual exoteric, dar de fapt el reflectă procesul inițiatic, este o călătorie în care fiecare, după capacitate, asimilează și se transformă.

103. Orice pelerinaj autentic realizează o ”stare de sfințenie”. Fiecare etapă, marcată de un loc sfânt, permite părăsirea punctului de vedere profan și pătrunderea în domeniul sacrului.

104. Turismul este ”pelerinajul” desacralizat al lumii moderne, având ca motivație, în general, curiozitatea și distracția, deci neavând o reală motivație. Turistul veritabil este un rătăcit, lacom să viziteze cât mai multe și cât mai repede.

105. Muzeele reprezintă o profanare de morminte la scară mare, iar a dezvălui publicului ceea ce era menit să rămână ascuns este tot o profanare. Atracția pentru lucruri vechi înlocuiește sacra adorare a relicvelor sfinte din societățile tradiționale.

106. Templul creștin, ca orice edificiu sacru și ca orice clădire tradițională, este o imagine a Cosmosului. În plus, este Centrul Lumii și Casa Domnului, construcția sa bazându-se pe arhetipul divin al Ierusalimului ceresc. El este ansamblul tuturor credincioșilor și, în același timp, trupul fiecărui individ.

107. Clădirea faimoasă care a reprezentat Casa Domnului în iudaism, jucând un rol important și în tradiția creștină, a fost Templul lui Solomon. Relatarea biblică a construirii sale este plină de miez și depășește cu mult forma tradițională particulară căreia îi aparține, având toate elementele specifice unui mit.

108. Franc-Masoneria a revendicat ca fundament acest mit al construcției templului, deoarece, pe de o parte, franc-masonii aparțineau organic societății creștine feudale, datorând deci mult tradiției iudaice și, pe de altă parte, cunoștiințele inițiatice vehiculate de confreriile occidentale erau în special de proveniență orientală.

109. Corporațiile de constructori erau întâlnite în toată lumea. La originea franc-masoneriei trebuie pusă și influența colegia fabrorum romane.

110. Există o diferență de netăgăduit între Masoneria speculativă și cea operativă, prima derivând din a doua, căci operațiile masonilor propriu-ziși erau suportul unei realizări spirituale autentice, pe când Masoneria speculativă a reprezentat o decădere.

111. Masoneria operativă a reprezentat o organizație inițiatică a Evului Mediu ce a transmis neîntrerupt date inițiatice și a oferit celor calificați suportul meseriei pentru parcurgerea Micilor Mistere.

112. Masoneria operativă a cuprins trei trepte principale: ucenicia, tovărășia sau companionajul și măiestria, trepte păstrate și în Franc-Masoneria modernă.

113. Estomparea Masoneriei operative și dezoltarea celei speculative a început în secolul al XIV-lea. Franc-Masoneria speculativă s-a născut în Scoția, moștenind depozitul spiritual al masonilor operativi. În anul 1717, în Anglia, ia ființă Marea Lojă a Londrei, acest moment fiind considerat data de naștere oficială a masoneriei speculative și fiind, în realitate, momentul în care Masoneria tradițională a pierit.

114. Frământările masonice s-au împletit cu alte valuri ”ezoterice”, mai mult sau mai puțin legitime, pe lângă care au început să prolifereze diverse societăți pseudo-inițiatice sau chiar contra-inițiatice, ce vor juca un rol deloc neglijabil în producerea unor bulversări sociale specifice decăderii ciclice de la sfârșit de Kali-yuga.

115. Masoneria de astăzi nu aduce nici pe departe cu ceea ce a fost Masoneria operativă și, mai apoi, cea speculativă.

116. Teoria conspirației este una dintre cele mai eficiente metode de a manipula și folosi istoricismul. În cadrul istoriei se pot găsi țapi ispășitori cu duiumul, adevărați sau falși: pentru cei slabi de înger, teoria complotului pare cheia tuturor relelor și problemelor.

117. Desigur că oamenii importanți și organizații importante planifică și creează scenarii cu ani înainte. Ceea ce este grav este de a amesteca în această teorie a conspirației sacrul cu profanul, spiritualul cu temporalul.

118. Nenumăratele teorii ale conspirației ce se vântură astăzi nu se bazează pe nicio dată tradițională și nu fac nicio referire la doctrina ciclurilor cosmice.

119. Pentru publicul larg, existența unor organizații secrete a fost întotdeauna prilej de animozitate și neîncredere. O teorie a conspirației care să implice o organiație renumită are mai mult succes decât dacă ar sugera niște nume total necunoscute: de aceea, unii au ales Franc-Masoneria.

120. Masoneria a fost adesea acuzată, profitându-se de legea fundamentală a simbolismului, care stipulează că un simbol are două fețe, una benefică și una malefică, noima benefică a acestuia fiind adesea uitată.

121. Franc-Masoneria speculativă, prin deschiderea pe care a creat-o, la care se adaugă momentul ciclic nefavorabil, a permis o diluare ce a favorizat nașterea a o mulțime de organizații așa-zis masonice, de fapt niște contrafaceri pornind de la inițiative individuale.

122. Una dintre chestiunile legate de Franc-Masonerie care a bântuit imaginația lumii moderne a fost ”secretul”, ignorându-se că adevăratul secret inițiatic este o taină în primul rând pentru că e inexprimabil.

123. Spre deosebire de Franc-Masonerie, Roza-Crucea este imposibil de istoricizat. Adevărata Roza-Cruce nu a constituit niciodată o organizație cu forme exterioare diferite. Termenul Roza-Cruce reprezintă un grad inițiatic, o treaptă a realizării spirituale. Ea nu trebuie confundată cu rozicrucienii.

124. În răspândirea Reformei, breasla tipografilor a avut un rol important, iar rozicrucienii aveau tipografia ca meserie inițiatică. Ca o vulgarizare trebuie înțeleasă tipărirea unor texte rozicruciene în secolul al XVII-lea.

125. Rozicrucienii considerau tipografia ca provenind din știința sacră a literelor.Dar așa cum și Reforma a scăpat de sub control, la fel s-a întâmplat cu tipografia: în loc să rămână o armă inițiatică ea s-a vulgarizat.

126. Chiar dacă anumite cărți pot fi utile inițierii sau pot oferi o pregătire teoretică desăvărșită, nicio carte nu poate înlocui inițierea efectivă.

127. Odată cu descendența ciclică, Cuvântul s-a transformat din ce în ce mai mult în cuvinte, iar ceea ce pentru primii oameni era evident, a trebuit explicat, ramificat, simbolurile depreciindu-se odată cu creșterea ignoranței. Tăcere – Cuvânt – cuvinte este drumul limbajului.

128. Într-o societate tradițională, cuvintele, ca reflexe ale Cuvântului, constituie sunete rituale capabile să opereze asura realității în conformitate cu semantica lor.

129. Limba păsărilor este limbajul îngerilor, adică al stărilor supraindividuale. Singurul mod în care poate fi explicat este a+l considera o ”muzică a sferelor”. Proiecția sa în lume este ”limba siriacă”, un limbaj ritmat. Acest limbaj ritmat este în strânsă legătură cu transmiterea orală a Tradiției, de aici importanța limbajului oral.

130. Creștinismul este lipsit de o limbă sacră, latina și greaca fiind limbi liturgice. Această lacună a avut consecințe negative asupra dezvoltării Occidentului.

131. Odată cu descendența ciclică, așa cum Tradiția primordială s-a desfăcut în mai multe ramuri secundare și derivate, așa și simbolurile sintetice inițiale au fost împăștiate, fiecare păstrând doar anumite aspecte.

132. Momentul când a început multiplicarea și profanarea cuvintelor este rerezentat simbolic de episodul Turnului Babel. Astăzi, împrăștierea cuvintelor a atins paroxismul, iar cuvintele însele și-au pierdut noima adevărată, au fost alterate, profanate.

133. Literatura a preluat o moștenire ezoterică trunchiată și a transmis-o mai departe ca vestigii, adesea alterate, înțelese pe dos sau contrafăcute, lucru foarte primejdios.

134. Două sunt subiectele care obsedează literatura astăzi: Iisus Hristos și Sf. Graal. Fiind imposibilă înălțarea spre Hristos, celor mai mulți li se pare normal să îl coboare pe Hristos la ei. Dubla natură a lui Hristos, printre care și cea umană, a întărit tentația de a-L considera un om ca toți oamenii.

135. Cel mai ușor pentru a face din Iisus un simplu om a fost a face din El un individ implicat în activități sexuale și sentimentale, manifestându-se predilecție pentru perechea Iisus – Maria Magdalena, așa cum au făcut și gnosticii cândva.

136. Graalul este un simbol care se referă la Tradiția primordială, la Cuvântul pierdut, nu o simplă cupă ascunsă undeva și păstrând cine știe ce secret. Găsirea Sf. Graal încununează o căutare inițiatică, deci o realizare spirituală.

137. Ceea ce se prezintă și se sugerează drept Graal în lumea modernă este, în realitate, Anti-Graalul.

138. Din punct de vedere individual sau istoricist nu avem de ce să credem în Kali-yuga sau să ne temem de Mânia Zeilor. Din punct de vedere tradițional, însă, lucrurile stau diferit, iar Mânia Zeilor e foarte credibilă.

139. Mulți dintre așa-zișii tradiționaliști, știind că Guenon a criticat Occidentul, își fac și ei o datorie de onoare în a critica fără reținere Occidentul, uitând că Guenon a scris pentru occidentali, iar mânia lui este, de fapt, milostenie.

140. Unii, preocuați de critica lumii occidentale, uită că o acțiune anti-tradițională își urmează cursul chiar în sânul Orientului, profitând poate de faptul că nu i se dă atenție. Faptul că cineva se naște oriental nu înseamnă că e în mod automat un inițiat, iar Kali-yuga se referă la întreaga lume.

141. Problema reală nu este că influența spirituală s-a retras din lume, problema esențială este cât de gros e vălul ignoranței noastre, cât de împietrite ne sunt inimile.