C.S. Lewis, Cele patru iubiri (note de lectura)

I. Introducere

Iubirea-dar: iubirea care-l împinge pe un bărbat să muncească, să plănuiască şi să strîngă pentru binele viitor al familiei sale, pe care, murind, el nu va apuca nici să-l împărtăşească, nici să-l vadă.

Iubirea-necesitate: aceea care pe un copil rămas singur sau înspăi- mîntat îl trimite în braţele mamei sale.

Iubirea-dar seamănă cu iubirea pe care Dumnezeu, care nu are nevoie de lume, o dă lumii. Iubirea-necesitate este iubirea pe care noi o avem pentru Dumnezeu, întrucât suntem născuţi neajutoraţi.

Toţi creştinii vor fi de acord că sănătatea spirituală a unui om e direct proporţională cu iubirea lui Dumnezeu. Dar iubirea de Dumnezeu a omului, prin însăşi natura cazului, trebuie neapărat să fie întotdeauna în foarte mare măsură şi trebuie neapărat să fie adesea în întregime o iubire-necesitate. Lucrul acesta e evident atunci cînd cerem iertare pentru păcatele noastre sau sprijin în nenorocirile prin care trecem. Pe termen lung el este poate şi mai vădit în tot mai dezvoltata noastră conştiinţă — căci se cuvine să se dezvolte — că întreaga fiinţă prin însăşi natura ei ne este expresia unei unice şi vaste necesităţi : nedesăvîrşită, ezitantă, vidă, dar în acelaşi timp haotică, implorîndu-l pe Cel ce poate să desfacă toate cîte sunt acum legate şi să lege toate cîte încă stăruie neadunate. Nu spun că omul nu-i poate aduce niciodată lui Dumnezeu altceva decît iubire-necesitate. Sufletele elevate ne-ar putea vorbi despre un orizont aflat dincolo de ea. Dar tot ele, cred, ar fi primele care să ne spună că acele culmi ar înceta să fie adevărate haruri, ar deveni iluzii neoplatonice sau în cele din urmă diabolice de îndată ce omul ar îndrăzni să creadă că ar putea trăi doar pe seama lor şi ar elimina ca atare elementul necesităţii. „Cele mai de sus”, spune Imitaţia, „nu rezistă fără cele mai de jos.” Creatura care ar veni înaintea Creatorului ei lăudîndu-se că „Eu nu sunt cerşetor. Te iubesc dezinteresat” s-ar dovedi că nu e decît temerară şi neroadă. Cei care se apropie cel mai mult de o iubire-dar pentru Dumnezeu, în clipa imediat următoare, ba chiar în aceeaşi clipă, se vor bate cu pumnii în piept ca vameşul şi-şi vor etala mizeria absolută în faţa singurului Dăruitor real. Şi Dumnezeu o va lua ca atare. El se adresează iubirii-necesi- tate pe care i-o arătăm: „Veniţi la mine voi ce osteniţi şi duceţi poveri”, sau, în Vechiul Testament, „Deschideţi gura larg şi Eu am să v-o umplu.”

Paradox: Omul se apropie cel mai mult de Dumnezeu atunci cînd este într-un anume sens cel mai puţin asemănător cu Dumnezeu. Căci oare ce poate fi mai neasemenea decît belşugul şi nevoia, autoritatea şi umilinţa, rectitudinea şi penitenţa, puterea nelimitată şi strigătul de ajutor ?

Există două tipuri de apropiere de Dumnezeu:
a) asemănarea cu Dumnezeu;
b) proximitatea de Dumnezeu.

Presupun că Dumnezeu a întipărit o anume asemănare cu El însuşi în tot ce El a făcut. Spaţiul şi timpul, în felul lor propriu, îi oglindesc măreţia; tot ce e viu, rodnicia Lui; viaţa animală, lucrarea Lui. Omul posedă o asemănare mai importantă decît acestea prin faptul că este raţional. îngerii, credem noi, posedă asemănările care-i lipsesc omului: nemurirea şi cunoaşterea intuitivă.

Aşa cum a spus un autor mai bun, felul în care îl imităm pe Dumnezeu în viaţa aceasta — adică imitaţia noastră voluntară spre deosebire de oricare dintre asemănările imprimate de către El naturilor sau stărilor noastre — trebuie să fie o imitaţie a Dumnezeului întrupat: modelul nostru este Isus, nu numai cel al Patimilor, ci acela al atelierului, al drumurilor, al mulţimilor, al cererilor zgomotoase şi al împotrivirilor posace, al lipsei totale de tihnă şi intimitate, al întreruperilor. Căci aceasta, atît de straniu neasemănătoare cu tot ceea ce putem atribui vieţii divine în sine, este în mod evident nu doar asemănătoare cu ea, ci este însăşi viaţa divină acţionînd în condiţii omeneşti.

Adevărul că Dumnezeu este iubire poate ajunge pe nesimţite să însemne pentru noi contrariul, că iubirea este Dumnezeu.

Denis de Rougemont: “Iubirea încetează să fie demon doar atunci când încetează să fie zeitate.”

Iubirile noastre nu îşi pretind caracterul divin pînă cînd pretenţia lor nu devine plauzibilă. Şi ea nu devine plauzibilă atîta timp cît în ele nu există o reală asemănare cu Dumnezeu, cu Iubirea în Sine.

Putem spune cu adevărat şi într-un sens inteligibil că aceia care iubesc în chip superior sunt „aproape” de Dumnezeu. E însă, desigur, o „apropiere prin asemănare”. Ea nu va produce de la sine „apropiere în aproximare”.

Le putem da iubirilor noastre omeneşti aceleaşi dovezi de supunere necondiţionată pe care o datorăm numai lui Dumnezeu. Apoi ele devin zeităţi, după care devin demoni. Pe urmă ele ne vor distruge, autodistrugîndu-se totodată. Căci iubirile naturale cărora li se îngăduie să devină zei nu rămîn iubiri. Ele continuă să fie numite astfel, dar pot deveni în fapt forme complicate de ură.

II. Predilecţii şi iubiri pentru subuman

S-a descoperit de mult că plăcerile pot fi împărţite în două categorii: cele care nu ar fi deloc plăceri decît dacă ar fi precedate de dorinţă şi cele care sunt plăceri de drept şi nu necesită o asemenea pregătire. Un exemplu din prima categorie ar fi băutul apei. E o plăcere dacă ţi-e sete şi chiar o mare plăcere dacă eşti foarte însetat. Dar probabil nimeni pe lumea asta, lăsînd la o parte reacţia la sete sau respectarea unei prescripţii medicale, nu şi-a umplut un pahar cu apă ca să-l bea doar de plăcere. Un exemplu din cealaltă categorie ar fi plăcerile necăutate şi neaşteptate de ordin olfactiv — boarea dinspre un lan de fasole sau un strat de sîngele-voinicului întîmpinîndu-te în cursul plimbării matinale. Nu aveai nici o nevoie, erai pe deplin satisfăcut înainte de întîlnirea cu ele; plăcerea, care poate fi foarte intensă, este un dar nesolicitat, suplimentar.

Plăcerea-necesitate e starea în care sfîrşesc plăcerile apreciative atunci cînd degenerează (prin viciu).

Zicală: “Dacă ar fi bolnav, Diavolul s-ar călugări.” Dacă ar fi în nevoie, Diavolul ar alerga de îndată la Dumnezeu.

Iubirea-necesitate strigă către Dumnezeu din adîncul sărăciei noastre; iubirea-dar tînjeşte să slujească sau chiar să sufere pentru Dumnezeu; iubirea apreciativă spune: „îţi aducem mulţumiri pentru marea ta slavă.” Iubirea-necesitate îi spune unei femei: „Nu pot trăi fără ea”; iubirea-dar tînjeşte să-i dăruiască fericire, sprijin, protecţie — bogăţie, dacă e cu putinţă; iubirea apreciativă contemplă, îşi ţine respiraţia în tăcere, se bucură că poate exista o asemenea minune, chiar dacă nu-i e menită lui, nu va fi total demoralizată de pierderea ei, ar prefera chiar să fie aşa decît să nu o fi văzut deloc.

Dacă iei natura drept învăţător, ea te va învăţa exact lecţiile pe care te hotărîseşi deja să le înveţi, ceea ce nu e decît alt fel de a spune că natura nu dă lecţii. Tendinţa de a o lua drept învăţător este, evident, foarte uşor de grefat pe experienţa numită de noi „dragoste pentru natură”. Dar nu e decît o grefă. Atît timp cît le suntem efectiv supuşi, „stările” şi „dispoziţiile” naturii nu indică nici o morală. Veselia debordantă, măreţia insuportabilă, dezolarea sumbră sunt propriile tale proiecţii. Fă ce poţi din ele, dacă trebuie într-adevăr să faci ceva.

Rosteşte-ţi rugăciunile într-o grădină, la primele ceasuri ale dimineţii, ignorînd statornic roua, păsările şi florile, şi vei pleca inundat de prospeţimea şi bucuria ei; du-te acolo cu scopul de a fi inundat de ele şi, după o vreme, de nouă ori din zece nu ţi se va întîmpla nimica.

Dragostea de patrie este şi ea un demon când devine un zeu.

Patriotismul are mai multe ingrediente:
a) dragostea faţă de cămin, faţă de familie, faţă de un anumit mod de viaţă ;
b) o atitudine particulară faţă de trecutul ţării noastre ;
c) credinţa fermă că naţiunea noastră continuă să fie vădit superioară tuturor celorlalte ;
d) dacă naţiunea noastră este în asemenea măsură superioară celorlalte, ea are atât datoriile cât şi drepturile unei fiinţe superioare în raport cu ele.

Istoria reală a fiecărei ţări este plină de fapte penibile şi chiar ruşinoase. Poveştile eroice, dacă sunt considerate a fi tipice, dau o falsă impresie despre el şi sunt la rîndul lor expuse unei serioase critici istorice. De aceea un patriotism bazat pe trecutul nostru glorios constituie un vînat predilect pentru denigrator. Pe măsură ce cunoştinţele sporesc, el poate claca, transformîndu-se în cinism deziluzionat, sau poate fi menţinut printr-o închidere voită a ochilor.

III. Afecţiunea

Storge (gr.) - afecţiune, în special cea a părinţilor pentru copiii lor.

Dar chiar şi în viaţa animală, ba încă mai mult în propria noastră viaţă, afecţiunea se extinde mult dincolo de relaţia dintre mamă şi copil. Acest confort plin de căldură, această satisfacţie de a fi împreună cuprinde tot felul de obiecte. Este de fapt cea mai puţin discriminatoare formă de iubire. Există femei despre care putem prevedea că vor fi puţin curtate şi bărbaţi pasibili să aibă puţini prieteni. Ei nu au nimic de oferit. Aproape oricine însă poate deveni obiect al afecţiunii, pînă şi urîtul, şi prostul, şi enervantul. Nu trebuie să fie nici o potrivire evidentă între cei uniţi de ea. Am văzut afecţiunea nutrită pentru un imbecil nu numai de părinţii, ci şi de fraţii săi. Ea ignoră barierele de vîrstă, sex, clasă şi educaţie. Ea poate exista între un tânăr inteligent de la universitate şi o infirmieră bătrînă, deşi minţile lor trăiesc în lumi diferite. Ea ignoră chiar şi barierele de specie. O vedem nu numai între cîine şi om, ci şi, mai surprinzător, între cîine şi pisică.

Afecţiunea este cea mai umilă dintre iubiri.

Amestecul şi suprapunerea iubirilor ne sunt limpede demonstrate de faptul că mai totdeauna şi pretutindeni toate trei au în comun, ca expresie proprie, sărutul. în Anglia modernă prietenia nu-l mai foloseşte, dar afecţiunea şi erosul, da. El le este atît de caracteristic, încît nu putem preciza acum care de la cine l-a împrumutat sau pur şi simplu dacă şi l-au împrumutat. Desigur, s-ar putea spune că sărutul afecţiunii se deosebeşte de sărutul erosului. Da, dar nu toate săruturile schimbate de îndrăgostiţi sunt săruturi de îndrăgostiţi. în plus, ambele iubiri tind — ceea ce îi pune în încurcătură pe numeroşi moderni — să utilizeze un limbaj de alintare sau un limbaj infantil.

Auzim multe comentarii despre grosolănia noii generaţii. Cum şi eu sunt o persoană în vîrstă, ar fi de aşteptat să iau partea celor în vîrstă, dar în realitate sunt cu mult mai impresionat de lipsa de maniere a părinţilor faţă de copii decît de cea a copiilor faţă de părinţi.

Există haine potrivite pentru o petrecere în aer liber, dar şi hainele pe care le porţi în casă trebuie să fie potrivite în felul lor. De asemenea, există o deosebire între politeţea publică şi cea domestică. Principiul fundamental al amîndurora este acelaşi: „Nimeni şi sub nici o formă să nu-şi acorde preferinţă sieşi.” Cu cît însă este mai publică împrejurarea, cu atît este mai strictă şi mai codificată obedienţa noastră faţă de acest principiu. Există „reguli” de bună purtare. Cu cît e mai intimă împrejurarea, cu atît e şi codificarea mai redusă, ceea ce nu înseamnă însă că e mai puţin nevoie de politeţe. Dimpotrivă, afecţiunea în momentul ei cel mai bun practică o politeţe incomparabil mai subtilă, mai sensibilă şi mai profundă decît varianta publică. În public este suficient un ritual. Acasă trebuie să posezi realitatea pe care o reprezenta acel ritual, căci dacă nu, îi iau locul manifestările asurzitoare ale celui mai mare egoist. Aici cu adevărat nu trebuie să-ţi acorzi nici un fel de preferinţă; la o petrecere e suficient să-ţi ascunzi preferinţa. De aici vechiul proverb „Vino să trăieşti cu mine şi o să mă cunoşti bine”.

Presupun că nimeni nu crede acum că gelozia e în special legată de dragostea erotică. Dacă cineva o mai face, comportarea copiilor, a servitorilor şi a animalelor domestice ar trebui să-i spulbere în scurt timp această convingere greşită. Orice tip de iubire, aproape orice tip de asociere, este pasibil de gelozie. Gelozia afecţiunii e strîns legată de încrederea acesteia în ceea ce este vechi şi familiar. La fel stau lucrurile şi cu lipsa de însemnătate, totală sau relativă, din punctul de vedere al afecţiunii, a ceea ce numesc iubire apreciativă. Nu vrem ca „vechile chipuri familiare” să devină mai strălucitoare sau mai frumoase, ca vechile obiceiuri să fie înlocuite fie şi de unele mai bune, ca vechile glume şi interese să dispară în favoarea unor noutăţi palpitante. Schimbarea reprezintă o ameninţare la adresa afecţiunii.

„Băiete, băiete, cu asemenea purtări nesăbuite o să-i frîngi inima maică-ti.” Acest apel prin excelenţă victorian se şi poate să fi fost deseori întemeiat. Afecţiunea este profund rănită atunci cînd un membru al familiei cade sub nivelul etosului casei în tot ce poate fi mai rău — joc de cărţi, băutură, concubinaj cu o dansatoare de la operă. Din nefericire, e aproape tot atît de posibil să-i frîngi inima mamei tale ridicîndu-te deasupra etosului casei. Tenacitatea conservatoare a afecţiunii acţionează în ambele sensuri. Ea poate fi un corespondent domestic al acelui tip de educaţie suicidar din punct de vedere naţional care îl ţine în loc pe copilul promiţător doar din cauză că leneşii şi ignoranţii s-ar putea considera jigniţi dacă el ar fi strămutat nedemocratic într-o clasă superioară lor înşişi.

Dar veritabilul scop al dăruirii este să-l pună pe primitor într-o asemenea stare, încît să nu mai aibă nevoie de darul nostru. Pe copii îi hrănim pentru ca să fie cît mai curînd capabili să se hrănească singuri; îi învăţăm pentru ca să poată cît mai curînd să nu mai aibă nevoie de învăţătura noastră. Aşa încît asupra acestei iubiri-dar apasă o sarcină foarte grea. Ea trebuie să acţioneze în sensul propriei abdicări. Trebuie să tindem să devenim de prisos. Ceasul cînd vom putea spune „Nu mai au nevoie de mine” ar trebui să fie adevărata noastră recompensă.

Iubirea, dacă devine zeu, devine demon.

IV. Prietenia

Foarte puţini oameni de azi consideră prietenia drept o iubire de valoare comparabilă sau o iubire pur şi simplu. De la In Memoriam nu-mi pot aminti nici un poem sau nici un roman care să o fi celebrat. Tristan şi Isolda, Antoniu şi Cleopatra, Romeo şi Julieta au nenumărate corespondente în literatura modernă; David şi Ionatan, Pilade şi Oreste, Roland şi Oliver, Amis şi Amile, nu. Anticilor, prietenia le părea cea mai fericită şi cea mai deplin umană dintre toate iubirile, coroana vieţii şi şcoală de virtute. Prin comparaţie, lumea modernă o ignoră.

Prietenia este — într-un sens cîtuşi de puţin peiorativ — cea mai puţin naturala dintre iubiri, cea mai puţin instinctivă, organică, biologică, gregară şi necesară. Are cel mai redus comerţ cu nervii noştri, nimic gutural, nimic din ceea ce accelerează pulsul sau te face să roşeşti ori să păleşti. E o legătură esenţialmente între indivizi; în clipa în care doi oameni îşi devin prieteni, ei s-au şi retras amîndoi într-o oarecare măsură din turmă. Fără eros nici unul dintre noi nu s-ar fi născut, iar fără afecţiune nici unul dintre noi nu ar fi fost crescut, dar fără prietenie putem să trăim şi să ne înmulţim. Specia, privită din unghi biologic, nu are deloc nevoie de ea. Mulţimea sau turma — comunitatea — o pot chiar antipatiza şi suspecta. Conducătorii ei o şi fac adesea. Directorii şi directoarele de şcoli, şefii de comunităţi religioase, coloneii şi căpitanii de vas se pot simţi stingheriţi cînd în cadrul unor mici grupuri de subordonaţi ai lor se încheagă prietenii strînse şi puternice.

Toate religiile civilizate au debutat într-un mic grup de prieteni. Matematica a debutat efectiv atunci cînd o mînă de prieteni greci s-au adunat ca să discute despre numere, linii şi unghiuri. Ceea ce este acum Royal Society a fost iniţial un mic număr de gentlemani care se întîlneau în timpul lor liber spre a discuta chestiuni de care ei (şi nu mulţi alţii) se simţeau atraşi. Ceea ce numim acum „Mişcarea romantică” se reducea cîndva la dl Wordsworth şi dl Coleridge cufundaţi într-o discuţie neîntreruptă (cel puţin dl Coleridge aşa era) despre o viziune secretă a lor.

E lesne de văzut, aşadar, de ce autoritatea priveşte cu ochi răi prietenia. Orice prietenie reală este un soi de secesiune, ba chiar o rebeliune. Ar putea fi rebeliunea unor gînditori serioşi împotriva frazelor găunoase la modă sau a unor excentrici împotriva bunului-simţ acceptat, a artiştilor autentici împotriva urîţeniei vulgare sau a şarlatanilor contra gustului civilizat, a celor buni împotriva răutăţii din societate sau a celor răi împotriva binelui din ea. Oricum ar fi, ea este rău primită de către cei sus-puşi. în fiecare pumn de prieteni există o „opinie publică” secţională care îşi întăreşte membrii împotriva opiniei publice a comunităţii în general. Fiecare e, aşadar, o pungă de rezistenţă potenţială. Oamenii care au prieteni reali sunt mai puţin uşor de manevrat sau de influenţat, mai greu de corectat de către autorităţile bune sau de corupt de autorităţile rele. De aceea, dacă stăpînii noştri, cu ajutorul forţei sau al propagandei în favoarea „solidarităţii” sau făcînd intimitatea şi răgazul neprogramat imposibile prin metode insidioase, reuşesc să producă o lume în care toţi sunt camarazi şi nu există prieteni, ei vor fi înlăturat unele primejdii şi ne vor fi confiscat tocmai ceea ce este poate cea mai puternică garanţie a noastră împotriva servituţii totale.

Prietenia (după cum au văzut anticii) poate fi o şcoală de virtute, dar şi (după cum ei nu au văzut) o şcoală de viciu. Ea este ambivalenţă. Pe oamenii buni îi face mai buni, iar pe cei răi, mai răi.

Elementul de secesiune, de indiferenţă sau de surditate (cel puţin în anumite privinţe) faţă de vocile lumii exterioare este comun tuturor prieteniilor, fie ele bune, nocive sau pur şi simplu inofensive. Chiar dacă temeiul comun al prieteniei nu constă decît în colecţionarea de timbre, cercul ignoră în chip just şi inevitabil părerile milioanelor de oameni care o consideră drept o ocupaţie stupidă şi ale miilor de oameni care n-au făcut decît să-şi vîre nasul în ea.

Pericolul este că această parţială indiferenţă sau surditate la opinia exterioară, oricît ar fi de justificată şi necesară, poate duce la o indiferenţă sau surditate globală. Cele mai spectaculoase exemple în acest sens pot fi văzute nu într-un cerc de prieteni, ci într-o clasă teocratică sau aristocratică. Ştim ce gîndeau despre poporul de rînd preoţii din vremea lui Isus Cristos. Cavalerii din cronicile lui Froissart nu nutreau nici simpatie, nici milă faţă de „marginali”, mojici sau ţărănime. Dar această indiferenţă deplorabilă era foarte strîns împletită cu o calitate aleasă. Ei aveau cu adevărat, în rîndurile lor, o normă foarte înaltă de curaj, generozitate, curtenie şi onoare. Mojicul prudent şi cărpănos găsea această normă pur şi simplu prostească. Cavalerii, susţinînd-o, erau şi trebuiau să fie total indiferenţi faţă de vederile lui. Nu dădeau nici doi bani pe ce credea el. Dacă ar fi ţinut seama, propria noastră normă ar fi fost azi cu atît mai săracă şi mai grosolană. Dar obişnuinţa de „a nu da doi bani” se extinde asupra întregii clase. Faptul de a nu da atenţie vocii ţăranului atunci cînd ar trebui realmente să nu i se dea înlesneşte tendinţa de a nu-i da atenţie nici atunci cînd aceeaşi voce strigă după dreptate sau îndurare. Surditatea parţială care e nobilă şi necesară încurajează surditatea globală care e arogantă şi inumană.

V. Erosul

Mai toţi strămoşii noştri au fost căsătoriţi încă din prima tinereţe cu parteneri aleşi de părinţii lor pe temeiuri ce nu aveau cîtuşi de puţin a face cu erosul. Ei s-au angajat în acest act fără alt „combustibil”, ca să spunem aşa, decît dorinţa pur biologică. Şi au procedat corect: soţii creştini cinstiţi, care şi-au ascultat taţii şi mamele, îşi îndeplineau reciproc „datoria conjugală” şi-şi creşteau familiile în frica lui Dumnezeu. Dimpotrivă, acelaşi act, săvîrşit sub influenţa unui eros sublim şi irizat, care reduce rolul simţurilor la nivelul unui considerent minor, poate însemna adulter curat, poate presupune zdrobirea sufletească a unei soţii, dezamăgirea unui soţ, trădarea unui prieten, terfelirea ospitalităţii şi abandonarea propriilor copii. Lui Dumnezeu nu i-a plăcut ca distincţia dintre păcat şi datorie să graviteze în jurul unor sentimente nobile. Acest act, ca oricare altul, este justificat (sau nu) cu ajutorul unor criterii mult mai prozaice şi mai uşor de definit, cum ar fi respectarea sau încălcarea promisiunilor, dreptatea sau nedreptatea, mila sau egoismul, ascultarea sau neascultarea.

Folosim o expresie total nefericită cînd spunem, despre un bărbat lubric plecat pe străzi în căutarea prăzii, că „vrea o femeie”. Strict vorbind, o femeie este tocmai ceea ce el nu vrea. El vrea o plăcere pentru satisfacerea căreia se întîmplă ca femeia să fie instrumentul necesar. Cît de mult îi pasă de femeia ca atare se poate aprecia după atitudinea lui faţă de ea la cinci minute după posesie (nu păstrezi cutia după ce ai fumat ţigările). Or, erosul face ca bărbatul să dorească în fapt nu o femeie în genere, ci o anumită femeie, într-un mod misterios, dar indiscutabil, îndrăgostitul o doreşte pe iubita însăşi, nu plăcerea pe care i-o poate furniza ea. Nici un îndrăgostit din lume nu a căutat vreodată îmbrăţişările femeii iubite ca rezultat al unui calcul, fie şi inconştient, potrivit căruia ele ar fi mai plăcute decît cele ale oricărei alte femei. Dacă şi-ar fi pus această problemă, s-ar fi aşteptat, fără îndoială, ca asta să fie realitatea. Dar dacă şi-ar fi pus-o, ar fi însemnat să iasă cu totul din lumea erosului.

Erosul transformă astfel în chip miraculos ceea ce este prin excelenţă o plăcere-necesitate în cea mai apreciativă dintre toate plăcerile. Natura unei plăceri-necesitate este să ne arate obiectul exclusiv în relaţie cu necesitatea noastră, chiar cu necesitatea noastră de moment. Dar în eros, necesitatea, în faza ei cea mai intensă, îşi vede obiectul în chipul cel mai intens ca pe o fiinţă admirabilă în sine, importantă mult dincolo de relaţia sa cu necesitatea îndrăgostitului.

Căsătoria în sine, nu patul conjugal, e cea mai aptă să ne împiedice de la a-l sluji necontenit pe Dumnezeu. Oare Sfîntul Pavel are într-adevăr dreptate ? Dacă m-aş bizui pe propria mea experienţă, aş spune că (în căsătorie sau în afara ei) marea deturnare a atenţiei o reprezintă grijile practice şi prudenţiale ale lumii acesteia, ba chiar cele mai mărunte şi cele mai prozaice dintre aceste griji. Norul ca de ţînţari al neliniştilor şi deciziilor meschine privitoare la comportarea ce trebuie adoptată în ora imediat următoare mi-a stînjenit mult mai des rugăciunile decît orice altă pasiune sau poftă. Marea, permanenta tentaţie a căsniciei nu este senzualitatea, ci (brutal spus) avariţia. Cu tot respectul cuvenit îndrumătorilor medievali, nu pot să nu-mi amintesc că ei au fost cu toţii celibatari şi nu au ştiut probabil ce rol joacă erosul în sexualitatea noastră, cum, departe de a ni-l agrava, el diminuează caracterul tracasant sau vicios al apetitului pur. Şi asta nu doar satisfăcîndu-l. Erosul, fără a micşora dorinţa, face abstinenţa mai uşoară. El tinde, desigur, către o preocupare faţă de fiinţa iubită, care poate fi, într-adevăr, un obstacol în calea vieţii spirituale, dar nu o preocupare în primul rînd senzuală.

Omul are trei concepţii despre corpul său. Mai întîi e concepţia acelor păgîni ascetici care îl numeau temniţa sau „mormăitul” sufletului, şi a creştinilor ca Fisher pentru care el este un „sac de bălegar”, hrană pentru viermi, scîrbos, odios, sursă exclusiv de ispite pentru oamenii răi şi de umilire pentru cei buni. Sunt apoi neopăgînii (adesea ştiutori de greacă), nudiştii şi închinătorii Zeilor întunecaţi, pentru care corpul e preaslăvit. Dar în al treilea rînd avem concepţia pe care a formulat-o Sfîntul Francisc numindu-şi trupul „fratele asin”. Toate trei pot fi - deşi nu sunt sigur — susţinute, dar eu unul nu investesc decît în Sfîntul Francisc. Asin este încîntător de adecvat deoarece nici un om în deplinătatea facultăţilor mintale nu poate nici adora, nici urî un măgar. Acesta e un dobitoc folositor, rezistent, leneş, încăpăţînat, răbdător, simpatic şi năbădăios, meritînd ba un ciomag, ba un morcov, frumos într-o manieră deopotrivă patetică şi absurdă. Tot aşa şi Trupul. Convieţuirea cu el e imposibilă pînă cînd nu recunoaştem că una din funcţiile lui în vieţile noastre este de a juca rolul bufonului. Atîta vreme cît nu au fost pervertiţi de vreo teorie, orice bărbat, femeie şi copil ştiu asta. Faptul că avem trupuri e cea mai veche glumă din toate.

Şi totuşi, aşa cum se prezintă, nu poate fi glasul lui Dumnezeu. Căci erosul, vorbind cu aceeaşi măreţie şi etalînd aceeaşi depăşire a preocupării de sine, poate îndemna atît la rău, cît şi la bine. Nimica nu e mai superficial decît convingerea că o iubire care duce la păcat e totdeauna calitativ inferioară — mai animalică sau mai trivială — în comparaţie cu una care duce la căsătoria creştină fidelă şi rodnică. Iubirea ce duce la uniri întemeiate pe cruzime şi sperjur sau chiar la înţelegeri suicidare şi asasinat nu poate fi concupiscenţă
întîmplătoare sau sentiment de suprafaţă. Se prea poate să fie erosul în toată splendoarea sa, sfîşietor de sincer, gata de orice sacrificiu cu excepţia renunţării.

Teologii s-au temut adeseori, în această iubire, de pericolul idolatriei. Vor să spună, cred, prin aceasta că îndrăgostiţii s-ar putea idolatriza reciproc. Nu acesta mi se pare a fi pericolul real, oricum nu în căsătorie. Intimitatea delicios de prozaică şi de practică a vieţii conjugale îl face absurd. La fel şi afecţiunea în care erosul este aproape invariabil înveşmîntat. Atunci cînd un bărbat face curte unei femei, mă întreb dacă cineva care a simţit setea după Increat sau măcar a visat că o simte a putut presupune vreodată că fiinţa iubită i-ar putea-o satisface. Ca tovarăş de pelerinaj pătruns de aceeaşi dorinţă, cu alte cuvinte ca prieten, fiinţa iubită poate fi în mod glorios şi salutar semnificativă; dar ca obiect al ei — ei bine (nu aş vrea să fiu brutal), ridicolă. Adevăratul pericol nu mi se pare că îndrăgostiţii ar putea să se idolatrizeze unul pe altul, ci că ar putea idolatriza amîndoi erosul însuşi.

VI. Mila

Nu există investiţie sigură. A iubi înseamnă a fi vulnerabil. Indiferent ce ai iubi, cu siguranţă ceva îţi va sta pe inimă şi e posibil chiar să ţi-o sfîşie. Dacă vrei să te asiguri că nimic nu ţi-o va atecta, atunci trebuie să nu-ţi încredinţezi inima nimănui, nici măcar unui animal. Ambalează-ţi-o grijuliu în ocupaţii favorite şi în mici desfătări, evită orice situaţii încurcate, zăvorăşte-ţi-o la loc sigur în lacra sau coşciugul egoismului tău. Dar acolo în
lacră — la adăpost, în întuneric, nemişcată, fără aer — ea se va ţransforma. Nimic nu ţi-o va mai sfîşia, va deveni incasabilă, impenetrabilă, de nerăscumpăt. Alternativa la tragedie sau cel puţin Ia riscul tragediei este damnaţiunea. Singurul loc în afara Cerurilor unde poţi fi absolut ferit de toate primejdiile şi tulburările este infernul.