Jacques Ellul, Sistemul tehnologic (note de lectura)

Calmann-Lévy, 1977.

Introducere. Tehnică şi societate

Teza lucrării: Tehnica nu se mulţumeşte să fie şi, în lumea noastră, să fie factorul principal sau determinant, ea a devenit Sistem.

Stadiul Societăţii tehnologice este acum depăşit.

Raymond Aron a definit societatea industrială. Acest model corespunde cu ceea ce a fost societatea occidentală în secolul XIX. În momentul în care faptul industrial se dezvoltă, toată organizarea socială este afectată. Faptul industrial constă în multiplicarea maşinilor şi o anumită organizare a producţiei.

Seurat: “Pe calea gigantismului, devine rezonabil să mergi până la limita posibilului, concentrând întreprinderile pentru a le permite să fie la scara celor mai mari maşini existente.”

Suerat, despre complexificare: “Problemele puse de gigantism solicită soluţii adesea la frontiera universului explorat al Tehnologiei.”

Cu prezenţa calculatorului, procesul tehnologic se cerebralizează.

După o perioadă în care tehnica şi maşinismul-industrie s-au interpătruns, cele două acum se află în opoziţie. Industrialismul dezvoltă un sistem centralizat, ierarhizat, cu creştere lineară, implicând diviziunea muncii, separaţia între mijloace şi scopuri. Tehnica modernă duce la descentralizare, supleţe, suprimarea ierarhiei, a diviziunii muncii, presupune creştere polivalentă, reintegrează scopurile în mijloace şi economiseşte efectiv munca.

Se vorbeşte despre “societatea birocratică”: principiul ordinii, metodei, neutralităţii, organizării, eficacităţii.

Se vorbeşte despre societatea serviciilor sau societatea terţiară. Serviciile n-ar fi cunoscut această formidabilă dezvoltare fără aportul tehnologiei.

“Societatea de consum” este un slogan util pentru propagandă.

Apropiat este şi “societatea abundenţei”.

McLuhan vorbeşte despre “mass media”: noile media sunt esenţialmente şi înainte de orice media tehnice, produse ale progresului tehnic, îl însoţesc, îi sunt strict asociate, derivă din fiecare modificare tehnică.

Situaţioniştii vorbesc despre societatea spectacolului. Consumul este un spectacol, la fel ca şi activitatea politică, şi petrecerea timpului liber, şi munca, şi viaţa familială şi revoluţia.

Tot ceea ce constituia viaţa socială (muncă, distracţie, religie, cultură, instituţii), tot ceea ce forma un ansamblu lax şi complex, în care se insera viaţa reală, în care omul găsea deopotrivă o raţiune de a trăi şi o angoasă, toate aceste activităţi sunt acum tehnicizate, omogenizate, integrate într-un nou ansamblu care nu este societatea.

Megamaşina ar fi sistemul social complet organizat, omogenizat, în care societatea funcţionează ca o maşină şi în raport cu care oamenii sunt rotiţele. Primele megamaşini au fost societăţile egipteană şi mesopotamiană. În ele, libertatea umană este suprimată.

Societatea tehnologică este cea în care s-a instalat un sistem tehnologic. Dar, fiind două lucruri diferite, între ele se află o stare de tensiune, eventual dezordine şi conflict.

Tehnocraţii au ca misiune supunerea întregii realităţi sociale la sistemul tehnologic.

Prima parte. Ce este tehnica?

Capitolul întâi. Tehnica în calitate de concept

Etapele Tehnici sunt asimilate etapelor creşterii industriei. Prima revoluţie industrială – cărbunele ca sursă energetică. A doua revoluţie industrială – electricitatea. A treia  - energia atomică. A patra – computerul.

Tehnica în ipostaza de sistem: tehnicile combinate între ele şi privind totalitatea acţiunilor sau a modurilor de viaţă omeneşti capătă o importanţă calitativă diferită.

Se fac confuzii între Tehnică şi Ştiinţă, între Tehnică şi Maşină, între Tehnică şi Economie.

Există diferenţe între conceptul de Tehnică şi cel de Tehnologie.

Capitolul II. Tehnica în calitate de mediu

Ne raportăm adesea la tehnică în calitate de mod de acţiune care-i permite omului să facă ceea ce nu putea face prin propriile sale mijloace. Numai că este mult mai important să considerăm aceste “mijloace” ca o mediere între om şi mediul natural.

Atunci când există mediere între om şi natură prin intermediul tehnicii, toate celelalte medieri (poetică, magică, mitică, simbolică) tind să dispară.

Avem impresia că dezvoltarea tehnicii are loc prin intermediul omului, sau al masei. Însă ne scapă faptul că omul se află în interiorul sistemului şi că asupra lui se exercită presiuni. Ceea ce este acum posibil datorită tehnicii mediază dorinţa şi opinia publică se formează pornind de la acest lucru. Medierea prin tehnică este sterilă şi sterilizantă, contrariu tuturor sistemelor de mediere anterioare care erau plurivoce, echivoce, instabile în aplicare şi în acelaşi timp profund înrădăcinate într-un inconştient bogat şi creator. În cele din urmă, relaţia dintre Tehnică şi om este una nemediată. Altfel spus, lipseşte o gândire pentru care Tehnica să fie doar un obiect. Acum conştiinţa a devenit simplul reflex al mediului tehnologic. Mesajul pe care omul încearcă să-l transmită a devenit purul reflex al sistemului tehnologic, al obiectelor tehnice. Căci sistemul invadează totalitatea vieţii şi practica socială în întregime. Astfel sistemul tehnologic mediator devine mediator universal, excluzând orice altă mediere decât a sa.

Există o mediatizare tehnică a relaţiilor umane, care are ca rezultat favorizarea relaţiilor la distanţă în detrimentul relaţiilor în apropiere, care nu au nevoie de intermedierea tehnică. Rezultatul este un sentiment crescând al singurătăţii umane într-o lume a comunicărilor generalizate.

Omul a schimbat mediul natural cu mediul tehnologic. Oraşul, în care trăieşte omul modern, este produs esenţialmente al tehnicii. Pentru copii, este mai util să cunoască regulile de circulaţie decât informaţii vitale legate de viaţa în natură.

Lumea în care se mişcă omul este un mediu mecanic. Astfel, omul dobândeşte o cunoaştere specifică acestui mediu şi comportamente relative la acest mediu.

Gândirea tehnologică este profund diferită de gândirea sălbatică (aplicată mediului natural). Gândirea tehnologică duce la sciziunea între oameni, gândirea sălbatică la comuniune. Şi aceasta se manifestă prin dificultatea sau imposibilitatea simbolizării. Una dintre cele mai mari pierderi ale omului modern priveşte facultatea simbolizării.

Ca oameni moderni, nu mai suntem chemaţi să utilizăm tehnica, ci să trăim cu ea şi în mijlocul ei.

Invazia obiectelor duce la dispreţul pentru obiecte. Acumulăm ca să aruncăm.

Structuralismul nu este o gândire creatoare, ci produsul primatului mijloacelor. Singura lui preocupare este cum funcţionează ceva.

Odată tehnologizate, Natura şi Societatea nu mai sunt ce erau înainte.

“Epuizarea” resurselor umane este nu rezultatul utilizării abuzive a tehnicilor, ci în mod esenţial constituirea tehnicii ca nou mediu al omului.

Fragmentarea impusă de diviziunea muncii devine fragmentarea vieţii şi a societăţii.

Tehnica este simplificatoare, reductrice, operaţională, instrumentală şi reordonatoare. Orice era natural este redus la nivelul de obiect manevrabil. Tot ce nu poate fi redus, îşi pierde valabilitatea.

Mediul tehnologic este caracterizat prin creşterea abstracţiei şi a controlului. Este evident că în aceste condiţii este puţin favorabil spontaneităţii, creativităţii, şi nu poate cunoaşte ritmuri vii. Tot ceea ce nu este în acord cu acest mediu devine intolerabil. Astfel, caracterul radical al mediului tehnologic îl face exclusiv.

Avem din ce în ce mai mult impulsul de a considera că totul devine o problemă tehnică, că orice situaţie ţine de o tehnică.

Există tendinţa unei adevărate închideri în mediul tehnologic. Limbajul se reduce la un anumit număr de structuri, funcţii şi mecanisme.

Capitolul III. Tehnica în calitate de factor determinant

Sociologii şi istoricii nu mai cred în cauzalitate în disciplinele lor respective. Fenomenele se determină reciproc, se pot descrie interacţiuni, stabili corelaţii, analiza sisteme, descoperi structuri diferenţiale, dar este imposibil de precizat ce fapt provoacă un altul.

Dacă analizăm problemele majore ale societăţii noastre globale (occidentală 1970), ne dăm seama că cele mai multe dintre ele sunt puse de asemenea manieră încât apar ca fiind constituite din date contradictorii. Din cauza acestui lucru, în privinţa lor se pot susţine poziţii diametral opuse.

În problemele socio-politice ale societăţii globale industriale, factorul determinant principal, dacă nu unicul, este sistemul tehnologic.

Problema etatizării este unul dintre fenomenele majore şi caracteristice societăţii noastre. Contradicţie: pe de o parte suntem în prezenţa unei creşteri a statului, pe de alta a unei descreşteri a funcţiei politice. Creşterea statului este o creştere a funcţiei, a organismului şi a organizării.

Am trecut de la statul-jandarm din secolul XIX la statul-providenţă din secolul XX.

Cetăţeanul, ca individ, este din ce în ce mai puţin capabil să aibă o opinie asupra problemelor reale cu care se confruntă un stat modern. Are din ce în ce mai puţine posibilităţi să-şi exprime opinia şi să acţioneze cu adevărat asupra politicii. În faţa deciziilor administrative, cetăţeanul nu poate face nimic.

Ceea ce e remarcabil este faptul că omul politic tradiţional are din ce în ce mai puţine puteri veritabile. Omul politic are din ce în ce mai puţină autonomie, fie şi prin faptul că atunci când ia o decizie este condiţionat de deciziile anterioare. Odată decizia luată, aceasta îi scapă, ajunge în mâinile administraţiei, care o implementează. Or, punerea în practică este de departe mai importantă decât ideea.

Omul politic este dependent de trei categorii de personaje: experţii, tehnicienii şi administratorii (la rândul lor, aceştia sunt tehnicieni ai organizării şi execuţiei).

Sub influenţa tehnicii, statul în ansamblu se modifică. Se naşte un stat tehnologic, un stat având mai ales funcţii tehnice, o organizaţie tehnică şi un sistem de decizii raţionalizat.

Problemă: creşterea demografică trebuie să fie legată de creşterea economică? Este posibil ca cele două fenomenele să se condiţioneze reciproc. Indiscutabil însă la momentul actual creşterea economică este rodul tehnicii.

Distracţiile sunt strict necesare în societăţile occidentale şi nu reprezintă o creştere a nivelului de trai. Ele sunt indispensabile pentru a compensa lipsa de interes pentru muncă, deculturarea progresivă pe care o aduce specializarea, tensiunea nervoasă datorată excesivei rapidităţi a tuturor operaţiunilor, accelerarea progresului care cere adaptări dificile. Tot ceea ce e provocat de dezvoltarea tehnologică nu poate fi tolerat decât dacă omul găseşte compensaţii.

Pentru a efectua o nouă creştere de producţie de bunuri utile, trebuie o cantitate din ce în ce mai mare de putere tehnică aplicată în sectoare indirect utile.

Tehnica modifică radical atât raporturile umane cât şi schemele ideologice sau calităţile omului însuşi.

Ceea ce pare să caracterizeze mai profund omul care trăieşte în mediul tehnologic este voinţa sa pentru putere.

Tehnologizarea este o mutaţie formidabilă a spiritului omenesc. Cultura tehnologică este fără savoare şi fără importanţă. Cultura izvorâtă din tehnică este inversul absolut al culturii concepute ca:

a) patrimoniu ereditar de opere, gânduri şi tradiţii;

b) dimensiunea continuă a unei reflecţii teoretice şi critice, transcendenţă critică şi funcţie simbolică.

Cultura de consum nu este făcută să dureze. Din cauza tehnicii, ansamblul cultural a suferit o mutaţie.

Toate societăţile tradiţionale sunt societăţi ierarhice. Societatea tehnologizată este o societate egalitară. Tehnica nu poate suporta discriminările iraţionale, structurile sociale fondate pe credinţe. Exigenţa de egalitate absolută nu este nimic altceva decât produsul ideologic al aplicării nelimitate a tehnicii.

Inclusiv structura proprietăţii s-a schimbat. Mai puţin contează câţi bani are individul, cât contează banii pe care îi poate cheltui (participarea acţionarilor la beneficii, asigurările medicale, loc de muncă, dreptul la pensie etc.).

Din cauza tehnologiei, omul modern trebuie să fie pregătit să-şi schimbe meseria de 2-3 ori de-a lungul vieţii.

Tehnica a modificat întreg ansamblul relaţiilor umane inter-individuale sau globale.

Problema centrală, de natură metafizică, nu mai este pentru om existenţa lui Dumnezeu şi existenţa lui personală în funcţie de acest mister sacru, ci conflictul între raţionalitatea absolută a calculatorului şi ceea ce până astăzi constituia persoana lui: acesta este pivotul oricărei reflecţii actuale, şi pentru mult timp, singura chestiune filosofică. Iar calculatorul nu este altceva decât tehnica, nimic în plus.

Capitolul IV. Tehnica în calitate de sistem

1. Idee generală

Deutsch: sistemul este un ansamblu de părţi sau de sub-sisteme care inter-acţionează astfel încât componentele au tendinţă să se schimbe atât de încet încât pot fi considerate provizoriu drept constante.

Sistemul este un ansamblu de elemente în relaţie unele cu celelalte de aşa manieră încât orice evoluţie a unui element provoacă o evoluţie a ansamblului şi orice modificare a ansamblului se repercutează asupra fiecărui element.

Elementele care compun sistemul prezintă un fel de aptitudine preferenţială de a se combina între ele mai degrabă decât de a intra în combinaţie cu factori externi.

Sistemele sunt dinamice, iar inter-relaţiile dintre părţi nu sunt precum cele care există într-un motor: într-un sistem factorii care acţionează modifică celelalte elemente şi acţiunea nu este repetitivă ci constant inovatoare.

Sistemul tehnic conţine ideea de instabilitate şi de progres în sine. Tehnica este sistem în aceeaşi manieră în care cancerul este sistem. Cancerul inserat în alt sistem viu este el însuşi organism – dar incapabil să trăiască pe cont propriu. Sistemul tehnologic trebuie să paraziteze un sistem societar viu. Dar, ca şi în cazul cancerului, proliferarea tehnicii nu lasă corpul social intact, nici nu permite diferitelor sale elemente să se dezvolte prin ele însele şi pentru ele însele.

2. Calificarea sistemului

Putem vorbi despre o tehnicizare totală atunci când fiecare aspect al vieţii omeneşti este supus controlului şi manipulării, experimentării şi observaţiei de aşa manieră încât să se obţină în toate circumstanţele o eficacitate demonstrabilă.

Sistemul are o asemenea amplitudine încât nu putem spera să revenim în urmă. Detehnicizarea este utopică.

Sistemul tehnologic este pur imaginar: nimeni nu-l vede niciodată. Ceea ce vedem sunt oameni utilizând instrumente. La rigoare, tehnica nici măcar nu există.

Şi totuşi, a spune că vezi copacii dar nu vezi pădurea nu e un semn de mare perspicacitate intelectuală. A spune că vezi tehnicile dar nu vezi sistemul tehnologic ţine de aceeaşi eroare intelectuală.

Ar fi o eroare să credem că tehnica este obiect, iar omul este subiect.

Aparent, fiecare sector se dezvoltă independent de celelalte, fiecare om fiind scufundat într-un domeniu tehnic separat, căruia îi cunoaşte tehnica profesională.

Există un reflex de panică ce decide în privinţa celor mai multe dintre aprecierile intelectuale legate de inexistenţa sistemului tehnologic. Intelectualilor le repugnă să admită că există o organizare specifică a tehnicii, relativ independentă de om, o schematizare a vieţii pe care o face tehnica.

În ceea ce priveşte societatea noastră, este mult mai puţin importantă evoluţia rapidă a elementelor vechi în raport cu apariţia unei structuri şi a unui ansamblu de funcţii radical noi. Din momentul în care sistemul tehnologic a devenit structura societăţii noastre, nu se mai poate vorbi despre “schimbare rapidă” ci de consecinţele normale previzibile şi aproape unilineare ale mutaţiei anterioare.

Aspectele sistemului tehnologic:

a) specificitatea (tehnicile nu sunt comparabile cu nimic, dar posedă între ele caracteristici similare);

b) toate părţile sunt în corelaţie, o corelaţie accentuată de tehnicizarea informaţiilor; consecinţa 1: nu se poate modifica o tehnică fără să se provoace modificarea unui mare număr de alte obiecte şi metode; consecinţa 2: combinaţiile între tehnici produc efecte tehnice, dau naştere la noi obiecte şi noi metode.

Teoria informaţiei este o gândire mediatoare între diversele tehnici. Ea intervine ca ştiinţă a tehnicilor şi ca tehnică a ştiinţelor.

Cu cât tehnica se dezvoltă, cu atât cresc lucrările legate de informaţie. Producţia materială şi deplasarea obiectelor fizice a devenit secundară în raport cu aceste activităţi imateriale.

Informaţia ştiinţifică a fost întotdeauna atrăgătoare, neliniştitoare, însă în momentul de faţă în centrul lumii noastre se află trecerea permanentă a unei uriaşe cantităţi de informaţie operaţională de la un sector tehnic la altul. Acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla fără calculatoare.

Calculatorul este o enigmă. Niciodată nu am fost în prezenţa unui aparat atât de ambiguu, a unui instrument părând să conţină tot ce poate fi mai bun şi mai rău, şi mai ales a unui mijloc căruia suntem incapabili să-i anticipăm posibilităţile efective.

Orice progres tehnic creează şomaj şi locuri de muncă cu caracter compensatoriu, însă nu întotdeauna cei care devin şomeri sunt recuperaţi în noile locuri de muncă.

Incognoscibilitatea reală a calculatorului, la nivelul cel mai simplu.

Calculatorul va fi instrument de centralizare (dictatură) sau descentralizare (democraţie)?

Calculatorul rămâne un simplu instrument inert cu care omul va face ceea ce va voi sau în curând robotul va deveni autonom şi va înlocui omul?

Cu calculatorul, gândirea omului devine inutilă. Tehnicile sunt procesele de exteriorizare a capacităţilor omului. Cu calculatorul, ultimul pas s-a făcut. Calculatorul este ultima etapă a evoluţiei omului.

Funcţionarea creierului uman este de tip non-formal. Există întotdeauna în gândirea umană o parte de imprevizibilitate şi de surpriză care rămâne inaccesibilă calculatorului.

Decizia luată de om nu este niciodată soluţia unei probleme (ceea ce calculatorul poate oferi) ci ruperea unui nod gordian (ceea ce calculatorul este incapabil să facă).

Calculatorul permite sistemului tehnologic să devină definitiv un sistem. Funcţia calculatorului este aceea de a integra părţile diferitelor sub-sisteme tehnologice.

Departe de a simplifica lucrurile, calculatorul a adus mai multă complexitate vieţii.

Ideologia robotului servitor sau rebel, ori cea a calculatorului care înlocuieşte în cele din urmă omul în procesul evolutiv al fiinţelor, toate acestea sunt poveşti care dovedesc că cei care vorbesc despre calculator n-au înţeles încă nimic legat de ceea ce este calculatorul şi procedează prin antropomorfizare.

Calculatorul ne plasează într-o situaţie radical nouă, în legătură cu care aplicaţiile aparent magice ale acestui aparat nu ne dau decât o idee falsă. Calculatorul este creatorul unei noi realităţi. Universul fabricat de calculator este format din cifre, sintetic, globalizant, indiscutabil.

În măsura în care va avea loc integrarea omului şi al calculatorului, aceasta va antrena excluderea gândirii dialectice, a raţionamentului dialectic şi pe aprehensiunea dialectică a realului. Calculatorul este fundamental non-dialectic, este fondat pe principiul exclusiv de non-contradicţie.

Constatăm că fiecare element nou adus de către tehnică ar putea fi un element de libertate suplimentară, dar şi un factor de dictatură.

Optimismul legat de tehnologii este o simplă operaţiune de anestezie inconştientă. Întotdeauna când se văd rezultatele concrete, invariabil se spune: “Dar nu era deloc ceea ce am prevăzut.”

Toate informaţiile privind un individ pot fi reunite, cu un lux de detalii la care nu ne putem gândi (toate infracţiunile şi contravenţiile, toate operaţiunile medicale, toate operaţiunile bancare etc.). În faţa acestei totalizări, se propun reglementări juridice privitoare la utilizarea acestor fişiere. Altfel spus, tot ce-am găsit este un ansamblu de mijloace de protecţie perfect desuete. Nu există nicio şansă ca regimul juridic să fie util.

3. Caracterele sistemului

Sistemul tehnologic este compus din sub-sisteme. Fiecare ansamblu este acum legat şi condiţionat de celelalte.

Sistemul tehnologic este suplu, chiar dacă sub-sistemele sunt rigide.

Sistemul tehnologic produce mecanisme de conformare a oamenilor din ce în ce mai eficace.

Sistemul tehnologic tinde să fie din ce în ce mai abstract şi mai discret.

Adevăratul conformism social este conformismul în raport cu tehnologia.

Nu avem parte doar de haosul provocat de tehnică, mai există şi o organizaţie centralizată rigidă care nu poate provoca, date fiind dimensiunile sale, decât incoerenţe.

În cadrul unui război, tehnica îşi prezintă aspectul cel mai brutal şi mai nemilos.

Caracterul fundamental al creşterii tehnologice este economia de timp. Este creatoare de timp şi consumatoare de spaţiu.

Sistemul tehnologic îşi elaborează propriile procese de adaptare, de compensare, de facilitare.

Sistemul tehnologic, confruntat cu dificultăţile de adaptare ale omului, produce satisfacţii şi compensaţii care facilitează creşterea şi funcţionarea sistemului. Creativitatea şi non-conformismul sunt valori fundamentale ale societăţii tehnologice, lucru care implică pentru a progresa nu o pasivitate ci o adeziune entuziastă la schimbare.

Cu cât sistemul este realmente mai opresant, cu atât omul trebuie să compenseze prin afirmarea propriei independenţe, cu cât sistemul distruge mai mult relaţiile umane, cu atâta omul trebuie să se afirme mai altruist (“lubrificarea socială” despre care vorbeşte Baudrillard).

Probleme puse de calculator:

a) sexualitatea tehnicizată nu este dragoste;

b) jocul practicat cu aparate complexe nu este echivalentul jocului copilului cu un băţ;

c) natura reconstituită cu ajutorul tehnicii nu este natura;

d) non-conformismul funcţionalizat nu este existenţial.

Calculatorul ne trimite într-un univers artificial, de iluzii şi de asemănări.

Sistemul tehnologic s-a putut dezvolta cu atât mai mult cu cât tehnica a fost asimilată de grupuri care s-au identificat cu ea.

Replierea pe limbaj, pe magia verbală, din cauză că nu mai stăpânim universul tehnologic, este expresia mecanică a reacţiei compensatorii a sistemului tehnologic. Studiile structuraliştilor asupra limbajului ţin de tehnicizare.

Sistemul tehnologic are o lege, cea a evoluţiei indefinite a tehnicii. Este un sistem de expansiune permanentă. Orice contestare, orice perturbare în sistem nu este nimic altceva decât provocare, o solicitare pentru ca noi tehnici, noi organizări, noi proceduri să fie puse în practică, integrând de fiecare dată un număr şi mai mare de date. Sistemul nu are niciun obiectiv, nicio intenţie, el se dezvoltă pur şi simplu.

4. Absenţa feed-back-ului

Sistemul tehnologic este lipsit de retroacţiune, adică mecanismul care intervine atunci când un ansamblu, un sistem în mişcare, comite o eroare de funcţionare, pentru a rectifica această eroare la sursă, la originea mişcării. Feed-back-ul implică un control al rezultatelor urmat de o rectificare a proceselor atunci când rezultatele controlate sunt nocive sau nesatisfăcătoare.

Atunci când se constată dezordini şi iraţionalităţi, sistemul tehnologic intervine cu procese compensatorii. Dar sistemul continuă să evolueze în aceeaşi direcţie. Ca un sistem atât de vast să poată avea un comportament autoregulator, ar trebui ca reacţiile sale să fie fondate pe un model al relaţiilor sale cu mediul care să-i dea fără încetare instrucţiuni (ex: religia, legile tradiţionale etc.). Or, sistemul tehnologic are o dominaţie absolută asupra mediului.

Probleme care nu pot avea soluţie tehnică:

a) caracterul totalitar al sistemului;

b) complexificarea indefinită;

c) reconstituirea mediului uman care a fost distrus;

d) căutarea calităţii vieţii;

e) tendinţa spre dislocaţie în urma dispariţiei controalelor calitative;

f) calculul costurilor non-economice;

g) denaturalizarea omului odată cu dispariţia ritmurilor naturale, a spontaneităţii şi a creativităţii;

h) incapacitatea judecăţii morale din cauza puterii.

Constatarea efectelor calitative ale tehnicii nu ţine de tehnică. Retroacţiunea sistemului tehnologic trece în mod necesar prin conştientizarea efectelor majore ale Tehnicii, efectuată de către omul inclus în sistem.

A doua parte. Caracteristicile fenomenului tehnic

Primul capitol. Autonomia

Caracterul autonom al Tehnicii constă în concretizarea sa: existenţa unei scheme concrete de invenţie organizatoare care rămâne sub-adiacent şi stabil indiferent de vicisitudinile şi avatarurile obiectului tehnic. Forma cea mai elementară a autonomiei tehnice este cea a maşinii în raport cu mediul. Tehnica autonomă înseamnă că ea nu depinde decât de ea-însăşi.

Fiecare element tehnic este mai întâi adaptat sistemului tehnologic, în raport cu care se dezvăluie adevărata sa funcţionalitate, cu mult mai mult decât în raport cu o nevoie omenească şi cu o ordine socială.

Tehnica modifică în mod radical obiectele la care se aplică, ea însăşi fiind foarte puţin modificată în privinţa propriilor caracteristici.

Există o anumită autonomie a tehnicii inclusiv în raport cu ştiinţa. Chiar şi în absenţa cercetării fundamentale, tehnica ar putea continua să înainteze în virtutea logicii interne.

Se poate vorbi despre sfârşitul inocenţei ştiinţifice, nu mai există ştiinţă neutră sau ştiinţă pură. Orice ştiinţă are consecinţe tehnice. Aspectul tehnic domină aspectul epistemic.

Orice ştiinţă, în momentul în care devine experimentală, depinde de tehnica capabilă doar ea să reproducă tehnic fenomenele.

Există tehndinţa de a constrânge Natura să se conformeze modelelor teoretice, de a reduce natura la artificialul tehno-ştiinţific. În aceste condiţii, ştiinţa devine violenţă iar tehnica – putere. Metoda ştiinţifică însăşi determină vocaţia tehnicii de a deveni tehnică a puterii.

Statul este înzestrat cu cele mai mari mijloace de putere de către tehnică, or statul fiind el însuşi organism al puterii, nu poate merge decât în sensul creşterii, este strict condiţionat de către tehnică să nu ia decât decizii în sensul creşterii puterii, a sa şi a corpului social.

Habermas: “Cum să reconciliezi tehnica şi democraţia?”

Până astăzi, statul a fost, sub toate formele sale, socialist sau nu, un organism de opresiune, de represiune, de eliminare a opozanţilor, de constituire a unei clase politice care să guverneze în folos propriu. Cum ar putea statul să ne apere împotriva tehnologiei, când el însuşi este format din oameni şi din structuri din ce în ce mai tehnice. Dimpotrivă, dominat de imperativul tehnic, statul va conduce la o societate de o sută de ori mai opresivă.

Atunci când statu ia decizii pur politice, atunci când omul politic decide singur, pe plan tehnic se produc dezastre.

Tehnica în panorama intelectuală joacă acelaşi rol ca elementul spiritual în Evul Mediu sau ca ideea de Individ în secolul al XIX-lea.

Nu e sigur că ar exista vreun raport între marile episoade ale invenţiei tehnice şi structura economică sau socială.

Industria este ea însăşi un produs al tehnicii.

Autonomia tehnicii constă în faptul că economia poate fi un mijloc de dezvoltare, o condiţie a progresului tehnologic, sau invers poate fi un obstacol, niciodată nu-l determină, nici nu-l provoacă, nici nu-l domină. Nu legea economică se impune fenomenului tehnic, legea tehnicului ordonă, orientează şi modifică economia.

A modifica un sistem politic sau un sistem economic este astăzi perfect ineficace şi nu schimbă condiţia autentică a omului pentru că aceasta este astăzi definită prin mediul său şi prin posibilităţile sale tehnice, iar impactul revoluţiilor politice şi economice asupra sistemului tehnologic este practic nul.

Unul dintre efectele autonomiei tehnicii este faptul că tehnica devine factorul principal în clasificarea domeniilor de activitate, ale orientărilor ideologice.

Cele cinci aspecte ale autonomiei tehnicii în raport cu morala şi cu valorile:

a) tehnica nu progresează în funcţie de un ideal moral, nu caută să realizeze valori, nu vizează o virtute sau Binele;

b) tehnica nu suportă nicio judecată morală; autonomia pretinsă se exprimă în felul următor: morala trebuie să judece probleme morale, problemele tehnice au nevoie de judecăţi tehnice;

c) tehnica nu tolerează să fie oprită dintr-un motiv moral;

d) pentru omul modern este de la sine înţeles că tot ceea ce este ştiinţific este legitim, precum şi tot ceea ce este tehnic; tot ceea ce se face în sistemul tehnologic este legitim în sine, fără referinţă exterioară; nu se mai pune nici problema adevărului, nici cea a binelui, nici cea a finalităţii;

e) independentă de morale şi judecăţi, legitimă în sine, Tehnica devine forţa creatoare de noi valori, a unei noi etici.

Simplism: Nu mai suntem în epoca primitivă în care lucrurile erau bune sau rele în sine; lucrurile nu sunt decât ceea ce omul face din ele. Totul se reduce la om. Tehnica nu este nimic în sine.

A afirma că morala nu se mai aplică invenţiei şi operaţiunii tehnice conduce în realitate la a spune că orice acţiune efectivă a omului scapă acum eticii. Autonomia tehnicii duce la amoralizarea omului.

Tehnicienii trăiesc într-o lume tehnologică autonomă. Ei admit că specialiştii în probleme morale, filosofii, sociologii, teologii redactează lucrări în privinţa tehnologiei, dar acestea nu-i privesc câtuşi de puţin.

Tehnica, autoevaluându-se, este eliberată de tot ceea ce constituie piedica principală la acţiunea omului: credinţe sacre şi morală. Mai mult decât atât, tehnica începe să judece morala: o propoziţie morală nu va fi considerată valabilă decât dacă poate intra într-un sistem tehnic, dacă se află în acord cu el.

Omul a devenit credinciosul şi fidelul Tehnicii.

Până recent, omul a căutat întotdeauna să-şi raporteze acţiunile la o valoare superioară în raport cu care se judecau acţiunile. Acest lucru a dispărut în folosul tehnicii.

Sistemul tehnologic îşi secretă propria putere tehnică de legitimare: publicitatea. Aceasta din urmă constituie un aparat al cărui scop este să ne convingă că toate elementele sistemului sunt bune.

Etica tehnologică este în curs de constituire: Tehnica îi cere omului un anumit număr de virtuţi (precizie, exactitate, seriozitate, realism, dragoste de muncă), o anumită atitudine faţă de viaţă (modestie, devotament, cooperare), permite judecăţi de valoare foarte clare (ceea ce este serios şi ceea ce nu este, ceea ce este eficient, ceea ce este util).

În ciuda a ceea ce se vorbeşte, omul modern nu este neîncrezător în raport cu cuplul Ştiinţă-Tehnologie. Dimpotrivă, trebuie să vorbim despre credinţă oarbă, încredere magică, demisie iraţională în favoarea binomului Ştiinţă-Tehnologie.

Ştiinţa a lichidat tot ceea ce constituia societăţile tradiţionale.

Ştiinţa de azi nu mai este pură, ea nu-şi găseşte justificare decât în aplicaţie, adică în Tehnologie.

Tehnica în sine înseamnă suprimarea limitelor. Limita nu este nimic altceva decât ceea ce nu se poate realiza pe moment din punct de vedere tehnic.

Conformiştii ortodoxiei tehniciste implicite cer şi: abolirea moralei sexuale, a structurii familiale, a controlului social, a ierarhiei valorilor etc.

Sub acoperirea neutralităţii, tehnica tinde să devină propriul său scop. Tehnica are în sine un anumit număr de consecinţe, reprezintă o anumită structură, anumite exigenţe, antrenează anumite modificări ale omului şi ale societăţii, care se impun fie că vrem sau nu.

Capitolul II. Unitatea

Sistemul tehnologic este înainte de orice un sistem: tehnicile sunt legate unele de altele aşa încât nu există decât unele prin altele şi sunt în orice punct dependente.

Progresul tehnic constituie un tot ale cărui elemente sunt legate între ele prin tensiuni care le fac dependente unele de altele.

Putem constata cu mare uşurinţă identitatea caracteristicilor fenomenului tehnic peste tot unde se produce, oricare ar fi originile istorice ale ţărilor unde are lor, situaţiile sau posibilităţile geografice, regimurile sociale sau politice.

Atunci când se lucrează la un proiect tehnologic gigantic (ca de exemplu: bomba atomică), se ajunge la crearea de metode de lucru, produse, elemente tehnice, care mai apoi vor fi utilizate în mod foarte general şi curent în obiectele şi formele în care este implicată toată lumea.

Dacă transporturile rapide n-ar fi existat, nici urbanizarea, nici creşterea industrială, nici consumul de masă n-ar fi existat.

Pentru mulţi dintre cei mai buni sociologi ai tehnicii, nu invenţia este primordială, ci aptitudinea de a pune în raport tehnici multiple.

Sinteza care s-a efectuat între diversele, nenumăratele tehnici a provocat o mutaţie a corpurilor sociale şi a vieţii omeneşti.

Tehnica nu mai este, ca odinioară, un factor printre altii, ai unei societăţi, aceasta din urmă producând o civilizaţie, fiind mediul în care s-ar putea situa Tehnica. Ea a devenit elementul în care se dezvoltă societatea noastră.

Tehnica nu evoluează în salturi şi variaţii, ea se perpetuează.

Consecinţele unicităţii sistemului tehnologic:

a) imposibilitatea distingerii între tehnici bune şi rele;

b) relaţia între forme şi conţinuturi ale tehnicilor;

c) identitatea dintre tehnică şi utilizarea ei;

d) independenţa sistemului tehnologic în raport cu regimurile politice sau sociale;

e) imposibilitatea cantonării unei tehnici într-o utilizare restrânsă şi de a împiedica trecerea în utilizarea publică.

Dacă sistemul se blochează undeva (o pană de curent), efectele sunt în cascadă: întreruperea deplasării lucrătorilor, întreruperea aprovizionării cu materie primă, întreruperea producţiei etc. Cu cât sistemul este mai unitar, cu atâta este mai fragil.

Condiţia tehnologică a omului contemporan face ca el să nu poată fi corect informat, să fie lipsit de formare intelectuală, de timp şi de sens.

Dificultate majoră: cu cât cunoaştem mai bine o problemă, cu cât analizăm mai mult datele, cu cât întrezărim complexitatea fiecărui fenomen, apar zone de frontieră, mai mult sau mai puţin îndepărtate de centru.

Adevărul fundamental este că nu se poate respinge o tehnică fără a viza întreg sistemul.

Capitolul III. Universalitatea

Este vorba despre faptul că întâlnim tehnica peste tot şi că sistemul tehnologic cuprinde toate domeniile.

Globul întreg tinde să devină un vast megalopolis în care parcelele de natură nu sunt decât un fenomen rezidual: starea logică şi inexorabilă este mediul artificial, fabricat de maşinile automatizate.

Astăzi maşinile sunt consumate inclusiv estetic. Avem o estetică a uzinei, a noilor materiale, a publicităţii, a electronicii.

Practic, n-a mai rămas niciun domeniu în afara tehnicii. Există o conjuncţie între aparate, metodele de utilizare a acestora şi tehnicizarea gesturilor, activităţi independente de aparate.

Există tehnici inclusiv pentru relaxare şi dinamică a grupurilor. S-a produs o tehnicizare a învăţământului.

“Războiul electronic” duce la explozia discursului etic asupra războiului. Orizontul promis nu mai este cel al morţii, ci al suferinţei. Armele noi înlocuiesc mediul natural printr-un mediu “natural” electronic. Toate convenţiile morale şi legale au dispărut.

Trebuie să adăugăm utilizarea factorilor chimici care modifică voinţa şi activităţile sau comportamentele (pilula care modifică comportamentul erotic, tranchilizantele care reglează relaţia dintre om şi societate, drogurile care promit experienţe mistice).

Ne confruntăm cu o invazie a tehnicii în domeniile cele mai îndepărtate: dragostea şi religia. Sexul este abordat tehnic, cu reţete pentru obţinut plăcerea. Dragostea devine tehnică cu condiţia despuierii de orice sentiment, de orice angajare, de tot ceea ce este dar, elan, pasiune, şi redusă la act.

Protagoniştii fervenţi ai tehnicizării dragostei sunt oamenii de stânga, revoluţionarii, progresiştii, pasionaţii de libertate. Ei sunt mitomanii libertăţii, dar servitorii reali ai tehnicizării.

Tehnicizarea religiei orientată spre Zen şi Yoga apare din descoperirea tehnicilor religioase şi din faptul că anumite religii se pretează mai bine decât altele la tehnologizare.

Atunci când religia se transformă în tehnică, ceea ce primează este eficacitate. Religia necontaminată favorizează asceza. Orice acţiune care se vrea eficace astăzi este o acţiune tehnică.

Activitatea intelectuală şi artistică este acum şi ea tributară tehnicii.

Sistemul tehnologic este un univers real care se constituie el însuşi într-un sistem simbolic. Faţă de natură, universul simbolic era un univers imaginar, o reflexie supra-ordonată, în întregime instituită de om în raport cu lumea naturală şi graţie căreia putea concomitent să se distanţeze, să se diferenţieze în raport cu realitatea, şi în acelaşi timp să manipuleze realul prin intermediul simbolisticii care dădea un sens lumii nediferenţiate.

Simbolizarea este integrată în sistemul tehnologic.

Sistemul tehnologic se dezvoltă în lumea întreagă, oricare ar fi diferenţele de rasă, economie, regimuri politice.  Nu maşinile sunt transportate peste tot în lume, ci un stil de viaţă, un ansamblu de simboluri, o ideologie.

Actualmente, opoziţia dintre socialism şi capitalism este perfect perimată, devenind strict o chestiune care ţine de ideologie şi de propagandă.

Dacă teza este capitalismul, iar antiteza este socialismul, sinteza este societatea plasticului.

Drama Lumii a Treia constă în inaptitudinea sa pentru utilizarea tehnicilor. Câtă vreme aceste ţări nu sunt incluse în sistemul tehnologic, ele nu pot decât să sărăcească şi mai mult.

Tehnicizarea are loc întotdeauna în numele unei evidente necesităţi imediate.

Tehnicizarea nu constă doar în adoptarea de obiecte şi proceduri tehnice, ci şi a valorilor şi a contextului ideologic.

Astăzi, combinarea tehnicilor este atât de rapidă încât condiţiile crizei se schimbă înainte de avea posibilitatea de a găsi un răspuns.

Universalitatea sistemului tehnologic nu implică o unificare a lumii. Societatea mondială nu devine o Megamaşină.

Tehnica lărgeşte evantaiul condiţiilor umane, şi adânceşte falia care separă condiţiile materiale ale omului. Peste tot tehnica se stabileşte ca fundament, posibilitate, exigenţă a societăţilor, dar creează mijloacele de distrugere care provoacă teama şi neîncrederea reciprocă.

Universalizarea sistemului tehnologic produce o identitate a fundamentelor şi structurilor din diversele societăţi, şi o apropiere materială a grupurilor umane, dar le situează fără greş în poziţie de conflict de putere. Căci Tehnica nu este altceva decât un mijloc de putere.

“Problema” dezvoltării a devenit problemă pornind de la idealul bunăstării şi a tehnologizării generalizate.

Gradul de civilizare se confundă cu gradul de tehnicizare a unei societăţi. Din ce în ce mai mult, în toate ţările lumii, idealul propus este un ideal de tehnicizare.

Tehnica este, prin natura ei, în mod necesar progresistă. Ea nu se poate opri, nu poate rămâne staţionară.

Tehnica antrenează o mutaţie psihică şi ideologică, omul renunţând la speranţele sale religioase, la miturile sale, la căutarea virtuţii, la înrădăcinarea în trecut, pentru a-şi juca viaţa în viitor, sperând în progresul tehnic şi căutând o soluţie la toate problemel sale.

Universalismul tehnologic duce la o tripă răsturnare a raporturilor:
a) tehnica era tradiţional înglobată într-o civilizaţie din care făcea parte, acum tehnica domină toţi ceilalţi factori şi a devenit elementul care înglobează celelalte aspecte;

b) tehnica era un mijloc subordonat unor finalităţi exterioare, acum a devenit propria sa finalitate;

c) tehnica se dezvoltase în Occident în conjuncţie cu un ansamblu de factori sociali, intelectuali, economici, istorici, în vreme ce acuma este capabilă să-şi reproducă peste tot, în mod artificial şi sistematic, factorii care îi sunt necesari.

Capitolul IV. Totalizarea

Specializarea tehnologică implică o totalizare.

Atunci când o tehnică dispare (înlocuită de altă tehnică, evident), ea este înlocuită de o alta, superioară.

Există în om dorinţa de Unitate, de distrugere a excepţiilor şi a aberaţiilor, de a aduna totul într-un sistem armonios. Astăzi, Unitatea încetează să mai fie o construcţie metafizică, ea este acum asigurată de sistemul tehnologic.

Dictatura tehnologică abstractă şi binefăcătoare va fi mult mai totalitară decât precedentele.

Ştiinţa totală a Omului este sfârşitul omului.

Progresiv, toate expresiile vieţii omeneşti devin tehnice. Toate elementele vieţii înseşi sunt asociate tehnicii. Însă noua totalitate nu poate da un sens, aceasta este marea sa lacună.

A treia parte. Caracteristicile progresului tehnic

O problemă recurentă: pentru a ajunge la un progres “ştiinţific”, începem prin a denatura radical obiectul pe care-l studiem.

Capitolul I. Autocreşterea

Totul se petrece ca şi cum sistemul tehnologic ar creşte datorită unei forţe interne, intrinsecă şi fără intervenţia decisivă a omului.

Tehnica este un centru de polarizare a oricărui om al secolului XX şi se hrăneşte cu tot ceea ce el poate să vrea, să încerce şi să viseze.

Legea fundamentală a civilizaţiei tehnologice: “Ceea ce poate fi făcut, va fi făcut.”

Atunci când se ia în calcul un produs tehnic, se poate întotdeauna constata că este vorba doar de combinarea unor elemente anterioare.

Concentrarea întreprinderilor nu este o consecinţă a tehnicii, ci o condiţie a dezvoltării tehnicii.

Doar în marile întreprinderi se poate constitui un aspect fundamental al inovaţiei, şi anume “essayisme” (încercările repetate, trial and error). Cultura tehnică este o cultură a încercărilor succesive.

Ca să avem inovaţii, trebuie să fi dispărut certitudinile religioase, morale, colective.

Cu cât o industrie răspunde unei nevoi fundamentale, cu atât mai puţin apar în cadrul ei inovaţii. Altfel spus, creşterea tehnică are loc mai întâi în domeniile superfluului, inutilului, gratuitului, secundarului.

Omul n-a ales să facă inovaţii acolo unde acestea erau cu adevărat necesare. Ele s-au făcut acolo unde sistemul tehnologic avea în el însuşi raţiunea de a progresa.

Autocreşterea se sprijină pe legitimitatea a priori a Tehnicii în conştiinţă.

Cuvintele sunt investite cu o încărcătură emoţională în funcţie de contextul social. Cuvintele epocii noastre sunt: Planificare, Productivitate, Informatică, Management etc.

Desacralizarea mijoacelor utilizate este o condiţie prealabilă necesară pentru ca tehnica să se poată dezvolta, în măsura în care aceasta nu este posibilă decât daca cineva îşi poate pune problema eficienţei şi nu a conformităţii cu sacrul.

Războaiele sunt foarte utile tehnicii, pentru că pe fondul războiului orice experiment devine posibil.

Profesiile sunt din ce în ce mai tehnice. Pentru a avea o profesie, trebuie să cunoşti o tehnică.

Tehnicile sunt ca numerele, se cheamă unele pe altele. Nu există nicio raţiune anume ca să te opreşti la un număr, niciun motiv ca să opreşti progresul tehnic.

Tehnica dă naştere unor probleme cărora doar tehnica le găseşte soluţia.

Orice intervenţie tehnică provoacă dificultăţi sau probleme, şi ne dăm repede seama că doar un răspuns tehnic este util sau eficace. Atunci când o tehnică funcţionează, ea este un element perturbator împotriva căruia trebuie pregătit un răspuns.

Tehnica creează situaţii inevitabile, în care nu mai există altă soluţie decât continuarea fugii înspre înainte.

Nu mai este necesar să fii inteligent şi cultivat ca să poţi face tehnica să progreseze. Orice student mediocru sau profesionist harnic poate ajunge la un progres. Ei ajung în mod necesar la un rezultat cu condiţia să aibă materialul necesar, să se afle prinşi într-o structură totală, să se supună sistemului riguros de cercetare. În aceste condiţii, oricine se poate dovedi suficient de bun.

Pentru Tehnică, este nevoie de omul în realitatea sa cea mai comună, cea mai inferioară, căci calităţile de care are nevoie Tehnica pentru a evolua sunt calităţi dobândite, de ordin tehnic, şi nu de o inteligenţă deosebită.

“Astfel, progresiv, Tehnica se organizează ca o lume închisă. (Robert W. Prehonda) Ea utilizează ceea ce masa oamenilor nu cunoaşte. Se sprijină chiar pe ignoranţa oamenilor. Omul nu mai are nevoie să fie la curent cu civilizaţia pentru a utiliza instrumente tehnice (şi pentru a participa la funcţionarea lor). Niciun tehnician nu mai domină ansamblul. Ceea ce constituie legătura dintre noţiunile fragmentare ale oamenilor, între incoerenţele lor, ceea ce coordonează şi raţionalizează, nu mai este omul ci legile interne ale Tehnicii. Nu mâna adună fascicolul mijloacelor, nu mintea sintetizează cauzele: unicitatea intrinsecă a Tehnicii singure asigură coeziunea între mijloacele şi acţiunile oamenilor. Acest domeniu îi aparţine, forţă oarbă mai clarvăzătoare decât cea mai mare inteligenţă umană.” (Jacques Ellul, Sistemul tehnologic)

Capitolul II. Automatismul

Adevărata perfecţionare a maşinilor corespunde faptului că funcţionarea unei maşini presupune o marjă de nedeterminare.

Progresul tehnic funcţionează prin absorpţia de domenii noi care devin tehnicizate.

Sistemul tehnologic este aplicarea Tehnicilor conform alegerilor provocate de Tehnicile precedente şi care nu pot fi decât foarte dificil derivate şi deturnate.

Automatismul nu elimină la început alegerea, dar constă în a tria dintre alegerile efectuate pe acelea care sunt conforme imperativului tehnic de cele care nu sunt.

Decizia omului, alegerile sale, speranţele sale şi temerile sale nu au aproape nicio influenţă asupra progresului tehnic.

Automatismul ţine de direcţia tehnicii, alegerea între Tehnici, adaptarea mediului la Tehnică şi eliminarea activităţilor non tehnice în favoarea celorlalte.

Orice aparat tehnic, când este descoperit sau pe punctul de a fi, este sau va fi în mod necesar utilizat. Omul, în niciun moment, nu renunţă la utilizarea unui aparat tehnic.

Principiul automatismului: toate obstacolele trebuie să cedeze în faţa a ceea ce este posibil din punct de vedere tehnic.

Omul se supune înainte de orice tehnicii şi abia apoi îşi caută justificări ideologice pentru a-şi conferi o motivaţie accesibilă.

Odată la aproximativ 10 ani se degajă o tehnică majoră în raport cu care se ordonează toate celelalte tehnici. Dar nu are legătură nici cu interesul omenesc, nici cu nevoile, nici cu raţiunea, nici cu “binele”. Este o chestiune pur internă a sistemului tehnologic, decisă din raţiuni pur tehnice.

Atunci când o tehnică se dezvoltă într-un sector, ea impune o anumită adaptare a individului, a structurilor sociale, a factorilor economici, a ideologiilor.

Tehnica are nevoie de o organizare socială perfect maleabilă, căci pentru a progresa cere o mare mobilitate socială, deplasări considerabile de populaţie, mutaţii în exercitarea profesiilor, schimbări de calificare socială, afectări de resurse şi modificări de structură a grupurilor, raporturi ale acestor grupuri între ele sau între indivizi în interiorul grupurilor.

Este posibil ca adaptarea la lumea tehnologizată să însemne condamnarea la moarte a oricărei Universităţi de mâine.

Poporul este concomitent pentru progresul tehnic şi menţinerea democraţiei clasice, nevăzând câtuşi de puţin opoziţia radicală dintre cele două ordini.

Administraţia, adoptând tehnicile moderne, trebuie să fie ceea ce aceste tehnici îi permit să facă.

Progresul tehnic interzice conflictele clare ale marilor mase – vechile opoziţii ale marilor ideologii, ale grupelor sociale compacte (clase, partide, sindicate) sunt complet depăsite, caduce.

În jocul adaptării omului, a politicii, a societăţii la Tehnică, sistemul tehnologic produce compensaţii. Una dintre ele este distracţia, umplerea timpului vid. Distracţia este un fenomen compensatoriu la supunerea impusă faţă de automatismul progresului tehnic.

Suntem în stadiul istoric de eliminare a tot ceea ce nu este tehnic, nu există nicio libertate de alegere.

Atunci când omul modern, din cauza vieţii sale în această societate, îşi pierde cutare forţă profundă, cutare sursă de vitalitate, cutare motivaţie şi nu mai ştie să acţioneze în virtutea acestei raţiuni fundamentale, atunci când e atât de dereglat încât nu mai are contact cu exteriorul, atunci automat ia naştere o tehnică pentru a-i permite în ciuda a tot acţiunea indispensabilă care, devenită mai eficientă, este prin aceasta mai facilă.

Tehnica substituie mijloacele în locul sensului.

Capitolul III. Progresia cauzală şi absenţa finalităţii

Avem concepţia spontană că tehnica se dezvoltă pentru că oamenii vor să atingă un anume scop, că există nişte nevoi de îndeplinit, că există nişte scopuri de atins. Aceasta este o eroare foarte gravă.

Tehnica nu se dezvoltă în funcţie de scopuri, ci în funcţie de posibilităţi existente de creştere.

I. Finalităţi

Există finalităţi ultime, obiective pe termen mediu şi scopuri imediate.

Finalităţile care se degajă din progresul sistemului tehnologic nu-l dirijează deloc, ele sunt întâmplătoare. Finalităţile produse de sistem sunt simple justificări adăugate ulterior.

Dacă-i întrebăm pe oamenii de ştiinţă şi pe tehnicieni în ceea ce priveşte idealurile lor, obţinem întotdeauna aceleaşi răspunsuri, şi întotdeauna la fel de vagi. Primul scop desemnat este întotdeauna fericirea umanităţii. Dar definiţia acestei fericiri lipseşte.

Tehnica asigură fericirea – formulă fără niciun conţinut.

Întrebare 1: ce tip uman vrem să realizăm?

Întrebare 2: manipulările actuale sunt capabile să fixeze acest tip uman?

Absenţa finalităţii: putem manipula, genetic, chimic, electric, omul exact cum vrem, dar nu ştim strict ce vrem.

Creşterea puterii omului distruge valorile şi capacitatea de judecată a omului.

Mediul fiind tehnologic, miza este ca omul să fie fericit în acest mediu. Acest scop merge mână în mână cu dictatura mondială cea mai totalitară.

Întrebare: cine-i va controla pe cei care vor controla creierul uman?

Ceea ce este din primul moment neliniştitor, este decalajul imens între puterile de acţiune tehnică dezvoltate de ştiinţă, deţinute în acest moment de oamenii de ştiinţă şi de tehnicieni, şi absenţa capacităţii lor de a critica această putere, de a o stăpâni efectiv. Pentru aşa ceva, ar trebui ca aceştia să aibă capacitatea de distanţare în raport cu ştiinţa, senzaţia relativităţii operelor proprii, o clarvedere excepţională în privinţa consecinţelor normale ale inovaţiilor lor, o gândire transcendentă foarte puternică, o stăpânire de sine absolută, şi o profundă reflecţie la adresa omului. Or, tot ceea ce arată savanţii secolului XX (inclusiv Einstein) nu depăşeşte nivelul bunei voinţe, a bunelor sentimente şi a infantilismului.

În acest moment, tehnica nu mai este subordonată ştiinţei, tehnica legitimează cercetarea ştiinţifică.

II. Obiective

Acestea sunt fixate de non-tehnicieni (oameni politici, capitalişti etc).

Tehnica nu conţine nimic moral, nimic spiritual, nimic omenesc.

III. Scopuri

Căutarea profitului este străină tehnicii prin natura ei. Cei care caută frenetic profitul în progresul tehnic sunt capitaliştii.

Tehnica nu progresează decât în funcţie de şi din cauza rezultatelor tehnice dobândite anterior.

Tehnica este ambivalentă, ea provoacă noi probleme imediat ce rezolvă problemele vechi.

Interdependenţa elementelor tehnice face posibilă existenţa unui număr foarte mare de “soluţii” pentru care nu există probleme.

Tehnica evoluează eliminând din jocul ei ceea ce o împiedică să se realizeze perfect. Acesta este un progres fără obiect exterior.

Tehnicianul acţionează cu ceea ce progresul tehnic anterior i-a pus la îndemână: tehnica precedentă este în realitate cauza celei care urmează.

Neavând niciun scop, Tehnica nu are nici sens.

Capitolul IV. Problema acceleraţiei

Trois hypothèses pour l’avenir:

a) on va assister à un blocage volontaire, présidé par l’homme;

b) on va assister à un blocage catastrophique, involontaire, provenant d’un effondrement;

c) on va assister à un freinage progressif, un ralentissement du progrès technique.

Fenomenul tehnic se dezvoltă într-o progresie geometrică.

Se poate constata o frânare a progresului tehnic din cauza limitelor elementului uman.

Tipul uman creat de tehnică este incapabil să susţină procesul de creştere al tehnicii, şi angajează tehnică în repetitivitate.

Tehnica provoacă expansiunea statului: ea a făcut din statul modern ce a devenit acesta, ea îi dă mijloacele şi domeniile, ea îi cere putere centralizată de coordonare.

Socialismul a devenit absolutizarea Tehnicii prin politică.

Cu cât posibilitatea inovaţiilor tehnice creşte, cu atât mai mult numărul inovaţiilor creşte la rândul lui, şi cu atât mai mult ne dăm seama că este imposibil să fie acceptate toate, să le punem în aplicaţie, să le suportăm.

Concluzie. Omul în sistemul tehnologic

Omul, care se găsea cândva în centrul muncii, pentru care munca avea un sens decisiv, este acum puţin câte puţin evacuat din muncă.

Omul este în întregime plonjat în sfera tehnicii, în raport cu care nu are autonomie.

Tehnica este un mediu care-l formează pe om pentru confort şi eficienţă.

Orice formare intelectuală îl pregăteşte pe om să intre în mediul tehnologic. Umanismul este depăşit pentru că noul mediu nu este un mediu uman.

Tehnicianul apare ca fiind împărţit în două fiinţe: pe de o parte el are contactul direct cu specialitatea sa, este foarte competent în domeniul său, ştie şi vede clar ceea ce are de făcut cu o eficienţă din ce în ce mai mare. Pe de altă parte, ignoră lumea şi problemele politice, economice, având o semi-înţelegere a problemelor şi un sfert din cunoaşterea faptelor, competenţa lui într-un domeniu neservindu-i la nimic pentru a înţelege mai bine faptele generale, de care în cele din urmă depinde totul.

Sistemul tehnologic are agenţi care adaptează omul la tehnică:

a) publicitatea;

b) divertismentul din mass media;

c) propaganda politică;

d) relaţiile umane.

A apărut un nou tip psihologic: un tip care poartă încă de la naştere amprenta megatehnologiei sub toate formele ei; un tip incapabil să reacţioneze direct la obiectele pe care le vede şi le aude, la formele vieţii concrete, incapabil să funcţioneze fără anxietate în vreun domeniu, şi chiar incapabil să se simtă în viaţă fără autorizaţia maşinii.

Există o doctrină care exaltă dorinţa văzând în ea forma independenţei, a eliberării omului. Împlinirea eliberării dorinţei sexuale se face graţie pilulei, care este un produs tehnic.

În ciuda aerului său raţional, tehnica este expresia hybrisului.

Tehnica şi dorinţa se conjugă în mod excelent.

Omul societăţii noastre nu mai are niciun reper intelectual, moral, spiritual în funcţie de care să judece tehnica.