Walter Andrae, Viaţa simbolurilor (text integral)

Pentru a aduce domeniul spiritualului şi al divinului la nivelul percepţiei, umanitatea este obligată să adopte un punct de vedere în care pierde uniunea imediată cu divinul şi viziunea imediată a spiritualului. Atunci încearcă să incorporeze într-o formă perceptibilă tangibil sau altfel. Elaborează simboluri, caractere scrise şi imagini de cult ale unor substanţe terestre şi vede în ele şi prin ele substanţa divină şi spirituală care nu are asemănare şi nu ar putea altfel să fie văzută. În niciun caz simbolurile şi asemănările nu apar în momentul unei dezvoltări superioare a spiritualităţii în om. Dimpotrivă, se impun ca mijloace de salvare atunci când are loc un declin în modul în care ne raportăm la divinitate şi spiritualitate. Iisus Hristos a dat în parabole comorile Împărăţiei Cerurilor unei umanităţi în declin, nu înfloritoare, corespunzătoare epocii sale şi tuturor epocilor viitoare. În acelaşi mod, în vremurile pre-creştine, simbolurile vizibile, imaginile marilor mistere şi experienţe, ofereau un remediu pentru nevrednicia sufletului în vremuri de prăbuşire spirituală.

Doar atunci când dobândim obiceiul de a ne uita la simboluri şi lucruri ca simboluri apare înţelegerea, nu cât timp suntem obişnuiţi cu calea îngustă care întotdeauna ne duce la cercetarea aspectelor exterioare şi formale ale simbolurilor şi imaginilor şi care ne face să le apreciem cu atât mai mult cu cât sunt mai complicate şi mai complet evoluate. Această metodă formalistă întotdeauna conduce spre un vacuum. Prin ea ne ocupăm doar de sfârşit, nu de început, şi ceea ce găsim în acest sfârşit este întotdeauna ceva dur şi opac, care nu oferă nicio lumină pe cale. Şi doar printr-o astfel de lumină spirituală poate fi atins scopul final, oricare ar fi mijloacele sau metodele de cercetare utilizate. Atunci când sondăm arhetipul, vedem că originea profundă a formei este ancorată în punctul cel mai înalt, nu cel mai jos. Asta nu înseamnă că noi, modernii, trebuie să ne pierdem în speculaţii irelevante, pentru că oricine poate experimenta la nivel microcosmic în propria viaţă şi propriul corp faptul că a rătăcit din cel mai înalt punct şi că cu cât învaţă mai mult să simtă foame şi sete pentru simbol şi asemănare, cu atât mai puternic le simte, - cu condiţia să înveţe să se păzească de împietrirea interioară, în care toţi, vai, suntem în pericol să fim pierduţi. Metoda formalistă poate fi justificată doar pe măsură ce ne îndepărtăm de la arhetipuri spre prezent. Formele sensibile, în care la început se afla o balanţă polară între fizic şi metafizic, s-au golit din ce în ce mai de conţinut în drumul lor spre noi, de aceea spunem despre ele că sunt “ornamente”. Acestea pot, într-adevăr, să fie tratate în mod formalist. Şi asta s-a întâmplat constant în privinţa ornamentului tradiţional, inclusiv aşa-numitul “ornament” reprezentat de frumoasele modele ale capitelului ionic. Cărturari precum Puchstein în cercetările sale, cu greu ar fi putut face altfel.

Cel căruia această concepţie a originilor ornamentului îi pare ciudată ar trebui să studieze la un moment dat reprezentările din mileniile 3 şi 4 înainte de Hristos în Egipt şi Mesopotamia, în comparaţie cu ceea ce se numeşte “ornament” în sens modern. Cu greu s-ar putea găsi aşa ceva acolo. Totul pare să fie, în forma tehnică inevitabilă, sau în forma expresivă, imaginea unui adevăr spiritual. Chiar şi aşa-zisele ornamente din olărit care merg până în neolitic în Mesopotamai şi oriunde sunt în cea mai mare măsură guvernate de necesităţi tehnice şi simbolice. Cercetarea trebuie să lămurească problema planului de spiritualitate de unde provin, pentru că în domeniul creaţiei şi al vieţii în niciun caz nu se află totul la acelaşi nivel. Într-un meşteşug ca cel al olăritului, acum atât de puţin preţuit, dar care cândva, fiind cea mai veche dintre arte, s-a bucurat de cea mai mare apreciere, ar trebui să ne aşteptăm la forme şi simboluri proprii unui alt plan decât cele la care se raportează “arhitectura” şi “sculptura”.

Cel care se miră că un simbol formal poate rămâne viu nu doar milenii, ci, aşa cum am aflat deja, poate să se întoarcă la viaţă după o întrerupere de mii de ani, ar trebui să-şi reamintească faptul că puterea lumii spirituale, care e doar o parte din cea a simbolului, este eternă, şi doar o parte este materială, pământească, şi impermanentă. Nevăzut de ochii pământeşti, spiritualul este capabil să supravieţuiască în cele mai mici mişcări şi urme, revelându-se doar privirii penetrante a celui care se uită adânc, aşa cum a fost experienţa noastră în cazul formelor coloanei ionice. Şi atunci devine indiferent dacă anticii, în cazul nostru ionicii primitivi, erau conştienţi de întregul conţinut al vechiului simbol al omenirii pe care Orientul li-l transmisese, sau dacă voiseră sau nu să perpetueze doar o parte a conţinutului în formula adoptată de ei. Conştienţi sau nu, doritori sau nu, problema nu se pune. Puterea spirituală este cea care ştie şi vrea, şi se manifestă atunci şi acolo unde timpul a venit.

Din momentul în care sensurile simbolice profunde ale coloanei ionice au fost uitate, aceasta s-a preschimbat în “arhitectură” şi “artă”, adevărul ei luând sfârşit. De acolo au ieşit “forma arhitecturală” şi “forma artistică”, a devenit un element de construcţie, o formă fără funcţie legitimă. Am învăţat asta chiar înainte de descoperirea “realismului modern”, şi cel din urmă ne-a făcut serviciul de a oferi ceea ce nu avea nimic de zis. Dar prin asta n-am făcut decât să ne compromitem cu ignoranţa şi stupiditatea timpurilor noastre. Studenţii sensibili ai artei antichităţii au simţit şi încă simt ilegitimitatea ramurilor degenerate ale artei greceşti, în arta elenistică şi în special în cea romană, unde ceea ce e sfânt în simboluri este din ce în ce mai acoperit de forma şi preţul exagerat al materialului. Odată cu scufundarea vechii înţelepciuni a Misterelor, înţelegerea nobilelor simboluri ale unei omeniri mai înalte a scăzut din ce în ce mai mult. Un nou fel de atitudine spirituală şi un nou fel de simbol sfânt a crescut în lumea creştină din solul astăzi pustiu al pădurii de forme orientale, elenistice şi romane, şi ulterior, în vremea Renaşterii şi a Umanismului, din reînvierea formelor elenistice şi romane, construite de dragul lor pe baza unei noi atitudini spirituale, adica una în serviciul templului propriei frumuseţi conştiente, aceea a umanismului estetic.

Era pe atunci moartă coloana ionică, din cauză că sensul viu fusese pierdut, pentru că se negase faptul de a fi fost imaginea unui adevăr spiritual? Nu cred. Goethe a spus-o explicit. Neatinsă, niciodată anihilată de puterea niviunei epoci, forma imemorială de “Ringbudle” [1] trăieşte şi încă se reproduce. Din aparenţa ascunsă de secole şi milenii, albia ei curge şi apare, atunci când vine timpul, într-o nouă lumină şi cu o nouă valoare. Într-o zi umanitatea, flămândă de o expresie proprie concisă şi integrală, va pune mâna din nou pe această formă sfântă şi inviolabilă, şi cu ea va atinge acele puteri de care are disperată nevoie, până la unitate şi propria superstructură, până la ridicarea tuturor celor prea pământeşti spre libertate şi lumile spirituale.

Poate ni se permite să aruncăm o privire spre viitor. Care este semnificaţia acum a tuturor cercetărilor nobilelor forme ale antichităţii şi a identificării lor în muzeele noastre, dacă nu ca ghizi, indispensabili vieţii, pe drumul spre noi înşine şi mai departe spre viitor? Dacă grecii numeau deja coroanele de frunze de pe stele, coloane şi entablaturi kyma, adică “relicvă a trecutului”, şi le-au transmis în continuare cu un respect niciodată diminuat, chiar dacă semnificaţia primordială a acestor coroane fusese diluată, noi înşine putem învăţa din aceasta să ne îmbibăm fiinţa cu cele mai nobile forme, şi să saturăm modelele creative cu simţirea zilelor noastre. Din nou, apelul este rostit către bărbaţii care-i formează pe alţii şi către artistul creativ îndeosebi: Menţineţi transparenţa materialului, pentru a putea fi saturat cu spirit. El se poate supune acestui comandament doar dacă-şi menţine propria transparenţă, şi aceasta este piatra pe care cei mai mulţi dintre noi putem s-o spargem. Fiecare ajunge la un punct în viaţa lui în care începe să se sclerozeze şi – fie se sclerozează, fie trebuie printr-un efort supraomenesc să se recâştige aşa cum se avea neîmpuţinat în copilarie, dar a fost din ce în ce mai mult răpit în tinereţe, astfel încât porţile lumii spirituale să se deschidă pentru el, iar spiritul să-şi găsească drumul dintre trup şi suflet.

Notă:
[1] Inelul cu spice a fost o formă arhitecturală simbolică din vechea Mesopotamie făcut din trestii grupate în spice care formează la un capăt un inel. Conform lui Andrae, dublul inel cu spice este sursa volutei din vârful coloanei ionice.