09 février 2017

Titus Burckhardt, Despre calea contemplativă (fragment)

Ca orice cale contemplativă, şi independent de diferenţierea ei după diferite “cărări”, Sufismul “operativ” conţine trei elemente sau aspecte constitutive, care sunt: doctrina, virtutea spirituală şi o artă a concentrării pe care o vom numi, după anumiţi Sufiţi, “alchimia spirituală”.

Asimilarea adevărurilor doctrinare este indispensabilă; totuşi, ea nu înfăptuieşte singură transformarea sufletului, cu excepţia anumitor cazuri absolut excepţionale, în care sufletul are asemenea dispoziţii spre contemplaţie încât elementele doctrinare sunt suficiente să-i pună în valoare natura, după asemănarea unei soluţii suprasaturate care, în urma unui impuls minim, poate dintr-o dată să se cristalizeze. În sine, inteligenţa doctrinală este pur statică; ea poate elibera sufletul de anumite tensiuni, dar nu poate realmente să-l transforme fără concursul voinţei care reprezintă elementul dinamic al căii. Se întâmplă chiar destul de uşor ca intuiţia adevărurilor metafizice, trezită la început prin studiul doctrinei, să se erodeze puţin câte puţin în mintea celui care, crezând că posedă aceste adevăruri, nu aderă la ele decât mental, ca şi cum voinţa nu ar trebui să participe deloc. Dar, voinţa trebuie să devină “săracă” în raport cu Dumnezeu, ceea ce e totuna cu a spune că trebuie să se conformeze virtuţii spirituale; aceasta reprezintă un fel de concentrare latentă a sufletului, o bază solidă şi naturală a concentrării direct operative, al cărei scop este să străbată voalul conştiinţei continuu absorbită de curentul formelor. “Virtutea spirituală (al-ihsân) – a spus Profetul – este ca tu să-L adori pe Dumnezeu ca şi cum L-ai vedea, şi [să ştii că] dacă nu-L vezi, El totuşi te vede.”


Conform naturii anume a “cărării” – şi “există atâtea cărări câte suflete omeneşti” – înţelegerea doctrinală joacă un rol mai mult sau mai puţin important. Ea nu cere în mod necesar o cunoaştere doctrinală foarte extinsă, căci trebuie să se dezvolte în profunzime şi nu la suprafaţă. Ceea ce contează cel mai mult pentru aspirantul gnozei, este să fie conştient de sensul profund al riturilor pe care le îndeplineşte; el trebuie să le realizeze semnificaţia în măsura înţelegerii sale actuale. În acest domeniu, efortul pur cantitativ şi voinţa oarbă nu pot ajunge la nimic, căci nu conduce spre cunoaştere decât lucrul al cărei natură coincide cu a sa.

La aceasta trebuie să adăugăm că există întotdeauna, în practicile spirituale, elemente care nu oferă ca să spunem aşa conexiuni cu inteligenţa teoretică. Faptul că Adevărul divin depăşeşte infinit prefigurările sale mentale trebuie în mod necesar să fie marcat în economia vieţii spirituale. În această privinţă, se poate chiar constata o anumită inversiune a rapoartelor: suporturile a căror natură este cel mai puţin discursivă şi prin urmare cea mai “obscură” din punct de vedere raţional, vehiculează în general binecuvântările cele mai puternice. La limitele contemplaţiei pure, simbolurile devin din ce în ce mai sintetice şi din ce în ce mai simple în ceea ce priveşte forma.

Realitatea divină este concomitent Cunoaştere şi Fiinţă. Cel care vrea să se apropie de Ea trebuie să depăşească nu doar ignoranţa şi inconştienţa, dar şi acapararea inteligenţei de o cunoaştere pur teoretică, şi alte “irealităţi” de acest fel. Din acest motiv, mulţi Sufiţi, şi printre ei reprezentanţii cei mai eminenţi ai gnozei, precum Muhyi-d-dîn ibn ‘Arabî şi ‘Omar al-Khayyam, au afirmat primatul virtuţii şi al concentrării asupra cunoaşterii doctrinale. Adevăraţii intelectuali sunt primii care recunosc relativitatea oricărei exprimări teoretice. Aspectul intelectual al Căii presupune concomitent studiul doctrinei şi depăşirea ei prin intuiţie. Eroarea este întotdeauna riguros exclusă, dar mentalul, care vehiculează adevărul limitându-l într-un anumit fel, trebuie în egală măsură să fie eliminat din contemplaţia unitivă.


 (Titus Burckhardt, Introducere în doctrinele esoterice ale Islamului)

Aucun commentaire: