07 février 2017

Titus Burckhardt, Despre dhikr (fragment)

Semnalăm aici că expresia coranică dhikr înseamnă “reminiscenţă” în sensul platonician de cunoaştere reflectată a arhetipurilor, cu această nuanţă că dhikr înseamnă literal “pomenire”. Astfel, de exemplu, pasajul coranic: idhkurûnî adhkurkum (II, 152), poate fi tradus prin: “Amintiţi-vă de Mine, Eu Îmi voi aminti de voi”, sau prin: “Pomeniţi-Mă, Eu vă voi pomeni.” De altfel, printr-o “pomenire” interioară evocăm o amintire. Pe de altă parte, transpunerea trecutului în ordinea principială este conformă simbolismului general al limbilor semitice: trecutul definit, în arabă, serveşte la exprimarea acţiunii atemporale a lui Dumnezeu. Această ambivalenţă a cuvântului dhikr joacă un rol important în limbajul sufit, căci ea leagă “evocarea” Realităţilor esenţiale de simbolismul sonor al formulelor de “incantaţie” sau de “invocaţie” (dhikr). Prin dhikr este desemnată de altfel orice formă de concentrare asupra Prezenţei divine. “Amintirea” – sau “pomenirea” – supremă nu este altceva decât o identificare cu Verbul divin care, el, este Arhetipul arhetipurilor.

Vom fi înţeles că “reminiscenţa” sufită, la fel ca şi “reminiscenţa” platoniciană, nu este de natură psihologică, ci eminamente intelectuală. Tocmai de aceea de altfel suporturile sale nu pot fi decât la nivel elementar şi mai ales corporal. Nimic mai fals să consideri metodele incantatorii ca o formă de adoraţie mai “primară” şi astfel mai puţin “conştientă” decât este, de exemplu, rugăciunea liberă. Există o legătură analogică inversă între nivelul cosmic cel mai elementar şi nivelul spiritual cel mai înalt, şi prin aceasta suporturile care ajută la transformarea conştiinţei în Spirit fără formă se înrudesc cu marile ritmuri ale naturii, cu mişcările astrelor, cu valurile mării sau cu spasmele dragostei şi ale agoniei morţii. 

(Introducere în doctrinele esoterice ale islamului)

Aucun commentaire: