Formula fundamentală a islamului, “mărturisirea de credinţă”
(shahâdah), conform căreia “nu există divinitate, decât Divinitatea” (lâ ilâha
ill-Allâh), “defineşte” ca să spunem aşa Unitatea divină. Această formulă
trebuie să fie tradusă aşa cum indicăm noi şi nu, cum se face de obicei, prin: “nu
există dumnezeu în afara lui Allâh”, căci se cuvine să-i păstrăm aparenţa de
pleonasm sau de paradox: prima sa parte – numită “despuierea” (as-salb) sau “negaţia”
(an-nafy) – neagă la modul general aceeaşi noţiune de divinitate (ilâh) pe care
cea de-a doua sa parte – “afirmaţia” (al-ithbât) – o afirmă prin izolare.
Altfel spus, formula întreagă postulează o idee – cea de divinitate – pe care o
neagă concomitent ca gen. Acesta este exact contrariul unei “definiţii”, căci a
defini un lucru nu este doar a-i determina “diferenţa specifică”, ci în acelaşi
timp a-l aduce la “genul proxim”, deci la concepţii generale. Or, aşa cum
indică shahâdah, Divinitate se “defineşte” tocmai prin faptul că realitatea Sa
scapă oricărei categorii. Acest paradox este analog celui pe care-l implică
formulările taoiste: “Calea care poate fi parcursă nu este adevărata Cale”, şi “Numele
care poate fi numit nu este adevăratul Nume”. În acest caz, ca şi în cel al “mărturisirii
de credinţă” islamice, o idee este provizoriu oferită gândirii, apoi sustrasă
tuturor categoriilor acesteia.
Formula “nu există divinitate, decât Divinitatea” conţine
simultan două sensuri aparent opuse unul celuilalt: pe de o parte, distinge
între altceva-decât-Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi, şi pe de altă parte, ea îl
reduce pe primul la al doilea. Exprimă deci concomitent distincţia cea mai
fundamentală şi identitatea esenţială, constituind astfel rezumatul întregii
metafizici.
Conform acestei “mărturisiri”, Dumnezeu este distinct de
totul, şi nimic nu se poate compara cu El, pentru că între realităţi
comparabile între ele, există comună natură sau egalitate de condiţie, în vreme
ce Divinitatea transcende şi una şi alta. Or, incomparabilitatea perfectă cere
imperios ca nimic să nu poate fi confruntat cu incomparabilul sub niciun
raport, ceea ce revine la a spune că niciun lucru nu există în faţa Realităţii
divine, astfel încât orice lucru se anihilează în Ea: “Dumnezeu era şi nimic cu
El; iar acum El este cum era” (hadith qudsî).
Astfel extrema “depărtare” (Tanzîh) trebuie să implice
contrariul său: cum nimic nu se poate opune lui Dumnezeu – căci asta ar fi o
altă “divinitate” (ilâh) -, orice realitate nu poate fi decât un reflex al
Realităţii divine; astfel orice sens pozitiv pe care vom vrea să-l acordam
expresiei ilâh (divinitate) va fi transpus in divinis: “nu există realitate,
decât Realitatea”, “nu există forţă, decât Forţa”, “nu există adevăr, decât
Adevărul”. Nu trebuie să căutăm să-l concepem pe Dumnezeu coborându-L la
nivelul lucrurilor. Dimpotrivă, lucrurile se resorb în Dumnezeu din momentul în
care distingem calităţile esenţiale din care sunt constituite.
(Titus
Burckhardt, Introducere în doctrinele esoterice ale islamului)
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire