René Guénon, Despre dharma (fragment)

“Spunând acestea pentru a îndepărta interpretările false, care sunt cele mai curente, vom încerca să indicăm, atât de clar cât e posibil, ceea ce trebuie înţeles realmente prin dharma. Aşa cum arată sensul rădăcinii verbale dhri din care derivă, acest cuvânt, în sensul său cel mai general, nu desemnează nimic altceva decât un “mod de a fi”; aceasta este, dacă vrem, natura esenţială a unei fiinţe, cuprinzând întreg ansamblul calităţilor sau proprietăţilor sale caracteristice, şi determinând, prin tendinţele sau dispoziţiile pe care le implică, modul în care această fiinţă se comportă, fie în totalitate, fie în raport cu o circumstanţă particulară oarecare. Aceeaşi noţiune poate fi aplicată, nu doar unei fiinţe unice, dar şi unei colectivităţi organizate, unei specii, unui ansamblu de fiinţe al unui ciclu cosmic sau al unei stări a existenţei, sau chiar ordinii totale a Universului; în acest caz, la un nivel sau la altul, este conformitatea faţă de natura esenţială a fiinţelor, realizată în constituirea ordonată ierarhic a ansamblului lor; este de asemenea, în consecinţă, echilibrul fundamental, armonia integrală rezultând din această ierarhizare, la care se reduce de altfel noţiunea însăşi de “justiţie” atunci când este dezbrăcată de caracterul ei specific moral. Concepută astfel ca principiu al ordinii, deci ca organizare şi dispoziţie interioară, pentru o fiinţă sau un ansamblu de fiinţe, dharma poate, într-un sens, să se opună karmei, care nu este decât acţiunea prin care această dispoziţie va fi manifestată exterior, cu condiţia ca acţiunea să fie normală, adică în conformitate cu natura fiinţelor şi a stărilor lor şi a rapoartelor care derivă din acestea. În aceste condiţii, ceea ce este adharma nu este deloc “păcatul” în sens teologic, cum nu este nici “răul” în sens moral, noţiuni care sunt la fel de străine una ca şi cealaltă de spiritul hindus; este vorba pur şi simplu de “non-conformitatea” cu natura fiinţelor, dezechilibrul, ruptura armoniei, distrugerea sau răsturnarea raporturilor ierarhice. Fără îndoială, în ordinea universală suma tuturor dezechilibrelor particulare duce întotdeauna la echilibrul total, fără de care nimic n-ar putea exista, dar în fiecare punct luat separat şi în sine, dezechilibrul este posibil şi conceptibil şi, fie că este vorba de aplicaţia socială sau altundeva, nu este nevoie câtuşi de puţin să i se atribuie cel mai mic caracter moral pentru a-l defini ca fiind contrariul, în funcţie de spaţiul său, “legii armoniei” care domină concomitent ordinea cosmică şi ordinea omenească. Sensul de “lege” fiind astfel precizat, şi de altfel degajat de toate aplicaţiile particulare şi derivate pe care le poate prilejui, putem accepta cuvântul “lege” pentru a traduce dharma, într-un mod destul de imperfect fără îndoială, dar mai puţin inexact decât ceilalţi termeni împrumutaţi din limbile occidentale; atâta doar că, încă o dată, nu este vorba câtuşi de puţin de lege morală, şi chiar noţiunile de lege ştiinţifică şi de lege socială sau juridică nu se referă aici decât la cazuri speciale.” (René Guénon, Introducere în studiul doctrinelor hinduse)