07 juin 2020

Frithjof Schuon, Despre corpul feminin în arta sacră (fragment)


“Să revenim acum la chestiunea opţiunilor tradiţionale misogine: Buddhismul, aşa cum am remarcat, este esenţialmente o spiritualitate masculină, abstractă, negativă, ascetică şi eroică, cel puţin a priori şi în linii mari; corpul feminin trebuie să-i apară ca manifestarea prin excelenţă a seducţiei şi a samsarei, a roţii naşterilor şi a morţilor. Dar suntem aici în prezenţa unei analogii inverse în raport cu cea menţionată deja: ceea ce trage în jos este în acest caz ceea ce în realitate se găseşte în sus; şi feminitatea prin ceea ce seduce şi înlănţuie, are acest aspect tocmai pentru că oferă, în sine şi în intenţia Creatorului, o imagine a Fericirii eliberatoare; or o reflecţie este întotdeauna “ceva” din ceea ce reflectă, ceea ce înseamnă că ea “este” această realitate într-un mod indirect sau pe planul contingenţei. Este ceea ce au sesizat buddhiştii în cadrul esoterismului mahayanic – tibetanii şi mongolii înaintea altora -, şi este ceea ce le-a permis să introducă în sanctuarele lor Tara şi Dakini goale în bronz aurit; teofania corporală a tipului feminin fiind însărcinată cu actualizarea în inima credinciosului cu amintirea dimensiunii milostive şi extatice a lui Bodhi şi a Nirvanei.

Ceea ce este adevărat pentru un anume Buddhism este cu atât mai mult pentru Hinduism, a cărui artă sacră expune şi accentuează mesajul celor două corpuri omeneşti, masculin şi feminin; mesaj de verticalitate ascendentă şi unitivă în ambele cazuri, desigur, dar în mod riguros transcendent, obiectiv, abstract raţional şi matematic în primul caz, şi în mod dulce, imanent, concret, emoţional şi muzical în al doilea. Pe de o parte, cale centrată pe Ideea metafizică şi Rigoare, şi pe de altă parte, cale centrată pe Simbol sacramental şi Blândeţe; fără a vorbi despre combinaţiile diverse ale celor două perspective, temperamente sau metode, căci bărbatul absolut nu există, după cum nici femeia absolută, dat fiind că nu există decât un singur anthropos. De asemenea există spiritualităţi, şi chiar religii, care ar putea fi calificate drept “feminine”, fără ca acest caracter să însemne că adepţii lor pierd ceva din propria virilitate; iar contrariul este la fel de adevărat, căci au existat femei pe căile cele mai puţin reprezentative pentru mentalitatea lor; cele două posibilităţi ne par suficient de evidente pentru a nu ne simţi obligaţi să intrăm în meandrele acestui paradox.


Putem să ne întrebăm de ce hinduşii, şi cu atât mai mult buddhiştii, nu s-au temut să ofere în arta lor sacră ocazii pentru cădere, dat fiind că frumuseţea – şi mai ales sexualitatea – ne invită “să lăsăm prada pentru umbră”, adică să uităm conţinutul transcendent în favoarea ataşamentului pentru aparenţele terestre. Or nu este degeaba faptul că arta buddhistă, mai mult decât oricare alta, a făcut să vorbească aspectele teribile ale manifestării cosmice, ceea ce constituie cel puţin o “restabilire a echilibrului”: spectatorul este avertizat, nu ar putea pierde din vedere ameninţarea peste tot prezentă în samsara cea nemiloasă, nici cea a Paznicilor Sanctuarului. Darshana – contemplarea Divinităţii în natură sau artă – presupune în mod evident un temperament conteplativ; or chiar acest temperament presupune o garanţie suficientă împotriva simplismului şi profanării.

Morala şi misticismul Occidentului văd păcatul carnal exclusiv în concupiscenţă, ceea ce este unilateral şi insuficient; în realitate, păcatul constă  în acest caz în egală măsură în profanarea unui mister teofanic; el este faptul de a trage în jos, în domeniul frivolului şi al trivialului, ceea ce prin natura sa trimite spre sus şi spre sacru; dar păcatul sau devierea este şi, pe un plan nu tocmai lipsit de nobleţe de data aceasta, în cultul pur estetic şi individualist al corpului, cum a fost cazul în Grecia clasică, unde simţul clarităţii, al măsurii, al perfecţiunii, obliterase complet simţul transcendentului, al misterului şi al infinitului. Frumuseţea sensibilă devenise un scop în sine; nu omul semăna lui Dumnezeu, ci Dumnezeu începuse să semene cu omul; în vreme ce în arta egipteană şi hindusă, care exprimă substanţialul şi nu accidentalul, se simte că forma omenească nu este nimic fără un mister care pe de o parte o fasonează, pe de altă parte o depăşeşte, şi care cheamă atât spre Dragoste cât şi spre Eliberare.” (Frithjof Schuon, Du divin à l’humain)

Aucun commentaire: