08 juin 2020

Frithjof Schuon, Despre industrialism (fragment)


“Ceea ce oamenii au nevoie pentru a găsi un sens vieţii, deci o posibilitate de fericire terestră, este religia şi artizanatul: religia pentru că orice om are nevoie de ea, şi artizanatul pentru că-i permite omului să-şi manifeste personalitatea şi să-şi realizeze vocaţia în cadrul unui simbolism sapienţial; orice om iubeşte munca inteligibilă şi lucrul bine făcut [1]. Or industrialismul a răpit poporului cele două lucruri: pe de o parte religia, negată de scientismul din care izvorăşte industria, şi devenită neverosimilă din cauza caracterului inuman al ambianţei maşiniste, şi pe de altă parte artizanatul, înlocuit tocmai de maşinism; într-atâta încât, în ciuda tuturor “doctrinelor sociale” ale Bisericii şi ale burgheziei naţionaliste, nu mai rămâne nimic poporului care să-i poată da sens vieţii şi să-l facă fericit. Contradicţia clasică a Catolicismului tradiţional este să vrea menţinerea ierarhiei sociale, pentru care are teoretic dreptate, acceptând concomitent de bunăvoie – ca pe o achiziţie a “civilizaţiei creştine”, de fapt demult abolită – scientismul şi maşinismul care de fapt compromit această ierarhie scoţând practic poporul din genul uman; eroarea inversă este fondată pe acelaşi cult al tehnicii, cu diferenţa că este comisă în defavoarea burgheziei şi nu în cea a poporului, şi că presupune reducerea întregii societăţi la inumanitatea maşinistă, propunându-i de altfel un “opium” făcut din amărăciune şi răceală, care omoară organul însuşi al fericirii; căci pentru a fi fericit trebuie să fii copil, fericirea fiind constituită din recunoştinţă şi încredere, omeneşte vorbind. Maşina este contrariul omului, ea este în consecinţă contrariul lui Dumnezeu; într-o lume unde ea devine norma, aboleşte şi omenescul şi divinul. Soluţia logică a problemei ar fi întoarcerea – în fapt devenită imposibilă fără o intervenţie divină – la artizanat concomitent cu întoarcerea la religie [2], şi prin aceasta însăşi la o ambianţă care să nu fie contrarie la ceea ce dă un sens vieţii; o ambianţă care, nefalsificând simţul realului de care dispunem, să nu transforme în neverosimil ceea ce este evident. Una dintre cele mai mari victorii ale diavolului a fost să creeze în jurul omului un decor în care Dumnezeu şi nemurirea par incredibili. [3]” (Frithjof Schuon, Du divin à l’humain)


NOTELE AUTORULUI:

[1] Pe lângă muncă şi religia care o sfinţeşte, poporul mai are nevoie şi de o înţelepciune; este ceea ce Richelieu, încăpăţânându-se împotriva ghildelor, n-a înţeles.

[2] E ceea ce un Gandhi a încercat să realizeze, eroic dar fără alt rezultat decât bunul exemplu şi tot felul de iniţiative rămase parţiale şi locale. În ceea ce priveşte Biserica, se va obiecta fără îndoială că nu se putea compromite opunându-se acestui fenomen “ireversibil” care este industrialismul; vom răspunde mai întâi că adevărul primează în raport cu orice considerent de oportunitate sau de “ireversibilitate”, iar mai apoi, că Biserica putea în continuare să-şi afirme poziţia doctrinală, întotdeauna utilă, fără să trebuiască să devină nerealistă pe planul faptelor; ea putea în plus să opteze, cu o perfectă logică şi în acord cu tot trecutul ei, pentru dreapta monarhistă şi tradiţionalistă care a susţinut-o prin definiţie, fără să trebuiască să se compromită, în ochii unora, cu “dreapta” ambiguă născută în secolul XIX la umbra maşinilor.

[3] Şi cu certitudine nu în asta constă, în ciuda tuturor iluziilor, “civilizaţia creştină”.

Aucun commentaire: