Un specialist în jurisprudenţă îl întrebă pe Şeic dacă era adevărat că iniţierea spirituală nu mai exista de mult timp, aşa cum se spunea. În cele ce urmează, iată conţinutul întrebării: „O, domnul şi maestrul nostru, ţie căruia Dumnezeu ţi-a dăruit iluminarea nobililor Lui sfinţi şi te-a binecuvântat să faci parte din familia profeţilor (fie ca cea mai bună rugăciune şi cea mai curată mântuire să fie asupra celui căreia i-a fost ea dăruită)”, învaţă-ne, cu o exprimare elocventă şi cu exemple edificatoare (fie ca Dumnezeu să te înveţe din ştiinţele Sale înnăscute), ceea ce ar putea să îndepărteze obstacolele din inimile oamenilor şi să le elibereze gândirea din lanţurile ignoranţei prin dobândirea ştiinţelor spirituale.
„S-a relatat că Profetul (slaws) a spus: «Creaturile sunt copiii lui Dumnezeu, iar creaturile cele mai iubite de Dumnezeu sunt cele care se fac utile copiilor Lui.» S-a relatat că Şeicul Zarrûk a zis că iniţierea spirituală - în forma ei convenţională - nu mai există şi că n-a mai rămas decât iniţierea prin suflul interior şi starea extatică (hâl). Acestea se aplică numai la epoca lui, sau sunt valabile până la revenirea Domnului nostru Isus? Dacă spuneţi că [iniţierea] a fost întreruptă, spuneţi-ne de ce, iar dacă afirmaţi că ea continuă să existe, care este maestrul căruia merită să-i fie încredinţat sufletul aspirantului pentru a acţiona asupra acestuia după cum doreşte?”
Şeicul spune: „Ţelul iniţierii spirituale este purificarea fiinţei şi eliberarea acesteia de frivolităţi, astfel încât ea să poată cuprinde secretele lui Dumnezeu. Asta nu se poate face decât curăţând-o de tenebre şi îndepărtând din calea ei lanţurile vanităţii. Iar aceasta are loc uneori prin purificarea ei direct de către Dumnezeu, nemijlocit, a originii naturii ei - acesta este cazul credincioşilor din primele şi cele mai desăvârşite trei secole (ale Islamului).
Iniţierea spirituală nu era necesară în acele timpuri; maestrul îl întâlnea pe discipolul şi moştenitorul secretului său, îi vorbea la ureche, iar discipolul cunoştea iluminarea doar prin acest act, fiindcă oamenii erau atunci puri, minţile limpezi şi însetate de desăvârşire. Peste puţină vreme, iluminarea are loc prin strădaniile maestrului, care alungă tenebrele din trupul discipolului - ceva ce s-a statornicit după primele şi cele mai desăvârşite trei secole, fiindcă minţile au început să se ataşeze de lumea aceasta; dacă maestrul, care posedă viziunea interioară, observă că mintea discipolului şi moştenitorul secretului său este ataşată de ceea ce este fals şi de satisfacerea pasiunilor, atunci îi recomandă retragerea, reculegerea spirituală, postul - fiindcă prin retragere el se rupe de ceea ce este fals şi care poate fi considerat mort. Dacă discipolul ajunge la această puritate şi la această claritate, fiinţa lui devine capabilă să conţină secretul - şi asta este ceea ce aşteaptă maeştrii de la iniţierea spirituală şi de la sugerarea retragerii. Lucrurile au rămas neschimbate până când adevărul s-a amestecat cu falsul şi lumina cu tenebrele. Oameni ipocriţi au început atunci să-i instruiască pe cei care veneau la ei, făcându-i să intre în aşezăminte de retragere, i-au iniţiat în numele divine, i-au animat de rele intenţii şi de scopuri contrare adevărului. Adăugau la toate acestea iniţierea în formulele magice şi în practici dubioase învecinate cu şarlatanismul, care conduceau la atragerea mâniei lui Dumnezeu Cel Înalt şi a stratagemelor Sale. Toate acestea s-au înmulţit în timpul Şeicului Zarrûk şi al maeştrilor săi, iar lor li s-a părut necesar să-i sfătuiască pe oameni, în numele lui Dumnezeu şi al Mesagerului Său, să renunţe la această iniţiere în care numărul şarlatanilor devenise prea mare şi să le asigure oamenilor ortodoxia în care găseau siguranţă, fără teamă sau mâhnire - şi care însemna statornicia faţă de tradiţia Profetului şi de Carte, care nu îi rătăceşte pe cei care le iau drept îndrumători. Cuvintele lor îmbrăcau forma sfaturilor şi a punerii în gardă; nu vroiau să rupă definitiv legătura cu adevărata iniţiere spirituală.
Cât despre întrebarea voastră: „Care este maestrul care merită să i se ofere sufletul discipolului pentru a acţiona asupra lui după cum doreşte?”, iată răspunsul: «Maestrul care merită să i se încredinţeze cineva este acela care cunoaşte stările Profetului (slaws) şi care a fost binecuvântat de Dumnezeu Cel Înalt cu credinţa perfectă şi cunoaşterea pură. Iubirea lui este recomandată şi frecventarea lui este folositoare, fiindcă îl uneşte pe slujitor cu Stăpânul lui.»
În ceea ce priveşte cererea voastră de a vi-l indica pe acest maestru, să vă dezvăluim în ce ţară se află el, iată răspunsul: „Calităţile descrise mai sus se găsesc la mai mult decât un singur slujitor şi în mai mult decât o singură ţară, lăudat fie Domnul. Nu te îndepărta de oamenii tradiţiei şi ai înţelegerii, cere sa-l întâlneşti şi-l vei găsi.”
„Dumnezeu este cu cei temători şi cu cei făptuitori de bine.” [Cor 16, 128]
Acelaşi specialist în jurisprudenţă islamică l-a întrebat şi despre şeicul care pretinde că a acces la viziunea Profetului (slaws). El i-a răspuns: „Înlăuntrul fiecărui om sunt trei sute şaizeci şi şase de vene. Fiecare venă poartă amprenta specifică a scopului pentru care a fost creată. Gnosticului care posedă viziunea interioară aceste vene îi apar luminoase şi luminate în funcţie de semnificaţiile lor particulare. Astfel, minciuna are luminată o venă aparte; la fel se întâmplă în cazul invidiei, ostentaţiei, perfidiei, vanităţii, orgoliului şi aşa mai departe până se trece pe la toate venele, astfel încât atunci când gnosticul vede fiinţele, el le vede ca pe nişte candelabre în care sunt prinse trei sute şaizeci şi şase de lumânări, fiecare dintre ele colorată într-un anumit fel. Aceste caracteristici specifice fiecăreia dintre ele posedă anumite particularităţi şi sunt clasificate în categorii. În cazul dorinţei, de exemplu, există diferite categorii în funcţie de obiectul acesteia. Dacă obiectul dorinţei este sexul, acesta formează o categorie; dacă este puterea, se formează o alta; acelaşi lucru se întâmplă dacă obiectul dorinţei îl constituie banii sau o speranţă deşartă. La fel, în cazul minciunii: dacă autorul ei nu spune adevărul, apare o categorie aparte; dacă autorul ei crede că altcineva nu spune adevărul şi se îndoieşte de spusele acestuia, aceasta alcătuieşte o altă categorie. Supusul [lui Dumnezeu] nu poate cunoaşte iluminarea decât dacă parcurge toate aceste staţiuni. Când Dumnezeu voieşte binele supusului Său şi îl pregăteşte pentru iluminare, El înlătură, încetul cu încetul şi progresiv din el aceste particularităţi. Dacă elimină minciuna, supusul accede la staţiunea sincerităţii, apoi la aceea a consimţirii. Dacă elimină dorinţa de îmbogăţire, el accede la staţiunea ascezei: tendinţa de a păcătui - şi accede la staţiunea căinţei; aplecarea spre a-şi face speranţe deşarte - supusul accede la staţiunea renunţării la sălăşluirea în vanitate şi aşa mai departe. Dacă ajunge să cunoască iluminarea iar fiinţa lui accede la secret, [supusul] începe să parcurgă staţiunile viziunii lumilor create. Percepe mai întâi corpurile pământeşti, apoi corpurile cereşti şi apoi corpurile luminoase. După aceea vede actele lui Dumnezeu Cel Înalt manifestându-se în creaţia Sa. Viziunea corpurilor pământeşti are loc pe nivele. Primul lucru perceput [de supus] este locul de pe pământ unde se găseşte [respectivul corp], apoi oceanele în care se găseşte acesta, apoi percepe ce se află între locul de pe pământ unde se găseşte acesta şi cel de-al doilea pământ, ale cărui margini sunt atinse de viziunea lui. Vede apoi acest al doilea pământ şi marginile sale, până la cel de-al treilea şi, tot aşa, până la al şaptelea pământ. Vede apoi aerul dintre el şi primul cer, apoi percepe primul cer. Şi aşa mai departe, urmând aceeaşi ordine ca în cazul pământurilor. Vede apoi Isthmul şi spiritele de acolo, apoi îngerii, veghetorii şi lucrurile din lumea cealaltă.”
„Fiecare viziune implică pentru supus un drept în faţa Divinităţii şi o îndatorire etică din partea supusului lui Dumnezeu. Pentru depăşirea tuturor obstacolelor acesta îşi asumă multe riscuri, fiindcă percepe lucruri terifiante şi ucigătoare. Dacă n-ar fi călăuzirea Celui Înalt, harul Lui asupra supusului cel slab şi Milosârdia Sa faţă de el, acesta din urmă ar reveni chiar şi de la nivelele cele mai de jos ale acestei viziuni, complet nebun. Străbaterea staţiunilor viziunii, cu toate spaimele ei, este mai dificilă pentru el decât aceea a staţiunilor însuşirilor sufletelor, fiindcă parcurgerea staţiunilor celor aleşi este interioară, iar supusul nu devine conştient de ea decât după iluminare. Dar străbaterea staţiunilor viziunii este exterioară, el o vede, o observă, pentru că este ceva în care se scaldă după iluminare. Când viziunea îi devine clară şi lumina viziunii sale interioare - desăvârşită, când Dumnezeu îi acordă o binefacere după care dispare orice fel de nefericire, când îl binecuvântează cu viziunea Domnului său, a celor dintâi şi a celor de pe urmă, supusul Îl vede într-adevăr în stare de veghe, iar Dumnezeu îl recompensează cu ceea ce niciun ochi n-a văzut, nicio ureche n-a auzit şi nimeni nu a visat. Atunci supusul atinge staţiunea beatitudinii şi a bucuriei.”
Acelaşi specialist în jurisprudenţă islamică l-a întrebat pe Şeic despre discipolul care progresează în prezenţa maestrului şi regresează în absenţa acestuia.
Şeicul spune: „Fluxul spiritual al maestrului desăvârşit este lumina credinţei sale în Dumnezeu; cu aceasta educă discipolul şi îl face să avanseze de la o stare la alta. Dacă iubirea discipolului pentru maestrul său porneşte din lumina propriei lui credinţe, el se „alimentează” de la maestru, indiferent dacă acesta este prezent sau absent. […] Iar dacă iubirea discipolului pentru maestru izvorăşte din fiinţa discipolului şi nu din credinţa lui, el beneficiază în urma maestrului numai dacă acesta este prezent. […] Dovada iubirii maestrului - atunci când această iubire îşi are originea în fiinţa discipolului şi nu în credinţa lui - este aceea că el este motivat de faptul de a dobândi un bine sau de a respinge un rău din lumea aceasta sau din cealaltă. Iar dovada că iubirea lui izvorăşte din credinţă este că el este dezinteresat [de aspectele anterioare] şi dedicat în întregime lui Dumnezeu.”
Acelaşi specialist în jurisprudenţă islamică l-a întrebat pe Şeic despre calea de binecuvântare (shukr) şi calea efortului devoţional: care dintre ele este mai bună?
El zice: „Calea de binecuvântare este calea originară, proprie inimilor profeţilor şi a celor puri dintre companioni, şi a altora. Ea constă din venerarea cu sinceritate în servitute a Celui Înalt, prin sustragerea de la toate tentaţiile materiale şi recunoscând propria neputinţă şi imperfecţiune în actul veneraţiei. […] Când oamenii care urmau calea ascezei au auzit de ceea ce oamenii care urmau calea de binecuvântare dobândiseră ca iluminare şi înălţare spirituală, au aspirat la rândul lor la acestea, au făcut din ele legământul şi aspiraţia lor şi au început să le ceară prin post şi rugăciune, prin vegheri îndelungate şi perioade de reculegere, până ce au obţinut o parte din acestea. Trecerea la calea de binecuvântare se făcea la începuturi pentru Dumnezeu şi pentru Mesagerul Său, nu pentru iluminare şi ajungerea la dezvăluiri. Iar trecerea la calea ascezei se făcea în vederea iluminării şi a dobândirii nivelelor spirituale. Parcursul în cea dintâi este unul al inimilor, iar parcursul în cea de-a doua este unul al trupurilor. Iluminarea care are loc în prima cale este inspirată şi neprevăzută, iar supusul nu aspira în nici un caz la ea fiindcă această iluminare străfulgerătoare s-a produs în timp ce el se afla în staţiunea căinţei, implorând să fie absolvit de păcate. Ambele căi sunt corecte, însă cea a binecuvântării este mai dreaptă şi mai pură. Ambele căi prevăd asceza, însă în cea dintâi este vorba despre o strădanie a inimilor. […] În concluzie, asceza sau efortul presupun ataşamentul inimii de Dumnezeu şi permanentizarea acestui ataşament, chiar dacă exteriorul [fiinţei] nu este implicat într-o adorare extremă. Pentru aceasta, ascetul cu inima posteşte şi mănâncă, se roagă îndelung noaptea şi doarme, se apropie de femeie şi se bucură de ansamblul obligaţiilor Legii, spre deosebire de efortul ascetic.”
„Iluminarea, în prima cale, nu este dobândită decât de credincios, gnostic, mult-iubit şi apropiat, spre deosebire de iluminarea din cea de-a doua cale. În ceea ce-o priveşte pe aceasta din urmă, ştii că anumiţi rabini şi evrei religioşi eminenţi stăpânesc tehnici ascetice prin care au ajuns să atingă unele performanţe în care ei nu mai sunt decât obiectele stratagemelor lui Dumnezeu. […] Când spunem asta ne referim la asceză în general, fie că ea este săvârşită de cel aflat pe calea adevărului, fie de cel aflat pe o cale greşită, nu ne referim anume la aceea a lui Abî Hâmid al-Ghazâlî, care este un maestru adevărat şi un sfânt autentic.”
„În ceea ce priveşte întrebarea dumneavoastră: «Cele două forme ale acestei asceze pot fi îmbinate de către aceeaşi persoană?», iată răspunsul: Acest lucru este posibil, fiindcă ele nu se exclud una pe cealaltă.”
Acelaşi specialist în jurisprudenţă islamică i-a pus următoarea întrebare: „Îşi poate da cineva seama dacă are înclinaţie spre iniţiere sau nu?” El răspunde: „Omul îşi dă singur seama dacă are înclinaţie spre iniţiere când ia în considerare ceea ce-i domină gândurile, fiindcă pentru asta a fost creată fiinţa. Fiinţa face negreşit ceea ce gândeşte, fie că şi-a propus acest lucru de la bun început, fie că nu. Când iubirea de Dumnezeu domină gândul unei persoane este un semn că aceasta din urmă doreşte binele, şi asta fie că fiinţa ei se află atunci în neascultare sau în ascultare. […] Secretul acestui lucru stă în aceea că gândul şi ideile spontane din interiorul cuiva sunt una din luminile raţiunii cu care aceasta din urmă recompensează fiinţa aşa cum i-a fost acesteia scris prin destin.”
L-am auzit pe Şeic spunând: „Dacă cineva posedă vâna sfinţeniei dar se află, prin voinţă divină, printre oamenii neascultării şi a petrecut un timp cu aceştia, la apropierea unui sfânt vâna sfinţeniei din el tresare - cu Voia lui Dumnezeu -, şi asta chiar dacă persoana în cauză nu-l cunoaşte pe sfântul respectiv, iar acesta nu i-a vorbit niciodată.”
Dumnezeu Cel Înalt m-a aşezat prin graţia şi bunăvoinţa Sa în postura de învăţător, pe care am practicat-o timp de douăzeci şi şapte de ani. Când am auzit spusele Şeicului despre înclinaţiile şi ideile spontane prin care oamenii sunt lămuriţi, le-am confruntat cu ceea ce li s-a întâmplat numeroaselor persoane care au studiat cu mine şi am găsit că spusele lui erau exacte, adecvate şi corecte, şi atunci am renunţat la multele griji pe care mi le făceam în privinţa faptului că învăţătura aceea era dată în zadar. […] Exact opusul li s-a întâmplat altor numeroase persoane, care abia dacă începuseră să ne frecventeze, că ceea ce au auzit de la noi li s-a şi întipărit în inimi.
Specialistul în jurisprudenţă islamică sus-menţionat l-a întrebat pe Şeic despre discuţia polemică dintre Iblîs (blestemul lui Dumnezeu asupra lui) şi Sahl al-Tusturi. Iblîs i-a zis lui Sahl: „Dumnezeu Cel Înalt a spus: «[şi] milostivenia mea se întinde asupra tuturor» [Cor 7, 156], iar eu sunt cineva!” Sahl i-a răspuns: „Dumnezeu a spus: «O voi scrie celor care se tem de Mine» [Cor 7, 156]. Tu, Iblîs, nu te temi de El. Caracterul general din expresia „asupra tuturor” este, de fapt, restrictiv.” Iblîs îi răspunde: „Restricţia se numără printre atributele tale, nu printre ale Sale.” Sahl se opri brusc şi nu mai spuse nimic. Al-Hâtimî [Ibn al-'Arabî], comentând această polemică, a afirmat: ”Sahl l-a întrecut pe Iblîs în această privinţă, şi anume că restricţia este un atribut al omului şi nu al Adevărului.” Şeicul al-Sha’rânî a relatat pilda fără să o comenteze. Această tăcere a făcut ca cel care-şi manifesta curiozitatea mai sus să-şi închipuie că adevărul era de partea lui Iblîs şi să i se pară ciudat ca restricţia să fie un atribut al lui Dumnezeu Cel Înalt, şi nu al lui Sahl. Astfel, îi puse întrebarea aceasta Şeicului.
Şeicul răspunde: „Restricţia din verset este a lui Dumnezeu, nu a creaţiei, iar faptul că Iblîs a insistat, agăţându-se de acest argument, dovedeşte o încăpăţânare izvorâtă din minciună. Sahl are dreptate, nu Iblîs. Motivul pentru care sunt lăudate cuvintele lui Iblîs este acela că al-Hâtimi şi Sahl au înţeles ceea ce Iblîs nu a priceput, ceea ce nici măcar n-a visat. […] Sufiţii, după iluminare şi cunoaşterea Adevărului aşa cum este El, dacă văd starea în care se aflau înainte de iluminare descoperă că sunt tributari voinţei lui Dumnezeu şi cunoaşterii Sale în nenumărate restricţii, că-L ignoră şi că nu-L cunosc aşa cum ar trebui să-L cunoască. Când blestematul a spus: «Restricţia este atributul tău, nu al Lui», Sahl, ca urmare a acestei replici şi-a îndreptat atenţia asupra celor două stări şi i s-a întâmplat ce i s-a întâmplat, aceasta chiar dacă blestematul nu se referea la semnificaţia pe care a dat-o Sahl, fiindcă nici măcar nu visase la aşa ceva. Aceasta înţeleg sufiţii.”
Specialistul în jurisprudenţă islamică îi pune o întrebare fără legătură cu acest subiect, cu următorul conţinut: „După unii gnostici, în nesupunere se află o sută de binecuvântări pentru credincios. Care sunt aceste o sută de binecuvântări al căror izvor este mânia lui Dumnezeu Cel Înalt şi justiţia Sa? Şi care este secretul transformării mâniei Lui în Milostivenia şi Graţia Sa?”
Zice: „Ceea ce este desemnat aici prin nesupunere este nesupunerea credinciosului cunoscător al Măreţiei Domnului Său şi al Supremaţiei Sale. Deţinătorul acestei cunoaşteri nu manifestă nesupunere decât în virtutea unui destin inevitabil. Prin gnostic nu înţelegem neapărat un iluminat, ci orice om a cărui credinţă este curată şi a cărui convingere este fermă.”
Specialistul în jurisprudenţă islamică sus-menţionat zice: „Explicaţi-ne, Sîdî, înţelesul cuvintelor spuse de gnostici: «În tot ceea ce văd, Îl văd pe Dumnezeu.» Cum poate fi Eternul văzut în contingent? Dumnezeu este prea Măreţ ca să I se atribuie vreun panteism sau vreun antropomorfism. Iar în vorbele lor: «Nu este nici El, nici un altul» apare o negare a contradicţiilor, ceea ce este imposibil.”
Şeicul răspunde: „Înţelesul primei afirmaţii este următorul: «Nu văd nimic fără să văd în asta mâna lui Dumnezeu.» În virtutea forţei deţinute de cunoaşterea lor, ei văd actele Sale în fiinţe şi în creaturi; nu există nici o îndoială că în fiecare creatură se manifestă actele Celui Înalt, fără să fie vorba nici de panteism, nici de antropomorfism, ci de alte secrete care nu se dezvăluie şi nu se divulgă.”
Acelaşi specialist în jurisprudenţă islamică întreabă: „Sîdî, faptul că credinciosul îşi reprezintă în minte imaginea Profetului (slaws), personalizând-o, vine din tărâmul spiritului, din tărâmul idealului sau din tărâmul imaginarului?”
Zice: „Această reprezentare provine din spiritul acelei persoane şi din raţiunea ei. Cel care se îndreaptă în gând spre Profet, îi receptează imaginea în propriul mental. […] În ceea ce priveşte conversaţia şi comunicarea, dacă ele i se întâmplă persoanei descrise anterior iar trupul îi este curat şi spiritul ei iubeşte acest trup, neascunzându-i nici unul din secretele sale, dacă trupul şi spiritul sunt ca doi îndrăgostiţi, atunci comunicarea este infailibilă şi [prin ea] este transmis adevărul.”
I-am relatat într-o zi că un sfânt îşi făcea practicile spirituale amintind formulele sacre împreună cu tovarăşii săi, când unul dintre ei s-a schimbat la faţă, a intrat într-o altă stare, şi şi-a schimbat poziţia. A fost întrebat: „De ce ai făcut asta?” A răspuns: „Să ştiţi că între voi este trimisul lui Dumnezeu.” [Cor 49, 7] Vroia să spună că Profetul (slaws) era atunci prezent printre ei şi că el văzuse acest lucru. L-am întrebat pe Şeic: „Viziunea pe care a avut-o omul acela se datorează iluminării, sau raţiunii?”
Spune: „Viziunea se datora gândirii, nu iluminării. Viziunea prin gândire, chiar dacă este mai puţin importantă decât aceea prin iluminare, nu le apare decât oamenilor a căror credinţă este sinceră, iubirea - pură şi intenţia - autentică.”
Zic: „Printre lucrurile care favorizează posibilitatea apariţiei unei viziuni ideatice, precum şi faptul că ea le apare şi neiniţiaţilor, se numără şi acela că asta i se întâmplă şi celui care iubeşte pe altcineva cu o iubire desăvârşită, chiar dacă nu este vorba despre Profet (slaws).”
Spun: „L-am auzit pe Şeic afirmând: «Trebuie ca această iubire dintre discipol şi maestru să se instaleze, fiindcă este foarte benefică.»”
Îl aud spunând: „Un om iubea o tânără de o mare frumuseţe, o iubea atât de intens încât atunci când o striga cineva pe nume: «Fatima!», îndrăgostitul răspundea, involuntar: «Da». Puteţi să mă credeţi, căci am văzut asta cu proprii-mi ochi: când îi rostea cineva prenumele, el răspundea «Da» fără să-şi dea seama. Dacă iubirea pentru ceva profan poate fi astfel, atunci cum ar trebui să fie iubirea pentru ceva sacru?”
Îl aud pe Şeic zicând: „Cel care iubeşte, nu are de câştigat în urma iubirii pe care i-o poartă un om al lui Dumnezeu, chiar dacă acesta ar fi un profet. Trebuie ca cel de rang spiritual mai puţin avansat să-l iubească pe cel de un rang spiritual mai înalt; abia atunci câştigă în urma acestei iubiri. Doar dacă Dumnezeu Cel Înalt iubeşte un supus, acesta beneficiază de iubirea Lui chiar dacă supusul este cu totul întors de la El. Iar secretul acestei deosebiri stă în aceea că Dumnezeu Cel Înalt nu iubeşte un supus decât atunci când I se face cunoscut acestuia, iar prin această cunoaştere supusul pătrunde secretele Celui Înalt.”
Zic: „Se spune că maestrul [spiritual] se află alături de discipol, în fiinţa acestuia din urmă, şi că sălăşluiesc acolo împreună.”
El spune: „Este adevărat, iar acest lucru pleacă de la discipol fiindcă, dacă iubirea lui se intensifică, îl atrage pe maestru până când ajunge în starea sus-menţionată. Fiinţa discipolului devine sălaşul maestrului său şi fiecare dintre ei îşi înfrumuseţează lăcaşul.” Prin asta vrea să spună că ghidul spiritual influenţează fiinţa discipolului atunci când sălăşuieşte înăuntrul ei.
Îl aud pe Şeic zicând: „Dacă discipolul îşi iubeşte maestrul cu o iubire desăvârşită, acesta stă cu el în fiinţa celui dintâi, asemenea unei femei însărcinate care-şi poartă copilul. Sarcina ei este uneori perfect sănătoasă şi reuşită până în momentul naşterii, alteori femeia avortează şi nu se-ntâmplă nimic, iar alteori copilul încă nenăscut adoarme şi se trezeşte; durata somnului variază, el se poate trezi după o lună, sau un an, sau mai mult. Aceasta este starea discipolului care-l poartă pe maestru înăuntrul lui: uneori iubirea faţă de acesta îi este sinceră, întreagă şi permanentă, prezenţa maestrului neîncetând să crească în el până când Dumnezeu Cel Înalt îi dăruieşte iluminarea; alteori, iubirea discipolului se întrerupe după ce a fost până atunci sinceră, iar această întrerupere are drept cauză obstacole accidentale (Dumnezeu să ne păzească de ele), îşi schimbă părerea despre maestru, iar secretele maestrului încetează să apară în fiinţa discipolului după ce fuseseră [un timp] orbitoare; alteori, iubirea încetează să crească pe o perioadă scurtă, moderată sau lungă, secretele fiinţei maestrului încetând să mai alimenteze fiinţa discipolului. Dacă iubirea revine, revin şi secretele. Fiecare discipol să se observe, să vadă căreia dintre aceste categorii îi aparţine şi să ceară de la Dumnezeu Cel Înalt iertare, sănătate, reuşită şi călăuzire. El îndeplineşte [rugile] şi El este aproape.”
Îl aud spunând: „Discipolul nu beneficiază în urma iubirii pe care i-o poartă maestrului său dacă îl iubeşte pe acesta pentru secretul [sirr] lui, sfinţenia lui, cunoştinţele lui, generozitatea lui sau pentru alte pretexte asemănătoare. Iubirea discipolului trebuie să fie ataşată de persoana maestrului [spiritual], orientată către el, fără nici un alt pretext sau interes, la fel ca afecţiunea care se manifestă între copii, care se iubesc dezinteresat unul pe celălalt. Aceasta este iubirea care trebuie să existe între discipol şi maestrul lui, pentru a evita ca iubirea discipolului să devieze în direcţia interesului şi a pretextelor. Dacă se abate spre acestea, diavolul va fi intrat în ea şi va fi insinuat o mulţime de obsesii satanice, ceea ce ar risca să întrerupă sau să facă să înceteze legătura [dintre discipol şi maestru], aşa cum s-a arătat anterior, în ultimele două situaţii. Şi Dumnezeu este mai Cunoscător.”
Îi pun următoarea întrebare: „De ce iubirea pe care discipolul o nutreşte faţă de maestrul său din motive de cunoaştere, sfinţenie, secret şi altele asemenea nu îi aduce discipolului nici un beneficiu?”
Răspunde: „Fiindcă secretele, cunoştinţele spirituale şi ceea ce ţine de ele vin de la Dumnezeu Cel Înalt, şi oricine Îl iubeşte pe Dumnezeu Cel Înalt pentru secretele Sale nu-l poate iubi şi pe maestru din aceleaşi considerente; dar iubirea pentru maestrul său nu devine efectivă decât dacă îl iubeşte pentru propria lui persoană, şi nu pentru ceea ce deţine aceasta ca secrete.”
Zic: „Dacă este aşa, fiinţa maestrului este de la Dumnezeu Cel Înalt şi tot restul vine de la El, atunci de ce de la unul are de câştigat, iar de la celălalt, nu?”
Spune: „Ai dreptate. Prin asta se înţelege că iubirea pentru Dumnezeu trebuie să fie dedicată în întregime lui Dumnezeu, pe când iubirea pentru fiinţa maestrului nu poate fi legată de un interes anume. Dacă iubirea se îndreaptă spre acesta din urmă, este semn că el e curăţat de orice impuritate.”
Eu spun: „Oamenii au nevoie să fie interesaţi şi să aibă aşteptări; cine lucrează pământul ca să vadă răsărind grâu verde trebuie s-o facă în acest scop, şi nu în altul.”
Într-o zi, când ne aflam la Gzâ’ Banî ’Âmir din Fes-cel-Ocrotit şi stăteam de vorbă, Şeicul îmi zice: „Sîdî Mansûr locuieşte la capătul străzii, ai vrea să-l întâlneşti şi să faci cunoştinţă cu el?” Am răspuns: „Cu mare plăcere, Sîdî, cum să nu vreau să-l cunosc pe pol [al-qutb]?” El îmi zice: „În ceea ce mă priveşte, dacă am presupune că tatăl şi mama ta ar fi procreat mii de alte creaturi care să-ţi semene la trup, la însuşiri, să posede cunoştinţele tale şi tot ceea ai tu în interior şi în exterior, nu m-aş uita la nici una dintre ele; tu eşti şansa mea, tu mi-ai fost destinat, iar celelalte n-ar fi pentru mine decât nişte muritori obişnuiţi.” M-am trezit din lipsa mea de atenţie, din somnul meu şi mi-am dat seama că n-am procedat bine: iubirea nu suportă să i se facă asociaţi, iar Dumnezeu este mai Cunoscător.
L-am auzit zicând: „Partea din discipol care cere să cunoască secretele este, de fapt, trupul fizic, iar aceea care oferă aceste secrete este, în realitate, trupul fizic al maestrului. În cazul în care trupul fizic al discipolului manifestă faţă de trupul fizic al maestrului o afecţiune limitată la trupesc, acesta îl recompensează cu secretele şi cunoştinţele pe care le deţine. Dacă, însă, fiinţa discipolului este aceea care iubeşte secretele fiinţei maestrului, iar această iubire se apleacă spre acele secrete şi spre acele cunoştinţe, trupul fizic îl privează de aceste dorinţe şi nici sufletul, nici nimic nu poate face ceva în privinţa asta. Discipolul trebuie, deci, să se străduiască să iubească fiinţa maestrului său fără să se aştepte la nici un câştig, şi nu există forţă şi putere decât întru Dumnezeu, Cel Înalt, Cel Suprem şi Dumnezeu este mai Cunoscător.”
L-am întrebat dacă iubirea are semne, indicii.
Răspunde: „[Iubirea] are două semne: primul este acela că discipolul îşi găseşte serenitatea în fiinţa maestrului său, nu se gândeşte decât la acesta, nu se nelinişteşte decât pentru acesta, nu se entuziasmează decât pentru acesta, nu este fericit decât prin acesta, nu se întristează decât pentru acesta, până când acţiunile, gesturile lui - în intimitate şi în public - nu sunt decât în interesul fiinţei maestrului, pentru ca acestea să întrunească aprobarea sa, fără ca discipolul să fie preocupat nici de propria-i fiinţă, nici de propriile-i interese. Cel de-al doilea semn este respectul şi veneraţia nutrite de discipol faţă de maestrul lui, într-atât încât dacă maestrul s-ar găsi într-o fântână, iar el însuşi într-un minaret, s-ar vedea pe el însuşi în fântână, iar pe maestru în minaret, în virtutea veneraţiei care-i stăpâneşte inima şi mintea. Oamenii cred că discipolul îi este îndatorat maestrului când, în realitate, maestrul îi este îndatorat discipolului fiindcă am văzut că iubirea oferită de cel mai avansat spiritual nu este profitabilă, ci că iubirea manifestată de discipol este aceea care atrage. Dacă n-ar exista puritatea discipolului, limpezimea raţiunii sale, acceptarea binelui de către sufletul său şi iubirea lui care atrage, maestrul n-ar putea să acţioneze în nici un fel [asupra lui]. Dacă s-ar putea beneficia în urma iubirii răspândite de maestru, toţi cei care i-au devenit discipoli ar ajunge la şi ar atinge ceea ce au atins Oamenii [lui Allah].”
Îl aud spunând: „Semnul unei iubiri pure este absenţa desăvârşită a criticismului din partea discipolului, astfel încât toate acţiunile maestrului, sugestiile şi toate stările sale să fie privite în mod pozitiv şi considerate ca fiind potrivite de către discipol - care, dacă înţelege ceva din acestea, este foarte bine. Ceea ce nu a înţeles rămâne un secret şi totul este de la Dumnezeu Cel Înalt, el trebuind să-şi păstreze convingerea că maestrul are dreptate. Dacă discipolul şi-ar îngădui să creadă că maestrul nu are dreptate sub cine ştie ce aspect care lui i s-a părut incorect, este ca şi cum ar fi căzut în cap şi ar fi intrat în categoria ipocriţilor. Maestrul nu-i cere discipolului nici un serviciu exterior, nici vreun bun material pe care să-l folosească pentru uzul propriu, nici prestarea vreunei munci fizice; nu-i cere altceva decât să creadă în desăvârşirea, succesul, cunoaşterea sa, viziunea sa interioară şi în proximitatea sa de Dumnezeu şi ca această convingere să fie permanentă - zi după zi, lună după lună, an după an. Dacă această convingere există, discipolul beneficiază în urma ei şi are de câştigat din tot ceea ce face ulterior pentru maestrul lui. Dacă o astfel de convingere este absentă, sau dacă a existat cândva şi nu a dăinuit, sau dacă au intervenit imixtiuni satanice, atunci discipolul nu este nimic.”
Îl aud zicând: „Înainte de iluminare îmi apărea o imagine extraordinară, neagră şi foarte lungă - odată ea a luat forma unei cămile. Când am atins iluminarea şi am văzut ce lumi mi-au fost destinate de către Domnul nostru, am căutat lumea din care provenea acea imagine extraordinară, am întrebat unde se găsea specia respectivă şi n-am reuşit să aflu nimic. L-am consultat atunci pe Sîdî Muhammad ibn ´Abd al-Karîm, care mi-a zis că specia care mi-a apărut ca imagine nu exista defel. L-am întrebat: «Atunci eu ce imagine am văzut?» A spus: «Aceea a fost isprava sufletului tău - vreau să spun a sufletului trupului tău.» M-am mirat: «Cum aşa?» El a răspuns: «Dacă fiinţa îşi aşterne ceva în faţa ochilor şi se convinge că acel ceva există, sufletul îi face hatârul, găsind imaginea aceea de a cărei existenţă s-a convins singură şi de care a început să se teamă. Sufletul îi face pe plac fiinţei şi găseşte imaginea respectivă, chiar dacă acest lucru este dăunător pentru trup.»”
Şeicul spune: „Atât timp cât fiinţa este convinsă de un lucru, demonul nu se apropie de ea. Se apropie, însă, dacă ea îşi pierde convingerea. Demonul află repede acest lucru, fiindcă el străbate fiinţa precum sângele.”
Am auzit, de la alte persoane decât de la Şeic, următoarea relatare:
„Un mare maestru avea mai mulţi discipoli, dintre care doar unul manifesta, după părerea lui, înclinaţii spirituale. Într-o zi, a dorit să-i pună la încercare. Când a făcut acest lucru, toţi au luat-o la fugă cu excepţia aceluia. Maestrul aşteptase ca discipolii să se strângă în faţa uşii zawwiyei sale şi a făcut să le apară dinainte manifestarea unei femei care, chipurile, venise la el şi dorea să intre în zawwiya. Maestrul s-a ridicat şi a intrat împreună cu ea şi discipolii au fost convinşi că maestrul lor se deda împreună cu aceasta la fapte necuviincioase; se răspândiră care încotro şi părerea despre maestrul lor se deterioră - singura excepţia constituind-o acel discipol. Acesta din urmă plecă, aduse apă şi o puse la încălzit pentru abluţiunea maestrului său.
Maestrul ieşi, se îndreptă spre el şi îl întrebă: «Ce faci aici?» Discipolul răspunse: «Am văzut intrând o femeie şi mi-am spus că poate vei avea nevoie să-ţi faci abluţiunea, aşa că am pus apă la încălzit pentru tine.» Maestrul îi zise: « Continui să-mi fii fidel şi după ce m-ai văzut păcătuind?» El răspunse: «De ce nu, din moment ce a păcătui este încă posibil în cazul tău şi doar profeţii nu mai păcătuiesc? Eu nu te frecventez crezând că eşti un profet care nu comite niciun păcat, te frecventez convins fiind că eşti o fiinţă umană care cunoaşte calea mai bine decât mine şi că deţii această cunoaştere a căii; eşti la fel cum erai când te-am cunoscut, părerea mea despre tine nu s-a schimbat, iar ideea pe care o am despre tine este de nestrămutat.» Maestrul zise: «Fiule, femeia pe care ai văzut-o intrând în zawwiya nu este una reală, nu este decât personificarea lumii acesteia; am făcut acest gest în mod intenţionat, pentru ca acei oameni din jurul meu să se îndepărteze de mine. Intră împreună cu mine în zawwiya, fiule, Dumnezeu să te răsplătească. Vezi vreo femeie?» Discipolul intră şi nu găsi nici o femeie, iar iubirea pentru maestrul lui crescu.”
L-am auzit spunând: „Cei care au scris relatări hagiografice despre sfinţi, dacă i-au ajutat pe oameni în sensul că le-au făcut cunoscuţi aceşti sfinţi, le-au adus de fapt un mare prejudiciu dacă s-au mulţumit să le vorbească despre minunile făcute de aceştia, fără să amintească şi lucrurile trecătoare care li se pot întâmpla chiar acestor sfinţi făcători de minuni. Astfel, cel care se opreşte la descrierea hagiografului şi află despre toate minunile unui sfânt, despre potenţialitatea lui de a acţiona asupra lumii (tasarruf), despre dezvăluirile sale, îşi închipuie că sfântului i se îndeplineşte tot ce cere, că acesta nu comite nici o greşeală - chiar şi exterioară [în comportament] - şi atunci cade în capcana unei mari ignoranţe, deoarece ajunge să creadă că sfântul posedă unul dintre atributele dumnezeieşti - respectiv acela de a face ceea ce voieşte şi că nimic nu îi este imposibil - şi unul dintre atributele profeţiei - desăvârşirea. Primul atribut este o însuşire proprie lui Dumnezeu, iar Dumnezeu Cel Înalt nu le-a dăruit-o nici Mesagerilor Lui; cum să le-o fi dăruit sfinţilor?”
„Astăzi, dacă oamenii văd un sfânt făcând o rugă care nu se îndeplineşte, sau observă că fiul lui nu urmează aceeaşi cale, sau că soţia lui nu are frică de Dumnezeu, zic: «Acesta nu este un sfânt; dacă ar fi, Dumnezeu i-ar răspunde la rugă iar cei din familia lui ar fi plini de virtute.» Ei cred că sfântul îi poate ajuta pe alţii să devină virtuoşi, atunci când nu este el însuşi în stare, prin proprie voinţă, să devină un om virtuos.”
Zice: „Dacă cei care au scris diverse relatări hagiografice ar fi explicat starea sfântului la care s-au referit şi ar fi menţionat ce i s-a întâmplat după iluminare, şi anume atât evenimente eterne şi sacre, cât şi lucruri trecătoare, atunci oamenii ar fi cunoscut adevărul despre acei sfinţi. Ar fi ştiut că sfântul face o rugă şi uneori aceasta se împlineşte, iar alteori nu; că doreşte să se întâmple un anumit lucru şi că uneori acesta se întâmplă, iar alteori nu, la fel ca în cazul profeţilor şi al trimişilor. Ceea ce se întâlneşte mai des la un sfânt este, uneori, supunerea care se manifestă în toată fiinţa lui, iar alteori transgresiunea, ca la oricine altcineva. Şi, totuşi, un sfânt se deosebeşte de alţi oameni printr-un singur lucru şi anume prin ceea ce Dumnezeu Cel Înalt i-a dăruit ca ştiinţă spirituală şi prin iluminarea cu care l-a binecuvântat. În ciuda acestora, când la el se manifestă transgresiunea, ea este în funcţie de cum ne apare nouă maestrul; ea nu se manifestă şi în realitate, fiindcă viziunea/staţiunea în care se află el este incompatibilă cu transgresiunea şi apără, fără îndoială, de păcat, dar nu până la perfecţiune/invulnerabilitate. Astfel, sfinţenia nu se poate compara cu profeţia - apărarea de păcat este fundamentală în cazul profeţilor şi contingentă în cazul sfinţilor. La aceştia din urmă ea poate dispărea; la primii, este permanentă.”
Şeicul povesti apoi cum un om din Algeria care a auzit vorbindu-se de un sfânt din Fes şi despre numeroasele lui minuni, şi-a făcut despre el imaginea unui bătrân extraordinar de carismatic şi a pornit să-l întâlnească, în scopul de a dobândi în prezenţa lui câteva din secretele sale. Ajuns la Fes, se interesă unde se găsea locuinţa acestui om sfânt şi ea îi fu indicată. Omul îşi închipuia că sfântul trebuia să fi avut doi uşieri în faţa porţii sale. Bătu, sfântul deschise şi vizitatorul îl rugă: „Domnule, vă rog să aveţi bunăvoinţa să mă conduceţi la veneratul maestru”, convins fiind că cel care venise să-i deschidă trebuia să fi fost unul din uşieri. Sfântul îi răspunse: „Cel pe care ai venit să-l vezi, pentru care ai plecat din ţara ta şi pentru care ai mers o lună de zile sau mai mult sunt eu însumi şi nimeni altcineva.” Vizitatorul spuse: „Domnule, eu sunt străin [de aceste meleaguri] şi am venit la maestru inspirat de o dorinţă arzătoare, aşa că arată-mi unde-l pot găsi, Dumnezeu să te răsplătească.” Aceasta pentru că s-a uitat la acel sfânt şi nu a văzut la el nici semn [de sfinţenie], nici statură impunătoare. Sfântul îi răspunse: „O, bietul de tine, eu sunt acela pe care-l cauţi.” Vizitatorul continuă: „Ţi-am spus că sunt străin, te-am rugat să-mi arăţi unde-l pot găsi pe sfânt, iar tu îţi baţi joc de mine.” Sfântul îl asigură: „Dumnezeu îmi e martor că nu îmi bat joc de tine.” Vizitatorul răspunse: „Dumnezeu o să-ţi judece fapta.” Şi plecă, fiindcă îl găsise pe omul sfânt diferit de imaginea pe care şi-o făcuse în minte despre el.
Am zis: „Nu sunt puţini cei care au căzut în greşeală din această cauză. Parcurgând relatările hagiografice, cineva îşi face o anumită idee despre un om sfânt în funcţie de ceea ce a citit în cărţi. Atunci când compară această imagine cu oamenii sfinţi din timpul său, se va îndoi de toţi aceştia ca urmare a atributelor pe care le observă la ei şi care nu se potrivesc cu ceea ce stă scris în acele relatări.”
L-am auzit pe Şeic spunând: „Un om sfânt care se număra printre sfinţii autentici avea un discipol sincer, care îl iubea foarte mult. Dumnezeu l-a făcut [pe acesta din urmă] să cunoască secretele sfinţeniei sale şi el a exagerat într-atât în iubirea sa faţă de maestrul său, încât a ajuns să considere că acesta atinsese staţiunea profeţiei. Dumnezeu, din mizericordie faţă de discipolul în cauză, a manifestat atunci asupra sfântului imaginea adulterului. Când Dumnezeu a văzut că cel dintâi a încetat să mai exagereze în credinţa sa şi că i-a redat în sfârşit maestrului staţiunea în care acesta se afla cu adevărat, i-a acordat iluminarea.”
L-am auzit zicând: „Sfântul desăvârşit îşi schimbă culoarea în funcţie de inima şi de intenţia celor care vin la el. Cel a cărui intenţie este curată îl vede în întreaga lui perfecţiune, minuni îşi fac apariţia şi percepe lucruri care îl copleşesc, iar celui a cărui intenţie este necurată i se întâmplă exact opusul. De fapt, fiecăruia dintre ei nu-i apare decât ceea ce se află în ei înşişi - şi ca frumuseţe, şi ca urâţenie - iar omul sfânt este ca o oglindă în care se reflectă şi imaginea frumoasă, şi cea urâtă. Cel care vede într-un sfânt perfecţiunea şi călăuzirea către Dumnezeu Cel Înalt, să-L preaslăvească pe Dumnezeu, iar cel care vede altceva, să-şi cerceteze sufletul.”
L-am auzit spunând: „Sfântul nu ia în considerare decât interioritatea celor care vin la el, nu are ce face cu exterioritatea [lor]. Cei care îl caută se împart în patru categorii: o categorie la care exteriorul şi interiorul sunt egale în credinţă, iar aceasta este cea mai binecuvântată. O categorie la care exteriorul şi interiorul sunt egale în critică, iar aceasta este cea mai îndepărtată. O categorie la care exteriorul crede şi interiorul critică, iar aceasta este cea mai dăunătoare pentru omul sfânt, asemenea ipocritului în relaţie cu Profetul (slaws), fiindcă dacă [sfântul] vede exteriorul şi doreşte să-i fie de folos, interiorul [acelei fiinţe] i se opune, iar dacă doreşte să se îndepărteze de persoana respectivă ca urmare a ceea vede în interioritatea ei, exteriorul îi trezeşte dorinţa [de a o ajuta].”
Zice: „Sfântul aude cuvintele rostite în interior, la fel cum le aude pe cele rostite în exterior. Această categorie este, pentru el, comparabilă unui om având în el doi oameni aşezaţi unul în pântecele celuilalt. Omul care se vede spune: «Tu eşti maestrul meu [spiritual], voi face ceea ce recomanzi şi voi evita ceea ce interzici, te voi asculta şi te voi urma.» Iar cel din pântecele lui spune: «Nu eşti un sfânt şi oamenii se înşală în legătură cu ceea ce cred despre tine, iar eu am îndoieli în privinţa a ceea ce faci şi a ceea ce spun alţii despre tine, şi altele asemenea.» Pentru necunoscătorul care nu ştie nimic despre interioritate, această categorie şi cu prima sunt la fel. Dacă vede că prima categorie a primit şi a beneficiat de cel mai mult bine din partea sfântului, el îşi spune în sinea sa: «De ce oare cei dintr-a treia categorie nu au avut nici un câştig, atunci când ei îi arată respect şeicului, îl servesc şi-i ascultă recomandările şi interdicţiile, la fel ca şi cei din prima?» […] Poate că neajunsul, cusurul vin chiar de la sfânt.” Acestea devin o poartă larg deschisă spre vorbirea de rău a maeştrilor [spirituali] şi pentru suferirea [de către necunoscători] de obsesii satanice în ceea ce-i priveşte. Cât despre cea de-a patra categorie, la care interiorul crede şi exteriorul critică, aceasta nu este de imaginat decât prin prisma geloziei şi cerem de la Dumnezeu mântuire şi sănătate prin mila şi bunăvoinţa Sa, Amin.”
L-am întrebat pe Şeic, într-o zi: „Această cunoaştere care vine din dumneavoastră şi pe care o manifestaţi [în afară] necesită voinţă deliberată şi un oarecare efort, sau nu?”
Zice: „Sfântul desăvârşit este absorbit în viziunea Adevărului, care nu îi este voalat nici măcar atât cât ai clipi din ochi, iar exteriorul lui se află în prezenţa creaturilor. Adevărul se foloseşte de exteriorul sfântului în beneficiul celor care vin la el, în funcţie de ceea ce le este destinat. Celui căruia îi este menită mizericordia, El îl face să beneficieze de această exterioritate, îi dezvăluie cunoaşterea şi binefaceri de nedescris. Iar celui căruia El îi vrea răul şi căruia nu-i este destinat să primească nimic din mâna maestrului, El îl lipseşte de acesta din urmă şi îl opreşte să vorbească despre cunoştinţe spirituale. N-aş putea să compar un om sfânt şi pe cei care vin la el decât cu pietrele fiilor lui Israel; dacă ele se găsesc în mâinile sfinţilor lui Dumnezeu Cel Înalt, ţâşnesc din ele douăsprezece izvoare, iar dacă se găsesc în mâinile duşmanilor lui Dumnezeu Cel Înalt, nu iese din ele nici măcar o picătură [de apă].”
L-am auzit spunând: „I se poate întâmpla unui sfânt să fie copleşit de viziunea sa şi să se teamă, din acest motiv, de nimicirea trupului lui vremelnic; atunci face apel la lucruri care îl fac să-şi vină în simţiri, chiar dacă acest fel de a acţiona ar putea fi criticabil, conform maximei următoare: «Dintre două rele, trebuie să-l alegem pe cel mai mic.» Dacă cineva îl vede procedând în felul acesta fără să cunoască împrejurările care l-au determinat la asta, persoana respectivă se lansează în evaluări critice privându-se, astfel, de binecuvântarea acelui om sfânt.”
[…] L-am auzit spunând: „În cazul tuturor fiinţelor umane, dacă părţile lor genitale sunt expuse, îngerii fug; excepţie fac sfinţii. […] Îngerii nu fug dacă acest lucru i se întâmplă unui om sfânt, fiindcă el nu face asta lucru decât pentru un motiv întemeiat.”
Întreb: „Şi care ar fi acest motiv întemeiat?”
Zice: „Tot ceea ce redă fiinţa lumii substanţiale [din care face parte] şi care îi restituie raţiunea.”
Spun: „Dar de ce are fiinţa nevoie de ceva care să o redea lumii substanţiale? I se întâmplă să fie absentă din lumea aceasta? ”
Şeicul zice: „Desigur, ea devine absentă din lumea aceasta.” A dat apoi un exemplu care să ilustreze această absenţă: „Să presupunem că cineva posedă şase sute de chintale (de bani), că este bătrân, orb şi nu-şi poate conduce afacerile. În afară de asta, are copii prea mici ca să ştie să socotească. Să zicem că a încredinţat aceste şase sute de chintale, în vederea comerţului, unor oameni care au plecat pe mare, o mare înspăimântătoare, agitată şi foarte nesigură, lăsându-l şi pe el, şi pe copii lui, fără nici un ban. Este inutil să ne întrebăm care este starea de spirit a acestui om. Este evident că raţiunea lui îi însoţeşte pe oamenii plecaţi pe mare cu corabia, fiind cu totul absentă din trup. […] La fel se întâmplă şi în cazul oamenilor sfinţi ai lui Dumnezeu Cel Înalt; ei pot fi absenţi, [aşadar] dacă-i vezi că apelează la comicării, râd sau că fac altceva asemănător menit să-i ajute să le revină raţiunea şi să asigure continuarea existenţei fiinţei lor, nu te grăbi să-i renegi, fiindcă nu recurg la toate acestea decât din acest motiv întemeiat, iar creaturile beneficiază de perioada în care [aceşti sfinţi] o petrec printre ele.”
Spun: „De câte ori, atunci când ne găseam în compania maestrului, acesta zicea: «Vorbiţi [când vă aflaţi] în preajma noastră, vorbiţi, din asta va decurge o mare binefacere.» Odată a zis chiar: «Nu pot să-l compar pe cel dăruit cu viziune decât cu un şoim care zboară la mare înălţime, într-un loc plin de curenţi de aer, legat de mâna unui om printr-un fir subţire înnodat de trupul lui. Dacă acest om observă că şoimul se înalţă prea sus în zborul său, că riscă să fie atras de curenţii de aer şi să nu mai revină niciodată, el trage de fir puţin câte puţin, temându-se ca acesta să nu se rupă. Şoimul coboară treptat, până când revine pe mâna deţinătorului lui. Aşa sunt aceste lucruri trecătoare cu care trupul de lut se obişnuieşte şi care-l redau lumii substanţiale.»”
L-am auzit spunând: „Interesul sfântului este să călăuzească spre Dumnezeu Cel Înalt, către unirea cu El şi la renunţarea la oricine altcineva în afară de El. Dacă cel care apelează la un sfânt cere acest lucru, el are de câştigat împreună cu acesta din urmă. Dacă începe să ceară dobândirea anumitor bunuri şi rezolvarea unor probleme, fără să-l întrebe [nimic] despre Domnul şi nici cum ar putea să-L cunoască, sfântul îl respinge şi îl detestă.”
Zic: „Dovada acestei respingeri este aceea că manifestă în persoana lui câteva transformări, sau îi aduce la cunoştinţă lucruri care nu se vor întâmpla pentru a-l exclude şi a-l îndepărta de el, iar Dumnezeu este mai Cunoscător.”
L-am auzit spunând: „Înţelegerea [pe care o au] oamenii cunoaşterii se bazează pe viziunea de către ei a Adevărului. Lucrurile pe care aceştia le aud în acele momente sunt asemenea unei corăbii cu care pătrund în apele viziunii; ei se bizuiesc pe aceste lucruri şi le folosesc drept mijloace care să dea formă viziunii lor. Fiindcă Cel care este Văzut este Viu, Etern şi Neasemănat. Trupul nu are nimic pe care să se poată bizui, cu excepţia a ceea ce îi este cu putinţă în expresia contingentă cu care este obişnuit şi în care s-a născut. Dacă viziunea acestor oameni se extinde iar ei se numără printre marii sfinţi, iubirea lor devine atunci comparabilă cu aceea a oamenilor profani, aşa cum apare aceasta lumii, ca efect al bucuriei lor, al fericirii lor, precum şi al cântecelor şi dansurilor pe care le desfăşoară când au viziunea Acţiunii Adevărului asupra creaturilor Sale. Când vede asta, Spiritul cunoaşte o bucurie imensă. Aşa se face că într-o zi, un sfânt s-a întâmplat să observe cum o pisică îşi scărpina obrazul cu lăbuţa; sfântul începu să plângă şi să se prosterneze între labele pisicii, iar lacrimile i se scurseră între lăbuţele acesteia.”
Am întrebat: „Care este semnificaţia ascunsă aici?” Zice: „Spiritul [sfântului] a văzut Adevărul îndeplinind acest gest şi s-a pus să se prosterneze în faţa Lui, să dea dovadă de umilinţă şi să plângă între mâinile Lui, iar trupul l-a urmat în acest act. Trupul a început să facă acelaşi lucru ca şi Spiritul, imitându-l în toate. Cei din jur aveau impresia că el se prosterna în faţa pisicii când, de fapt, sfântul, în timp ce plângea şi se prosterna, nu vedea decât Adevărul; pentru El plângea, pe El îl implora şi Lui i se supunea.”
L-am auzit zicând: „Când Dumnezeu Cel Înalt îi dăruieşte iluminarea unui supus, atunci când acesta se afla într-o stare dată - indiferent care ar fi aceasta - el rămâne în starea respectivă. Asta se-ntâmplă chiar dacă meseria pe care o practica era prost văzută [de ceilalţi]; el rămâne în starea aceea fără să şi-o schimbe fiindcă îşi dă seama că schimbarea este un artificiu menit pentru alţii, iar acest artificiu este mai dăunător unui iluminat decât consumul de vin sau alte transgresiuni asemănătoare.”
Spune: „Cunosc un om din Ramallah, Siria, care a cunoscut iluminarea atunci când se afla într-o stare de care oamenii râdeau şi care era ca starea omului din Fes cunoscut sub numele de M’îzû; a rămas în aceeaşi stare şi după iluminare, fără să schimbe nimic.”
Zic: „Starea acestui M’îzû de care este vorba era de asemenea natură încât copiii şi alte persoane mai puţin înţelepte îl urmau pe tot parcursul zilei şi îşi băteau joc de el.”
Zice: „Cunosc încă un om căruia Dumnezeu i-a acordat iluminarea şi care, înainte de asta, cânta la tobă; după iluminare a continuat să cânte la tobă şi nu s-a schimbat deloc.”
Read more!
