Şeic al-Dabbagh, Capitolul XI. Despre paradisuri, despre numărul lor şi alte chestiuni legate de acest subiect (Cuvintele de aur)

L-am auzit pe Şeic spunând despre paradisul al-Firdaus : „Tot felul de binecuvântări divine şi daruri - cunoscute sau necunoscute de oameni - se găsesc acolo. Toate râurile paradisului izvorăsc din al-Firdaus.”

Spun [al-Lamtî]: „La fel cum se relata în tradiţia profetică transmisă de al-Bukhârî şi de alţi tradiţionalişti.”

Răspunde: „Ceea ce caracterizează aceste râuri este faptul că în fiecare dintre ele curg simultan patru feluri de băuturi: apă, miere, lapte şi vin. Acestea curg fără să se amestece unele cu celelalte, ca în cazul culorilor curcubeului […] şi după cum doreşte credinciosul ajuns în paradis. Dacă acesta le doreşte pe toate patru, ele aşa vor curge pentru el; dacă cel care vine în urma lui doreşte să nu curgă decât două, aşa va fi, iar celelalte două se opresc din curgere prin voia lui Dumnezeu. […] Curg fără albie.”

El spune: „Oamenii cred că paradisul al-Firdaus este sublimul paradis şi cel mai înalt. Nu este aşa, fiindcă există un paradis încă şi mai sublim, şi mai înalt, în care nu se află nici una dintre binecuvântările divine amintite şi care nu este locuit decât de oameni ai viziunii lui Dumnezeu, pe lângă profeţi şi sfinţi. Viziunea lui Dumnezeu - pentru cei cărora le este accesibilă - este mai preţioasă, mai gingaşă, mai înaltă şi mai bună decât orice altă binecuvântare s-ar putea imagina. […] Profetul nostru Muhammad (slaws) nutreşte multă iubire pentru comunitatea lui, pe care îi place să o viziteze în paradis şi cu care îi place să fie în legătură, precum un părinte cu fiii şi fiicele lui. De aceea, Dumnezeu a reunit pentru el ceea ce se află între centrul înaltului paradis în care are loc viziunea sus-menţionată şi centrul paradisului al-Firdaus cu binecuvântări minunate. Reunirea acestor două paradisuri reprezintă sălaşul Profetului (slaws) şi Dumnezeu nu a dăruit asta nici unei alte creaturi. Profetul (slaws) vizitează ansamblul comunităţii sale - şi oamenii cu viziunea lui Dumnezeu, şi pe ceilalţi.”

L-am întrebat despre ce îmi apăruse în legătură cu numele înaltului paradis sus-menţionat şi i-am zis că era vorba despre paradisul ’Illiyyîn.

Răspunde: „Este vorba despre un altul.”

Eu spun: „În hadith se spune cutare şi cutare lucru”, relatând tradiţia transmisă de Abî Sa’îd al-Khudrî.

Zice: „Aşa este.” Şi am ştiut că o spunea din amabilitate.

L-am rugat: „Spune-ne ce ştii tu [despre asta].”

El răspunde:”Paradisul ’Illiyyîn se află deasupra paradisului al-Firdaus, îi este exterior şi alăturat fără să-i fie adiacent, iar înaltul paradis [la care m-am referit] este un altul.”

L-am întrebat: „Se numeşte, atunci, Dâr al-Mazîd?”

Zice: „Acesta este, într-adevăr, numele lui şi acolo nu se află nici o altă binecuvântare divină cu excepţia viziunii lui Dumnezeu Preaînaltul.”

Eu am întrebat: „Câte paradisuri există?”

Spune: „Sunt opt.”

L-am întrebat: „Care este primul dintre acestea opt?”

A răspuns: „Primul este Dâr al-Salâm („Sălaşul Păcii”);
- urmează Jannat al-Na’îm („Paradisul Binecuvântărilor”);
- după el este Jannat al-Ma’wâ („Paradisul Liniştei”);
- urmează Dâr al-Khuld („Sălaşul Eternităţii”);
- după el vine Jannat ’Adn („Paradisul Edenului”);
- apoi Jannat al-Firdaus („Paradisul al-Firdaus”);
- următorul este Jannat ’Illiyyîn („Înaltul Paradis”);
- şi, în sfârşit, Dâr al-Mazîd („Sălaşul Abundenţei”).

Spune: „Succesiunea paradisurilor nu este - aşa cum cred oamenii - exclusiv în sens ascendent, un paradis deasupra altuia după ordinea amintită înainte. Nu este aşa. Dar acest număr este fix pe cele şase laturi. Dacă se începe [numărătoarea] de jos sau din partea dreaptă, numărul lor este neschimbat. Este la fel pentru toate laturile; lucrurile din lumea de dincolo sunt diferite de cele din lumea asta şi Dumnezeu este mai Cunoscător.”

L-am întrebat în numeroase rânduri despre paradisuri, despre rangul lor şi felul în care erau dispuse.

El mi-a spus: „Nimic din ceea există pe pământ şi nici o creatură de-a lui Dumnezeu nu seamănă câtuşi de puţin cu paradisul, cu excepţia Istmului [barzakh], care are o oarecare asemănare cu el. Oamenii n-au văzut Istmul; cum poate fi el, atunci, citat ca referinţă?”

L-am auzit spunând: „Un simplu pat este văzut, în paradis, sub diferite forme. Unele pot fi argintii, altele aurii sau de culoarea smaraldului, unele sunt din mătase, sau de culoarea rubinului ori de alte culori ce nu pot fi nici măcar descrise. Iar originea tuturor acestora este una singură, nici multiplă, nici diversă. Dacă cel care stă pe pat vrea să se plimbe, să se deplaseze dintr-un loc într-altul, patul îl duce acolo dacă aşa doreşte şi, dacă vrea, se deplasează fără pat în oricare din cele şase direcţii, spre deosebire de lumea aceasta, în care nu poate merge decât înainte; în paradis el poate merge în sus, în jos, la dreapta, la stânga, în spate sau în faţă. În plus, are şi vecini în cele şase părţi, spre deosebire de majoritatea locuinţelor din lumea aceasta care nu au nimic nici în sus, nici în jos - doar cerul deasupra şi abisul sub ele (al-bahamût).”

Zice: „Tot ce există în paradis, binecuvântări divine, soiuri de fructe şi hrană nu are nimic asemănător cu lucrurile din lumea aceasta. Dacă denumirile binecuvântărilor din paradis, ale fructelor şi hranei de acolo ar fi alese în funcţie de luminile lor şi de adevărata lor natură, oamenii n-ar înţelege nici una din semnificaţiile lor. Dar Dumnezeu Preaînaltul, prin generozitatea şi milosârdia Lui, a binevoit să le dea nume care le sunt familiare oamenilor din lumea aceasta. Nu pot să compar asta decât cu limbajul pe care-l folosim cu copiii noştri, în funcţie de capacitatea lor de înţelegere şi de vârsta pe care o au, utilizând onomatopee pentru a numi lucruri precum pâinea, carnea etc.”

L-am întrebat: „De ce paradisul se extinde prin rugăciunea asupra Profetului (slaws), şi nu prin formula de slăvire a lui Dumnezeu sau prin alte expresii de reculegere?”

El zice: „Fiindcă paradisul îşi are originea în lumina Profetului (slaws), iar acesta are faţă de ea nostalgia unui copil faţă de părintele său. […] Dacă n-ar fi fost voia lui Dumnezeu şi interdicţia Sa, paradisul s-ar fi manifestat în lumea aceasta în timpul vieţii pământeşti a Profetului (slaws), mergând acolo unde se ducea şi el, petrecând noaptea unde adăsta el; numai că Dumnezeu a împiedicat aceasta.”

L-am auzit pe Şeic vorbind despre relatarea binecunoscută în virtutea căreia rugăciunea asupra Profetului (slaws) este categoric acceptată din partea fiecăruia: „Nu este nici o îndoială că rugăciunea asupra Profetului (slaws) este cel mai meritoriu act al cultului şi că ea înseamnă reamintirea îngerilor aflaţi la marginile paradisului. Printre binecuvântările care decurg din rugăciunea asupra Profetului (slaws), faptul că de fiecare dată când [credincioşii] o săvârşesc, lăcaşul paradisului se măreşte, aşa că ei nu încetează să o menţioneze.”

Zice: „Privirea celui aflat în paradis nu întâlneşte niciodată hotare, fiindcă binecuvântările lui Dumnezeu sunt infinite. Dacă fiinţa se uită la o binefacere, prin această simplă viziune i se dezvăluie încă una, şi o a treia, şi o a patra… Fiinţa se bucură de fiecare privire în virtutea diversităţii peisajelor.” Îşi ilustră vorbele dând drept exemplu oglinda cea mare care se afla în faţa noastră şi ale cărei dimensiuni ne uimiseră, pentru că cineva care stătea în picioare se putea vedea în ea pe de-a-ntregul.

L-am auzit întrebând pe el, care afirma că unii dintre locuitorii paradisului pot simţi remuşcări şi mâhnire - declaraţii ce au afectat un om de ştiinţă care a încercat să le contrazică, zicând că remuşcările erau inexistente în paradis - l-am auzit, deci, întrebând: „De ce a contrazis savantul acela aceste afirmaţii? La toate creaturile din paradis - atunci când intră în acest loc - lumina preaslăvirii le străluceşte asupra limbii, iar această lumină variază în funcţie de măsura în care l-au cunoscut pe Dumnezeu în lumea noastră. Când intră în paradis şi dobândesc o cunoaştere a Domnului lor infinit superioară celei pe care o aveau despre El în lumea aceasta, simt remuşcări pentru că au fost atât de imperfecte în venerarea şi adoraţia Domnului lor.”

L-am auzit zicând: „Credincioşii îşi închipuie binecuvântările în mintea lor şi aspiră la ele în inima lor, în speranţa de a avea bucuria să ajungă în paradis şi să se desfete cu ceea ce Dumnezeu Preaînaltul le-a hărăzit ca binecuvântări în acel loc. În ceea ce-l priveşte pe sfânt, gândul lui este îndepărtat în întregime de la tot ce nu este Dumnezeu Preaînaltul. Gândul lui nu se poate îndrepta spre altceva decât spre Dumnezeu Preaînaltul şi, cu atât mai puţin, acest „altceva” nu-l poate abate de la El. În mintea lui, gândul care ar putea fi consacrat altcuiva decât lui Dumnezeu nu a fost creat şi nici nu poate fi. În virtutea acestei îndepărtări [a sfinţilor] de orice altceva în afara lui Dumnezeu Preaînaltul, au fost ei numiţi „prietenii lui Dumnezeu” (awliya’ Allah).”