Şeic al-Dabbagh, Capitolul III. Despre tenebrele care penetrează corpurile servitorilor [lui Dumnezeu] şi actele acestora fără ştirea lor

L-am auzit pe Şeic spunând: „Maestrul meu, Sîdî ´Umar ibn Muhammad al-Huwwârî, m-a trimis într-o zi la el în livadă să supraveghez munca unor lucrători pe care-i angajase. Mi-a recomandat insistent să fiu cu băgare de seamă la munca lor. Când a sosit timpul rugăciunii de la miezul zilei, ni s-a alăturat şi a rămas cu noi până când cei pe care-i tocmise au terminat lucrul, iar el le-a plătit. Când au plecat, l-am privit: era enervat şi pe faţa lui se oglindea atâta mânie încât am fost impresionat. Zice: «Ai observat azi ceva?» Răspund: «Ce anume? N-am observat nimic.» Îmi spune: «Ce-ai remarcat în legătură cu munca lucrătorilor?» Zic: «Când nu erai aici, înainte de a ni te alătura, munceau neglijent. Când ai venit şi te-au văzut, au început să lucreze cu mult elan.» Spune: «Astăzi ai asistat la fapta celor care păcătuiesc şi la cea a oamenilor care se lipsesc ei înşişi de mizericordia divină. Făţarnicii sunt cei care îşi împlinesc practicile religioase fără intenţia de devoţiune, doar fiindcă fiinţa lor a deprins acest obicei; actele de adoraţie pe care le săvârşesc ei denotă rutina. Cât despre cei care se lipsesc ei înşişi [de mizericordia divină], aceştia sunt cei ale căror acte nu sunt săvârşite decât în propriul lor beneficiu şi în vederea atingerii propriilor lor scopuri, iar nu pentru Dumnezeu. Aceste acte nu fac decât să mărească depărtarea lor de Dumnezeu, fiindcă sunt contrare secretului despre adevărul fiinţei. Or, secretul despre adevărul fiinţei este acela că ea a fost creată pentru Dumnezeu, făcută pentru El, aparţinându-I Lui, atribuită Lui.»”

Zic: „Numeroase versete şi nenumărate hadîth-uri au fost relatate pentru a sublinia răsplata şi abundenţa recompenselor, ca îndemn la fapte bune. Dacă ceea ce afirmă Sîdî ´Umar al-Huwwârî ar fi adevărat, nici unul dintre aceste versete şi hadîth-uri n-ar fi existat din moment ce, în opinia sa, faptul de a se baza pe propriile acte întrerupe legătura cu Dumnezeu.”

Şeicul zice: „Ceea ce conţin versetele şi hadîth-urile nu contrazice cu nimic afirmaţia lui Sîdî ´Umar, fiindcă Dumnezeu nu a spus: «Acţionaţi pentru voi înşivă, iar Eu vă voi răsplăti pentru actele pe care le înfăptuiţi în această stare cu recompense din abundenţă », ci: «Adoraţi-Mă şi fiţi sinceri în adorarea voastră, iar Eu vă voi răsplăti.» […] Dacă fiinţa a fost creată pentru Dumnezeu şi actele [sunt] pentru Dumnezeu, cum ni s-ar permite să ne bazăm, pentru a beneficia de răsplată, pe actele noastre săvârşite pentru Dumnezeu, şi nu pe graţia Sa unică şi pe mizericordia Sa? Dar neglijenţa faţă de Dumnezeu întunecă viziunea interioară, fie ca Dumnezeu să ne păzească de aşa ceva! Un servitor îl adora pe Dumnezeu în unicul scop de a profita de unul singur de aceasta şi pentru ca El să-i ofere ceea ce-şi dorea servitorul; a procedat astfel timp de douăzeci de ani şi era persistent în cererea sa. N-a primit nimic din ceea ce cerea, a fost cuprins de o mare perplexitate şi a zis: «Cum aşa? Îi cer lui Dumnezeu un lucru timp de douăzeci de ani, iar El nu-mi dă nimic şi nu se milostiveşte de mine.» Atunci Dumnezeu îi acordă pe loc mizericordia Sa şi îi dărui cunoaşterea propriului său suflet şi a actelor sale. Omul spuse: «Sunt un nesăbuit: dacă Dumnezeu a creat fiinţa şi actele acesteia, dacă a creat sănătatea şi locul în care mă rog, şi apa cu care îmi fac abluţiunile, şi ţesătura cu care mă acopăr, şi timpul în care îmi fac rugăciunea, eu ce am făcut ca să-mi permit să-I cer să fiu răsplătit şi ca să cred că merit ca El să-şi amintească de mine?»”


L-am întrebat pe Şeicul nostru: „Care este slăvirea cea mai rea, aceea a făţarnicilor sau aceea a celor care se lipsesc ei înşişi [de mizericordia divină]?”

A zis: „Slăvirea adusă de cei care se lipsesc ei înşişi este mai bună dintr-un singur motiv: Dumnezeu Cel Înalt este Bun, Milos şi Binevoitor. Dacă vede că servitorul manifestă tenacitate în slăvire în vederea atingerii dezideratelor sale, El se milostiveşte de acesta lăsându-l să cunoască în fiinţa sa şi în actele sale adevărata slăvire, până când [servitorul] se căieşte în faţa lui Dumnezeu şi se orientează, în slăvirea sa, către El, Cel Înalt.”

Zic: „Ce se poate spune despre cineva care a auzit relatându-se într-un hadîth: «Cel care face cutare lucru, primeşte cutare lucru, iar cel care renunţă la cutare lucru, primeşte cutare lucru», care crede că nu face nici un gest decât cu voia Celui Înalt şi care s-a grăbit, auzind acel hadîth, să-l aplice pentru a beneficia de răsplată?”

Şeicul răspunde: „Dacă libertatea alegerii sale şi a scopului său este de a obţine graţia lui Dumnezeu, iar intenţia de a fi răsplătit se situează pe planul al doilea, astfel încât chiar dacă hadîth-ul nu s-ar fi referit la răsplată el ar fi săvârşit oricum acţiunea corectă, atunci omul acesta nu este de condamnat. Iar dacă libertatea alegerii sale şi a scopului său este de a obţine răsplata, iar intenţia de a se supune nu este decât secundară, astfel încât chiar dacă nu ar exista vreo răsplată el tot nu ar săvârşi acţiunea corectă, atunci acesta este omul despre care este vorba şi pe care-l condamnăm, fiindcă el a pierdut şi lumea aceasta, şi pe cealaltă. Dacă libertatea alegerii sale şi a scopului său este de a săvârşi o acţiune corectă pentru Dumnezeu şi de a fi răsplătit în acelaşi timp, atunci acest om îşi va primi răsplata cu condiţia să vadă cu doi ochi clarvăzători. Primul ochi vede că actul înseamnă supunere şi că i s-a promis pentru cutare act, cutare răsplată. Şi asupra acestui subiect, debinefăcătorul nu are nevoie de nici o îndrumare. Al doilea ochi vede că Cel Înalt este Creatorul său şi Creatorul acelui act, că El i-a promis răsplata şi că El este, prin aceasta, Îngăduitor, fiindcă nu este obligat să se ţină de promisiune.”

Zic: „Învăţaţii au avut păreri diferite în legătură cu această categorie de servitori. Astfel, al-Ghazâlî afirmă în Minhâj al-âbidîn că actul celui care-l săvârşeşte pentru Dumnezeu şi pentru a primi răsplata nu are cum să fie recompensat. În ceea ce-i priveşte pe Abû Bakr ibn al-´Arabî în Sirâj al-murîdîn şi pe al-Qarâfî în Al-qawâ’id şi Al-furûq (fie ca Dumnezeu să-i aibă în mila Sa), aceştia avansează ideea că el îşi primeşte răsplata.”

El spune: „Ibn al-´Arabî şi al-Qarâfî au dreptate.”

Zic: „Dar Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa) beneficiază de rugăciunea noastră pentru el, sau nu?”

Răspunde: „Dumnezeu nu ne-a poruncit-o pentru ca Profetul Său (pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa) să beneficieze în urma ei, ci pentru ca noi înşine să avem, mai ales, de câştigat [înfăptuind-o]. Este ca cel care are sclavi şi care, pentru a-i răsplăti, le-a încredinţat un pământ foarte fertil, dar nu pentru ca ei să se asocieze în lucrarea lui, ci pentru a beneficia de el fiecare în parte.”

L-am auzit pe Şeic spunând: „Actele sunt însoţite de recompense, acestea [din urmă] au nişte lumini, iar aceste lumini se află în relaţie cu trupul din lumea aceasta. […] Cei mai mulţi oameni cred că recompensele nu sunt cunoscute decât în lumea cealaltă, iar acest lucru este adevărat pentru oamenii pentru care realitatea este voalată. Pentru ceilalţi este evident şi neascuns. Dar dacă actele sunt săvârşite altfel decât pentru Dumnezeu Cel Înalt şi nu sunt conforme cu realitatea fiinţei, ele sunt zbucium şi oboseală, nu poartă nici o răsplată şi nici nu sunt sursă de lumină pentru trup. Cel care acţionează, să-şi scruteze inima în momentul acţiunii; fiecare act, chiar şi neînsemnat, este însoţit de o răsplată care are o lumină strălucitoare. Dacă, în momentul acţiunii, inima este plină de alte preocupări şi de lucruri care desprind de Dumnezeu, [omul] să ştie că Dumnezeu l-a lipsit de recompensa sa şi că de aceea i-a umplut inima de alte preocupări. Iar dacă inima este liberă de alte preocupări, orientată în întregime spre Adevăr, [omul] să ştie că Dumnezeu Cel Înalt i-a dăruit deja răsplata [care i se cuvenea].”

L-am întrebat: „De ce oamenii preferă să invoce sfinţii ca să le ceară ajutorul, în loc să I se adreseze lui Dumnezeu?”

Zice: „Oamenii Colegiului care se numărau printre sfinţii lui Dumnezeu au făcut aceasta cu bună ştiinţă, din cauza adâncimii tenebrelor existente în trupuri şi a nenumăraţilor indivizi rupţi de Dumnezeu. Fiinţele lor au devenit corupte, iar sfinţilor lui Dumnezeu Cel Înalt le place ca fiinţa celor care-L invocă pe Domnul şi Creatorul lor să fie pură, fiindcă Cel Înalt nu îndeplineşte decât dorinţele celui care Îl invocă fiind orientat spre El în momentul invocării, iar această îndeplinire de către El are loc în două feluri: fie acordă ceea ce I s-a cerut, fie dezvăluie secretul destinului printr-un refuz atunci când nu a îndeplinit o dorinţă. […] Exemplul următor îţi va dovedi cât de numeroşi sunt oamenii rupţi de Dumnezeu şi adâncimea tenebrelor din ei: cineva pleacă de acasă având la el douăzeci de monede, să spunem, îl vezi îndreptându-se spre mormântul unui sfânt dintre sfinţii lui Dumnezeu Cel Înalt şi depunându-le acolo, în speranţa că dorinţa pe care o are i se va îndeplini. Dar câţi sărmani nevoiaşi a întâlnit el pe drum care i-au cerut o parte din ceea ce îi aparţine lui Dumnezeu, pe calea lui Dumnezeu, pentru faţa lui Dumnezeu şi el nu le-a dat nici măcar un dirham? Iată-l, însă, punându-i la capul sfântului aflat în acel mormânt. Acesta este, cu siguranţă, lucrul cel mai rău cu putinţă. […] Mi-a fost revelat azi tot ce s-a adus drept ofrandă sfinţilor, de la Tlemcen la Saquiya al-Hamrâ’: optzeci de dinari, trei sute şaizeci de oi, şaptezeci şi două de vaci şi de tauri. Toate acestea le-au fost oferite sfinţilor într-o singură zi, iar ceea ce a fost dăruit pentru Dumnezeu Cel Înalt nu depăşeşte zece dirhami. Aceasta este doar una dintre cauzele rupturii de Dumnezeu pe care o trăieşte această comunitate fără ca prea mulţi să-şi dea seama, iar aceste cauze sunt în număr de trei sute şaizeci şi şase care, toate, îl desprind pe servitor de Domnul său.”

Zic: „Vă vin în minte unele dintre aceste cauze în momentul de faţă?”

Şeicul spune: „Scrie. Prima este aceea de a aduce ofrande mormintelor sfinţilor în loc de a le face pentru faţa lui Dumnezeu, cum s-a spus mai înainte. A doua este faptul de a cere mijlocirea sfinţilor pe lângă Dumnezeu. Ar fi mai corect invers, a-I cere lui Dumnezeu mijlocirea sfinţilor Săi. A treia este vizitarea mormintelor sfinţilor de către oameni care nu şi-au săvârşit rugăciunile rituale. A patra este teama de nedreptate. A cincea este complăcerea în nedreptate, din interes. A şasea este ajutorul dat necredincioşilor. A şaptea este a nu oferi credincioşilor sfaturi bune. A opta este faptul de a încerca mai multă plăcere în truda procurării lucrurilor din lumea aceasta, decât în slăvirea lui Dumnezeu. A noua este recurgerea la mijloace ilicite pentru câştigarea existenţei: minciună, denaturare, depravare şi faptul de a reveni asupra cuvântului dat. A zecea este faptul de a se chinui cu actele de cult în interes propriu şi nu pentru faţa binecuvântată a lui Dumnezeu şi a Fiinţei Sale Supreme. A unsprezecea este faptul de a comite acte negative în locurile sfinte, precum moscheile şi altele. A douăsprezecea este pederastia. A treisprezecea este faptul de a lovi soţiile pe nedrept. A paisprezecea este faptul de a se lăuda cu cheltuielile făcute pentru familie şi părinţi. A cincisprezecea este gelozia. A şaisprezecea este faptul de a comite ceva ilicit în mod premeditat. A şaptesprezecea este faptul de a acumula bunuri lumeşti pe ascuns. A optsprezecea este ingratitudinea faţă de părinţi. A nouăsprezecea este faptul de a frecventa oamenii pentru care adevărul este ascuns, precum cei care sunt la putere. A douăzecea este faptul de a avea un preferat printre cei patru primi califi, ceea ce presupune că unul este preţuit, iar un altul desconsiderat.”

Întreb: „Care este calitatea ce îi este proprie lui Abû Bakr?”

Zice: „Aceea a credinţei în Dumnezeu. Cât despre aceea proprie lui ´Umar, este bunul sfat dat credincioşilor. Cea a lui ´Uthmân este bunătatea, blândeţea şi faptul de a-şi vizita părinţii. Iar calitatea proprie lui ´Ali este curajul.”

L-am auzit pe Şeic enumerând actele care întăresc credinţa. Zice: „Printre actele acestea se numără vizitarea mormintelor; dania dezinteresată pentru faţa lui Dumnezeu; faptul de a evita încălcarea cuvântului dat; faptul de a se abţine de la privirea părţilor interzise ale trupului; faptul de a se abţine de la vânarea defectelor celorlalţi; venerarea savanţilor care deţin cunoaşterea ştiinţei religioase. […] Dacă oamenii obişnuiţi ar şti ce loc ocupă savanţii în ochii lui Dumnezeu, nu i-ar mai lăsa să-şi murdărească picioarele atingând pământul.”

L-au auzit spunând: „Dumnezeu a interzis pederastia fiindcă un anumit număr de îngeri coboară odată cu sperma bărbatului; dacă sperma este depusă în anus, care nu este un loc rodnic, aceşti îngeri mor, toţi.” Altădată zice: „Aceşti îngeri sunt asemenea ouălelor porumbeilor; dacă acestea cad dintr-un cuib ridicat pe o stâncă, crezi că va mai rămânea ceva din ele? […] În ceea ce priveşte cauza care a făcut să fie considerat ilicit desfrânarea, ea nu se datorează îngerilor, ci întreruperii legăturii genealogice.”

L-am auzit povestind o istorioară extraordinară relatată de Sîdî ´Umar ibn Muhammad al-Huwwârî despre starea cuiva care se gândeşte la Creator în momentul în care păcătuieşte. Sîdî ’Umar a zis: „Un om depravat care a săvârşit numeroase păcate a venit să-l vadă pe maestrul meu în prezenţa mea şi i-a spus: «O, Sfinţia-ta, sunt un om care a săvârşit multe păcate şi acum mă confrunt cu ele; nu pot să mă dezbar, cum să fac să scap de ele?» Maestrul i-a răspuns: «Vai, ţie! Nu-i dai ascultare Domnului tău? Renunţă la păcate şi nu mai reveni la ele.» El zice: «Nu pot.» Maestrul zice: «Nefericitule! Căieşte-te în faţa Domnului tău!» Omul zice: «Nu pot.» A rămas în continuare la maestru o zi sau două, timp în care maestrul l-a ignorat. Când vru să plece, îl întrebă: «O, Sfinţia-ta, cum să renunţ la păcate?» Atunci maestrul i-a zis: «Când vrei să nu-i dai ascultare Domnului tău, aminteşte-ţi trei lucruri, şi apoi fă cum doreşti. Adu-ţi aminte de păcat şi de josnicia lui, unde te poate el duce ca urmare a mâniei lui Dumnezeu; adu-ţi aminte de trupul tău, de sufletul tău, de ticăloşia ta şi de îndepărtarea ta de Dumnezeu; adu-ţi aminte de Domnul tău, de tăria Sa, de supremaţia Sa şi de puterea Sa asupra ta atunci când vrea să te pedepsească. Apoi adu-ţi aminte de iertarea Sa, de ceea ce ţi-a acordat ca protecţie. Dacă îţi aduci aminte de toate aceste lucruri aşa cum se cuvine, fă după aceea aşa cum vei dori.» Omul a plecat şi l-am întâlnit după câtva timp. M-a salutat, spunând: «Nu mă recunoşti?» L-am întrebat: «Cine eşti?» A zis: «Eu sunt omul păcătos, Dumnezeu s-a îngrijit de mine prin baraka maestrului. Am vrut să săvârşesc un păcat, dar mi-am adus aminte de ceea ce m-a sfătuit şi n-am putut să trec peste asta; acesta este motivul pocăirii mele şi Dumnezeu este mai Cunoscător.»”

L-am auzit pe Şeic zicând: „Dumnezeu a trimis mesageri servitorilor Săi şi le-a recomandat ascultarea dintr-un singur motiv: pentru ca ei să-L cunoască şi să-I recunoască unitatea. […]Supunerea este asemenea deschiderii unei porţi prin care lumina Adevărului pătrunde în fiinţe. Interzicerea faptelor rele înseamnă închiderea porţilor prin care tenebrele pătrund în trupul păcătosului. […] Majoritatea oamenilor crede, însă, că faptul de a săvârşi actele pioase în aspectul lor aparent este suficient pentru a deschise porţile Adevărului, la fel cum faptul de a săvârşi transgresiuni în mod deschis este de ajuns pentru a deschide porţile răului. Or, nu este aşa, fiindcă în acest caz concordanţa dintre interior şi exterior este cerută în mod obligatoriu.
În funcţie de această chestiune, oamenii se împart în patru categorii:
- o categorie de oameni care sunt cu Dumnezeu şi în exterior, şi în interior, […] iar aceasta este aceea pe care Dumnezeu o iubeşte;
- o categorie de oameni (fie ca Dumnezeu să ne păzească de aşa ceva) care nu sunt cu Dumnezeu nici în exterior, nici în interior. În exterior ei încalcă prescrierile şi în interior sunt cufundaţi în neatenţie, iar aceasta este de condamnat;
- o categorie de oameni care sunt cu Dumnezeu în exterior, dar nu şi în interior. În exterior ei sunt obedienţi, iar în interior sunt în stare de neatenţie. […] Sunt acei oameni a căror preamărire nu face decât să le sporească îndepărtarea de Dumnezeu. Se întâmplă ca Dumnezeu să reunească pe cineva din această categorie cu unul dintre sfinţii din prima categorie. Sfântul observă, atunci, răul de care suferă [omul respectiv] şi doreşte să-l vindece. Îl sfătuieşte să renunţe la câteva dintre actele sale voluntare de pioşenie, însă omul refuză să facă acest lucru ca urmare a înrădăcinării răului în el; atunci este condus spre pieire împreună cu cei damnaţi;
- şi, în fine, o categorie de oameni care nu sunt cu Dumnezeu în exterior, dar sunt cu El în interior. […] Această categorie este, pentru Dumnezeu, cu câteva trepte superioară celei care o precede fiindcă ţelul fundamental al oricărei preaslăviri este umilinţa în faţa lui Dumnezeu.”

Cuiva care îl întrebase pe Şeic despre ce i se întâmpla câteodată, şi anume tremurături ale trupului şi strigăte când îşi făcea practicile de reamintire şi de devoţiune, temându-se ca [aceste manifestări] să nu fie inspirate de demon (fie ca Dumnezeu să-l blesteme) şi care precizase că imediat ce revenea la preocupările lumeşti aceste tremurături şi strigăte încetau, Şeicul îi răspunde: „Spiritul proiectează lumina sa asupra trupului, care reacţionează atunci prin această tremurare. Uneori, [spiritul] răsplăteşte trupul cu această lumină [când acesta se află] în stare de supunere, alteori - în stare de nesupunere. Când persoana se află în stare de nesupunere faţă de Domnul, preocupată de pasiuni [lumeşti] şi spiritul proiectează această lumină asupra trupului, acesta este inundat de un sentiment de umilinţă şi se întoarce la Dumnezeu Cel Înalt. Dacă acestea i se întâmplă cuiva aflat în stare de supunere, persoana nu trebuie să le atribuie supunerii şi preaslăvirii sale pentru a evita să fie cuprinsă de vanitate. […] În Spirit există trei sute şaizeci şi şase de secrete. Dacă Spiritul i-ar acorda trupului favoarea deţinerii unui anumit secret dintre acestea, el ar plânge în permanenţă; un alt secret l-ar face să râdă fără încetare; un altul, l-ar face să strige tot timpul. Dar Spiritul nu-i poate oferi trupului decât ceea ce-i este rezervat [acestuia din urmă] prin destin.”

Într-o zi eram împreună cu Şeicul undeva, când un om s-a aşezat lângă noi. În timp ce Şeicul vorbea, omul a început să scoată nişte ţipete cumplite şi asta a durat mult timp. Ceva mai târziu, Şeicul mi-a spus: „Este un om cu adevărat excepţional. Ah, dacă demonii nu şi-ar bate joc de el şi nu i-ar strica rugăciunile!”

Zic: „O, Sfinţia-ta, cum adică?”

Zice: „Orientarea inimilor spre Dumnezeu Cel Înalt este rugăciunea lor, tot aşa cum înclinarea şi prosternarea trupului sunt rugăciunea sa. Rugăciunea şi toate actele de pioşenie au fost prescrise doar pentru ca această orientare să aibă loc. Ea este rezultatul preaslăvirilor şi câştigul dobândit în urma lor, care câştig este, la rândul său, cauza câştigului şi a mizericordiei servitorului. Dacă demonii întâlnesc pe cineva care aspiră la această orientare sub forma reculegerii spirituale sau a audierii unor cuvinte delicate, se grăbesc să-i ocupe inima şi să-i perturbe orientarea din gelozie şi din ură faţă de fiii lui Adam. Asta i se întâmplă şi acestui om care striga răutăţi, inclusiv perturbarea orientării prin intermediul căreia căuta obţinerea beneficiului; printre aceste răutăţi se numără, de asemenea, faptul că el crede că atins o staţiune spirituală elevată; printre aceste răutăţi se numără şi ceea ce ne-am putea teme că înseamnă pentru el o rupere [de Dumnezeu], deoarece ca urmare a acestor strigăte el se crede pe calea cea bună, iar ceilalţi oameni cred, şi ei, că a ajuns la ceva important, încep atunci să vorbească despre el şi vai de cel care este arătat cu degetul.”

L-am auzit zicând: „Tutunul este ilicit fiindcă dăunează trupului, iar cei care fumează ajung să cadă în obişnuinţă, ceea ce-i distrage de la adorarea lui Dumnezeu şi îi rupe de El. De asemenea, atunci când ne îndoim dacă un lucru este ilicit sau licit şi nu găsim nici o tradiţie a Profetului (pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa) [despre acel lucru], ne îndreptăm privirea spre oamenii Colegiului. Într-adevăr, aceştia nu se dedau [consumării] acestui tutun al cărui miros dăunează îngerilor.”

Ne relată apoi povestea unui oraş poluat de acumularea de excreţii umane. […] Miresme incredibil de urât mirositoare se întrepătrundeau. Într-o zi, opt dintre sfinţii ce ascultau de porunca lui Dumnezeu Cel Înalt intrară în oraş, dar când au ajuns în mijlocul său îl părăsiră în grabă fiindcă îngerii din trupurile lor simţeau repulsie faţă de aceste mirosuri respingătoare.

Zic: „Usturoiul şi ceapa şi alte plante asemenea lor miros urât, dar consumarea lor nu este ilicită.”

Spune: „Dacă drepturile fiului lui Adam şi cele ale îngerilor se confruntă, cele ale fiului lui Adam au întâietate fiindcă totul a fost creat pentru fiii lui Adam. Iar lucrurile benefice pentru oameni nu pot fi ilicite chiar dacă ele sunt dăunătoare pentru îngeri.”

Spun: „L-am auzit pe un om dedat fumatului afirmând că a ascultat un mare doctor creştin spunând că tutunul era dăunător.” Cât despre ceea ce a spus Şeicul despre tutun şi pericolul legat de fuga îngerilor din trup, acesta era exact conţinutul răspunsului său la întrebarea mea legată de intrarea la baia publică alături de oameni goi care nu se acopereau. Era o întrebare pe care i-o pusesem pentru că opiniile maestrului al-Hattâb şi ale maestrului al-Mawwâq erau diferite în această privinţă. Maestrul al-Hattâb spunea că a intra [acolo] era ilicit, […] şi maestrul al-Mawwâq afirma că puteai intra la baia publică, dar că trebuia să fii acoperit şi să nu-i priveşti pe cei care erau dezbrăcaţi. Şeicul afirmă că opinia maestrului al-Hattâb este cea corectă. Dacă un grup [de persoane] se reuneşte sub acoperişul unei băi publice şi comite un păcat, întunecimea învăluie tot spaţiul, iar îngerii îl ocolesc. De aceea păcatele sunt mesagerii necredinţei.

Zice: „Să presupunem că un grup de persoane bea vin, […] şi să zicem că un om vine ţinând în mână Dalâ’il al-Khayrât, că se aşază printre ele şi începe să îl citească. […] Este de-ajuns o noapte şi o zi pentru ca el să devină asemenea lor.”

Spun: „De ce acela care ascultă formulele de aducere aminte de Dumnezeu [dhikr - n.t.] nu numai că încetează să mai fie neatent, dar se şi albeşte la faţă iar dacă nu le ascultă, se petrece contrariul?”

Spune: „Pentru că prin ascultarea formulelor de reamintire el se trezeşte şi poate fi comparat cu cel care îşi recapătă raţiunea şi ale cărui acte devin corecte; iar dacă reamintirea încetează el revine la starea sa de somnolenţă, care nu este altceva decât lipsă de atenţie.”

L-am întrebat despre dezvăluirea viitorului, despre clarvedere şi despre cauza greşelii care rezultă din acestea.

Zice: „Ambiţia de a cunoaşte misterul (al-ghayb) şi iubirea de bogăţii sau de altele asemenea lor au drept cauză o inimă ruptă de Dumnezeu. […] Dacă servitorul face ca Domnul său să-i fie prezent în inimă şi ştie că Cel Înalt este Cel care face şi porunceşte ceea ce voieşte, el poate atunci să vadă ceea ce nici un alt ochi n-a văzut, să audă ceea ce nici o altă ureche n-a auzit şi ceea ce nimeni nu şi-a imaginat ca binefaceri pe care Domnul Său şi Posesorul lor i le oferă. Aceasta este starea aceluia a cărui inimă este plină de Dumnezeu. Cât despre cel a cărui inimă nu este preocupată de Domnul Său (slavă Lui), care este stăpânit de lipsa de atenţie, care nu-şi vede decât propria persoană şi crede că faptele pornesc de la el însuşi, acesta este cel care se dedă la ceea ce s-a spus mai sus şi care doreşte să cunoască misterul pentru a se afla în posesia abundentă de bunuri.”

L-am întrebat cum se face că un sfânt simte că o persoană din apropierea lui este impură fiindcă nu s-a spălat [nu şi-a făcut abluţiunea] după împerechere.

Zice: „Pentru sfinţi, impuritatea este de diferite feluri iar cauzele ei sunt mutiple, în timp ce pentru savanţi singura ei cauză este împerecherea. Sfinţii trebuie să se purifice în toate acele cazuri, pe când savanţii – doar într-unul singur.” L-am întrebat care era cazul care avea o singură cauză în ce-i privea pe savanţi şi ale cărui cauze erau multiple pentru sfinţi. Răspunde: „Este atunci când fiinţa bănuieşte că a fost ruptă de Dumnezeu Cel Înalt. La sufiţi, orice lucru care rupe de Dumnezeu printr-un ataşament emoţional necesită o abluţiune rituală săvârşită cu ajutorul apei. […] Secretul abluţiunii rituale săvârşite cu ajutorul apei este purificarea fiinţei de această ruptură, asimilată unei pângăriri trupeşti. Când servitorul îşi începe abluţiunile îngerii încep să-i revină în trup. Astfel, cauza care face ca un sfânt să simtă impuritatea rezultată în urma împerecherii este aceea că el vede îngerii părăsind trupul care este rupt de Dumnezeu.”

Zic: „Asta ar presupune ca cel care se împerechează păstrând [vie] prezenţa lui Dumnezeu nu este obligat să se purifice [ulterior prin abluţiune].”

Zice: „Asta este o excepţie, iar ceea ce este o excepţie nu devine regulă şi Dumnezeu Cel Înalt este mai Cunoscător.”

L-am auzit spunând: „Un sfânt poate să înceapă să şoptească în urechea cuiva şi să nu se oprească decât atunci când acesta a ajuns la propriul său nivel de cunoaştere. Ceea ce înseamnă că sfântul desăvârşit este capabil să-l facă pe servitor să ajungă la mizericordia lui Dumnezeu Cel Înalt într-o clipită. Însă secretul constă în ceara în care „secretul” se imprimă, fiindcă dacă în trup nu este ceară „secretul” se întoarce la sursă; este ca şi cum cineva ar încerca să se îmbrace cu aerul dintr-o cămaşă, dintr-un pantalon sau dintr-un turban.”

Am vrut să-l întreb despre chestiunea cerii, dar timpul nu mi-a permis-o şi ne-am despărţit înainte de rugăciunea de seară. Când m-am culcat, [maestrul] mi-a apărut în vis şi l-am întrebat, iar el mi-a zis: „Înseamnă moartea ego-ului.” Când l-am întâlnit în stare de veghe i-am adus la cunoştinţă răspunsul văzut în vis, iar el a spus atunci: „Răspunsul este adevărat.”

Spun: „Ce înseamnă moartea ego-ului?”

Spune: „Înseamnă că toate actele servitorului sunt dedicate exclusiv lui Dumnezeu. Dacă actele sunt înfăptuite altfel decât pentru Dumnezeu, este semn că ego-ul este activ. Faptul că servitorul este tulburat lăuntric de tot felul de preocupări obsesive este un alt semn că ego-ul este încă activ. Cu cât ego-ul este mai activ, cu atât servitorul este mai asaltat de preocupări obsesive.”

Zic: „Şi care este antidotul care îl ucide [pe ego] şi în care acesta se dizolvă ca sarea în apă? Arată-ni-l, ca să-l aplicăm asupra ego-ului şi să scăpăm de el.”

Răspunde: „Nu există nici unul, doar dacă muntele cel mare cade peste el.”

Zic: „Despre ce munte mare este vorba?”

Zice: „Cunoaşterea lui Dumnezeu Cel Înalt şi viziunea Sa.”

Când treceam pe lângă un grup de oameni care jucau dame, l-am întrebat pe Şeic dacă jocul acela era licit sau nu.

Spune: „Este ilicit.”

Întreb: „De ce?”

Spune: „Toate lucrurile interzise sunt astfel din acelaşi motiv, şi anume acela că săvârşirea lor are drept efect ruptura de Dumnezeu Cel Înalt. […] Ele nu aduc beneficii în fiinţa servitorului, cu excepţia tirului, a echitaţiei şi a altor jocuri de război. Deprinderea acestora presupune pregătirea forţelor, recomandată în Coran [8, 60] pentru lupta împotriva duşmanului. […] De aceea opiniile specialiştilor în jurisprudenţă diferă în privinţa jocului de şah. Unii l-au considerat permis în virtutea a ceea ce conţine el ca iniţiere în arta războiului şi i-ar putea justifica legalitatea; alţii l-au considerat interzis pe motiv că iniţierea în arta războiului nu se limitează la această modalitate particulară, ci că ea se poate realiza [şi] prin alte mijloace, mai clare şi mai uşoare. Din aceste motive, jocul de şah este mai puţin reprobabil decât jocul de dame şi Dumnezeu Cel Înalt este mai Cunoscător.”

L-am auzit relatând ceea ce spusese un anume sfânt, şi anume că statornicirea căinţei în fiinţa servitorului are loc prin iubirea deopotrivă a credincioşilor şi prin respingerea tuturor necredincioşilor, fără nici o excepţie.

Altădată a zis: „Iar această iubire cuprinzătoare îi este suficientă pentru ştergerea tuturor păcatelor sale, pentru că alungă din inimă toate schemele care conduc la perpetuarea păcatelor, iar invidia este cea mai importantă dintre acestea.”

L-am întrebat pe Şeic: „Dacă acest om îi iubeşte pe toţi credincioşii, fără deosebire, ce trebuie să se înţeleagă prin iubirea în Dumnezeu şi ura în Dumnezeu?”

Zice: „Actele păcătosului sunt acelea care trebuie urâte, nu fiinţa sa credincioasă, inima sa curată şi credinţa sa statornică. Lucrurile care îi reclamă iubirea îi sunt inerente, iar păcatele care-i motivează ura sunt accidentale şi contingente. […] Faptul de a urî actele sale nu ne împiedică să ne rugăm pentru binele său, mai ales atunci când îl cercetăm cu în lumina adevărului.”

L-am auzit afirmând: „Cel care se deosebeşte de ceilalţi prin bunuri, prin haine, prin casa sa şi hrana pe care o mănâncă este ticălos.”

Întreb: „Şi care este cauza ticăloşiei sale?”

Spune: „Acela seduce inima celor care se întorc spre el şi se regăsesc, în consecinţă, rupţi de Dumnezeu Cel Înalt.”

Un om care se afla de faţă, recunoscut pentru generozitatea şi nobleţea sa, zice: „O, Sfinţia-ta, spune-ne ce este cu cel care dă de pomană şi care, prin acest gest, se simte mai bun decât alţii; actul acesta este dăunător pentru el sau nu? ”

Zice: „Desigur, îi dăunează şi de aceea el trebuie să-şi ascundă actele de generozitate cât mai mult posibil.”

Aceeaşi persoană îl întreabă pe Şeic: „O, Sfinţia-ta, spune-ne cum gestul nostru de a da milostenie şi alte acte pioase pot fi pure şi dedicate în întregime lui Dumnezeu Cel Înalt? ”

El răspunde: „Tot ce faci în vederea obţinerii unui beneficiu şi a primirii unei recompense este un act [făptuit] pentru altceva şi nu pentru Dumnezeu Cel Înalt şi este inevitabil însoţit de o preocupare obsesivă fiindcă aceasta vine de la diavol, iar diavolul nu suportă proximitatea actelor săvârşite pentru Dumnezeu Cel Înalt.”

Ne-a relatat o întâmplare cu un nebun în Dumnezeu [majdhub – n.t.]. Zice: „Cunoşteam un nebun în Dumnezeu care era sfânt şi care nu avea nici un veşmânt să-l apere de frigul iernii. Cazul lui mă interesa şi simţeam multă simpatie şi cea mai mare compasiune în privinţa sa. Se întâmpla ca oamenii să-i dea de pomană câte ceva mai gros de îmbrăcat şi ca unii fără frică de Dumnezeu să vină să i le fure. Am fost, la rândul meu, să-l văd în moara în care-şi petrecea nopţile şi i-am zis: «Ţi-am adus un veşmânt care să te apere de frig.» Zice: «Nu vreau să-l primesc şi nici nu-l voi purta.» I-l dădusem ca să fac o milostenie, cu intenţia ca Dumnezeu să-mi ofere în schimb ceva ce îmi trebuia şi nimeni în afară de Dumnezeu nu ştia acel lucru. Am insistat atât de mult pe lângă el, încât a sfârşit prin a-mi spune: «Nu port haine oferite în vederea acestei recompense!» şi mi-a descris cu exactitate obiectul aşteptărilor mele. «Port, însă, ceea ce-mi este dăruit doar pentru Dumnezeu!» Am plecat după ce am lăsat veşmântul acela lângă el şi l-am îndemnat pe morar să insiste [ca omul] să-l poarte. Iată o creatură care refuză să accepte ceea ce-i este oferit pentru altceva şi nu pentru Dumnezeu, deci cum este în cazul Creatorului? Şi Dumnezeu Cel Înalt este mai Cunoscător.”

Zice: „Cei care-L cunosc pe Dumnezeu Cel Înalt Îl venerează pentru Existenţa Sa Mărinimoasă şi Fiinţa Sa Înaltă, o fac ca să-L slăvească, să-L preamărească, să-şi manifeste reverenţa şi să I se supună. Toate actele de veneraţie şi de supunere, ca şi ansamblul legilor divine au fost poruncite de Dumnezeu servitorilor în scopul instaurării cuvântului unitar şi pentru a face să pătrundă această cunoaştere a lui Dumnezeu în inimile creaturilor. Dacă această cunoaştere are loc, scopul este atins. Iar dacă ea nu are loc, mijloacele se dovedesc ineficiente.”

L-am auzit spunând: „Există, printre oamenii puterii şi cei care comit nedreptăţi, credincioşi ale căror inimi sunt îndrăgostite de Domnul lor şi alţii care sunt rupţi de El. Contracţia şi Expansiunea sunt semnele revelatoare în aceste două situaţii. Cel care este contractat şi nemulţumit, conştient de nesupunerea sa faţă de poruncile Domnului său şi faţă de servitudinea datorată celorlalţi, neliniştit şi iritat, face parte din prima categorie, care va ajunge bine şi nevătămată în lumea de dincolo şi care va fi răsplătită cu iertarea lui Dumnezeu după judecată, pedeapsă, condamnare şi imputare. Iar cel care este, în momentul săvârşirii actului său injust, decontractat, voios, fericit chiar, nicidecum temător, face parte din cea de-a doua categorie, [cea] care savurează păcatul şi nedreptatea săvârşite servitorilor la fel cum scarabeii savurează necurăţeniile şi cum le place să mănânce mizeriile.”

Zic: „Şi am văzut că aceştia sunt oamenii cei mai chinuiţi în Ziua Judecăţii.”

Şeicul i-a relatat aceste vorbe unui om care îi ceruse sfatul în legătură cu intrarea în guvern fiindcă se temea pentru propria sa viaţă în cazul în care ar fi refuzat. El i-a recomandat să [accepte cu condiţia să] facă binele şi să se îngrijească de nevoiaşi.

Şeicul a zis: „Oamenii spun că moartea n-are leac atunci când, de fapt, are. […] Dacă servitorul se prinde de Dumnezeu cu străşnicie atât în exterior cât şi în interior, el nu îndură moartea pe care o îndură marea masă a muritorilor. […] Cei mai mulţi oameni din Colegiu, atunci când mor, îşi fac ei înşişi pregătirile de moarte, astfel încât poţi vedea într-un singur om un mort întins pe năsălie şi pe cel care-l spală pe cel dintâi, şi Dumnezeu Cel Înalt este mai Cunoscător.”

Să încheiem acest capitol cu o poveste extraordinară pe care am auzit-o de la Şeic.

Zice: „Mă găseam într-o zi în locul de rugăciune în aer liber de la Bâb al-Futûh cu Sîdî Mansûr, altfel spus cu Polul, când ne-a cuprins dorinţa de a merge pe o insulă din mare care se întindea de-a lungul oraşului Salé. Ne-am dus: era o insulă de vreo milă [cca 1, 61 kmp - n.t.] unde se găseau două izvoare de apă dulce. Acolo am aflat un om de vreo patruzeci de ani pradă venerării lui Dumnezeu Cel Înalt. […] Luase nişte beţişoare de ceea ce numim taghzâz, le împletise şi-şi meşteşugise o cingătoare cu care îşi acoperea zona genitală, iar restul trupului era dezgolit. L-am întrebat de câtă vreme se găsea în locul acela. Răspunde: «De vreo patruzeci de ani.» I-am zis: «Abia dacă pari de patruzeci de ani, aşadar la ce vârstă ai venit aici?» Zice: «Am venit cu tatăl meu când eram un băieţel de vreo cinci anişori. Am rămas împreună cu tatăl meu, aici, timp de douăzeci şi cinci de ani, până la moartea sa. L-am îngropat în locul acela.» I-am spus: «Arată-ne mormântul lui, ca să ne reculegem la el.» Ne-a arătat mormântul şi ne-am rugat pentru tatăl său. Apoi am început să discutăm cu omul şi am observat că vorbea cu greutate fiindcă nu frecventase multă lume când fusese copil. Vorbea limba arabă pentru că aparţinea unui trib vecin din Tunis care vorbea araba. L-am întrebat despre credinţă şi am aflat că-L cunoştea pe Dumnezeu, dar că-L localiza; l-am prevenit împotriva acestui lucru şi i-am arătat ce era corect sub acest aspect. Am aflat că-l cunoştea pe Mesager (pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa) şi că ştia că era Domnul celor dintâi şi celor de pe urmă; Abû Bakr; Fâtima, fiica Mesagerului. L-am întrebat despre fiul său, domnul nostru al-Hasan, şi am aflat că nu-l cunoştea. L-am întrebat despre luna Ramadân şi am găsit că nu ştia nimic despre aceasta. I-am descris obligaţia de a posti în Ramadân şi i-am precizat perioada din an când avea loc aceasta. L-am întrebat ce versete din Coran cunoştea pe dinafară şi am aflat că nu ştia decât versetele următoare: «Slavă lui Dumnezeu, Domnul lumilor, Milosul, Milostivul, celor binecuvântaţi de Tine» [Cor 1, 1-2-6]. Aşadar, cunoştea pe dinafară aceste câteva versete dar în mod incorect. L-am întrebat: «Şi cum te rogi?» Răspunde: «Mă înclin şi mă prostern în faţa lui Dumnezeu».

L-am întrebat: «De dormit, dormi?» Zice: «Dorm de când începe să apună soarele până se înnoptează, în rest îmi petrec timpul cu înclinări şi prosternări.» Îi zic: «Ţi-ar plăcea să vii într-o ţară islamică şi să frecventezi oamenii de acolo, din moment ce le urmezi religia şi crezi în Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa) lor?» Răspunde: «Desigur, sunt un musulman ca şi alţi musulmani, dar nu voi părăsi locul acesta decât la moartea mea.» Când îi vorbeam şi ne apropiam de el se îndepărta de noi, fiindcă nu era obişnuit cu oamenii. Nu vroia să mănânce din bucatele noastre şi trupul lui nu le suporta, pentru că era obişnuit cu alt gen de hrană. Am putut vedea că avea la el cam o optime dintr-o măsură de reali şi, printre aceşti reali, câteva monede de aur. L-am întrebat: «De unde le ai?» Zice: «Căpitanii vaselor care vin uneori pe această insulă îmi dau câţiva bănuţi şi dinari când mă văd, cerându-mi să-i binecuvântez; atunci mă rog pentru ei şi ei pleacă.» Îi zicem: «Dă-ne nouă aceşti dinari şi acele monede care nu-ţi fac trebuinţă, din moment ce nu intenţionezi nici să-ţi construieşti o casă, nici să te căsătoreşti, nici să te îmbraci. Ţie nu-ţi trebuie deloc, pe când dacă i-am lua noi, ne-ar fi de folos.» El refuză, spunând: «Sunt banii mei şi n-o să vi-i dau.» Am mai rămas o bună bucată de timp cu el pentru a-l învăţa legile Islamului, după care ne-am salutat şi am plecat. Când a văzut că mergeam pe apă fără să ne înecăm, a crezut că eram demoni şi a început să ceară protecţia lui Dumnezeu. Trăieşte încă şi în zilele noastre, pe insula sa, iar asta se întâmplă în ziua a doua a lunii Dhû-l-hijja din anul o mie o sută douăzeci şi nouă. [aprox. 6 noiembrie 1717 e.n. – n.t.]”

Spun: „Povestea aceasta conţine câteva lecţii:
- prima este cunoaşterea virtuţilor traiului în comunitate;
- a doua este cunoaşterea darurilor cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, precum hrana, apa, îmbrăcămintea, odihna, împerecherea, procrearea şi alte daruri de care acest ascet s-a privat;
- a treia este faptul că majoritatea oamenilor se înşală atunci când cred că asceţii care trăiesc în locurile cele mai puţin frecventate sunt cei mai buni şi cei mai pioşi.”

L-am auzit pe Şeic zicând: „Privesc câteodată luminile credinţei care ies din trupuri şi le văd legate de Istm; luminile diferă în funcţie de cât sunt de subţiri sau de groase. Subţirimea acestora dovedeşte o credinţă firavă, iar grosimea lor - una puternică. Găsim atunci că servitorii [lui Dumnezeu] care trăiesc în grote şi în deşert au luminile cele mai subţiri, cu rare excepţii. Şi mai găsim că masa comună a muritorilor au lumini mai bune decât cele ale asceţilor, fiindcă oamenii obişnuiţi contează pe graţia lui Dumnezeu, pe când mulţi servitori contează mai ales pe actele lor de adorare.”

Zice: „Cel care observă cu atenţie minunile existente pe pământ se mulţumeşte cu aceasta şi nu are nevoie de altceva pentru a realiza unitatea Domnului Său. Vede pe pământ creaturi, din cele dotate cu raţiune şi din altele; [îl vede pe] cel care a primit binefaceri şi pe altul care a fost lipsit de ele; [pe] unul care îl omoară pe un altul; [pe] unul care se milostiveşte de un altul; [pe] unul ale cărui gânduri spontane zboară la lucrurile din lumea aceasta; [pe] altul lansat în afaceri de comerţ; [pe] altul preocupat de treburile vecinilor săi; [pe] altul interesat de ştiinţă; [pe] altul preocupat de treburile lumii celeilalte.

Maestrul meu, Sîdî 'Umar ibn Muhammad al-Huwwârî, mi-a povestit cum stătea într-o zi la Bâb al-Mahrûq (una dintre porţile Fes-ului) şi a început să studieze interioritatea oamenilor care ieşeau pe poarta aceea. Ieşi un bărbat şi [maestrul] văzu că în interior acesta era absorbit în întregime de gândul la iubita sa şi de [dorinţa de] a şti cum să procedeze în ceea ce-o privea. Acest gând îl acaparase într-atât încât era absent de la orice altceva. Ieşi un altul, iar Sîdî 'Umar observă că interiorul său era, asemenea primului, complet absorbit de ceva – de data de către un efeb; un al treilea ieşi, iar el văzu că interiorul său era invadat de lucruri din lumea aceasta, iar acest gând îl absorbea într-atât încât nu mai cugeta la nimic altceva; ieşi un al patrulea şi el observă că interiorul său era absorbit de iubirea pentru vin; un al cincilea ieşi şi el remarcă gândul său care zbura la lumea de dincolo şi la treburile acesteia, iar acest gând îl preocupa într-atât încât se manifesta şi la exteriorul său; un al şaselea ieşi, iar maestrul văzu că inima sa era plină de iubirea pentru ştiinţă şi de propria sa ucenicie; un al şaptelea [om] ieşi şi constată că gândul său nu era îndreptat decât spre pasiunea lui, echitaţia, şi că acesta îl acaparase într-atât încât îl făcuse să uite de orice altceva; un al optulea ieşi, iar el văzu că gândul său nu zbura decât la dragostea faţă de agricultură; un al nouălea ieşi, iar gândul său era plin de iubirea pentru stăpânul vieţii (pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa), cum era acesta înainte de misiunea sa şi cum era după aceea, cum era înainte de coborârea revelaţiei - acest om se deplasa astfel prin cele două lăcaşuri ale Profetului (pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa), acela de la Mecca şi acela de la Medina; apoi ieşi un al zecelea şi [maestrul] văzu că inima sa era plină de iubirea faţă de Dumnezeu, Stăpânul Lumilor şi Creatorul totului, gândul i se ducea la Măreţia Sa, la Gloria Sa, la Desăvârşirea Sa, la Dărnicia Sa şi la restul atributelor Sale elevate. Şeicul Sîdî 'Umar zice: „Am cercetat lucrul interior care îi conduce pe toţi aceşti oameni şi care emană din voinţa Celui Înalt, l-am găsit în interioritatea lor ca o frânghie care îi duce la ceea ce este dorit pentru ei de către Cel Adevărat [al-haqq] atunci când sunt neatenţi şi cred că ei sunt cei care acţionează şi fac alegeri. Am învăţat foarte mult [din asta] şi m-am lămurit şi am ştiut că nu există alt Dumnezeu în afară de Dumnezeu şi că Cel Înalt nu are asociaţi în Regatul Său, că face ce vrea şi porunceşte ceea ce doreşte.”