Şeic al-Dabbagh, Capitolul VI. Despre maestrul iniţiator şi despre ceea ce urmează ca menţiuni ale maeştrilor de la care Şeicul a moştenit

Despre maestrul iniţiator şi despre ceea ce urmează ca menţiuni ale maeştrilor de la care Şeicul a moştenit, despre utilitatea iniţierii în formulele de retragere spirituală de scurtă durată, despre ceea ce a fost spus despre Numele Sublime ale lui Dumnezeu şi despre dansul mistic, şi despre ceea ce este în legătură cu aceasta


Ziceam că: „Autorul poemului rimat în râ’ (Râ’iyya) a vorbit despre maestrul iniţiator, iar Şeicul a comentat câteva dintre spusele sale. Am dorit să consemnez aici toate acestea, fiindcă prezenta carte a fost concepută pentru a reuni vorbele Şeicului.
Autorul [lucrării] Râ’iyya afirmă:

Maestrul are semne care, dacă îi lipsesc,
înseamnă că nu cutreieră decât prin noaptea pasiunilor.

Şeicul zice: «Maestrul iniţiator are semne vizibile:
- inima sa este lipsită de orice invidie sau sentiment de gelozie;
- nu are deloc duşmani printre oameni;
- este generos: dacă îi ceri, îţi dă;
- îi iubeşte pe cei care îi fac rău;
- nu acordă atenţie greşelilor discipolilor.»

Autorul [lucrării] Râ’iyya afirmă:

Dacă nu deţine ştiinţa exoterică,
nici ştiinţa ezoterică, aruncă-l în valurile mării.

Şeicul zice: „Prin „ştiinţă exoterică” vrea să spună teologie şi ştiinţa unităţii, adică proporţia necesară celui responsabil din aceste două ştiinţe. Prin „ştiinţă ezoterică” desemnează cunoaşterea lui Dumnezeu Cel Înalt. […] Dacă găseşte un maestru care nu întruneşte în mod ideal cele două ştiinţe – exoterică şi ezoterică -, discipolul se află, atunci, pe marginea prăpastiei.”


Spune: „Cel care nu se numără printre maeştri fiindcă nu a fost investit de un maestru desăvârşit – pentru că acesta a murit înainte de a finaliza iniţierea discipolului său -, dar care a fost confirmat de oameni, este de asemenea un maestru valabil şi acceptabil, deoarece nu este exclus ca iniţierea sa să fi fost desăvârşită de către sfinţi invizibili sau de către Sîdî Ahmad al-Khadir. […] Nu te aştepta să găseşti maestrul iniţiator decât în cel care a întrunit trei condiţii: este dotat cu viziunea interioară; este eliberat de pasiuni; nu este plin de sine. […] Cel ai cărui ochi sunt ferecaţi vede negrul din mijlocul lunii pe suprafaţa soarelui - care este lipsit de întunecime -, şi aceasta fiindcă la el adevărurile sunt inversate. Cel care nu are viziune interioară, vede defecte la maestrul desăvârşit şi îl ocoleşte, şi vede desăvârşirea la o persoană nerealizată.”

Zice: „Nu te înfăţişa la un maestru pentru a intra în companionajul său decât dacă eşti convins că este un maestru iniţiator şi că, în această calitate, este cel mai confirmat din timpul său. Aceasta este o obligaţie pentru discipol, fiindcă maestrul care vede că discipolul său se întoarce spre un alt maestru, îi taie «merindele». […] Dacă găseşti, prin harul lui Dumnezeu, maestrul care să te iniţieze, pune-te în serviciul său, străduieşte-te să cunoşti valoarea companionajului său şi ia-l ca mediator înspre Dumnezeu. Poate vei ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu, şi încă mai trebuie să te fereşti de lucrurile condamnabile prin prisma legii exoterice.”

Zice: „Dacă îţi înalţi fluxul spiritual spre calea sărăciei în Dumnezeu, care este calea sufită, lasă deoparte pasiunile sufletului tău în privinţa a ceea ce alege pentru el însuşi ca devoţiune şi feluri de apropiere fără ca maestrul să i le recomande şi îndepărtează-te de pasiunile sale legate de acestea la fel cum te fereşti de rău. […] Aşează-ţi sufletul în mâinile maestrului tău pentru ca el să te educe, aşa cum o mamă îşi educă propriul copil. Nu există ieşire pentru sufletul tău din mâinile maestrului şi de sub tutela sa, înainte ca acesta [sufletul] să fie înţărcat prin iniţiere.”

Şeicul spune: „Nu te opune niciodată maestrului tău, fiindcă opoziţia faţă de maestru antrenează cu siguranţă împrăştierea discipolului opozant şi îndepărtarea sa de Domnul său şi de religia sa.”

Află (Dumnezeu să te ajute) că am găsit aceste comentarii ale câtorva versuri din Râ’iyya scrise de însăşi mâna maestrului, pe o copie a acestui poem. Nu le-am auzit, deci, de la el, ci erau, fără nici o îndoială, scrise de mâna sa binecuvântată; de aceea i le-am atribuit lui, ştiind că ştiinţa maestrului este superioară tuturor acestora. Cât aş fi dorit să-i citesc acest poem, ca să aflu [direct] de la el secretele nobile şi luminile cunoaşterii din comentariul său, ca şi din ceea ce obişnuia să facă.

Când Şeicul a murit, mi-am făgăduit să-i vizitez frecvent mormântul şi [el] mi-a apărut în vis, zicându-mi: „Fiinţa mea nu este închisă în mormânt, ci se află în lumea întreagă.”

În acest sens, l-am auzit afirmând în timpul vieţii sale: „Cele şapte ceruri şi cele şapte pământuri nu sunt în ochii credinciosului decât ca un inel aruncat în deşert. Prezenţa maestrului trebuie să difere în funcţie de staţiunile maeştrilor.”

Aceasta este starea discipolului în anturajul maestrului. Trebuie să păstreze tăcerea şi să nu rostească [nici măcar] cuvinte frumoase în prezenţa sa, decât dacă maestrul este dispus [să asculte] şi îi porunceşte să o facă. Discipolul în prezenţa maestrului este ca cel care stă aşezat la malul oceanului, aşteptând să-i parvină [un mijloc de] subzistenţă.

A avut loc o întâmplare ciudată pe care am auzit-o de la Şeic. L-am auzit zicând: „L-am întâlnit la Mecca (Dumnezeu s-o înalţe) pe Abû-l-Hasan ’Alî al-Sadghâ’ al-Hindî şi l-am prins într-o stare ciudată. Când vroia să facă un pas, ridica piciorul, acesta tremura în aer, punea iarăşi piciorul pe pământ şi tremura, şi îl ducea în locul în care trebuia să păşească şi [piciorul] îi tremura; oricine l-ar fi văzut n-ar fi putut să zică decât: «Este cuprins de nebunie.» L-am întrebat: «O, Abû-l-Hasan, ce este starea asta în care te afli?»

El răspunde: «N-am mai spus asta nimănui altcuiva în afară de dumneavoastră, şi vă voi spune [ce se întâmplă]. Dumnezeu Cel Înalt mi-a revelat actul Său în creaturile Sale, văd limpede actul Său parcurgând creaţia, nimic nu-mi scapă. Apoi El mi-a revelat secretele actului Său în destinul celorlalţi oameni. Văd aceste fapte şi ştiu de ce sunt făcute şi cunosc secretele destinului lor, astfel încât nici unul dintre aceste secrete nu-mi scapă. Mi s-a întâmplat atunci să cred că El nu mi-a voalat viziunea sa doar fiindcă îmi vroia răul. […] De aceea a început să-mi fie frică de orice act aleg şi care mi se atribuie, închipuindu-mi în mod exagerat că fiecare dintre actele pe care le aleg va fi cauza nenorocirii mele. […] Primul gest atunci când vreau să-mi întind piciorul este un act, tremur de frică din cauza lui şi îl aduc la loc, continuând să tremur de frică pentru că îl aduc la loc, şi aşa se întâmplă cu fiecare act [pe care îl fac].»”

Şeicul zice: „Dumnezeu a voalat viziunea acestui sfânt pentru ca el să nu vadă actul Său în el însuşi, din binecuvântarea pe care a vrut să i-o acorde; dacă i-ar fi revelat acest lucru iar el ar fi început să vadă actul [lui Dumnezeu] în el însuşi, trupul lui n-ar fi rezistat.”

Eram împreună cu Şeicul într-o zi, la Bâb al-Hadîd, când el mă privi şi-mi spuse: „Nimeni nu poate pretinde să-L cunoască pe Dumnezeu dacă nu-l cunoaşte pe Trimis (pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa); şi nimeni nu poate pretinde că-l cunoaşte pe Trimis (pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa) dacă nu-şi cunoaşte maestrul; şi nimeni nu poate aspira la cunoaşterea maestrului dacă nu-şi face rugăciunea dinaintea morţii către oameni. Dacă oamenii dispar din ochii săi şi el începe să nu le mai dea atenţie în spusele sale, în faptele sale şi în toate întreprinderile sale, va primi o binecuvântare neaşteptată.”

Şeicul îl aprecia pe cel care nu acorda nici o importanţă privirii oamenilor îndreptate asupra sa.

Ne zicea: „Nu-mi ascundeţi nimic din ce vi se întâmplă, indiferent dacă este vorba despre aspecte legate de religie sau de lumea aceasta; aduceţi-mi la cunoştinţă până şi păcatele voastre. Dacă nu mă informaţi voi pe mine, o să vă informez eu pe voi. Un companionaj în care stările companionilor sunt ascunse nu are cum să fie bun.”

Zicea: „În ceea ce mă priveşte, eu nu vă ascund nimic din îndeletnicirile mele.”
Şi ne explica despre starea sa până când aceasta a atins nivelul actual, ne relata tot ce i se întâmpla, ca lucruri obişnuite şi de altă natură.

Ne spunea: „Dacă eu nu vă înştiinţez şi nu vă dezvălui stările mele, Dumnezeu mă va pedepsi şi-mi va cere socoteală, pentru că voi gândiţi bine despre mine. Aveţi răbdare până vă voi spune chestiunile interioare care nu v-au fost dezvăluite şi, după aceea, acela dintre voi care va dori să rămână cu mine, să rămână; din acel moment hrana sa va deveni licită pentru mine şi-i voi accepta ofrandele. Acela care va dori să plece, să plece. Tăcerea mea privind aceste lucruri ar fi o înşelătorie faţă de voi.”

Şi, într-adevăr, Şeicul era curată binecuvântare pentru companionii săi, făcând pe mediatorul între ei atunci când greşeau, sprijinindu-i în momentele dificile, ocupându-se de tot ceea ce îi făcea să se teamă ca şi consecinţe [ale actelor lor], dând mai multă importanţă problemelor lor decât alor sale.

Într-o zi spune: „Cel care nu împărtăşeşte [şi] greşelile fratelui său [spiritual], nu-i este frate. Dacă companionajul nu există decât pentru faptele bune, atunci acela nu este un companionaj adevărat.”

A mai zis, de asemenea: „Din respect pentru maestru, dacă discipolul are anumite lucruri să-i spună cu privire la religia sa ori la lumea aceasta, nu trebuie să se repeadă şi să-l acapareze, ci să aibă răbdare până când va vedea, din starea maestrului, că acesta este disponibil şi pregătit să-l asculte. La fel cum invocaţiile au timpul lor, o politeţe şi nişte reguli, fiindcă este vorba despre conversaţia cu Dumnezeu Cel Înalt, a te adresa maestrului necesită, de asemenea, o politeţe şi reguli, fiindcă asta ţine de o conduită faţă de Dumnezeu Cel Înalt. Înainte de a-i vorbi maestrului despre chestiunile care îl preocupă, discipolul trebuie să-I ceară lui Dumnezeu Cel Înalt să-i acorde succesul în manifestarea politeţii faţă de maestru.”

Într-o zi îi spun: „Mă tem de Dumnezeu Cel Înalt pentru nişte fapte rele pe care le-am săvârşit.” M-a întrebat: „Care sunt acestea?” I-am zis atunci ce mi se întâmplase.

Îmi răspunde: „Nu te teme de faptele acelea; cel mai mare păcat în cazul tău este că petreci o oră fără să te gândeşti la mine – aceasta este transgresiunea care îţi va dăuna în religia ta şi în lumea aceasta.”

La un moment dat îi zic: „O, Sfinţia-ta sunt departe de [ceea ce este] bine.” Zice: „Renunţă la această idee şi uită-te la poziţia în care te afli din punctul meu de vedere, ea este cea pe care poţi conta.”

Eram cu Şeicul într-o relaţie despre care rar se aude că ar exista ceva asemănător. Nu ni se întâmpla nimic important sau banal fără să-i comunicăm şi abia terminam de făcut acest lucru, că el şi lua chestiunea respectivă în mod deschis asupra sa, liniştindu-ne astfel gândurile. Glumea şi râdea mult cu noi, ne încuraja să renunţăm la timiditatea noastră şi era primul care începea să discute cu noi despre chestiunile care ne preocupau. Ne spunea: „Nu mă consideraţi maestrul vostru, ci, mai degrabă, unul dintre fraţi. Dacă nu puteţi suporta politeţea cerută de staţiunea de maestru, vă iert şi vă dezleg de aceasta. Luaţi-mă ca pe un frate, prietenia va dăinui între noi.” Dumnezeu să-l răsplătească din partea noastră aşa cum e mai bine, prin harul şi milostenia Sa.

Acum, că am terminat de discutat despre maestrul iniţiator, de etica sa şi de aceea a discipolului faţă de el, să vorbim despre maeştrii de la care Şeicul a moştenit:

L-am auzit spunând: „Am moştenit de la zece sfinţi, şi anume:
- Sîdî 'Umar ibn Muhammad al-Huwwârî, care are grijă de mormântul lui Sîdî 'Alî ibn Hirzihim;
- Sîdî 'Abd Allâh al-Barnâouî, care se număra printre poli. Acesta a fost inundat de peste şaptezeci de lumini din Numele Sublime ale lui Dumnezeu.
- Sîdî Yahyâ, sfântul protector al ţării Djerid-ului, care se număra, de asemenea, printre poli. Respecta riguros atât la exterior, cât şi în interior, legea religioasă a Profetului (pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa). Supraveghea problemele tuturor celor care vizitau sfinţii decedaţi, le cumpănea cererile şi le împlinea pe cele pe care Dumnezeu le împlinise.
- Sîdî Mansûr ibn Ahmad, dintre oamenii lui Jabal Habîb care era, la rându-i, un pol care răspundea de treburile legate de mare.”

L-am auzit zicând: „L-am văzut pe domnul nostru Abraham, prietenul Celui Milostiv, cerând să fie bineinvocat Sîdî Mansûr.”

Câte chestiuni ştiinţifice folositoare nu ne-au fost relatate de către Şeic despre aceşti doi poli maiestuoşi, Sîdî Yahyâ şi Sîdî Mansûr, însă noi am fost neglijenţi în consemnarea lor. […] De atunci, Dumnezeu ne-a ajutat în consemnarea a ceea ce am auzit [de la Şeic] ulterior, iar ceea ce a fost spus înainte, s-a pierdut. Nu am început să-i transcriu spusele decât după moartea acestor doi măreţi oameni.

- Sîdî Muhammad al-Sarrâj, dintre oamenii din Anjra;
- Sîdî Ahmad ibn 'Abd Allâh al-Misrî, care era un Ansari;
- Sîdî ' Alî ibn 'Îsâ al-Maghribî, care era la rândul său un pol şi locuia la Jabal al-Drûz, în ţara Shâm-ului;
- Sîdî Muhammad ibn 'Alî al-Kaymûni;
- Sîdî Muhammad al-Maghribî;
- Sîdî 'Abd Allâh al-Gurrâz, care locuia la Dîr, în Marrakesh.



La finele anului 1129 Şeicul a mai primit, în plus faţă de toate acestea, moştenire de la unul dintre cei mai mari sfinţi, cum am auzit chiar de la el. Numele acestui om este Sîdî Ibrâhim Lamlaz.

Îi zic Şeicului: „În ce fel diferă ceea ce ai moştenit de la aceşti sfinţi?”

Răspunde: „Am moştenit de la aceştia nouă cunoaşterea lui Dumnezeu Cel Înalt; primul mi l-a arătat pe Dumnezeu.” Şi mi-a dat un exemplu, zice: „Ceea ce mi s-a întâmplat cu Sîdî 'Umar este ca şi cum un om i-ar spune altuia: „Ia-o pe drumul ăsta şi vei găsi apă”, fără să-i indice cu precizie unde se găseşte apa. Omul o ia pe drumul acela fără să ştie unde se află apa, până când apare cel care-i va arăta locul unde este apa şi-l va conduce acolo.”

Întreb: „Sîdî 'Umar făcea parte din cea de-a doua categorie de iluminaţi?”

Răspunde: „Da, însă nivelul său de iluminare era slab.”

Întreb: „Participa şi el la [întrunirile] Colegiu(lui)?”

Zice: „Da, numai că nu toţi cei care participă la Colegiu ştiu neapărat tot ce se desfăşoară şi se dezbate acolo.”

Zic: „Este ca la întrunirile ştiinţifice: nu toţi cei care participă cunosc neapărat tot ce se dezbate.”

Întreb: „Cum l-ai întâlnit pe Sîdî 'Umar?”

Răspunde: „ Am avut ca maestru mai mult de unul dintre cei care nu posedau nimic. Atunci Dumnezeu Cel Înalt a făcut ca inima să-mi fie atrasă de Sîdî 'Umar. Vizita la mormântul lui Sîdî 'Alî ibn Hirzihim ne făcea să ne întâlnim. El era îngrijitorul său şi ne număram printre beneficiarii cutiei milei. L-am observat şi starea sa mi-a plăcut. Am început să-i cer să-mi dea wird-ul (formule sacre), iar el a început să se prefacă că mă ignoră. Şi dorinţa mea nu a încetat să sporească, până când am petrecut o noapte cu el la mormânt.” Şi acolo s-a petrecut întâmplarea aceea cunoscută privind iniţierea wird-ului şi întâlnirea sa cu domnul nostru al-Khadir.

Şeicul a fost întrebat în prezenţa mea despre utilitatea wird-ului oferit de maeştri.

Zice: „Utilitatea sa constă în aceea că Dumnezeu Cel Înalt a protejat religia acestei comunităţi prin această lege religioasă pură pe care, dacă o aplici în exterioritate, protejează credinţa în interior. Iar Maestrul sincer este plin, în interior, de viziunea Adevărului, astfel încât atunci când discipolul afirmă: «Nu există altă divinitate în afară de Dumnezeu» înainte de a-l întâlni pe maestrul desăvârşit, el o spune doar din gură, în timp ce inima sa este neatentă, pe când maestrul o spune din interioritatea sa, în virtutea supremaţiei viziunii sale. Dacă-l iniţiază pe discipol, starea sa i se transmite acestuia şi el nu încetează să evolueze până ce atinge staţiunea maestrului, dacă Dumnezeu i-a destinat acest lucru. […] Oamenii cunoaşterii printre sfinţii lui Dumnezeu Cel Înalt, dacă se uită la fiinţele oamenilor voalaţi şi văd că printre acestea se află una curată şi dispusă să le poarte secretul şi să-l conţină, atunci ei nu contenesc să o educe, iniţiind-o în formulele de retragere spirituală de scurtă durată şi în alte lucruri. Această fiinţă susceptibilă de a conţine secretul devine unicul ţel al maestrului. Dacă un altul dintre cei care nu pot conţine secretul vine la el şi-i cere să fie iniţiat, maestrul nu-l refuză, fiindcă el nu privează pe nimeni [de iniţiere]. De aceea poţi să constaţi că maeştrii iniţiază pe oricine, fie că se numără printre cei care pot conţine secretul, fie că nu. În plus faţă de o altă binefacere, care apare în lumea de dincolo. Aceasta, fiindcă Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa) ţine în mâna sa, în Ziua Judecăţii, stindardul laudei care este lumina credinţei şi toate creaturile din comunitatea sa, ca şi din alte comunităţi, precum şi ansamblul profeţilor, se găsesc în spatele său. Fiecare comunitate se află în spatele stindardului profetului ei, care se hrăneşte de la stindardul Profetului (pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa). Aceştia sunt aşezaţi, cu comunităţile lor, în spatele unuia dintre cei doi umeri ai săi, iar comunitatea sa curată – în spatele celuilalt umăr. Sfinţii sunt la fel de numeroşi ca şi profeţii şi au stindarde asemenea profeţilor; au adepţi, la fel ca profeţii, se întăresc de la Profet (pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa), iar adepţii lor se întăresc de la ei, ca şi în cazul profeţilor (pacea fie asupra lor). Dacă discipolul nu are o interioritate suficient de cuprinzătoare el va putea beneficia, pe lumea cealaltă, doar o singură dată de maestrul său iniţiator. Iniţierea şi recitarea orală sunt insuficiente pentru a beneficia de maestru, însă discipolul trebuie să înveţe de la acesta modalitatea de a crede în Dumnezeu, în îngerii Săi, în cărţile Sale şi în mesagerii Săi şi să obţină un oarecare profit interior din aceasta.”

L-am auzit pe Şeic zicând despre Numele Sublim şi Suprem care completează suta şi care nu face parte din cele nouăzeci şi nouă, că o parte din semnificaţiile sale sunt conţinute în cele nouăzeci şi nouă de Nume, că el înseamnă reamintirea esenţei, nu a rostirii cuvântului. „Îl auzi ieşind din trup asemenea sunetului aramei galbene. Este îngreunător pentru trup; acesta nu suportă rostirea sa decât o dată sau de două ori pe zi.”

Întreb: „De ce?”

Zice: „Fiindcă nu are loc decât cu viziunea completă şi asta este prea dificil pentru trup. Când trupul îl rosteşte, lumea întreagă se înfioară de teamă reverenţioasă, respect şi frică. Domnul Isus, fiul Mariei, avea în el puterea de a-l rosti şi făcea acest lucru de paisprezece ori pe zi şi Dumnezeu este Mai Cunoscător.”

L-am auzit spunând despre Numele Sublime ale lui Dumnezeu: „Semnificaţiilor lor izvorăsc din viziunile profeţilor. Care a pătruns o semnificaţie, i-a dat un nume. Semnificaţiile le-au apărut în funcţie de capacitatea lor de a-L vedea pe Dumnezeu, iar Numele au provenit de la ei în funcţie de aceasta.”

L-am auzit zicând: „Numele Maiestăţii (Allâh) conţine trei secrete:
- primul este acela că creaturile Celui Înalt nu au limitări şi sunt diferite.[…] Prin această multiplicitate, Cel Înalt este Unic în domnia Sa, neavând nici administrator, nici ministru;
- al doilea este că El acţionează în creaturile Sale aşa cum voieşte;
- al treilea este că Cel Înalt este Sacru, Infailibil, Indescriptibil şi nu seamănă cu nici o creatură.”

Zice: „Aceste secrete sunt cunoscute de oamenii dotaţi cu viziune interioară, cărora le este de ajuns să audă Numele Maiestăţii fără să aibă nevoie să vadă o creatură, fiindcă acest Nume conţine esenţa tuturor celorlalte Nume.”

L-am auzit zicând: „Dumnezeu Cel Înalt este Sacru, Infailibil, Indescriptibil, nu seamănă cu nici o creatură şi indiferent ce poate să-şi imagineze raţiunea, Dumnezeu Cel Înalt este altceva decât aceasta.”


Zice: „Într-o zi, m-am aşezat împreună cu Sîdî Muhammad ibn 'Abd al-Karîm al-Basrâouî, care-mi spune: «Să ne închipuim vedenia cea mai stranie şi să vedem dacă aceasta există printre creaturile lui Dumnezeu sau nu.» Răspund: «Închipuie-ţi ce doreşti.» Zice: «Să ne imaginăm o creatură care merge în patru labe şi care are forma unei cămile al cărei spate este alcătuit în întregime din guri ca acelea care se găsesc pe spatele caracatiţei. Pe spatele ei se înalţă un minaret de o culoare diferită de a creaturii, iar în vârful minaretului sunt ferestre. Pe una din ferestre creatura urinează şi-şi face nevoile; pe cealaltă – se adapă. Între ferestre se vede chipul unei fiinţe umane, cu capul, chipul şi toate membrele sale.» Înainte de a sfârşi să ne-o imaginăm, am văzut această creatură în mai multe exemplare, iar masculul sărea pe femelă ca să se împerecheze cu ea, iar aceasta rămânea gestantă. Iar după un an de zile, femela sărea pe mascul ca să se împerecheze cu acesta şi situaţia se inversa: masculul se transforma în femelă şi femela – în mascul.”

L-am auzit zicând: „Recitarea formulelor sacre este mai anevoioasă pentru trup decât adorarea. Prin trup vrem să spunem, în acest caz, trupul rău care este irigat de apa tenebrelor, în timp ce recitarea formulelor sacre îl inundă cu lumină. În virtutea tenebrelor care se găsesc înăuntrul său, trupul respinge recitarea acestor formule. Acestea vor să-l facă să-şi schimbe natura şi să-l scoată din realitatea sa, la fel ca cel care vrea să pună în femeie natura [specifică] bărbatului, iar în bărbat, natura [specifică] femeii, sau ca cel care vrea să pună gustul grâului şi dulceaţa sa în alte grâne. Închipuie-ţi cât de mare i-ar fi descumpănirea şi perplexitatea. Altfel stau lucrurile cu adorarea; aceasta este travaliul trupului aparent, ea seamănă cu săparea cu săpăliga – este greu, dar numai din cauza oboselii trupului şi Dumnezeu este Mai Cunoscător.”

L-am auzit zicând: „Există un Nume printre Numele Sublime ale lui Dumnezeu Cel Înalt; dacă servitorul este inundat de lumina sa, el va plânge în permanenţă.”

Întreb: „Care este acesta?”

Răspunde: „Cel Apropiat (al-Qarîb).”

Spun: „Este ca şi cum [servitorul] ar plânge ca urmare a întoarcerii sale la Dumnezeu şi a sfârşitului lipsei sale de atenţie, ceea ce s-ar putea compara cu cel care s-a întors din călătorie la cea mai scumpă dintre creaturile lui Dumnezeu pentru el, la mama sa, de exemplu: atunci îl vezi plângând, când o întâlneşte.”

Zice: „Printre Numele Celui Înalt există un nume; dacă servitorul este inundat de lumina sa, el va râde în permanenţă şi va fi ca cel care este gâdilat de o mulţime de vreo şaizeci de oameni, care-l vor fi dezbrăcat înainte de a-l atinge în locurile sensibile, în timp ce el se află în mâinile lor şi nu poate să facă nimic împotriva lor.”

Îl întreb: „Care este acest Nume?”

Răspunde: „Cel Înalt (al-Muta’âlî).”

Am fost atunci cuprins de o teamă reverenţioasă care m-a împiedicat să merg mai departe cu interogatoriul meu. Or, doream să-l întreb despre luminile tuturor Numelor Sublime.

Zic: „De câte Nume aţi fost inundat?”

Zice, şi este sincer în spusele sale: „Am fost inundat de nouăzeci şi şapte de Nume, adică de o sută fără trei.”

Spun: „Dar Numele sunt în număr de nouăzeci şi nouă.”

Răspunde: „Numele care le completează pe cele o sută nu se numără, fiindcă oamenii nu pot să-l suporte şi acesta este Numele Sublim şi Suprem al lui Dumnezeu; dacă este invocat cu acesta, El răspunde şi dacă este rugat cu acesta, El oferă.”

Spre sfârşitul vieţii sale, l-am auzit spunând că a fost inundat de întregul număr, vreau să spun de o sută, şi că inundarea cu aceste Nume se împarte în două categorii, dintre care una - în staţiunea de Spirit. Dintre sfinţi, unii sunt inundaţi de un singur Nume, alţii - de mai multe. Nu ajunge să totalizeze suta decât Ajutorul. Al doilea fel de inundare este în staţiunea secretului.

L-am auzit vorbind despre Numele Celui Înalt şi de cei care îl recită în formulele lor de retragere spirituală de scurtă durată. Zicea: „Dacă le-au obţinut de la un maestru cunoscător, nu le vor dăuna şi dacă le-au obţinut de la unul necunoscător, le vor dăuna.”

Întreb: „Din ce cauză?”

Zice: „Numele Sublime au lumini, luminile Adevărului. Dacă vrei să reciţi Numele şi ca lumina sa să-l însoţească în timp ce îl reciţi, aceasta nu-ţi va dăuna. Dacă lumina sa nu-l însoţeşte, dat fiind că ea este aceea care îl protejează pe servitor împotriva Satanei, acesta din urmă va fi prezent şi-i va face rău servitorului. Dacă maestrul este un cunoscător care se află permanent în Prezenţa Adevărului şi doreşte să-i dea discipolului său unul dintre Numele Sublime ale lui Dumnezeu şi îi dă acest Nume împreună cu lumina care îl voalează, atunci discipolul îl poate recita fără ca aceasta să-i dăuneze. După aceea, beneficiul pe care-l obţine discipolul depinde de intenţia cu care maestrul i l-a dat. Dacă maestrul i l-a dat cu intenţia ca discipolul să dobândească bunuri din lumea aceasta, el le dobândeşte; dacă a făcut-o cu intenţia ca discipolul să ajungă la cunoaşterea lui Dumnezeu Cel Înalt, el ajunge.”

Zic: „Sfântul Coran cuprinde Numele Sublime şi cei care-l urmează îl recită şi ei recită continuu Numele Sublime cuprinse în el fără ca aceasta să le dăuneze, cu toate că nu le-au obţinut de la un maestru cunoscător. Cum aşa? ”

Spune: „Domnul nostru, Profetul şi stăpânul Muhammad (pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa) a fost trimis de Dumnezeu să le transmită Coranul tuturor celor cărora le-a parvenit Coranul, începând din epoca sa (pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa) şi până în Ziua Judecăţii. Pentru fiecare recitator al Coranului, maestru în această întreprindere îi este Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa); aceasta aşează vălurile asupra celor care poartă [în memorie] Coranul. Şi el (pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu fie asupra sa) nu le-a dat membrilor din comunitatea sa Coranul decât în funcţie de ceea ce pot admite şi cunoaşte din lucrurile aparente pe care le înţeleg. Nu le-a dat Coranul cu toate secretele sale, luminile sale şi luminile Numelor pe care le conţine. Dacă li l-ar fi dat cu luminile sale, nici un membru din nobila sa comunitate n-ar fi păcătuit şi toţi ar fi fost poli, iar Numele n-ar fi dăunat nimănui, niciodată.”

L-am auzit zicând, cu privire la cauza dansului mistic: „În primul secol nu exista dans mistic.” Vroia să spună în secolul companionilor. „Nici în al doilea secol.” Vroia să spună în secolul urmaşilor companionilor. „Nici în al treilea secol.” Vroia să spună în secolul urmaşilor urmaşilor companionilor. Şi aceste trei secole sunt secolele cele mai bune, aşa cum o afirmă nobila tradiţie profetică.

Zice: „Dansul [mistic] a apărut în al patrulea secol. Patru sau cinci sfinţi autentici ai lui Dumnezeu Cel Înalt, dintre iluminaţi, aveau discipoli şi companioni şi văzuseră uneori - printre îngeri şi alţii -, servitori ai lui Dumnezeu care-şi reaminteau de Dumnezeu Cel Înalt.

Printre îngeri, era cel care-şi reamintea de Dumnezeu cu limba şi cu întreg trupul său. Îi vezi atunci trupul mişcându-se la dreapta şi la stânga, înainte şi înapoi. Când unul din aceşti cinci sfinţi vede un înger aflat în starea aceasta, îi place şi fiinţa sa este influenţată de starea în care a văzut îngerul. Fiinţa sa se obişnuieşte cu mişcarea îngerului şi trupul său începe să se mişte ca acela al îngerului. Trupul său îl imită pe cel al îngerului fără să fie conştient de ce i se întâmplă, ca urmare a absorbirii sale în viziunea Adevărului. Nu poate exista nici un dubiu privind slăbiciunea şi lipsa de puteri a celui aflat în starea aceasta.
Dacă discipolii îl văd mişcându-se în felul acesta, fac şi ei ca el. El imită mişcările îngerului, iar ei imită mişcarea sa şi îmbracă aparenţa sa exterioară.
Cei cinci maeştri, oameni ai interiorităţii şi ai sincerităţii, nu mai sunt, iar oamenii aparenţei exterioare s-au îndeletnicit cu practica dansului mistic, i-au adăugat nişte mişcări, instrumente muzicale şi alte artificii. Generaţiile l-au moştenit, una după cealaltă.

Ştii, deci, că el [dansul mistic] este consecinţa unei slăbiciuni a maeştrilor sus-menţionaţi care i-a făcut să-şi piardă controlul asupra exteriorităţii. El nu exista printre oamenii primelor trei secole, la care nu am auzit despre ceva asemănător şi Dumnezeu este Mai Cunoscător.”

L-am auzit spunând că „vederea viziunii interioare cuprinde trei sute şaizeci şi şase de mii de părţi, dintre care o parte este vederea cu ochii, iar restul părţilor sunt în fiinţa cunoscătorului, moştenitorul perfect care vede cu toată fiinţa sa la fel cum unul dintre noi vede cu ochii. Vederea sa este alcătuită din toate părţile. Aceasta i se întâmplă exclusiv unui singur om, care este Ajutorul, deasupra căruia se situează cei şapte poli.”