“Lumea occidentală şi-a concentrat de atunci [din perioada influenţelor islamice medievale – n.n.] energiile intelectuale spre studierea aspectelor cantitative ale lucrurilor, prin urmare dezvoltând o ştiinţă a Naturii ale cărei fructe, aparţinând în mod prea evident domeniului fizic, au câştigat aprecierea oamenilor de pretutindeni, pentru mulţi dintre ei “ştiinţa” identificându-se cu tehnologia şi aplicaţiile ei. Ştiinţa islamică, dimpotrivă, caută în cele din urmă să dobândească acea cunoaştere care va contribui la perfecţiunea spirituală şi eliberarea celui capabil s-o studieze; aşadar fructele ei sunt interioare şi ascunse, valorile ei mult mai dificil de discernut. Pentru a o înţelege este nevoie să ne situăm în perspectiva ei specifică, şi să acceptăm ca fiind legitimă o ştiinţă a Naturii cu un scop diferit, care utilizează mijloace diferite de cele ale ştiinţei moderne. Dacă este nedrept să identificăm ştiinţa occidentală strict în funcţie de rezultatele ei materiale, este încă şi mai nedrept să judecăm ştiinţa medievală strict în funcţie de “utilitatea” ei exterioară. Oricât de importante ar putea fi utilizările sale în muncile anuale, în irigaţie, în arhitectură, scopul său final a fost întotdeauna să conecteze lumea corporală cu principiul său spiritual de bază, prin intermediul cunoaşterii acelor simboluri care unifică diferitele niveluri ale realităţii. Poate fi înţeleasă, şi ar trebui să fie judecată, doar în termenii propriilor scopuri şi din perspectivele specifice.” (Seyyed Hossein Nasr, Science and Civilization in Islam, p. 39-40)
Read more!
