01 juin 2018

René Guénon, Despre Vedanta (fragment)

“Caracterul incomunicabil al cunoaşterii totale şi definitive provine din ceea ce este în mod necesar inexprimabil la nivel metafizic, şi de asemenea din faptul că această cunoaştere, pentru a fi cu adevărat tot ceea ce trebuie să fie, nu se limitează la simpla teorie, ci comportă în sine realizarea corespunzătoare. De aceea spunem că nu este susceptibilă să fie transmisă decât într-o anumită măsură şi se vede că această restricţie se aplică sub dublul raport al teoriei şi al realizării, deşi pentru aceasta din urmă obstacolul este absolut insurmontabil. Într-adevăr, un oarecare simbolism poate întotdeauna să sugereze cel puţin posibilităţi de concepţie, chiar dacă ele nu pot fi exprimate în întregime, şi asta fără să vorbim de anumite moduri de transmitere efectuându-se în afara şi dincolo de orice reprezentare formală, moduri ale cărei idee singură trebuie să pară prea neverosimilă pentru un occidental pentru a fi util sau doar posibil să insistăm asupra ei. E adevărat, pe de altă parte, că înţelegerea, chiar teoretică, şi dincolo de nivelurile ei cele mai elementare, presupune un efort personal indispensabil, şi este condiţionată de aptitudinile receptive speciale ale celui căruia îi este comunicată o predanie; este prea evident că un maestru, oricât de excelent ar fi el, nu ar putea înţelege în locul elevului său, şi că acestuia îi revine în mod exclusiv să asimileze ceea ce i se pune la dispoziţie. Dacă este aşa, e pentru că orice cunoaştere adevărată şi cu adevărat asimilată este deja prin ea însăşi, nu o realizare efectivă fără îndoială, ci cel puţin o realizare virtuală, dacă putem pune împreună aceste două cuvinte care, aici, nu se contrazic decât în aparenţă; altfel spus, n-am putea spune cu Aristot că o fiinţă “este tot ceea ce cunoaşte”. Cât priveşte caracterul strict personal al oricărei realizări, el se explică foarte simplu prin această remarcă, a cărei formă este poate stranie, dar care este în întregime axiomatică, că ceea ce o fiinţă este, nu poate fi decât ea însăşi exclusiv oricare alta; dacă este necesar să formulăm adevăruri atât de imediate, este pentru că tocmai acestea sunt cele pe care le uităm cel mai des, este pentru că acestea sunt cele care sunt uitate cel mai des, şi că acestea presupun de altfel cu totul alte consecinţe decât pot crede minţile superficiale sau analitice. Ceea ce poate fi transmis, şi încă incomplet, nu sunt decât mijloacele mai mult sau mai puţin indirecte şi mediate ale realizării metafizice, aşa cum am indicat în legătură cu Yoga, şi primul dintre toate aceste mijloace, cel mai indispensabil, şi chiar singurul absolut indispensabil, este cunoaşterea teoretică însăşi. Totuşi, este bine de adăugat că, în metafizica totală, teoria şi realizarea nu se separă niciodată complet, fapt care poate fi constatat în fiecare clipă în Upanishade, unde este adesea foarte dificil să distingem ceea ce ţine de una de ceea ce ţine de cealaltă, şi unde, ca să spunem drept, aceleaşi lucruri ţin de ambele, în funcţie de modul în care ne raportăm la ele. Într-o doctrină care este complet metafizică, punctul de vedere al realizării are impact asupra expunerii însăşi a teoriei, care-l presupune cel puţin implicit şi nu poate niciodată să fie independentă de el, căci teoria, neavând în sine decât o valoare pregătitoare, trebuie să fie subordonată realizării după cum mijlocul este faţă de scopul în vederea căruia a fost instituit.” (René Guénon, Introducere generală în studiul doctrinei sacre)


Read more!

26 mai 2018

René Guénon, Despre dharma (fragment)

“Spunând acestea pentru a îndepărta interpretările false, care sunt cele mai curente, vom încerca să indicăm, atât de clar cât e posibil, ceea ce trebuie înţeles realmente prin dharma. Aşa cum arată sensul rădăcinii verbale dhri din care derivă, acest cuvânt, în sensul său cel mai general, nu desemnează nimic altceva decât un “mod de a fi”; aceasta este, dacă vrem, natura esenţială a unei fiinţe, cuprinzând întreg ansamblul calităţilor sau proprietăţilor sale caracteristice, şi determinând, prin tendinţele sau dispoziţiile pe care le implică, modul în care această fiinţă se comportă, fie în totalitate, fie în raport cu o circumstanţă particulară oarecare. Aceeaşi noţiune poate fi aplicată, nu doar unei fiinţe unice, dar şi unei colectivităţi organizate, unei specii, unui ansamblu de fiinţe al unui ciclu cosmic sau al unei stări a existenţei, sau chiar ordinii totale a Universului; în acest caz, la un nivel sau la altul, este conformitatea faţă de natura esenţială a fiinţelor, realizată în constituirea ordonată ierarhic a ansamblului lor; este de asemenea, în consecinţă, echilibrul fundamental, armonia integrală rezultând din această ierarhizare, la care se reduce de altfel noţiunea însăşi de “justiţie” atunci când este dezbrăcată de caracterul ei specific moral. Concepută astfel ca principiu al ordinii, deci ca organizare şi dispoziţie interioară, pentru o fiinţă sau un ansamblu de fiinţe, dharma poate, într-un sens, să se opună karmei, care nu este decât acţiunea prin care această dispoziţie va fi manifestată exterior, cu condiţia ca acţiunea să fie normală, adică în conformitate cu natura fiinţelor şi a stărilor lor şi a rapoartelor care derivă din acestea. În aceste condiţii, ceea ce este adharma nu este deloc “păcatul” în sens teologic, cum nu este nici “răul” în sens moral, noţiuni care sunt la fel de străine una ca şi cealaltă de spiritul hindus; este vorba pur şi simplu de “non-conformitatea” cu natura fiinţelor, dezechilibrul, ruptura armoniei, distrugerea sau răsturnarea raporturilor ierarhice. Fără îndoială, în ordinea universală suma tuturor dezechilibrelor particulare duce întotdeauna la echilibrul total, fără de care nimic n-ar putea exista, dar în fiecare punct luat separat şi în sine, dezechilibrul este posibil şi conceptibil şi, fie că este vorba de aplicaţia socială sau altundeva, nu este nevoie câtuşi de puţin să i se atribuie cel mai mic caracter moral pentru a-l defini ca fiind contrariul, în funcţie de spaţiul său, “legii armoniei” care domină concomitent ordinea cosmică şi ordinea omenească. Sensul de “lege” fiind astfel precizat, şi de altfel degajat de toate aplicaţiile particulare şi derivate pe care le poate prilejui, putem accepta cuvântul “lege” pentru a traduce dharma, într-un mod destul de imperfect fără îndoială, dar mai puţin inexact decât ceilalţi termeni împrumutaţi din limbile occidentale; atâta doar că, încă o dată, nu este vorba câtuşi de puţin de lege morală, şi chiar noţiunile de lege ştiinţifică şi de lege socială sau juridică nu se referă aici decât la cazuri speciale.” (René Guénon, Introducere în studiul doctrinelor hinduse)


Read more!

25 mai 2018

René Guénon, Despre orientalişti (fragment)

“Numele de Veda este aplicat în mod general tuturor textelor fundamentale ale tradiţiei hinduse; se ştie de altfel că aceste scrieri sunt grupate în patru culegeri care poartă numele de Rig-Veda, Yajur-Veda, Sama-Veda şi Atharva-Veda. Chestiunea datei la care au fost compuse aceste culegeri este una dintre cele care-i preocupă cel mai mult pe orientalişti, iar aceştia n-au izbutit niciodată să se pună de acord în privinţa soluţiei, fie şi limitându-se la o estimare foarte aproximativă a vechimii lor. În acest caz ca şi în multe altele, se constată mai ales, aşa cum am indicat-o deja, tendinţa raportării la o epocă pe cât se poate mai puţin îndepărtată, şi de a contesta autenticitatea cutărei sau cutărei părţi din scrierile tradiţionale, totul pornind de la analize minuţioase de texte, însoţite de dizertaţii pe cât de interminabile pe atât de superflue asupra utilizării unui cuvânt sau a unei forme gramaticale. Acestea sunt, într-adevăr, ocupaţiile cele mai obişnuite ale orientaliştilor, iar destinaţia lor obişnuită este, în intenţia celor care se dedau la ele, de a arăta că textul studiat nu este atât de vechi cât se credea, că nu aparţine autorului căruia i-a fost întotdeauna atribuit, dacă există vreunul, sau, cel puţin, că a fost “interpolat” sau a suferit o alteraţie oarecare într-o epocă relativ recentă; cei care sunt câtuşi de puţin la curent cu lucrările “criticii biblice” pot să-şi facă o idee suficientă în privinţa punerii în operă a acestor procedee. Nu e de mirare că cercetările întreprinse într-un astfel de spirit nu izbutesc decât să îngrămădească volume de discuţii inutile, nici că rezultatele jalnice ale acestei “critici” dizolvante, atunci când ajung să fie cunoscute de orientali, le inspiră din plin dispreţul faţă de Occident. În cele din urmă, ceea ce scapă complet orientaliştilor, sunt întotdeauna chestiunile de principiu, şi, cum este vorba tocmai de cele fără care nu se poate înţelege nimic, pentru că totul derivă din ele şi ar trebui să fie dedus logic din ele, ei neglijează esenţialul, pentru că sunt incapabili să-l vadă, şi se pierd iremediabil în detaliile cele mai insignifiante sau în fanteziile cele mai arbitrare.” (René Guénon, Introducere în studiul doctrinelor hinduse)


Read more!

23 mai 2018

René Guénon, Despre metafizică (fragment)

“Vom adăuga încă o remarcă a cărei importanţă este capitală: nu numai că metafizica nu poate fi limitată de consideraţia unei dualităţi oarecare de aspecte complementare ale fiinţei, fie că este vorba de aspecte foarte speciale precum spiritul şi materia, sau dimpotrivă de aspecte atât de universale cât este posibil, precum cele care pot fi desemnate prin termenii de “esenţă” şi de “substanţă”, dar ea nu ar putea fi limitată nici de concepţia fiinţei pure în toată universalitatea ei, căci nu trebuie să fie prin absolut nimic. Metafizica nu poate fi definită drept “cunoaşterea fiinţei” în mod exclusiv, aşa cum făcea Aristotel: aceasta n-ar fi propriu-zis decât ontologie, care ţine fără îndoială de metafizică, dar care nu constituie prin asta toată metafizica; şi astfel ceea ce a fost metafizică în Occident a rămas întotdeauna incomplet şi insuficient, precum şi dintr-un alt punct de vedere pe care-l vom indica mai încolo. Fiinţa nu este cu adevărat cel mai universal dintre toate principiile, ceea ce ar fi necesar pentru ca metafizica să se reducă la ontologie, şi aceasta pentru că, deşi este cea mai primordială dintre toate determinările posibile, nu este mai puţin decât o determinare, şi orice determinare este o limitare, la care punctul de vedere metafizic n-ar putea să se oprească. Un principiu este de altfel în mod evident cu atât mai puţin universal cu cât este mai determinat, şi prin aceasta mai relativ; putem spune că, într-un mod oarecum matematic, un “plus” determinativ echivalează cu un “minus” metafizic. Această indeterminare absolută a principiilor cele mai universale, deci a celor care trebuie să fie considerate înaintea tuturor celorlalte, este o cauză de suficient de mare dificultate, nu în concepţie, cu excepţia poate a celor care nu sunt deloc obişnuiţi cu asta, ci cel puţin în expunerea doctrinelor metafizice, şi ea obligă adesea la utilizarea doar a unor exprimări care, în forma lor exterioară, sunt pur negative. Astfel, de exemplu, ideea de Infinit, care este în realitate cea mai pozitivă dintre toate, pentru că Infinitul nu poate fi decât totul absolut, ceea ce, nefiind limitat de nimic, nu lasă nimic în afara sa, această idee spunem noi, nu se poate exprima decât printr-un termen de formă negativă, pentru că, în limbaj, orice afirmaţie directă este în mod obligatoriu afirmaţia a ceva, adică o afirmaţie particulară şi determinată; dar negaţia unei determinări sau a unei limitări este propriu-zis negaţia unei negaţii, deci o afirmaţie reală, astfel încât negaţia oricărei determinări echivalează în fond cu o afirmaţie absolută şi totală. Ceea ce spunem referitor la ideea de Infinit ar putea să se aplice în egală măsură la multe noţiuni metafizice extrem de importante, dar acest exemplu este suficient pentru ceea ce vrem să transmitem aici; şi de altfel nu trebuie niciodată să se piardă din vedere că metafizica pură este, în sine, absolut independentă de toate terminologiile mai mult sau mai puţin imperfecte cu care încercăm să o îmbrăcăm pentru a o face mai accesibilă înţelegerii noastre.” (René Guénon, Introducere generală în studiul doctrinelor hinduse)


Read more!

05 mai 2018

Hesiod, Munci şi zile (note de lectură)


Zeus decide dacă oamenii vor fi ştiuţi sau neştiuţi, proslăviţi sau uitaţi.

Două feluri de “discordii” cuprind pământul: 1) vrajba care porneşte războiul şi 2)
“Zeii ascuns-au de oameni tainele vieţii uşoare [...] Zeus cu gând mâniat ascunsu-ne-a orice-nlesnire.” De ce? “Căci l-a-nşelat oarecând Prometeu cel cu gânduri ascunse.”

Focul furat de Prometeu se dovedeşte blestem: “Ţie gătitu-ţi-ai chin şi câtor pe lume veni-vor/Căci le voi da pentru foc osândă din care cu toţii/Inima să-şi veselească îmbrăţişându-şi năpasta.”

Zeii, la porunca lui Zeus, fac femeia: “Doruri aprinse, ispite şi pofte ce duc la sleire [...] Suflet lipsit de ruşine să-i dea şi făţarnică fire. [...] Vorbele amăgitoare şi strâmbe, năravuri viclene [...]”

Oamenii epocii de aur: “Căci mai demult pe pământ trăia seminţia de oameni/Îndepărtată de rele, fără să simtă povara/Bolilor care mânat-au spre oameni nălucile morţii”. Pandora este cea care slobozeşte asupra acestor oameni “griji şi dureri”. Tot ce ştim despre ei este că erau: “Neamu-unor oameni de aur, cu duh cumpănit şi cuminte/Care au fost într-o vreme, când domn peste cer era Cronos./Netulburaţi de vreo grijă, trăiau asemeni cu zeii,/Nu cunoşteau suferinţa, ori truda şi nici bătrâneţea/Nu-i dobora, ci de-a pururi cu zdravene mâini şi picioare/Se veseleau în petreceri, feriţi de orice amaruri./Moartea uşoară ca somnu-i primea şi averile toate/Ei stăpâneau, căci pământul cel rodnic din propria-i voie/Fructe dădea din belşug, paşnici trăiau şi în tihnă,/Roadele îşi împărţeau cu cei deopotrivă de vrednici.”


Read more!

17 février 2018

Jacques Ellul, Sistemul tehnologic (note de lectura)


Calmann-Lévy, 1977.

Introducere. Tehnică şi societate
Teza lucrării: Tehnica nu se mulţumeşte să fie şi, în lumea noastră, să fie factorul principal sau determinant, ea a devenit Sistem.
Stadiul Societăţii tehnologice este acum depăşit.
Raymond Aron a definit societatea industrială. Acest model corespunde cu ceea ce a fost societatea occidentală în secolul XIX. În momentul în care faptul industrial se dezvoltă, toată organizarea socială este afectată. Faptul industrial constă în multiplicarea maşinilor şi o anumită organizare a producţiei.
Seurat: “Pe calea gigantismului, devine rezonabil să mergi până la limita posibilului, concentrând întreprinderile pentru a le permite să fie la scara celor mai mari maşini existente.”
Suerat, despre complexificare: “Problemele puse de gigantism solicită soluţii adesea la frontiera universului explorat al Tehnologiei.”
Cu prezenţa calculatorului, procesul tehnologic se cerebralizează.


Read more!

21 janvier 2018

Immanuel Velikovsky, Worlds in Collision (note de lectura)

First published in 1950
The historical-cosmological story of this book is based on the evidence of historical texts of  many peoples around the globe, on classical literature, on epics of northern races, on sacred
books of the peoples of the Orient and Occident, on traditions and folklore of primitive peoples,
on old astronomical inscriptions and charts, on archaeological finds, and also on geological and
paleontological material.

Chapter I. In an Immense Universe
Homo ignoramus:
- he does not know what life is
- he does not know whether other planets of this sun or of other suns have life on them
- he does not know how this solar system came into being
- he does not know what this mysterious force of gravitation is
- he does not know what the earth looks like five miles under his feet
- he does not know how mountains came into existence or what caused the emergence of the continents
- he does not know why, only a short time ago, a thick glacial sheet pressed upon most of Europe and North America
- he does not know where the salt in the sea came from

What caused the legend of the Flood to originate in all the countries of the world?


Read more!