Yvon Thébert
3. Viaţa privată şi arhitectura locuinţei în Africa romană
Casa: apă, flăcări, culori, lumină şi gol
Cu excepţia unor privilegiaţi, nimeni nu dispune de apă curgătoare
la domiciliu.
Cu excepţia unor privilegiaţi, nimănui nu-i este îngăduit să
se deplaseze călare sau cu trăsura în incinta unui oraş.
Puţine geamuri.
Coşuri, nu, sobe, nu.
Latrinele sunt colective.
Mobile puţine.
De este casa îmbelşugată sau nu, o ornamentaţie de culori
vii acoperă pardoseala, pereţii şi tavanul cu mozaicuri, stucatură şi picturi
decorative sau mitologice.
Arhitectura ştia să îmbine măreţia întregului edificiu cu
posibilitatea ca omul să se poată retrage în cămăruţe, fără a recurge la o
reţea de coridoare înguste: spaţiul central deservea toată casa.
Introducere
În cetatea greacă clasică, arhitectura şi decorul caselor
particulare sunt restrânse în limite modeste: măreţia şi luxul se cuvin numai
sectorului public, numai cetăţii întemeiate pe contopirea individului cu
comunitatea, pe adecvarea vieţii private la cea publică.
Ia naştere sfera privată.
Spaţiul unei locuinţe este el însuşi un produs social.
Vitruviu afirmă că există o legătură între planul casei şi
statutul social al proprietarului.
Diferitele lăcaşuri ale casei sunt caracterizate prin trepte
foarte variate de “opacitate” în cazul casei romane (unele sunt mai deschise
străinilor, altele sunt de-a dreptul interzise).
Casa notabilităţilor africane, ca şi cea a celorlalte notabilităţi
ale imperiului, cuprinde mai multe nivele, mai multe modalităţi de viaţă
privată.
Sclavii intră şi ei în familia. Cei născuţi în casă se
numesc vernaculi.
Read more!
