30 novembre 2007

René Guénon, Capitolul II. Monarhie şi Pontificat (Regele Lumii)

Titlul de «Rege al Lumii», în accepţiunea sa cea mai elevată, mai completă şi totodată mai riguroasă, i-a fost atribuit pe drept cuvânt lui "Manu", Legiuitorul primordial şi universal al cărui nume se regăseşte, sub diferite forme, la numeroase popoare antice; să amintim doar, în acest sens, pe "Mina" sau "Menes" al Egiptenilor, "Menw" al Celţilor şi pe "Minos" al Grecilor [1]. De altfel, acest nume nu indică un personaj istoric sau legendar, ci desemnează, în realitate, un principiu, Inteligenţa cosmică ce reflectă Lumina spirituală pură şi care formulează Legea ("Dharma") proprie lumii noastre sau ciclului nostru de existenţă; şi este, în acelaşi timp, arhetipul omului considerat îndeosebi ca fiinţă gânditoare (în sanscrită "manava").

Pe de altă parte, este important să menţionăm că acest principiu poate să se manifeste pornind de la un centru spiritual stabilit în lumea pământeană, de la o organizaţie însărcinată cu păstrarea integrală a comorii tradiţiei sacre, de origine «ne-omenească» ("apaurushêya"), prin intermediul căreia Ştiinţa primordială a fost comunicată de-a lungul veacurilor celor ce au fost în măsură să o primească. Conducătorul unei asemenea organizaţii, reprezentându-l întrucâtva pe "Manu" însuşi, va putea, pe drept cuvânt, să poarte acest titlu şi atributele ce derivă din el; în plus, datorită nivelului de cunoaştere la care trebuie să fi ajuns pentru a-şi putea exercita funcţia, el se identifică în mod real cu principiul al cărui exprimare omenească este, şi în faţa căruia individualitatea sa dispare. Aşa se întâmplă cu "Agarttha", dacă acest centru a primit, cum spune Saint-Yves, moştenirea anticei «dinastii solare» ("Surya-vansha"), care a sălăşluit o vreme la Ayodhya [2] şi care se trăgea din "Vaivaswata", "Manu" al ciclului actual. După cum am mai spus, Saint-Yves nu îl considera totuşi pe conducătorul suprem al "Agartthei" drept «Rege al Lumii», ci îl prezintă ca «Suveran Pontif» şi, în plus, îl aşează în fruntea unei «Biserici brahmanice», denumire care derivă dintr-o concepţie cam prea occidentalizată [3]. Cu excepţia acestei ultime observaţii, spusele lui Saint Yves completează, în această privinţă, ceea ce afirma Ossendowski la rândul său; s-ar crede că fiecare dintre cei doi a văzut numai aspectul ce corespundea direct propriilor tendinţe şi preocupări dominante, pentru că, de fapt, este vorba despre o dublă putere, în acelaşi timp sacerdotală şi regală. Caracterul «pontifical», în sensul cel mai adevărat al acestui cuvânt, aparţine într-adevăr, prin excelenţă, capului ierarhiei iniţiatice, fapt ce necesită o explicaţie: ad-literam, "Pontifex" [4] înseamnă «constructor de punţi», titlu roman care este, oarecum, prin originea sa, un titlu «masonic»; simbolic, însă, "Pontifex" este cel ce îndeplineşte funcţia de mediator, stabilind comunicarea dintre această lume şi lumile superioare.


Astfel, curcubeul, «puntea cerească», este un simbol natural al «pontificatului», şi toate tradiţiile îi atribuie semnificaţii perfect convergente: la Evrei, el este semnul alianţei lui Dumnezeu cu poporul său; în China, este semnul unirii Cerului cu Pământul; în Grecia, o reprezintă pe Iris, «mesagera Zeilor»; şi aproape peste tot, la Scandinavi, Perşi, Arabi, în Africa centrală, ba chiar şi la unele popoare din America de Nord, este puntea ce leagă lumea sensibilă de cea suprasensibilă.

În Roma antică, uniunea celor două puteri, sacerdotală şi regală, era reprezentată prin imaginea lui "Janus", simbol extrem de complex şi având mai multe semnificaţii; cheile de aur şi de argint reprezentau, în acest context, cele două iniţieri corespunzătoare [5]. Este vorba, ca să folosim terminologia hindusă, de calea "Brahmanilor" şi de cea a "Kshatriya-ilor"; dar în vârful ierarhiei se ajunge la principiul comun din care şi unii şi ceilalţi îşi trag atributele respective, dincolo de ceea ce îi separă, întrucât acolo este izvorul oricărei autorităţi legitime, în orice domeniu s-ar exercita aceasta; iar iniţiaţii din "Agarttha" sunt "ativarna", adică dincolo de caste» [6]. Exista, în evul mediu, o expresie ce reunea în sine, într-un mod ce merită subliniat, cele două aspecte complementare ale autorităţii: pe atunci, se vorbea adeseori despre un tărâm misterios numit «regatul preotului Ioan» [7]. Era o epocă în care ceea ce s-ar putea numi «învelişul exterior» al respectivului centru era constituit, în mare parte, din Nestorieni (sau din cei pe care îi numim, pe drept sau nu, astfel) şi din Sabei [8]; iar cei din urmă îşi atribuiau numele de "Mendayyeh Yahia", adică «discipoli ai lui Ioan». În legătură cu acest subiect, putem observa imediat un lucru cel puţin ciudat, anume acela că multe grupuri orientale cu caracter foarte închis, de la Ismaeliţi sau discipolii «Bătrânului de pe Munte» la Druizii din Liban, şi-au asumat, aidoma ordinelor cavalereşti occidentale, titlul de «paznici ai Ţării Sfinte». Cele ce urmează vor ajuta, fără îndoială, la o mai bună înţelegere a semnificaţiei acestui fapt; s-ar putea spune chiar că Saint-Yves a găsit un termen foarte corect, poate mai potrivit decât şi-ar fi imaginat, atunci când vorbeşte despre «Templierii din "Agarttha"». Pentru a nu fi nedumeriţi de expresia «înveliş exterior», pe care am folosit-o mai sus, vom adăuga că trebuie să ne fie foarte clar faptul că iniţierea cavalerească era mai cu seamă o iniţiere a "Kshatriya-ilor"; ceea ce explică, între altele, rolul preponderent jucat în aceasta de simbolismul Iubirii [9].

Plecând de la aceste ultime consideraţii, ideea unui personaj care este sacerdot şi rege în acelaşi timp, nu este prea răspândită în Occident, deşi, chiar la originile Creştinisimului, ea era reprezentată într-un mod destul de evident de «Regii Magi»; deja în evul mediu puterea supremă (cel puţin dacă ne luăm după aparenţele exterioare) era împărţită între Papalitate şi Imperiu [10]. Atare separaţie poate fi considerată drept semn al unei organizări incomplete la vârf, dacă putem spune aşa, întrucât lipseşte din ea principiul comun din care derivă şi de care depind regular cele două puteri; prin urmare, adevărata putere supremă trebuia să se găsească în altă parte. Dimpotrivă, în Orient, menţinerea unei separări la chiar vârful ierarhiei este un lucru excepţional, aşa ceva întâlnindu-se doar în unele concepţii budiste; şi aici ne referim la incompatibilitatea declarată între funcţia de "Buddha" şi cea de "Chakravartî" sau «monarh universal» [11], acolo unde se spune că "Shakya-Muni", la un moment dat, trebuie să aleagă între una şi cealaltă. Este oportun să adăugăm că termenul "Chakravartî", care nu are nimic specific budist, se adaptează foarte bine, în raport cu datele tradiţiei hinduse, funcţiei lui "Manu" sau a reprezentanţilor acestuia: literalmente este «cel ce învârte roata», adică acela care, aşezat în centrul tuturor lucrurilor, le dirijează mişcarea, fără a lua el însuşi parte la ea, sau care, potrivit expresiei lui Aristotel, este «motorul imobil» al acestora [12].

Atragem în mod deosebit atenţia asupra acestui fapt: centrul despre care este vorba este punctul fix pe care toate tradiţiile îl desemnează în mod unanim şi simbolic drept «Pol», pentru că în jurul lui se roteşte lumea, reprezentată în general de roată, atât la Celţi cât şi la Chaldeeni şi Hinduşi [13]. Aceasta este adevărata semnificaţie a "svasticii", semn pe care îl găsim răspândit peste tot, din Extremul Orient în Extremul Occident [14], şi care este în esenţă «semnul Polului». Sensul său real este arătat aici, cu siguranţă, pentru prima dată în Europa modernă. Cercetătorii contemporani, au căutat în van să explice acest simbol prin cele mai fanteziste teorii; obsedaţi, în marea lor majoritate, de o idee fixă, ei au vrut să vadă în acesta, ca şi în multe alte lucruri, un semn în exclusivitate «solar» [15], ceea ce, chiar dacă uneori a devenit, nu s-a întâmplat decât accidental şi pe căi colaterale. Alţii s-au apropiat mai mult de adevăr, considerând "svastica" drept simbol al mişcării; însă această interpretare, deşi nu este falsă, este foarte reductivă, întrucât nu este vorba despre o mişcare oarecare, ci de o mişcare de rotaţie care se desfăşoară în jurul unui centru sau a unei axe imobile; şi, repetăm, elementul esenţial la care se referă în mod direct simbolul respectiv este punctul fix [16].

Din cele spuse până acum, se poate înţelege că «Regele Lumii» trebuie să aibă o funcţie în principal ordonatoare şi regulatoare (de observat că nu fără temei acest din urmă cuvânt are aceeaşi rădăcină cu "rege"), funcţie care poate fi rezumată într-un cuvânt drept «echilibru» sau «armonie», şi care este exprimată în mod exact în sanscrită prin termenul "Dharma" [17]: adică reflectarea, în lumea manifestă, a imutabilităţii Principiului suprem. Se poate astfel înţelege, pe baza aceloraşi consideraţii, de ce «Regele Lumii» are ca atribute fundamentale «Dreptatea» şi «Pacea», care sunt tocmai formele îmbrăcate în mod specific de echilibru şi de armonie în «lumea omului» ("manava-loka") [18]. Şi acesta este un aspect de maximă importanţă; pe care, dincolo de semnificaţia sa generală, îl semnalăm celor care sunt cuprinşi de o frică himerică, al cărei ecou se regăseşte şi în ultimile rânduri ale cărţii lui Ossendowski.

Note:

[1] Pentru Greci, "Minos" era deopotrivă Legiuitorul celor vii şi Judecătorul celor morţi; în tradiţia hindusă aceste două funcţii aparţin respectiv lui "Manu" şi lui "Yama". Aceştia sunt de altfel reprezentaţi ca fraţi gemeni, ceea ce arată că este vorba despre dedublarea unui principiu unic, considerat sub două aspecte diferite.

[2] Acest sediu al «dinastiei solare», dacă este considerat simbolic, poate fi asemănat cu «Citadela solară» a Rozacrucienilor, sau cu «Oraşul Soarelui» a lui Campanella.

[3] Numele de «Biserică brahmanică», de fapt, a fost folosit în India numai de secta heterodoxă şi modernă "Brahma-Samaj", creată la începutul secolului al 19-lea ca urmare a influenţelor europene, îndeosebi protestante, şi care s-a împărţit repede în numeroase ramuri rivale, iar astăzi a dispărut aproape în totalitate; ca o curiozitate, putem observa că unul dintre fondatorii acestei secte a fost bunicul poetului Rabindranath Tagore.

[4] Sfântul Bernard spune că «Pontiful, după cum arată etimologia numelui său, este un fel de punte între Dumnezeu şi om» ("Tractatus de Moribus et Officio Episcoporum", III, 9). - Există în India un termen care este echivalentul latinului "Pontifex" : este cuvântul "TÎrthamkara", care s-ar traduce literal «cel ce trece un râu sau care face o trecere»; această trecere la care se face aluzie este calea Eliberării ("Moksha"). Există 24 de "TÎrthamkara", precum bătrânii din "Apocalipsă", care, de altfel, constituie şi ei un Colegiu pontifical.

[5] Dintr- un alt punct de vedere, aceste chei sunt respectiv cele ale «marilor Mistere» şi ale «micilor Mistere». - în anumite reprezentări ale lui "Janus", cele două puteri sunt chiar simbolizate de o cheie şi un sceptru.

[6] Să observăm, în legătură cu aceasta, că organizarea socială din evul mediu occidental pare a fi copiat, în linii mari, instituţia castelor: clerul corespundea "Brahmanilor", nobilimea "Kshatriya-ilor", starea a treia "Vaishya-ilor", iobagii "Sh–dra-ilor".

[7] Se vorbeşte mai mult despre «preotul Ioan», în epoca sfântului Ludovic, în călătoriile lui Pian del Carpine şi ale lui Rubruquis. Lucrurile sunt complicate de faptul că, potrivit unora, au existat până la patru personaje care au purtat acel titlu: în Tibet (sau Pamir), în Mongolia, în India şi în Etiopia (acest ultim cuvânt avea pe atunci, de altfel, o semnificaţie foarte vagă); însă probabil că este vorba despre reprezentanţi diferiţi ai unei singure puteri. Se mai spune că şi Gingis-Khan a încercat să atace regatul preotului Ioan, dar acesta l-ar fi respins, aruncând fulgere contra armatelor sale. În fine, din epoca invaziilor musulmane, preotul Ioan ar fi încetat să se mai manifeste, şi ar fi reprezentat în exterior de "Dalai-Lama".

[8] În Asia centrală, şi mai ales în regiunea Turkestanului, s-au găsit cruci nestoriene foarte asemănătoare ca formă cu crucile cavalerilor; unele dintre ele, în plus, purtau în centru imaginea unei "svastici". – Pe de altă parte, trebuie să remarcăm că Nestorienii, ale căror relaţii cu Lamaismul par incontestabile, au avut un rol important şi destul de enigmatic, la începuturile Islamului. Sabeii, pe de altă parte, au exercitat o mare influenţă asupra lumii arabe pe timpul Califilor din Bagdad; unii susţin, de altfel, că în rândurile lor s-ar fi refugiat, după un popas în Persia, ultimii neoplatonicieni.

[9] Am semnalat deja această particularitate în studiul nostru, "Esoterismul lui Dante".

[10] În Roma antică, din contra, "Imperatorul" era în acelaşi timp "Pontifex Maximus". – Chiar şi teoria musulmană a Califatului uneşte, cel puţin parţial, cele două puteri, aşa după cum se întâmplă şi în concepţia extrem- orientală a "Wang"-ului (vezi "Marea Triadă", cap. XVII).

[11] Am arătat altundeva analogia care există între concepţia de "Chakravartî" şi ideea de Imperiu la Dante, trebuind menţionată, în această privinţă, opera "De Monarchia" a celui din urmă.

[12] Tradiţia chineză foloseşte, într-un sens foarte apropiat, expresia «Mijloc Invariabil». – Să mai notăm şi faptul că, în conformitate cu simbolismul masonic, Maeştrii se reunesc în «Camera de Mijloc».

[13] Simbolul celtic al roţii s-a păstrat în evul mediu; se pot găsi multe exemple în bisericile romano-catolice şi până şi rosariul gotic pare a fi derivat din acest simbol, pentru că există o legătură sigură între roată şi florile emblematice, precum trandafirul în Occident sau lotusul în Orient.

[14] Acest semn nu a fost străin nici hermetismului creştin: am văzut, în vechea mănăstire a Carmeliţilor din Loudun, simboluri foarte ciudate, datând din a doua jumătate a secolului 15, în care "svastica", alături de semnul (...) despre care vom vorbi mai târziu, are o importanţă centrală. Este bine să observăm, în acest sens, că aceşti Carmeliţi, veniţi din Orient, leagă întemeierea Ordinului lor de Ilie şi de Pitagora (după cum Masoneria, la rândul ei, se leagă fie de Solomon, fie de Pitagora însuşi, ceea ce constituie o asemănare foarte importantă), şi că, pe de altă parte, unii susţin că aceştia, în evul mediu, aveau o iniţiere foarte asemănătoare cu cea a Templierilor, ca şi călugării din Mercede; se ştie că acestdin urmă Ordin şi-a dat numele unui grad din Masoneria scoţiană, despre care am vorbit pe larg în"Esoterismul lui Dante".

[15] Aceeaşi observaţie se poate aplica în mod special roţii, a cărei adevărată semnificaţie de-abia am arătat-o.

[16] Să cităm, doar în treacăt, opinia, mai fantezistă ca altele, care face din "svastică" schema unui instrument primitiv, destinat aprinderii focului; dacă este adevărat că uneori acest simbol poate avea o certă legătură cu focul, fiind în particular o emblemă a lui "Agni", acest lucru depinde, însă, de cu totul alte motive.

[17] Rădăcina "dhri" exprimă mai ales ideea de stabilitate; forma "dhru", care are acelaşi sens, este rădăcina lui "Dhruva", nume sanscrit al Polului, iar unii o leagă de numele grec al stejarului, "drus"; în latină, de altfel, cuvântul "robur" înseamnă în acelaşi timp stejar şi forţă, fermitate. La Druizi (al căror nume trebuie citit poate "dru-vid", unirea forţei cu înţelepciunea), ca şi la Dodona, stejarul reprezenta «Arborelui Lumii», simbol al axei fixe care leagă Polii.

[18] Să amintim aici textele biblice, în care Dreptatea şi Pacea erau strâns legate: «Justitia et Pax osculatae sunt» (Psalmii, LXXXIV, 11), «Pax opus Justitiae», etc.


Read more!

René Guénon, Capitolul I. Noţiuni despre “Agarttha” în Occident (Regele Lumii)

Opera postumă a lui Saint-Yves d'Alveydre, intitulată Misiunea Indiei, publicată în anul 1910 [1], conţine descrierea unui misterios centru iniţiatic, purtând numele de "Agarttha"; probabil că mulţi dintre cititorii acelei cărţi au crezut că este vorba despre o poveste cu totul imaginară, o ficţiune lipsită de orice bază reală. Într-adevăr, dacă analizăm această operă cuvânt cu cuvânt, putem găsi unele inadvertenţe care, cel puţin pentru cei ce iau în consideraţie doar aparenţele exterioare, ar putea justifica o atare opinie; pe de altă parte, Saint-Yves a avut, fără îndoială, motive întemeiate pentru a nu publica respectiva carte, începută cu mult timp mai înainte dar pe care nu a dus-o niciodată la bun sfârşit. Este la fel de adevărat că, înainte de apariţia acesteia, nu se auzise nicăieri în Europa nici despre "Agarttha", nici despre conducătorul ei, "Brahmatma", cu excepţia celor scrise de un autor prea puţin credibil, Louis Jacolliot [2], care nu este, cu siguranţă, o autoritate în domeniu, şi deci nu poate fi luat ca punct de referinţă; în ce ne priveşte, credem că Jacolliot auzise într-adevăr vorbindu-se despre astfel de lucruri pe timpul unei călătorii făcute în India, dar le-a distorsionat după aceea, aşa cum a făcut şi cu altele, în stilul său eminamente fantezist. Deodată însă, în 1924 a apărut o carte nouă şi neaşteptată, intitulată Animale, Oameni şi Zei, în care Ferdinand Ossendowski îşi povesteşte peripeţiile din cursul unei călătorii obositoare făcută între 1920 şi 1921 prin Asia centrală, şi care conţine, mai ales în ultima parte, povestiri aproape identice cu cele ale lui Saint-Yves; numeroasele comentarii care au însoţit această carte ne oferă, credem, ocazia de a rupe definitv tăcerea asupra chestiunii "Agartthei".

Cei mai sceptici sau răuvoitori nu au pierdut, fireşte, ocazia de a-l acuza pe Ossendowski că l-ar fi plagiat pur şi simplu pe Saint-Yves, semnalând toate fragmentele asemănătoare ale celor două opere; şi, într-adevăr, sunt multe care prezintă, chiar şi în cele mai mici detalii, asemănări cu adevărat surprinzătoare. Găsim, mai întâi de toate, o afirmaţie care putea părea neverosimilă chiar şi la Saint-Yves, referitoare la existenţa unei lumi subterane, ale cărei ramificaţii s-ar extinde peste tot, pe sub continente şi chiar şi pe sub oceane, prin intermediul căreia s-ar stabili căi de comunicaţie invizibile între toate regiunile pământului; de altfel, Ossendowski nu revendică paternitatea unei atari afirmaţii, ba chiar spune că nu ştie ce să creadă despre ea; el susţine însă că a auzit-o de la mai multe personaje întâlnite pe timpul îndelungatei sale călătorii. Trecând la chestiuni mai deosebite, merită amintit fragmentul în care «Regele Lumii» este prezentat în faţa mormântului predecesorului său, sau cel în care se vorbeşte despre originea Ţiganilor, care ar fi trăit o vreme în "Agarttha" [3], şi multe altele. Saint-Yves spune că, pe timpul celebrării subterane a «Misterelor cosmice», există momente în care toţi călătorii care se află în deşert se opresc, şi până şi animalele sălbatice tac [4]; Ossendowski susţine că ar fi asistat personal la unul din acele momente de reculegere generală. Iar apoi, printre coincidenţele stranii, se numără şi povestea unei insule, astăzi dispărută, unde ar fi trăit oameni şi animale extraordinare: în această privinţă, Saint-Yves menţionează pe scurt periplul lui Iambul citat de Diodor, în timp ce Ossendowski vorbeşte despre călătoria unui bătrân budist din Nepal, dar cu toate acestea descrierile lor sunt aproape identice; dacă există cu adevărat două versiuni ale acestei poveşti, provenind din surse atât de îndepărtate una de cealaltă, ar fi interesant să le găsim şi să le comparăm cu minuţiozitate.

Am dorit să semnalăm toate aceste asemănări, dar menţionăm că ele nu ne conving deloc în privinţa dovedirii acuzaţiilor de plagiat; de altfel, nu avem intenţia de a intra într-o discuţie în contradictoriu care, la urma urmelor, nu ne interesează. Independent de mărturiile pe care Ossendowski însuşi ni le-a transmis, ştim din alte surse că acest gen de povestiri sunt frecvente în Mongolia şi în toată Asia centrală; şi vom adăuga imediat că lucruri similare există în tradiţiile aproape a tuturor popoarelor. Pe de altă parte, dacă Ossendowski ar fi copiat parţial Misiunea Indiei, nu înţelegem de ce ar fi omis unele pasaje de mare efect, sau de ce a schimbat forma anumitor cuvinte, scriind de pildă "Agharti" în loc de "Agarttha", lucru care, dimpotrivă, se explică foarte uşor dacă ne gândim că el a obţinut aceste informaţii din surse de origine mongolă, în timp ce Saint-Yves le obţinuse din surse hinduse (şi ştim că acesta din urmă s-a aflat în legătură cu cel puţin doi Hinduşi) [5]; nu înţelegem nici de ce a folosit, pentru a-l desemna pe conducătorul ierarhiei iniţiatice, titlul de «Rege al Lumii», care nu apare niciodată la Saint-Yves. Chiar dacă admitem că a împrumutat câteva idei, cert este faptul că Ossendowski expune multe alte lucruri care nu îşi găsesc un echivalent în Misiunea Indiei, şi pe care totodată el nu le-ar fi putut inventa, cu atât mai mult cu cât, fiind interesat mai cu seamă de politică decât de idei şi doctrine, şi ignorând tot ceea ce ţine de esoterism, el a fost, în mod clar, incapabil de a le înţelege sensurile exacte: vom menţiona ca exemplu povestea unei «pietre negre» trimisă o vreme de «Regele Lumii» lui "Dalai-Lama", apoi transportată la Urga, în Mongolia, şi dispărută în urmă cu circa o sută de ani [6]: or, în multe tradiţii «pietrele negre» au un rol important, de la cea care era simbolul Cibelei până la cea venerată de arabi în "Kaabah" din Mecca [7] . Iată şi un alt exemplu: "Bogdo-Khan" sau «Buddha cel viu», care se află la Urga, păstrează, alături de alte lucruri preţioase, inelul lui Gingis-Han pe care este gravată o "svastică", şi o placă din aramă care poartă sigiliul «Regelui Lumii»; se pare că Ossendowski l-ar fi putut vedea doar pe primul din aceste două obiecte, şi este greu de crezut că şi-ar fi putut imagina existenţa celui de-al doilea; iar în acest caz, nu ar fi fost mai firesc să vorbească despre o placă din aur ?

Aceste câteva observaţii preliminare sunt suficiente pentru scopul pe care ni l-am propus, întrucât intenţionăm să rămânem pe deplin în afara oricărei polemici şi chestiuni personale; dacă îi cităm pe Ossendowski şi pe Saint-Yves o facem numai pentru că operele lor ne pot servi ca punct de plecare pentru consideraţii care nu au nimic de a face cu ceea ce am putea crede despre unul sau despre celălalt, consideraţii a căror amploare depăşeşte cu mult atât nivelul lor individual cât şi pe al nostru care, în acest context, nu trebuie să conteze nici el mai mult. În ce priveşte operele lor, nu vrem să facem o «critică literară» mai mult sau mai puţin inutilă, ci să dăm mai degrabă unele indicii care, din câte ştim, nu au mai fost date până acum de nimeni, şi care pot, într-o oarecare măsură, să ajute la lămurirea a ceea ce Ossendowski numeşte «misterul misterelor» [8].

Note:

[1] A doua ediţie a apărut în 1949.

[2] Les Fils de Dieu, p.p. 236, 263-267, 272; Le Spiritisme dans le Monde, p.p. 27-28.

[3] Trebuie să spunem, în legătură cu aceasta, că existenţa popoarelor «nomade», printre care Ţiganii sunt un exemplu dintre cele mai impresionante, este cu adevărat un lucru extrem de misterios, care ar necesita o examinare atentă.

[4] Dr. Arturo Reghini a remarcat că acest fapt ar putea avea o oarecare legătură cu "timor panicus" al anticilor; o abordare care ni se pare, într-adevăr, foarte verosimilă.

[5] Adversarii lui Ossendowski au vrut să explice acest lucru susţinând că el ar fi citit o traducere în limba rusă a Misiunii Indiei, traducere a cărei existenţă este incertă, dat fiind faptul că înşişi urmaşii lui Saint-Yves nu o cunosc. I s-a mai reproşat lui Ossendowski că scrie "Om", în timp ce Saint-Yves scrie "Aum"; însă, dacă "Aum" este reprezentarea silabei sacre descompusă în elementele sale constitutive, dimpotrivă, "Om" este transcrierea corectă ce corespunde pronunţiei reale folosită atât în India cât şi în Tibet şi în Mongolia; este de ajuns acest amănunt pentru a ne da seama de “competenţa” unor asemenea critici.

[6] Ossendowski, care nu ştie că este vorba despre un aerolit, încearcă să explice anumite fenomene, cum ar fi apariţia unor litere pe suprafaţa acestuia, presupunând că acesta ar fi un fragment dint-o plăcuţă de ardezie.

[7] S-ar putea face o interesantă comparaţie şi cu "lapsit exillis", piatra căzută din cer pe care, în anumite circumstanţe, apar inscripţii, şi care a fost identificată cu Graalul în versiunea lui Wolfram von Eschenbach. Ceea ce face lucrurile şi mai deosebite, este faptul că, potrivi acestei versiuni, Graalul a fost în cele din urmă dus în «regatul preotului Ioan», pe care unii l-au identificat cu Mongolia, deşi nici o localizare geografică nu poate fi acceptată în sens literal (a se vedea L'Esotérisme de Dante, 1957, p.p. 35-36; şi următoarele).

[8] Ne-a uimit să aflăm, recent, că unii doreau să prezinte această carte ca pe o «mărturie» în favoarea unui personaj despre care, în momentul în care am scris-o, nici măcar nu ştiam că există; dezminţim deci categoric orice afirmaţie de acest fel, de oriunde ar veni ea, pentru că pentru noi este vorba numai de o expunere a unor date ce aparţin simbolismului tradiţional, care nu au, aşadar, nimic de a face cu nici o «personificare», de nici un fel.


Read more!

24 novembre 2007

René Guénon, Capitolul VII. O civilizaţie materială (Criza lumii moderne)

Din tot ceea ce precede [acest capitol], ni se pare că rezultă cu claritate deja că orientalii au pe deplin dreptate atunci când reproşează civilizaţiei occidentale moderne că nu este decât o civilizaţie strict materială. Într-adevăr, în acest sens s-a dezvoltat ea în exclusivitate, şi, din orice punct de vedere este considerată, se impun întotdeauna consecinţe mai mult sau mai puţin directe ale acestei materializări.

Totuşi, mai trebuie să completăm ceea ce am spus sub acest raport, şi pentru început vom explica diferitele sensuri în care poate fi luat un cuvânt precum “materialism”, căci, dacă îl folosim pentru a caracteriza lumea contemporană, unii, care nu se cred câtuşi de puţin “materialişti”, având concomitent pretenţia că sunt foarte “moderni”, nu vor scăpa ocazia de a protesta şi de a se convinge că au de-a face cu o adevărată calomnie. Se impune deci o lămurire pentru a îndepărta dintru început toate echivocurile care ar putea să se producă în această privinţă.

Este destul de semnificativ faptul că cuvântul însuşi “materialism” nu datează decât din secolul al XVIII-lea [1]. A fost inventat de către filosoful Berkeley, care l-a utilizat pentru a desemna o întreagă teorie ce admite existenţa reală a materiei. Este evident că nu despre asta este vorba în accepţiunea curentă de azi, în care existenţa aceastuia nu este pusă sub semnul îndoielii. Ceva mai târziu, acelaşi cuvânt a căpătat un sens mai restrâns, cel pe care l-a păstrat de atunci: o concepţie conform căreia nu există nimic altceva decât materia şi ceea ce iese din ea. Este cazul să se noteze noutatea unei asemenea concepţii, faptul că ea este în mod esenţial un produs al spiritului modern, deci că este în rezonanţă cel puţin cu o parte dintre tendinţele proprii acestuia. Însă auzim vorbindu-se de “materialism” mai ales sub o altă accepţiune, mult mai largă şi totuşi mai definită, şi anume reprezentând o stare de spirit, pentru care concepţia pe care tocmai am definit-o nu este decât o manifestare printre multe altele, şi care este, în sine, independentă de orice teorie filosofică. Această stare de spirit este cea care constă în a da mai mult sau mai puţin conştient importanţă lucrurilor de ordin material şi preocupărilor care sunt în legătură cu ele, fie că preocupările păstrează încă o anume aparenţă speculativă sau sunt strict practice. Şi nu se poate contesta în mod serios faptul că aceasta este mentalitatea imensei majorităţi a contemporanilor noştri.

Toată ştiinţa “profană” care s-a dezvoltat în cursul ultimelor secole nu este decât studiul lumii sensibile, în care s-a închis în exclusivitate, iar metodele sale nu sunt aplicabile decât acestui domeniu. Or aceste metode sunt proclamate “ştiinţifice” în detrimentul altora, ceea ce revine la a nega orice ştiinţă care nu ţine de lucrurile materiale. Printre cei care gândesc aşa, şi chiar printre cei care s-au consacrat în special acestui gen de ştiinţe, sunt totuşi mulţi care ar refuza să se declare “materialişti” şi să adere la o teorie filosofică ce poartă acest nume. Mai sunt unii care chiar mărturisesc cu plăcere o credinţă religioasă a cărei sinceritate nu este îndoielnică. Dar atitudinea lor “ştiinţifică” nu diferă sensibil de cea a materialiştilor care se asumă. S-a discutat adesea, din punct de vedere religios, dacă ştiinţa modernă ar trebui să fie denunţată ca atee sau ca materialistă, şi, cel mai adesea, problema s-a pus foarte greşit. Este foarte sigur că această ştiinţă nu profesează în mod făţiş ateismul sau materialismul, că se mulţumeşte să ignore în virtutea unor prejudecăţi anumite lucruri fără să se pronunţe în privinţa lor printr-o negaţie formală aşa cum o fac cutare sau cutare filosofi. Deci se poate, în ceea ce-o priveşte, să se vorbească despre un materialism de fapt, despre ceea ce am numi un materialism practic. Dar răul este poate şi mai grav, pentru că e mult mai profund şi mai extins. O atitudine filosofică poate fi ceva foarte superficial, chiar la filosofii “profesionişti”. În plus, există oameni care ar da înapoi în faţa negării, dar care se acomodează atunci când este vorba despre o completă indiferenţă. Şi aceasta este tot ce poate fi mai redutabil, căci, pentru a nega un lucru, trebuie să te gândeşti totuşi la el, oricât de puţin s-ar întâmpla aceasta, în vreme ce în această situaţie se ajunge la absenţa oricărui factor intelectual. Când se vede o ştiinţă exclusiv materială prezentându-se drept singura ştiinţă posibilă, când oamenii sunt obişnuiţi să admită ca pe un adevăr indiscutabil faptul că nu poate exista cunoaştere adevărată în afara acesteia, când orice educaţie care le este dată tinde să le inoculeze superstiţia acestei ştiinţe, ceea ce se numeşte propriu-zis “scientism”, cum ar putea aceşti oameni să nu fie la nivel practic materialişti, adică toate preocupările lor să fie îndreptate spre materie?

Pentru moderni, nimic nu pare să existe în afara a ceea ce poate fi văzut şi atins, sau cel puţin, chiar dacă admit teoretic că poate exista ceva diferit, se grăbesc să-l declare, nu numai necunoscut, dar şi “incognoscibil”, ceea ce-i scuteşte de a se ocupa de aşa ceva. Dacă există unii care caută să-şi facă o idee despre o “altă lume”, cum nu fac apel pentru asta decât la imaginaţie, şi-o reprezintă după modelul lumii terestre şi transportă în ea toate condiţiile de existenţă care sunt proprii acesteia, inclusiv spaţiul şi timpul, chiar o anume “corporalitate”. Am arătat în altă parte, în concepţiile spiritiste, exemple deosebit de frapante ale acestui gen de reprezentări grosolan materializate. Dar, dacă acesta este un caz extrem, în care caracterul acesta este exagerat până la caricatură, ar fi o eroare să se creadă că spiritismul şi sectele care-i sunt mai mult sau mai puţin înrudite au monopolul acestui gen de lucruri. În rest, într-un mod mai general, intervenţia imaginaţiei în domeniile în care nu poate da nimic, şi care ar trebui în mod normal să-i fie interzise, este un fapt care arată foarte clar incapacitatea occidentalilor moderni de a se ridica deasupra domeniului sensibil. Mulţi nu ştiu să facă nicio diferenţă între “a concepe” şi “a imagina”, iar unii filosofi, precum Kant, ajung până la a declara “incognoscibil” sau “dincolo de gândire” tot ceea ce nu este susceptibil de reprezentare. Astfel, tot ceea ce se numeşte “spiritualism” sau “idealism” nu este, cel mai adesea, decât un fel de materialism transpus. Acest lucru nu este adevărat doar în legătură cu ceea ce am numit “neo-spiritualism”, ci şi despre spiritualismul filosofic însuşi, care se consideră totuşi ca fiind opus materialismului. În realitate, spiritualism şi materialism, înţelese în sens filosofic, nu pot să fie percepuţi unul fără celălalt. Sunt doar cele două jumătăţi ale dualismului cartezian, a căror separare radicală a fost transformată într-un fel de antagonism. Şi, de atunci, întreaga filosofie oscilează între aceşti doi termeni fără să-i poată depăşi. Spiritualismul, în ciuda numelui său, nu are nimic în comun cu spiritualitatea. Dezbaterea lui cu materialismul nu poate decât să-i lase perfect indiferenţi pe cei care se plasează într-un punct de vedere superior, şi care văd că aceste contrarii sunt, în fond, foarte aproape de simple echivalente, a căror pretinsă opoziţie, în multe situaţii, se reduce la o vulgară dispută de cuvinte.

Modernii, în general, nu concep altă ştiinţă decât cea a lucrurilor care se măsoară, se calculează şi se cântăresc, adică, până la urmă, a lucrurilor materiale, căci doar acestora poate să li se aplice punctul de vedere cantitativ. Iar pretenţia de a reduce calitatea la cantitate este foarte caracteristică ştiinţei moderne. S-a ajuns, în acest sens, la a se crede că nu există ştiinţă propriu-zisă acolo unde nu este posibilă introducerea măsurării, şi că nu există legi ştiinţifice în afara celor care exprimă relaţii cantitative. “Mecanismul” lui Descartes a marcat debutul acestei tendinţe, care s-a accentuat de atunci, în ciuda eşecului fizicii carteziene, căci ea nu este legată de o teorie determinată, ci de o concepţie generală asupra cunoaşterii ştiinţifice. Se doreşte azi să se aplice măsura până şi în domeniul psihologiei, care-i scapă totuşi prin însăşi natura sa. Se ajunge la a nu se mai înţelege că posibilitatea măsurii ţine doar de o proprietate inerentă materiei, şi care este divizibilitatea sa indefinită, doar dacă nu se crede că această proprietate se extinde la tot ceea ce există, idee care revine la materializarea tuturor lucrurilor. Materia, am spus-o deja, este principiu de diviziune şi de multiplicitate pură. Predominanţa atribuită punctului de vedere al cantităţii, şi care, aşa cum am arătat-o anterior, se regăseşte până în domeniul social, ţine în realitate de materialism în sensul pe care-l indicam mai sus, chiar dacă ea nu e în mod necesar în legătură cu materialismul filosofic, pe care l-a precedat de altminteri în dezvoltarea tendinţelor spiritului modern. Nu vom insista asupra a ceea ce este ilegitim în dorinţa de a reduce calitatea la cantitate, nici asupra a ceea ce este insuficient în toate tentativele de explicare care sunt conectate mai mult sau mai puţin la tipul “mecanist”. Nu aceasta ne-o propunem, şi vom nota doar, în această privinţă că, chiar la nivel sensibil, o ştiinţă de acest gen nu are decât foarte puţine legături cu realitatea, din care partea cea mai considerabilă îi scapă în mod necesar.

În legătură cu “realitatea”, am ajuns să menţionăm un alt fapt, care riscă să treacă neobservat de către mulţi, dar care este foarte demn de a fi remarcat ca semn al stării de spirit despre care vorbim, şi anume că acest cuvânt, în utilizarea curentă, este rezervat în mod exclusiv realităţii sensibile. Cum limbajul este expresia mentalităţii unui popor şi a unei epoci, trebuie concluzionat de aici că, pentru cei care vorbesc astfel, tot ceea ce nu poate fi perceput de către simţuri este “ireal”, adică iluzoriu sau chiar complet inexistent. Se poate ca ei să nu fie pe deplin conştienţi de acest lucru, dar convingerea negativă nu este mai puţin ancorată în mintea lor şi, dacă afirmă contrariul, există certitudinea, deşi ei nu-şi dau seama, că afirmaţia nu corespunde în cazul lor decât la ceva foarte exterior, într-atâta încât nu este decât pur verbală. Dacă cineva este tentat să creadă că exagerăm, nu va trebui decât să caute să vadă de exemplu la ce se reduc pretinsele convingeri religioase ale multor oameni: câteva noţiuni învăţate pe de rost, într-un mod cu totul şcolăresc şi maşinal, pe care nu le-au asimilat deloc, la care n-au reflectat niciodată câtuşi de puţin, dar pe care le păstrează în memorie şi pe care le repetă când au ocazia pentru că fac parte dintr-un anume formalism, dintr-o atitudine convenţională care e tot ceea ce ei pot înţelege sub numele de religie. Am vorbit deja mai sus de “minimizarea” religiei, pentru care “verbalismul” reprezintă unul dintre ultimele grade. Aceeaşi tendinţă explică de ce aşa-zişii “credincioşi”, când se ajunge la materialismul practic, nu sunt cu nimic diferiţi de “necredincioşi”. Vom mai reveni asupra acestui lucru, dar, mai înainte, trebuie să terminăm cu consideraţiile care privesc privesc caracterul materialist al ştiinţei moderne, căci această chestiune cere să fie prezentată sub diferite aspecte.

Trebuie să mai amintim, deşi am indicat-o deja, că ştiinţele moderne nu au caracterul unei cunoaşteri dezinteresate, şi că, chiar pentru cei care cred în valoarea lor speculativă, aceasta nu este altceva decât o mască sub care se ascund preocupări strict practice, dar care permite păstrarea iluziei unei false intelectualităţi. Descartes însuşi, constituindu-şi fizica, se gândea mai cu seamă să obţină din ea o mecanică, o medicină şi o morală. Iar, odată cu difuzarea empirismului anglo-saxon, a mai fost ceva. În rest, ceea ce constituie prestigiul ştiinţei în ochii marelui public sunt aproape numai rezultatele practice pe care ea permite să fie realizate, pentru că, şi în acest caz, este vorba despre lucruri care pot fi văzute şi atinse. Spuneam că “pragmatismul” reprezintă finalul filosofiei moderne şi ultimul ei nivel de degradare. Dar mai există, şi de mult timp, în afara filosofiei, un “pragmatism” difuz şi nesistematizat, care este faţă de cel filosofic ceea ce materialismul practic este în raport cu materialismul teoretic, şi care se confundă cu ceea ce vulgul numeşte “bun simţ”. Acest utilitarism aproape instinctiv este de altminteri inseparabil de tendinţa materialistă: “bunul simţ” constă în a nu depăşi orizontul terestru, precum şi în a nu se ocupa de nimic din ceea ce nu are interes practic imediat. Pentru el mai cu seamă doar lumea sensibilă este “reală”, şi nu există cunoştinţe care să nu poată fi receptate prin simţuri. Tot pentru el, cunoaşterea aşa restrânsă cum este nu valorează decât în măsura în care permite satisfacerea nevoilor materiale, şi uneori a unui anume sentimentalism, căci, trebuie spus răspicat cu riscul de a şoca “moralismul” contemporan, sentimentul este în realitate foarte apropiat de materie. În toate acestea, nu rămâne niciun loc pentru inteligenţă, excepţie dacă este dispusă să se aservească realizării scopurilor practice, nemaifiind decât un simplu instrument supus exigenţelor părţii inferioară şi corporală a individului omenesc, sau, conform unei ciudate expresii de-a lui Bergson, “un instrument capabil să creeze instrumente”. “Pragmatismul”, sub toate formele sale, este indiferenţa totală în raport cu adevărul.

În aceste condiţii, industria nu este numai o aplicaţie a ştiinţei - aplicaţie în raport cu care aceasta ar trebui, în sine, să fie total independentă – ea îi este raţiunea de a fi şi justificarea, astfel încât, şi aici, raporturile normale sunt inversate. Lucrul pentru care lumea modernă şi-a dedicat toate forţele, chiar când a pretins că a făcut din ştiinţă raţiunea ei de a fi, nu este în realitate nimic altceva decât dezvoltarea industriei şi a “maşinismului”. Şi, dorind astfel să domine materia şi s-o supună utilizării lor, oamenii nu au reuşit decât să devină sclavii ei, aşa cum spuneam la început. Nu numai că şi-au limitat ambiţiile intelectuale, dacă mai este permis să utilizăm acest cuvânt într-un asemenea caz, la inventarea şi construirea de maşini, dar au sfârşit prin a deveni realmente maşini ei înşişi. Într-adevăr, “specializarea”, atât de lăudată de către unii sociologi cu numele de “diviziunea muncii”, nu s-a impus doar savanţilor, ci şi tehnicienilor şi chiar muncitorilor, şi, pentru aceştia din urmă, orice muncă inteligentă a devenit prin aceasta imposibilă. Foarte diferiţi de artizanii de altă dată, ei nu mai sunt decât servitorii maşinilor, fac ca să spunem aşa corp comun cu ele. Ei trebuie să repete fără încetare, într-un mod complet mecanic, anumite mişcări determinate, întotdeauna aceleaşi, şi întotdeauna îndeplinite în acelaşi fel, pentru a evita cea mai mică pierdere de vreme. Astfel vor cel puţin metodele americane care sunt privite ca reprezentând cel mai înalt nivel al “progresului”. Într-adevăr, este vorba doar despre a produce cel mai mult posibil. Prea puţin contează calitatea, doar cantitatea primează. Revenim încă o dată la aceeaşi constatare pe care am făcut-o deja în alte domenii: civilizaţia modernă este cu adevărat ceea ce se poate numi o civilizaţie cantitativă, ceea ce nu este decât alt mod de a spune că este o civilizaţie materială.

Dacă cineva vrea să se convingă şi mai tare de acest adevăr, nu are decât să vadă rolul imens pe care-l joacă azi, în existenţa popoarelor ca şi cea a indivizilor, elementele de ordin economic: industrie, comerţ, finanţe, se pare că doar acestea contează, ceea ce e în acord cu faptul deja semnalat că singura distincţie socială care a subzistat este cea care se sprijină pe bogăţia materială. Se pare că puterea financiară domină orice politică, că concurenţa comercială exercită o influenţă preponderentă asupra relaţiilor dintre popoare. Poate nu e decât o aparenţă, iar aceste lucruri sunt mai puţin cauze veritabile cât simple mijloace de acţiune. Dar alegerea unor asemenea mijloace indică într-adevăr caracterul epocii căreia îi convin. De altminteri, contemporanii noştri sunt convinşi că circumstanţele economice sunt aproape unicii factori ai evenimentelor istorice, şi-şi imaginează chiar că întotdeauna a fost aşa. S-a mers în acest sens până la a se inventa o teorie care vrea să explice totul prin această optică în exclusivitate, şi care a primit numele semnificativ de “materialism istoric”. Se poate vedea şi aici efectul uneie dintre sugestiile la care făceam aluzie mai sus, sugestii care acţionează cu atât mai mult cu cât ele corespund tendinţelor mentalităţii generale. Şi efectul acestei sugestii este acela că mijloacele economice sfârşesc prin a determina realmente aproape tot ceea ce se produce în domeniul social. Fără îndoială, masa a fost întotdeauna condusă într-un fel sau în altul, şi s-ar putea spune că rolul ei istoric este mai ales acela de a se lăsa condusă, pentru că nu reprezintă decât un element pasiv, o “materie” în sensul aristotelician. Dar azi este suficient, pentru a o conduce, de a dispune de mijloace pur materiale, de data asta în sensul obişnuit al cuvântului, ceea ce arată într-adevăr nivelul de decădere al epocii noastre. Şi, în acelaşi timp, masa este persuadată că nu este dirijată, că acţionează spontan şi că se guvernează ea însăşi, iar faptul că o crede permite să se întrevadă până unde merge lipsa ei de inteligenţă.

Pentru că tot vorbim despre factori economici, vom profita pentru a semnala o iluzie prea răspândită în această privinţă, şi care constă în a imagina că relaţiile stabilite pe terenul schimburilor comerciale pot servi la o apropiere şi la o înţelegere între popoare, în vreme ce, în realitate, ele au exact efectul contrariu. Materia, am spus-o deja de multe ori, este în mod esenţial multiplicitate şi divizare, deci sursă de lupte şi de conflicte. La fel, fie că este vorba despre popoare sau despre indivizi, domeniul economic nu este şi nu poate fi decât cel al rivalităţilor de interese. În particular, Occidentul nu are nevoie să se sprijine pe industrie, nici pe ştiinţa modernă de care aceasta este inseparabilă, pentru a găsi baza unei înţelegeri cu Orientul. Dacă orientalii ajung să accepte industria ca pe o necesitate supărătoare şi de altminteri tranzitorie, căci, pentru ei, ea nu ar putea fi nimic mai mult, acest lucru nu va fi niciodată o armă care să le permită să reziste invaziei occidentale şi prezervării propriei lor existenţe. Este important să se ştie bine că lucrurile nu pot fi altfel: orientalii care se resemnează luând în calcul o concurenţă economică împotriva Occidentului, în ciuda repulsiei pe care o au faţă de aceste gen de activitate, nu pot s-o facă decât cu o singură intenţie, aceea ce a se debarasa de o dominaţie străină care nu se sprijină decât pe forţa brutală, pe puterea materială pe care industria o pune la dispoziţia eu. Violenţa cheamă violenţa, dar oricine va trebui să recunoască că nu orientalii sunt cei care au căutat lupta pe aceste teren.

În rest, în afara chestiunii raporturilor dintre Orient şi Occident, este uşor de constatat că una dintre cele mai notabile consecinţe ale dezvoltării industriale este perfecţionarea neîncetată a instrumentelor războiului şi creşterea puterii lor distructivă în proporţii formidabile. Această simplă observaţie ar trebui să fie de ajuns pentru a spulbera visăraia “pacifistă” a unor admiratori ai “progresului” modern. Dar visătorii şi “idealiştii” sunt incorigibili, şi naivitatea lor pare să nu aibă limite. “Umanitarismul” care este atât de la modă nu merită cu siguranţă să fie luat în serios. Dar este ciudat că se vorbeşte atâta de sfârşitul războaielor într-o epocă în care acestea fac mai multe ravagii decât au făcut vreodată, nu numai din cauza multiplicării mijloacelor de distrugere, dar şi pentru că, în loc să se deruleze între armate puţin numeroase şi compuse în exclusivitate din soldaţi de meserie, aruncă unii împotriva celorlalţi toţi indivizii fără distincţie, inclusiv pe cei mai puţin calificaţi pentru a îndeplini o asemenea funcţie. Acesta este încă un exemplu frapant al confuziei moderne, şi e realmente inexplicabil, pentru cel care vrea să reflecteze la acest subiect, faptul că s-a ajuns la a se considera ca fiind normală o “ridicare în masă” sau o “mobilizare generală”, că ideea unei “naţiuni înarmate” a putut să se impună tuturor minţilor, cu rare excepţii. Se poate vedea în asta şi efectul credinţei exclusive în forţa numărului. Punerea în mişcare a maselor enorme de combatanţi este în conformitate cu caracterul cantitativ al civilizaţiei moderne. Şi, în acelaşi timp, “egalitarismul” îşi găseşte aici exemplificarea, la fel ca în instituţii precum cele ale “instrucţiei obligatorii” şi a “sufragiului universal”. Să mai adăugăm că războaiele generalizate n-au fost posibile decât printr-un alt fenomen specific modern, care este constituirea “naţionalităţilor”, consecinţă a distrugerii regimului feudal, pe de o parte, şi, pe de altă parte, a rupturii simultane a unităţii superioare a “Creştinătăţii evului mediu”. Şi, fără să întârziem asupra unor consideraţii care ne-ar antrena prea departe, să mai notăm, ca circumstanţă agravantă, necunoaşterea unei autorităţi spirituale care să poată singură să exercite în mod normal un arbitraj eficace, pentru că este, prin însăşi natura ei, deasupra tuturor conflictelor de ordin politic. Negarea autorităţii spirituale ţine şi ea de materialismul practic. Şi aceia înşişi care pretind că recunosc o asemenea autoritate în principiu îi neagă în fapt orice influienţă reală şi orice putere de a interveni în domeniul social, exact în acelaşi fel în care stabilesc o delimitare entanşă între religie şi preocupările obişnuite ale existenţei lor. Fie că este vorba despre viaţa publică sau despre viaţa privată, aceeaşi stare de spirit se afirmă în ambele cazuri. Admiţând că dezvoltarea materială are câteva avantaje, de altminteri dintr-un punct de vedere foarte relativ, se poate, atunci când se înfăţişează nişte consecinţe precum cele pe care tocmai le-am semnalat, să se pună întrebarea dacă avantajele nu sunt depăşite cu mult de inconveniente. Nu vorbim chiar deloc despre tot ceea ce a fost sacrificat acestui tip de dezvoltare exclusivă, şi care merita incomparabil mai mult. Nu vorbim despre cunoştinţele superioare uitate, despre intelectualitatea distrusă, despre spiritualitatea dispărută. Luăm pur şi simplu civilizaţia modernă în sine, şi spunem că, dacă s-ar pune în paralel avantajele şi inconvenientele pe care le-a produs, rezultatul ar risca puternic să fie negativ.

Invenţiile care se multiplică cu o rapiditate din ce în ce mai mare sunt cu atât mai periculoase cu cât pun în joc forţe ale căror adevărată natură este în întregime necunoscută de către chiar cei care le utilizează. Şi această ignoranţă este cea mai bună dovadă a nulităţii ştiinţei moderne sub raportul valorii explicative, deci în calitate de cunoaştere, chiar limitată strict la domeniul fizic. Concomitent, faptul că aplicaţiile practice nu sunt câtuşi de puţin împiedicate de asta arată că această ştiintă este orientată într-adevăr într-un sens interesat, că industria este singurul scop real al tuturor cercetărilor. Cum pericolul invenţiilor, chiar şi cele care nu sunt în mod clar destinate să joace un rol funest în umanitate, şi care nu cauzează mai puţine catastrofe, fără vorbim despre tulburările nebănuite pe care le provoacă în ambianţa terestră, cum acest pericol, spunem noi, va creşte fără îndoială în continuare în proporţii dificil de determinat, este permis să credem, fără teama de a exagera, aşa cum o indicam deja înainte, că poate prin ele va ajunge lumea modernă să se distrugă ea însăşi, dacă este incapabilă să se oprească din drumul ei atât cât mai este timp.

Dar nu este suficient să se formuleze, în ceea ce priveşte invenţiile moderne, rezervele care se impun din cauza dimensiunii lor periculoase, şi trebuie mers mai departe: pretinsele “binefaceri” ale ceea ce s-a convenit să se numească “progres”, şi care cineva ar putea să consimtă să-l desemneze astfel dacă ar avea grijă să specifice că nu este vorba decât despre un progres strict material, aceste “binefaceri” atât de lăudate nu sunt în mare parte iluzorii? Oamenii epocii noastre pretind prin aceasta că-şi cresc “bunăstarea”. Noi credem, în ceea ce ne priveşte, că scopul pe care şi-l propun astfel, chiar dacă ar fi realmente atins, nu merită să i se consacre atâtea eforturi. Dar, în plus, ni se pare contestabilă această realizare. Mai întâi, ar trebui să se ţină seama de faptul că nu toţi oamenii au aceleaşi gusturi nici aceleaşi nevoi, că mai sunt încă unii care ar vrea să scape de agitaţia modernă, de nebunia vitezei, şi care nu mai pot. Va îndrăzni careva să susţină că, pentru aceştia, este o “binefacere” să li se impună ceva ce este deplin contrariu naturii lor? Se va spune că aceşti oameni sunt puţin numeroşi azi, şi unii se vor considera autorizaţi pornind de la această să-i considere drept cantitate neglijabilă. Aici ca şi în domeniul politic, majoritatea îşi arogă dreptul de a zdrobi minorităţile care, în ochii săi, greşesc atunci când există, de vreme ce existenţa aceasta însăşi este împotriva maniei “egalitare” a uniformităţii. Dar, dacă se ia în consideraţie ansamblul umanităţii în loc să se limiteze totul la lumea occidentală, chestiunea îşi schimbă aspectul: majoritatea de adineaori nu va deveni imediat o minoritate? Şi nu acelaşi argument este folosit în acest caz, şi, printr-o ciudată contradicţie, nu tot în numele “superiorităţii” aceşti “egalitari” vor să-şi impună civilizaţia în restul lumii şi tulbură oameni căre nu le cereau nimic? Şi, cum această “superioritate” nu există decât din punct de vedere material, este normal să se impună prin mijloacele cele mai brutale. Să nu ne lăsăm înşelaţi – dacă marele public admite cu bună credinţă pretextele “civilizaţiei”, există unii pentru care nu este vorba decât de o simplă ipocrizie “moralistă”, o mască pentru spiritul de cucerire şi interese economice. Dar ce ciudată epocă în care atâţia oameni se lasă convinşi că fericirea unui popor vine prin aservirea lui, prin anularea a ceea ce are el cel mai preţios, adică propria lui civilizaţie, obligându-l să adopte moravuri şi instituţii care sunt făcute pentru o altă rasă, şi constrângându-l la muncile cele mai înjositoare pentru a-l face să obţină lucruri care-i sunt de cea mai perfectă inutilitate!

Pentru că aşa stau lucrurile: Occidentul modern nu poate tolera faptul că nişte oameni preferă să muncească mai puţin şi să se mulţumească cu puţin pentru a trăi. Cum numai cantitatea contează, şi cum ceea ce nu poate fi sesizat prin simţuri este considerat drept inexistent, se admite faptul că cel care nu se agită şi nu produce material nu poate fi decât un “leneş”. Ca să nu vorbim în această privinţă despre aprecierile făcute în mod curent la adresa popoarelor orientale, oricine nu are decât să vadă în ce fel sunt judecate ordinele contemplative, şi asta chiar şi în mediile aşa-zis religioase. Într-o asemenea lume, nu a mai rămas niciun loc pentru inteligenţă, nici pentru tot ceea ce este strict interior, căci acestea sunt lucruri care nu se văd, care nu se calculează nici nu cântăresc. Nu este loc decât pentru acţiunea exterioară sub toate formele sale, inclusiv cele mai lipsite de orice semnificaţie. Astfel nu trebuie ca cineva să fie uimit că mania anglo-saxonă a “sportului” câştigă zilnic din terenul ideal al acestei lumi, “animalul uman” şi-a dezvoltat la maxim forţa musculară. Eroii săi sunt atleţii, chiar şi aceia dintre ei care sunt nişte brute. Ei suscită entuziasmul popular, mulţimile se pasionează de faptele lor de vitejie. O lume în care se văd asemenea lucruri a căzut într-adevăr foarte jos şi pare foarte aproape de sfârşitul ei.

Totuşi, să ne plasăm pentru o clipă în optica celor care-şi aleg ca ideal “bunăstarea” materială, şi care, pornind de aici, se bucură de toate ameliorările aduse existenţei de “progresul” modern. Sunt aceştia cu adevărat siguri că nu-s păcăliţi? Este adevărat că oamenii sunt mai fericiţi azi decât altădată, pentru că dispun de mijloace de comunicare mai rapide sau de alte lucruri de acest fel, pentru că au o viaţă mai agitată şi mai complicată? Ni se pare că exact contrariul este valabil: dezechilibrul nu poate fi condiţia unei adevărate fericiri. De altminteri, cu cât un om are mai multe nevoi, cu atât riscă mai tare să nu-şi împlinească una dintre ele, şi în consecinţă să fie nefericit. Civilizaţia modernă vizează multiplicarea nevoilor artificiale, şi cum o spuneam deja mai sus, va crea întotdeauna mai multe nevoi decât va putea satisface, căci, îndată ce cineva s-a angajat pe acest drum, este foarte dificil pentru el să se oprească undeva. Şi nu există niciun motiv să se oprească într-un punct anume. Oamenii nu puteau să simtă nicio suferinţă fiind privaţi de lucruri care nu existau şi la care nu se gândiseră niciodată. Acum, dimpotrivă, suferă negreşit dacă aceste lucruri le lipsesc, pentru că s-au obişnuit să le privească drept necesare, şi că, de fapt, ele chiar le-au devenit necesare.

Aşa încât se străduiesc, prin toate metodele, să obţină ceea ce le poate conferi toate satisfacţiile materiale, singurele pe care sunt capabili să le aprecieze. Nu este vorba decât de “a câştiga bani”, pentru că aceasta permite obţinerea acestor lucruri, şi cu atât mai mulţi cu cât are cineva, cu atât doreşte să aibă mai mulţi, pentru că-şi descoperă fără încetare noi nevoi. Iar această pasiune devine unicul scop al întregii vieţi. De aici concurenţa feroce pe care unii “evoluţionişti” au ridicat-o la demnitatea de lege ştiinţifică sub numele de “lupta pentru viaţă”, şi a cărei consecinţă logică este că cei mai puternici, în sensul cel mai îngust material al cuvântului, sunt singurii care au dreptul să existe. De aici şi invidia şi chiar ura de care cei care posedă bogăţia au parte de la cei care sunt lipsiţi de ea. Cum nişte oameni cărora li s-au predicat teorii “egalitare” ar putea să nu se revolte constatând în jurul lor inegalitatea sub forma care trebuie să le fie cea mai sensibilă, pentru că este la nivelul cel mai grosolan? Dacă civilizaţia modernă ar trebui să se năruiască într-o zi sub presiunea apetiturilor dezordonate pe care le naşte în masă, cineva ar trebui să fie orb ca să nu vadă în aceasta pedeapsa justă pentru viciul ei fundamental, sau, ca să evităm orice frazeologie morală, “şocul de recul” al propriei sale acţiuni în chiar domeniul în care s-a exersat. Se spune în Evanghelie: “Cel care ridică sabia va pieri de sabie” – cel care dezlănţuie forţele brutale ale materiei va muri zdrobit de aceste forţe, cărora nu le mai este stăpân din momentul în care le-a pus imprudent în mişcare, şi despre care nu se va poate lăuda că le reţine indefinit din mersul lor fatal. Forţele naturii sau forţele masei omeneşti, sau şi unele şi altele împreună, prea puţin contează, sunt întodeauna legile materiei care intră în joc şi care-l zdrobesc inexorabil pe cel care a crezut că le poate domina fără să se ridice el însuşi deasupra materiei. Şi Evanghelia mai zice: “Orice casă dezbinată împotriva ei însăşi se va nărui” – aceste cuvinte se aplică şi împotriva lumii moderne, cu civilizaţia ei materială, care nu poate, prin însăşi natura sa, decât să suscite peste tot luptă şi divizare. Concluzia este foarte facil de obţinut, şi nu este nevoie să se facă apel la alte consideraţii pentru ca cineva să poată, fără teama de a se înşela, să prezică acestei lumi un sfârşit tragic, afară doar dacă nu cumva o schimbare radicală, mergând până la o adevărată răsturnare, nu ar surveni în scurt termen.

Ştim bine că unii ne vor reproşa că am neglijat, vorbind despre materialismul civilizaţiei moderne aşa cum tocmai am făcut-o, anumite elemente care par să constituie cel puţin o atenuare a acestui materialism. Într-adevăr, dacă aşa ceva n-ar exista, este foarte probabil că această civilizaţie ar fi pierit deja în mod lamentabil. Nu contestăm deci câtuşi de puţin existenţa unor asemenea elemente, dar nu trebuie nici să ne iluzionăm la adresa lor. Pe de o parte, nu trebuie să facem să intre în această categorie tot ceea ce, în domeniul filosofic, se prezintă sub etichete precum cele de “spiritualism” şi de “idealism”, nici tot ceea ce, în tendinţele contemporane, nu este decât “moralism” şi “sentimentalism”. Am dat deja suficiente explicaţii în această privinţă, şi vom reaminti doar că acestea sunt, pentru noi, puncte de vedere la fel de “profane” ca cel al materialismului teoretic sau practic, şi care se distanţează de ele cu mult mai puţin în realitate decât în aparenţă. Pe de altă parte, dacă mai există încă resturi de spiritualitate veritabilă, ele au subzistat împotriva spiritului modern şi în ciuda lui. Resturile de spiritualitate pot fi găsite, în cazul occidental, doar la nivel religios. Însă noi am spus deja în ce proporţie religia este azi sărăcită, în ce fel fidelii ei înşişi au despre ea o concepţie îngustă şi mediocră, şi în ce măsură s-a eliminat din ea intelectualitate, care nu este decât unul şi acelaşi lucru în raport cu adevărata spiritualitate. În aceste condiţii, dacă anumite posibilităţi mai rămân încă, ele nu sunt decât în stare latentă, şi, în prezent, rolul lor efectiv se reduce la foarte puţine lucruri. Nu trebuie admirată mai puţin vitalitatea unei tradiţii religioase care, chiar topită astfel într-un soi de virtualitate, persistă în ciuda tuturor eforturilor care au fost încercate de mai multe secole pentru a o sufoca şi distruge. Şi, dacă oamenii ar şti să reflecteze, ar vedea că există în această rezistenţă ceva care implică o putere “non-umană”. Dar, încă o dată, tradiţia nu aparţine lumii moderne, ea nu este unul din elementele sale constitutive, ea este contrariul însuşi al tendinţelor şi al aspiraţiilor sale. Asta înseamnă, trebuie s-o spunem deschis, a nu căuta vane concilieri: între spiritul religios, în adevăratul sens al acestui cuvânt, şi spiritul modern, nu poate exista decât antagonism. Orice compromis nu poate decât să-l slăbească pe primul şi să profite celui de-al doilea, a cărui ostilitate nu va fi pentru atâta dezarmată, căci nu poate voi decât distrugerea completă a tot ceea ce, în umanitate, reflectă o realitate superioară umanităţii.

Se spune că Occidentul modern este creştin, dar aceasta este o eroare. Spiritul modern este anticreştin, pentru că este esenţialmente antireligios, şi este antireligios pentru că, la nivel şi mai general, este antitradiţional. Acesta constituie caracterul său propriu, ceea ce îl face să fie ceea ce este. Desigur, ceva din Creştinism a ajuns până în civilizaţia anticreştină a epocii noastre, ai cărei reprezentaţi cei mai “avansaţi”, cum spun în limbajul lor special, nu pot evita faptul că au suferit şi că suferă încă, involuntar şi poate inconştient, o anume influenţă creştină, cel puţin indirectă. Aşa stau lucrurile pentru că o ruptură cu trecutul, oricât de radicală ar fi, nu poate niciodată să fie absolut completă şi atât de profundă încât să suprime orice continuitate. Vom merge chiar mai departe, şi vom spune că tot ceea ce poate fi valabil în lumea modernă a venit din Creştinism, sau cel puţin prin intermediul Creştinismului, care a adus cu el toată moştenirea tradiţiilor anterioare, care le-a conservat vii atât cât i-a permis starea Occidentului, şi care duce cu el în continuare posibilităţile latente. Dar cine azi, chiar printre cei care se afirmă creştini, mai are conştiinţa efectivă a acestor posibilităţi? Unde există, chiar în Catolicism, oamenii care să cunoască sensul profund al doctrinei pe care-o profesează în exterior, care nu se mulţumesc să “creadă” într-un mod mai mult sau mai puţin superficial, şi mai mult prin sentiment decât prin inteligenţă, dar care “ştiu” realmente adevărul tradiţiei religioase pe care o consideră ca aparţinându-le? Am vrea să avem dovada că mai există cel puţin câţiva, căci aceasta ar fi, pentru Occident, cea mai mare şi probabil singura speranţă de salvare, dar trebuie să mărturisim că, până aici, n-am întâlnit niciunul. Trebuie să se presupună că, asemeni anumitor înţelepţi ai Orientului, stau ascunşi în locuri aproape inaccesibile, sau trebuie să se renunţe în mod definitiv la această ultimă speranţă? Occidentul a fost creştin în evul mediu, dar nu mai este. Dacă se spune că el poate încă să redevină, nimeni nu doreşte mai mult decât noi ca acest lucru să se petreacă, şi ca aceasta să se întâmple într-o zi mai apropiată decât ar lăsa-o să se creadă tot ceea ce vedem în jurul nostru. Dar să nu ne înşelăm, în ziua aceea lumea modernă va fi trăit.

Notă:

[1] Existară, înainte de secolul al XVIII-lea, teorii “mecaniste”, de la atomismul grec la fizica carteziană. Dar nu trebuie confundat “mecanismul” şi “materialismul”, în ciuda anumitor afinităţi care au putut creea un soi de solidaritate de fapt între unul şi celălalt de la apariţia “materialismului” propriu-zis.


Read more!

17 novembre 2007

René Guénon, Capitolul VI. Haosul social (Criza lumii moderne)

Nu dorim, în acest studiu, să favorizăm în special punctul de vedere social, care nu ne interesează decât într-o manieră foarte indirectă, pentru că nu reprezintă decât o aplicaţie destul de îndepărtată a principiilor fundamentale, şi pentru că, în consecinţă, nu în acest domeniu ar putea începe, în orice caz, o redresare a lumii moderne. Această redresare, într-adevăr, dacă ar fi începută astfel în răspăr, adică plecând de la consecinţe în loc să se plece de la principii, ar fi lipsită obligatoriu de bază serioasă şi ar fi complet iluzorie. Nimic stabil n-ar putea vreodată să rezulte din ea, şi totul ar trebui reînceput fără încetare, pentru că s-ar fi neglijat înţelegerea prealabilă a adevărurilor esenţiale.

Din această cauză nu ne este posibil să acordăm contingenţelor politice, chiar dând acestui cuvânt sensul cel mai larg, o altă valoare decât cea de simple semne exterioare ale mentalităţii unei epoci. Dar, sub chiar acest raport, nu putem nici să trecem complet sub tăcere manifestările dezordinii moderne în domeniul social propriu-zis. Aşa cum indicam mai înainte, nimeni, în starea prezentă a lumii occidentale, nu se mai găseşte în locul care-i convine în mod normal în funcţie de natura lui proprie, acest lucru este exprimat atunci când se spune că nu mai există castele, pentru că aceasta, înţeleasă în adevăratul ei sens tradiţional, nu este altceva decât natura individuală însăşi, cu tot ansamblul de aptitudini speciale pe care le implică şi care-l predispun pe fiecare om la împlinirea cutărei sau cutărei funcţii determinate. Imediat ce accesul la nişte funcţii oarecare nu mai este supus niciunei reguli legitime, rezultă în mod inevitabil că fiecare se va găsi pus în situaţia de a face orice, şi adesea lucrul pentru care este cel mai puţin calificat. Rolul pe care-l va juca în societate va fi determinat, nu de hazard, care în realitate nu există [1], ci de ceea ce poate da iluzia hazardului, adică de amestecul tuturor felurilor de circumstanţe accidentale. Ceea ce va interveni cel mai puţin în el, va fi exact singurul factor care ar trebui să conteze într-un asemenea caz, vrem să spunem diferenţele de natură care există între oameni. Cauza acestei dezordini este negarea diferenţelor însele, antrenând pe cea a întregii ierarhii sociale. Şi această negare, la început poate de-abia conştientă şi mai mult practică decât teoretică, căci amestecul castelor a precedat suprimarea lor completă, sau, cu alte cuvinte, a fost greşit evaluată natura indivizilor înainte să se ajungă la ignorarea ei completă, această negare, spuneam noi, a fost mai apoi erijată de către moderni în pseudo-principiu cu numele de “egalitate”.

Ar fi prea uşor de arătat că egalitatea nu poate exista nicăieri, pentru simplul motiv că nu ar putea exista două fiinţe care să fie concomitent în mod real distincte şi în întregime asemănătoare între ele din toate punctele de vedere. Şi nu ar fi mai puţin facil să se evidenţieze toate consecinţele absurde care decurg din această idee himerică, în numele căreia se pretinde impunerea peste tot a unei uniformităţi complete, de exemplu practicând un învăţământ identic, ca şi cum toţi ar fi la fel de apţi să înţeleagă aceleaşi lucruri, şi ca şi cum, pentru a-i face să le înţeleagă, aceleaşi metode ar fi convenabile tuturor fără distincţie. Este legitimă de altminteri întrebarea dacă nu e vorba mai degrabă “să înveţe” decât “să înţeleagă” cu adevărat, adică dacă memoria nu este substituită inteligenţei în concepţia strict verbală şi “livrescă” a învăţământului actual, în care nu se vizează decât acumularea de noţiuni rudimentare şi heteroclite, şi în care cantitatea este în întregime sacrificată cantităţii, aşa cum se întâmplă peste tot în lumea modernă pentru raţiuni pe care le vom explica mai complet în cele ce urmează – este aceeaşi dispersiune în multiplicitate. Ar fi, în această privinţă, multe lucruri de spus despre consecinţele nefaste ale “instrucţiei obligatorii”, dar nu este momentul să insistăm asupra ei, şi, pentru a nu ieşi din cadrul pe ni l-am impus, trebuie să ne mulţumim să semnalăm în treacăt consecinţa spcială a teoriilor “egalitare”, ca pe unul dintre elementele dezordinii care sunt azi prea numeroase pentru a putea măcar avea pretenţia de a le enumera fără să 
omitem vreunul.

În mod clar, atunci când ne găsim în prezenţa unei idei precum cea de “egalitate”, sau ca cea de “progres”, sau ca celelalte “dogme laice” pe care aproape toţi contemporanii noştri le acceptă orbeşte, şi care aproape toate au început să se formuleze cu claritate în decursul secolului al XVIII-lea, şi nu ne este posibil să admitem că asemenea idei au luat naştere spontan. Este vorba în cele din urmă de adevărate “sugestii”, în sensul cel mai strict al cuvântului, care nu ar putea de altminterea să-şi producă efectul decât într-un mediu deja pregătit să le primească. N-au creat din bucăţi starea de spirit care caracterizează epoca modernă, dar au contribuit pe scară largă la întreţinerea şi dezvoltarea ei până într-un punct care n-ar fi fost atins fără îndoială în absenţa lor. Dacă aceste sugestii ar dispărea, mentalitatea generală ar fi foarte aproape de un punct în care şi-ar schimba orientarea. Din această cauză ele sunt întreţinute cu atâta grijă de către toţi cei care au un interes oarecare în menţinerea dezordinii, dacă nu în agravarea ei, şi tot din această cauză, într-o epocă în care se pretinde punerea în discuţie a tuturor lucrurilor, acestea sunt singurele pe care nimeni nu-şi permite să le discute niciodată. Este dealtfel dificil să se determine cu exactitate gradul de sinceritate al celor care se fac propagatorii unor asemenea idei, de a se şti în ce măsură unii oameni ajung să fie seduşi de propriile minciuni şi să se autosugesioneze în timp ce-i sugestionează pe alţii. Şi chiar, într-o propagandă de acest gen, cei care joacă rolul de păcăliţi sunt adesea cele mai bune instrumente, pentru că vin cu o convingere pe care ceilorlalţi le-ar fi oarecum dificil s-o simuleze, şi care este cu uşurinţa contagioasă. Dar, în spatele acestor lucruri, şi cel puţin la origine, trebuie o acţiune mult mai conştientă, o direcţie care nu poate veni decât de la oameni care ştiu perfect cât valorează ideile pe care le lansează astfel în circulaţie. Am vorbit despre “idei”, dar acest cuvânt nu poate fi aplicat decât într-un mod foarte impropriu în acest caz, unde este foarte evident că nu este vorba câtuşi de puţin de idei pure, ci de ceva care aparţine îndeaproape sau de departe nivelului intelectual. Este cazul, dacă se poate spune aşa, de idei false, dar ar fi şi mai corect să fie numite “pseudo-idei”, destinate în principal provocării de reacţii sentimentale, ceea ce într-adevăr este metoda cea mai eficace de a acţiona asupra maselor. În această privinţă, cuvântul are de altminteri o importanţă mai mare decât noţiunea pe care doreşte s-o reprezinte, şi cei mai mulţi dintre “idolii” moderni nu sunt decât nişte eructaţii, căci în cazul lor se produce fenomenul cunoscut sub numele de “verbalism”, în care sonoritatea cuvintele este suficientă pentru a crea iluzia gândirii. Influenţa pe care oratorii o exercită asupra mulţimilor este deosebit de caracteristică în această privinţă, şi nu este nevoie să fie studiată îndeaproape pentru ca cineva să-şi dea seama că este vorba despre un procedeu de sugestie absolut comparabil celui al hipnotizatorilor.

Dar, fără să ne întindem mai mult cu aceste consideraţii, să revenim la consecinţele pe care le antrenează negarea oricărei ierarhii autentice, şi să notăm că, în starea de lucruri prezentă, nu numai că un om nu-şi îndeplineşte funcţia proprie decât în mod excepţional şi accidental, în vreme ce cazul contrariu ar trebui în mod normal să fie excepţia, dar se mai şi întâmplă ca acelaşi om să fie pus în situaţia de a exercita succesiv funcţii complet diferite, ca şi cum şi-ar putea schimba aptitudinile după bunul plac. Acest lucru poate părea paradoxal într-o epocă de “specializare” fără cruţare, şi totuşi aşa stau lucrurile, mai ales la nivel politic. Dacă competenţa “specialiştilor” este adesea complet iluzorie, şi în orice caz limitată la un domeniu foarte îngust, credinţa în această competenţă este totuşi un fapt, şi oricine se poate întreba cum se face că această credinţă nu mai joacă niciun rol atunci când este vorba despre cariera oamenilor politici, unde incompetenţa cea mai completă este rareori un obstacol. Şi totuşi, dacă cineva reflectează la acest aspect, îşi dă seama cu uşurinţă că nu e nimic de care ar trebui să se mire, şi că acesta nu este până la urmă decât un rezultat foarte natural al concepţiei “democratice”, în virtutea căreia puterea vine de jos şi se sprijină în mod esenţial pe majoritate, fapt ce are în mod necesar drept corolar excluderea oricărei adevărate competenţe, pentru că întotdeauna competenţa este o superioritate cel puţin relativă şi care nu poate fi decât apanajul unei minorităţi.

Aici câteva explicaţii nu vor fi inutile pentru a scoate în evidenţă, pe de o parte, sofismele care se ascund sub ideea “democratică”, şi, pe de altă parte, legăturile care conectează aceeaşi idee cu întreg ansamblul mentalităţii moderne. Este de altminteri aproape superflu, dat fiind punctul de vedere care ne interesează, să atragem atenţia că aceste observaţii vor fi formulate în afara oricăror abordări de partid şi a tuturor certurilor politice, în care nu dorim să ne amestecăm nici de aproape nici de departe. Expunem aceste lucruri într-un mod absolut dezinteresat, aşa cum am putea-o face pentru orice alt obiect de studiu, şi căutând doar să ne dăm seama cu toată claritatea posibilă de natura situaţiei, ceea ce este până la urmă condiţia necesară şi suficientă pentru a se disipa toate iluziile pe care contemporanii noştri şi le fac în această privinţă. Şi aici, este vorba în realitate de “sugestie”, aşa cum o spuneam mai sus în privinţa unor idei oarecum diferite, dar nu mai puţin conexe. Şi, îndată ce se ştie că nu este decât o sugestie, îndată ce s-a înţeles în ce fel acţionează, ea nu mai poate avea nicio influienţă. Împotriva lucrurilor de acest fel, un examen aprofundat şi strict “obiectiv”, aşa cum se spune azi în jargonul special care a fost împrumutat de la filosofii germani, este cu mult mai eficace decât toate declamaţiile sentimentale şi toate polemicile de partid, care nu dovedesc nimic şi nu sunt decât expresia unor simple preferinţe individuale.

Argumentul cel mai decisiv împotriva “democraţiei” se rezumă în câteva cuvinte: superiorul nu poate emana din inferior, pentru că “mai multul” nu poate ieşi din “mai puţin”. Există în aceasta o rigoare matematică absolută, împotriva căreia nimic nu ar putea prevala. Este important să remarcăm că exact acelaşi argument, aplicat la alt nivel, se dovedeşte corect împotriva “materialismului”. Nimic nu este întâmplător în această concordanţă, şi cele două lucruri sunt mult mai deplin solidare decât ar putea părea la o primă privire. Este prea evident că poporul nu poate conferi o putere pe care nu o posedă el însuşi. Adevărata putere nu poate veni decât de sus, şi din această cauză, s-o spunem în treacăt, nu poate fi legitimată decât prin sancţiunea a ceva superior nivelului social, adică a unei autorităţi spirituale. Dacă lucrurile se petrec altcumva, atunci avem de-a face cu o contrafacere a puterii, o stare de fapt care este nejustificată prin lipsa principiului, şi în care nu poate exista decât dezordine şi confuzie. Răsturnarea oricărei ierarhii începe în momentul în care puterea temporală vrea să devină independentă de autoritatea spirituală, apoi să şi-o subordoneze pretinzând s-o facă să servească unor scopuri politice. Există în aceasta o primă uzurpare care deschide drumul tuturor celorlalte, şi s-ar putea arăta astfel că, de exemplu, regalitatea franceză, începând cu secolul al XIV-lea, a lucrat ea însăşi în mod inconştient la pregătirea Revoluţiei care avea s-o răstoarne. Poate vom avea într-o zi ocazia să dezvoltăm acest punct de vedere aşa cum ar merita-o, însă pentru moment, nu putem decât să-l indicăm într-un mod foarte sumar.

Dacă se defineşte “democraţia” drept guvernarea poporului prin el însuşi, avem o adevărată imposibilitate, un lucru care nu poate să aibă nici măcar o simplă existenţă de fapt, în epoca noastră sau în oricare alta. Nu trebuie ca cineva să se lase păcălit de asemenea eructaţii, şi este contradictoriu să se admită că aceiaşi oameni pot fi concomitent guvernanţi şi guvernaţi, pentru că, pentru a folosi limbajul aristotelician, aceeaşi fiinţă nu poate fi “în act” şi “în potenţialitate” concomitent şi sub acelaşi raport. Există în această privinţă o relaţie care presupune în mod necesar prezenţa a doi termeni: n-ar putea exista guvernaţi dacă nu ar exista de asemenea nişte guvernanţi, fie ei ilegitimi şi fără niciun drept la putere decât cel pe care şi l-au atribuit ei înşişi. Dar marea abilitate a conducătorilor, în lumea modernă, este de a face poporul să creadă că se guvernează el însuşi. Şi poporul se lasă convins cu atât mai uşor cu cât această afirmaţie îl flatează şi cu cât este incapabil de fapt să reflecteze într-atât încât să vadă imposibilul ei.

Tocmai pentru crearea acestei iluzii s-a inventat “sufragiul universal”, adică opinia majorităţii care se presupune că face legea. Dar ceea ce unii nu pricep este că opinia e ceva care poate fi cu uşurinţă dirijat şi modificat. Oricând se pot provoca, graţie sugestiilor potrivite, curenţi mergând în cutare sau cutare sens anume. Nu mai ştim cine a vorbit de “fabricarea opiniei”, şi această expresie este total justă, deşi ar trebui să se spună, de altminteri, că nu întotdeauna conducătorii aparenţi sunt cei care au în realitate la dispoziţia lor mijloacele necesare pentru a obţine acest rezultate.

Această din urmă remarcă motivează fără îndoială de ce incompetenţa politicienilor cei mai “renumiţi” pare să nu aibă decât o importanţă foarte relativă. Dar, cum nu se pune aici problema demontării rotiţelor a ceea ce s-ar putea denumi “maşina de guvernat”, ne vom limita la a semnala că însăşi această incompetenţă oferă avantajul de a întreţine iluzia despre care tocmai am vorbit. Într-adevăr, doar în aceste condiţii politicienii în cauză pot apărea ca emanaţia majorităţii, fiind astfel după imaginea ei, căci majoritatea, în orice privinţă ar fi chemată să-şi dea părerea, este întotdeauna constituită din incompetenţi, al căror număr este întotdeauna mai mare decât cel al oamenilor care sunt capabili să se pronunţe în perfectă cunoştinţă de cauză.

Acest lucru ne aduce imediat în situaţia de a spune în ce fel este eronată ideea conform căreia majoritatea trebuie să facă legea, căci, chiar dacă această idee, prin forţa lucrurilor, este mai ales teoretică şi poate corespunde unei realităţi efective, rămâne totuşi de explicat în ce fel a putut ea să se implanteze în spiritul modern, care sunt tendinţele căruia îi corespunde şi pe care le satisface cel puţin în aparenţă. Defectul cel mai vizibil este exact cel pe care-l indicam, şi anume faptul că părerea majorităţii nu poate fi decât expresia incompetenţei, şi aceasta rezultă de altminteri din lipsa de înţelegere sau din ignoranţa pură şi simplă. S-ar putea evoca aici anumite observaţii de “psihologie colectivă”, şi aminti mai ales faptul destul de cunoscut că, într-o mulţime, ansamblul reacţiilor mentale care se produc între indivizii care o compun conduce la formarea unei rezultante care este, nici măcar la nivelul mediei, ci la nivelul elementelor cele mai inferioare. Ar trebui să se remarce în ce mod, pe de altă parte, anumiţi filosofi moderni au vrut să implanteze la nivel intelectual teoria “democratică” care stabileşte primatul opiniei majorităţii, făcând din ceea ce ei numesc “consimţământul universal” un pretins “criteriu al adevărului”. Presupunând chiar că ar exista în mod efectiv o chestiune asupra căreia toţi oamenii să fie de acord, acest acord n-ar dovedi nimic prin el însuşi. Dar, dincolo de aceasta, dacă o astfel de unanimitate ar exista cu adevărat, ceea ce este cu atât mai îndoielnic cu cât există întotdeauna mulţi oameni care nu au nicio opinie asupra unei probleme oarecare şi care nici nu şi-au pus-o vreodată, ar fi în orice caz imposibil să se constate acest lucru în fapt, astfel încât ceea ce se invocă în favoarea unei opinii şi ca semn al adevărului său se reduce la a nu fi decât consimţământul celui mai mare număr, şi încă luându-se în consideraţie limitarea la un mediu foarte restrâns în spaţiu şi în timp. În acest domeniu, apare cu încă şi mai mare claritate faptul că teoria este lipsită de bază, pentru că este mai uşor cuiva să se sustragă influenţei sentimentului, care dimpotrivă intră în joc aproape inevitabil atunci când este vorba de domeniul politic. Şi această influenţă este unul dintre principalele obstacole în faţa înţelegerii anumitor lucruri, chiar în cazul celor care ar avea în alte condiţii o capacitate intelectuală pe deplin suficientă pentru a ajunge fără dificultate la această înţelegere. Impulsurile emotive împiedică reflecţia, şi una dintre cele mai vulgare abilităţi ale politicului este cea care constă în a profita de pe urma acestei incompatibilităţi.

Dar să mergem mai departe cu această chestiune: ce este exact legea celui mai mare număr pe care o invocă guvernele moderne şi pe care pretind să-şi fundamenteze în exclusivitate justificarea? Este doar legea materiei şi a forţei brutale, legea însăşi în virtutea căreia o masă antrenată de greutatea ei zdrobeşte tot ceea ce întâlneşte în cale-i. Exact aici este punctul de joncţiune dintre concepţia “democratică” şi “materialism”, şi acesta este ceea ce face ca aceeaşi concepţie să fie atât de strâns legată de mentalitatea actuală. Este răsturnarea completă a ordinii normale, pentru că este proclamarea supremaţiei multiplicităţii ca atare, supremaţie care, de fapt, nu există decât în lumea materială [2]. Dimpotrivă, în lumea spirituală, şi mai clar în ordinea universală, unitatea este în vârful ierarhiei, căci ea este principiul de unde iese Multiplicitatea [3]. Atunci când principiul este negat sau pierdut din vedere, nu mai rămâne decât multiplicitatea pură, care se identifică cu materia însăşi. Pe de altă parte, aluzie pe care tocmai am făcut-o cu privire la greutate implică mai mult decât o simplă comparaţie, căci greutatea reprezintă efectiv, în domeniul forţelor fizice în sensul cel mai obişnuit al acestui cuvânt, tendinţa descendentă şi compresivă, care antrenează pentru fiinţă o limitare din ce în ce mai îngustă, şi care merge în acelaşi timp în sensul multiplicităţii, figurată aici printr-o densitate din ce în ce mai mare [4]. Şi această tendinţă este aceea însăşi care marchează direcţia după care s-a dezvoltat activitatea omenească de la începutul epocii moderne. Dincolo de aceasta, trebuie remarcat că capcana, prin puterea ei de divizare şi concomitent de limitare, este ceea ce doctrina scolastică numeşte “principiul de individuaţiune”, şi acest lucru pune în legătură consideraţiile pe care le expunem acum cu ceea ce am spus mai înainte despre subiectul individualismului. Aceeaşi tendinţă despre care tocmai a fost vorba este, s-ar putea spune, tendinţa “individualizantă”, cea după care are loc ceea ce tradiţia iudeo-creştină desemnează sub numele de “cădere” a fiinţelor care s-au separat de unitatea originară. Multiplicitatea înfăţişată în afara principiului său, şi care nu mai poate astfel să se întoarcă la unitate, este, la nivel social, colectivitatea concepută ca fiind o simplă sumă aritmetică a indivizilor care o compun, şi care nu este într-adevăr decât asta imediat ce ea se rupe de orice principiu superior indivizilor. Şi legea colectivităţii, sub acest raport, este într-adevăr legea celui mai mare număr, pe care se bazează ideea “democratică”.

Aici trebuie să ne oprim o clipă pentru a risipi o posibilă confuzie. Vorbind despre individualismul modern, am luat în considerare aproape în exclusivitate manifestările sale la nivel intelectual. S-ar putea crede că, în ceea ce priveşte nivelul social, cazul este complet diferit. Într-adevăr, dacă s-ar lua cuvântul “individualism” în accepţia sa cea mai îngustă, ar putea apărea tentaţia opunerii colectivităţii împotriva individului, şi să se creadă că fapte precum rolul din ce în ce mai invadator al Statului şi complexitatea crescândă a instituţiilor sociale sunt marca unei tendinţe contrarii individualismului. În realitate, nu se poate vorbi de nimic de acest fel, căci colectivitatea, nefiind altceva decât suma indivizilor, nu se poate opune acestora, nu mai mult decât Statul însuşi conceput după criterii moderne, adică în calitate de simplă reprezentare a masei, în care nu se reflectă niciun principiu superior. Or tocmai în negarea oricărui principiu supra-individual constă cu adevărat individualismul, aşa cum l-am definit.

Deci, dacă există în domeniul social conflicte între diversele tendinţe care aparţin cu toate în mod egal spiritului modern, aceste conflicte nu sunt între individualism şi ceva diferit, ci doar între varietăţi multiple de care individualismul însuşi este susceptibil. Şi este facil pentru cineva să-şi dea seama că, în absenţa oricărui principiu capabil realmente să unifice multiplicitatea, asemenea conflicte trebuie să fie mai numeroase şi mai grave în epoca noastră decât au fost vreodată, căci cine spune individualism spune în mod necesar divizare. Şi această divizare, cu starea haotică pe care o generează, este consecinţa fatală a unei civilizaţii strict materiale, pentru că materia însăşi este propriu-zis rădăcina divizării şi a multiplicităţii.

Acestea fiind spuse, mai trebuie să insistăm asupra unei consecinţe imediate a ideii “democratice”, care este negarea elitei înţelese în singura sa accepţiune legitimă. Nu degeaba “democraţia” se opune “aristocraţiei”, acest din urmă cuvânt desemnând cu precizie, cel puţin atunci când este înţeles în sensul său etimologic, puterea elitei. Aceasta, prin definiţie oarecum, nu poate fi decât numărul mic, şi puterea ei, autoritatea ei mai degrabă, care nu vine decât din superioritatea ei intelectuală, nu are nimic în comun cu forţa numerică pe care se sprijină “democraţia”, al cărei caracter esenţial este de a sacrifica minoritatea majorităţii, şi de asemenea, prin acest lucru însuşi, aşa cum spuneam mai sus, calitatea cantităţii, deci elita masei. Astfel, rolul director al unei veritabile elite şi existenţa ei însăşi, căci ea joacă inevitabil acest rol din momentul în care există, sunt radical incompatibile cu “democraţia”, care este intim legată de concepţia “egalitară”, adică de negarea oricărei ierarhii. Fondul însuşi al ideii “democratice” este că un individ oarecare valorează tot cât altul, pentru că ei sunt egali numeric, şi în ciuda faptului că nu pot fi niciodată egali decât numeric. O elită adevărată, am spus-o deja, nu poate fi decât intelectuală. Din această cauză “democraţia” nu se poate instaura decât acolo unde intelectualitatea pură nu mai există, ceea ce este efectiv cazul lumii moderne. Numai că, aşa cum egalitatea este imposibilă în fapt, şi cum nu se pot suprima la nivel practic toate diferenţele dintre oameni, în ciuda tuturor eforturilor de nivelare, se ajunge, printr-un curios silogism, la inventarea unor false elite, de altminteri multiple, care pretind să se substituie singurei elite reale. Şi aceste false elite sunt bazate pe consideraţia unor superiorităţi oarecare, eminamente relative şi contingente, şi întotdeauna de ordin pur material. Oricine poate să-şi dea seama cu uşurinţă de aceasta remarcând că distincţia socială care contează cel mai mult, în prezenta stare de lucruri, este cea care se sprijină pe avere, adică pe o superioritate complet exterioară şi de nivel exclusiv cantitativ, singura până la urmă care poate fi conciliabilă cu “democraţia”, pentru că provine din acelaşi punct de vedere. Vom adăuga în rest că aceiaşi care pozează acum în adversari ai acestei stări de lucruri, nefăcând să intervină niciun principiu de nivel superior, sunt incapabili să remedieze în mod eficace o asemenea dezordine, dacă nu cumva riscă s-o agraveze şi mai tare mergând din ce în ce mai departe în acelaşi sens. Lupta se dă doar între variante ale “democraţiei”, accentuându-se mai mult sau mai puţin tendinţa “egalitară”, cum este, aşa cum am spus-o, între variante ale individualismului, ceea ce, de altfel, revine la exact acelaşi lucru.

Aceste câteva reflecţii ne par suficiente pentru a caracteriza starea socială a lumii contemporane, şi pentru a arăta în acelaşi timp că, în acest domeniu ca şi în toate celelalte, nu poate exista decât un singur mijloc de a ieşi din haos: restaurarea intelectualităţii şi, pe urmă, reconstituirea unei elite care, actualmente, trebuie să fie privită ca inexistentă în Occident, căci nu se poate da acest nume decât câtorva elemente izolate şi fără coeziune, care nu reprezintă cumva decât nişte posibilităţi nedezvoltate. Într-adevăr, aceste elemente nu au în general decât tendinţe sau aspiraţii care îi conduc la reacţii împotriva spiritului modern, dar fără ca influenţa lor să poată să se exercite în mod efectiv. Ceea ce le lipseşte, este adevărata cunoaştere, sunt informaţiile tradiţionale care nu se improvizează, şi pe care o inteligenţă lăsată de capul ei, mai ales în nişte circumstanţe atât de defavorabile din toate privinţele, nu le poate suplini decât foarte imperfect şi într-o foarte slabă măsură. Nu există deci decât eforturi dispersate şi care adesea se rătăcesc, din lipsă de principii şi de direcţie doctrinală. S-ar putea spune că lumea modernă se apără prin propria ei dispersiune, căreia adversarii ei înşişi nu izbutesc să i se sustragă. Aşa va fi atâta vreme cât aceştia vor rămâne pe teren “profan”, unde spiritul modern are un avantaj evident, pentru că acolo este domeniul său propriu şi exclusiv. Şi, de altminteri, dacă ei rămân acolo, este pentru că acest spirit are încă asupra lor, în ciuda tuturor lucrurilor, o foarte puternică stăpânire. Din această cauză atâţia oameni, animaţi totuşi de o incontestabilă bunăvoinţă, sunt incapabili să înţeleagă că trebuie în mod necesar să înceapă cu principiile, şi să se abţină de la risipirea forţelor lor în cutare sau cutare domeniu relativ, social sau de alt fel, în care nimic real nici durabil nu poate fi împlinit în aceste condiţii. Elita adevărată, dimpotrivă, n-ar trebui să intervină în mod direct în aceste domenii nici să se amestece cu acţiunea exterioară. Ea ar dirija totul printr-o influenţă insesizabilă pentru dimensiunea vulgară, şi cu atât mai profundă cu cât ar fi mai puţin aparentă. Dacă se ia în considerare puterea sugestiilor despre care vorbeam mai sus, şi care totuşi nu presupun nicio intelectualitate veritabilă, se poate bănui ce ar fi, cu atât mai mult, puterea unei influenţe ca aceasta, exersându-se într-un mod încă şi mai ascuns prin însăşi natura ei, şi izvorând din intelectualitatea pură, putere care de altmitneri, în loc să fie micşorată prin divizarea inerentă a multiplicităţii şi prin slăbiciunea pe care o comport tot ceea ce este minciună sau iluzie, ar fi dimpotrivă intensificată prin concentrarea în unitatea principială şi s-ar identifica cu forţa însăşi a adevărului.

Note:

[1] Ceea ce oamenii numesc hazard este doar ignoranţa lor în privinţa cauzelor. Dacă cineva ar pretinde, spunând că ceva se întâmplă în virtutea hazardului, că vrea să spună că nu există cauză, rezultatul ar fi o supoziţie contradictorie prin ea însăşi.

[2] Este suficient să se citească sfântul Toma d’Aquino pentru a se vedea că “numerus stat ex parte materix”.

[3] De la un nivel de realitate la altul, analogia, aici ca în toate cazurile similare, se aplică strict în sens invers.

[4] Această tendinţă este cea pe care doctrina hindusă o numeşte tamas, şi pe care o asimilează ignoranţei şi obscurităţii. Se va remarca faptul că, conform celor spuse de noi adineaori asupra aplicaţiei analogiei, compresia sau condensarea despre care este vorba este opusă concentrării de la nivel spiritual sau intelectual, astfel încât, oricât de ciudat ar putea părea la o primă privire, ea este în realitate corelativă divizării şi dispersiei în multiplicitate. La fel se petrece cu uniformitatea realizată în jos, la nivelul cel mai inferior, urmând concepţia “egalitară” şi care este la extrema opusă unităţii superioare şi principiale.

[5] Din această cauză Dante plasează sejurul simbolic al lui Lucifer în centrul pământului, adică în punctul în care converg din toate părţile forţele gravitaţionale. Din acest punct de vedere este inversul centrului de atracţie spirituală sau “celestă”, care este simbolizat prin soare în cele mai multe dintre doctrinele tradiţionale.


Read more!

11 novembre 2007

Nota editorului (Regele lumii, I)

În 1924 apărea la Paris o carte unică în felul ei, scrisă de Ferdinand Ossendowski, cu titlul Animale, oameni şi zei. În ea era povestită o călătorie plină de aventuri în Asia centrală, de-a lungul căreia autorul susţinea că venise în contact cu un centru iniţiatic misterios, aflat într-o lume subterană, ale cărei ramificaţii se întindeau peste tot: şeful suprem al acestui centru era aşa-numitul Rege al Lumii. René Guénon (1856-1951) a luat ca punct de plecare amintita operă pentru a ne demonstra, în această carte scurtă şi minunată, cum, în spatele istorisirilor de multe ori confuze ale lui Ossendowski şi a altor scriitori, se prefigurează doctrine şi mituri din timpuri imemoriale, ale căror urme se regăsesc din Tibet (cu noţiunea sa de "Agarttha", pământul 'inviolabil') până în tradiţia ebraică (cu figura lui Melchisedec şi a oraşului din Salem), dar şi în cele mai vechi texte sanscrite, în simbolismul Graalului, în legendele despre Atlantida şi în multe alte mituri. Pe măsură ce aceste raporturi se dezvăluie, simţim cum ne ia ameţeala: cu gesturi puţine şi sobre, Guénon reuşeşte să pună în legătură lucruri atât de diferite, încât la sfârşit ne găsim în faţa unei perspective infinite, care străbate întreaga istorie până în zilele noastre, de la originile de neştiut ale Thulei hiperboreene până la centrul iniţiatic ocult al epocii noastre 'negre', "Kali-Yuga". În pagini puţine, dar prin multe imagini, Guénon schiţează deci linia transmiterii Tradiţiei primordiale, astfel încât această carte va avea pentru mulţi dintre cititorii săi valoarea unei introduceri în gândirea unui maestru singuratic dar indispensabil al timpului nostru.


Read more!

René Guénon, Regele lumii (text integral)

Traducere de Dr. Vlad Sauciuc

Nota editorului
1. Noţiuni despre “Agarttha” în Occident
2. Monarhie şi Pontificat
3. “Şekinah” şi “Metatron”
4. Cele trei funcţii supreme
5. Simbolismul Graalului
6. “Melki-Ţedeq”
7. “Luz” sau Tărâmul Nemuririi
8. Centrul Suprem ascuns pe durata lui “Kali-Yuga”
9. “Omphalos-ul” şi pietrele sfinte
10. Nume şi reprezentări simbolice ale centrilor spirituali
11. Localizarea centrilor spirituali
12. Câteva concluzii


Read more!

Moise Maimonide, Despre credinţă (fragment)

Să ştii, o lectorule al tratatului de faţă, că credinţa nu este ceva ce se pronunţă, ci ceva ce se concepe în intelect, crezând că lucrul este aşa cum e conceput. Aşadar, dacă atunci când este vorba despre opinii adevărate sau reputate astfel, te mulţumeşti să le exprimi în cuvinte, fără să le concepi sau să le crezi, şi, cu atât mai mult, fără să cauţi în ele o certitudine, este un lucru foarte simplu. Şi în felul acesta dai peste mulţi oameni stupizi care reţin credinţe despre care nu au absolut nici o idee. Dar dacă eşti dintre cei a căror gândire se ridică până la nivelul ridicat care este cel al speculaţiei, şi care are certitudinea că Dumnezeu este unul, de o unitate reală, aşa încât nu se găseşte în El nimic compus nici ceva care să fie virtual divizibil într-un mod oarecare, trebuie să ştii că Dumnezeu nu are nici un atribut esenţial, în nici o circumstanţă, şi că la fel cum nu poate fi admis că El ar fi vreun corp, la fel este inadmisibil ca El să posede vreun atribut esenţial. Cel care crede că El este unul, posedând numeroase atribute, exprimă în realitate, prin cuvântul său, că El este unul, dar în gândirea lui îl crede multiplu. Aceasta se aseamănă cu ceea ce spun creştinii: “El este Unul, totuşi el este Trei, şi Trei sunt Unul”, ceea ce revine la a spune: “El este unul, dar posedă numeroase atribute, şi El împreună cu atributele sale fac Unul”, îndepărtând corporeitatea şi crezând în simplicitatea absolută [a lui Dumnezeu], ca şi cum scopul nostru ar fi doar acela de a căuta în ce fel trebuie să ne exprimăm, şi nu ceea ce trebuie să credem. Nu poate exista credinţă decât atunci când a avut loc o conceptualizare, căci credinţa constă în a admite ca fiind adevărat ceea ce a fost conceput [şi a crede] că aceasta se află în afara intelectului aşa cum a fost concepută în intelect. Dacă acestei credinţe se adaugă [convingerea] că contrariul a ceea ce se crede este absolut imposibil şi că nu există în intelect nici un mijloc de a respinge această credinţă, nici de a gândi că contrariul ar putea fi posibil, atunci putem vorbi de certitudine.

Dacă alungi de la tine dorinţele şi obiceiurile, dacă eşti inteligent şi vei lua aminte la ceea ce voi spune, în capitolele următoare, despre negarea atributelor, vei avea în mod necesar o certitudine în această privinţă, şi atunci vei fi dintre cei care concep unitatea lui Dumnezeu, şi nu dintre cei care o pronunţă doar din vârful buzelor, fără a o concepe la nivel ideatic, şi care aparţin categoriei despre care s-a spus: “Tu eşti aproape de gura lor, dar departe de interiorul lor” (Ieremia 12, 2). Trebuie, într-adevăr, ca omul să fie dintre cei care concep adevărul şi-l înţeleg, deşi nu l-ar pronunţa, aşa cum s-a poruncit oamenilor virtuoşi, spunându-li-se: “Spuneţi în inima voastră, pe patul vostru, şi rămâneţi tăcuţi.” (Psalmul 4, 5).


Read more!

Moise Maimonide, Despre îngeri (fragment)

Îngerii nu au nici ei corp. Ei sunt, dimpotrivă, Inteligenţe separate de orice materie. Totuşi, sunt fiinţe create de către Dumnezeu, aşa cum vom arăta. În Bereşit rabba se spune: “Expresia “sabie de flacără vâlvâitoare”(Facerea 3, 24) corespunde acesteia: “Servitorii Săi sunt un foc arzător” (Psalmul 100, 4). [Se spune] ”vâlvâitoare” (hamithafekhet) pentru că [îngerii] se transformă (mithafekhim): când [numiţi] “bărbaţi”, când “femei”, când “vânturi” [sau “spirite”], când “îngeri”.” Prin acest pasaj s-a declarat că ei nu sunt materiali absolut deloc, că nu au figură stabilă şi corporală în afara spiritului, şi că dimpotrivă, toate acestea nu există decât în viziunea profetică şi conform acţiunii facultăţii imaginative, aşa cum vom spune atunci când vom aborda sensul veritabil al profetismului. Dacă spunem [în acest pasaj]: “când femei”, este datorită faptului că profeţii îi vedeau uneori pe îngeri sub figura femeilor, şi este o aluzie la acest pasaj din Zaharia (5, 9): “Şi iată am ridicat ochii mei şi am privit şi iată că au ieşit două femei. Şi vântul bătea în aripile lor, iar aripile lor erau ca de barză. Şi ele au ridicat efa între pământ şi cer.”

Ştii că perceperea a ceea ce este lipsit de materie şi în întregime privat de corporeitate este foarte dificilă pentru om – excepţie în cazul în care a avut loc un lung exerciţiu -, şi mai ales pentru cel care nu distinge între inteligibil şi imaginar, şi care, cel mai adesea, nu se sprijină decât pe perceperea imaginaţiei, aşa încât, pentru el, orice lucru imaginat poate exista, iar ceea ce nu poate fi conceput de imaginaţie nu există şi nu poate exista. Asemenea oameni – şi majoritatea celor care studiază sunt aşa – nu au niciodată o idee exactă despre vreun subiect, şi nici un lucru obscur nu se lămureşte pentru ei. De asemenea, din cauza acestei dificultăţi cărţile profetice prezintă cuvinte care, luate în sensul lor literal, ar da de înţeles că îngerii sunt corporali şi au anumite mişcări, că au o formă umană, că primesc ordine de la Dumnezeu, le transmit [oamenilor] şi fac ceea ce El doreşte, din ordinul Său. Toate acestea pentru a transmite ideea existenţei lor şi a faptului că ei sunt vii şi perfecţi, aşa cum am expus cu privire la Dumnezeu. Totuşi, dacă reprezentarea lor ar fi rămas la acest nivel, esenţa lor veritabilă ar fi fost, în imaginaţia vulgului, asemănătoare esenţei lui Dumnezeu. Căci şi despre Dumnezeu s-au folosit cuvinte al căror sens literal ar părea [să indice] că El este un corp având viaţă şi mişcare şi o formă umană. Deci pentru a indica intelectului că nivelul existenţei lor este inferior nivelului divinităţii s-a amestecat în reprezentarea lor ceva ce ţine de animalele lipsite de raţiune, pentru a transmite că existenţa Creatorului este mai perfectă decât a lor, la fel cum un om depăşeşte în perfecţiune animalul lipsit de raţiune. Dar, din figura animalului nu li s-a atribuit nimic în afara aripilor, căci nimeni nu-şi poate imagina zborul fără aripi, la fel cum n-am putea să ne imaginăm mersul fără picioare, iar existenţa însăşi a acestor facultăţi n-ar putea fi sugerată decât în cei ce le posedă. Şi a fost ales zborul [a atribut al îngerilor] pentru a indica faptul că sunt vii, din cauză că acesta este cea mai nobilă formă de mişcare cu care au fost dotate animalele, iar omul vede în ea o mare perfecţiune, dorind el însuşi să poată zbura, pentru a evita cu uşurinţă tot ceea ce-i dăunează şi pentru a atinge neîntârziat ceea ce-i prieşte, la orice distanţă s-ar afla. Deci din cauza asta li s-a atribuit această mişcare, şi încă pentru faptul că pasărea, într-o foarte scurtă perioadă de timp, când apare şi când dispare, când se apropie şi când se îndepărtează. Şi acestea sunt în general circumstanţe care trebuie admise cu privire la îngeri, aşa cum vom arăta. Această pretinsă perfecţiune, vreau să spun mişcarea zborului, nu este atribuită lui Dumnezeu în nici un fel, pentru că este o mişcare ce ţine de animalele lipsite de raţiune. Nu trebuie să ne înşelăm cu privire la aceste cuvinte: “Urcase pe un heruvim şi zbura” (Psalm 18, 11), căci aici “heruvimul” este cel care “zbura”. Prin această alegorie s-a dorit să se spună că lucrul în cauză soseşte repede, la fel cum s-a spus în altă parte: “Iată, Cel Veşnic a urcat pe un nor uşor şi va intra în Egipt” (Isaia 19, 1), ceea ce înseamnă că nenorocirea cu pricina se va abate imediat asupra lor. Nu trebuie nici să te laşi indus în eroare de expresii pe care le găseşti îndeosebi în Ezechiel, precum: “faţă de bou, faţă de leu, faţă de acvilă” (Ezechiel 1, 10), “talpa unui picior de viţel” (Ezechiel 1, 7), căci toate acestea au o interpretare pe care o vei auzi mai târziu, şi de altminterea nu este vorba decât despre descrierea hayyoth-urilor [1]. Aceste subiecte vor fi explicate prin indicaţii care vor fi suficiente pentru a trezi atenţia. În ceea ce priveşte mişcarea zborului [atribuită îngerilor], ea poate fi găsită oriunde în textele [sacre], şi [aşa cum am spus-o deja], nu poate fi sugerată decât prin prezenţa aripilor. Deci li s-au acordat aripi pentru a indica o circumstanţă a existenţei lor, şi nu pentru a indica adevărata lor fiinţă. Trebuie să ştii că pentru tot ce se mişcă rapid, se atribuie acţiunea de a zbura pentru a indica rapiditatea mişcării. S-a spus, de exemplu: “aşa cum zboară acvila” (Deuteronom 28, 49), pentru că acvila este dintre toate păsările cea care zboară şi se lansează cel mai rapid, astfel încât a devenit proverbială. Trebuie să ştii şi că aripile sunt cauzele [eficiente] ale zborului, din această cauză aripile care apar [în viziunile profetice] sunt de acelaşi număr ca şi cauzele mişcării a ceea ce se mişcă. Dar nu acesta este scopul acestui capitol.

Note:

[1] Hayyoth-urile sunt animalele celeste ale lui Ezechiel, care desemnează sferele însele, şi nu îngerii, sau Inteligenţele sferelor.


Read more!