Abbé Henri Stéphane, Introduction à l’ésotérisme chrétien (note de lectura)

Traités recuillis et annotés par François Chénique

Postface de Jean Borella

Dervy-Livres, Paris, 1979-1984

Préface

L’abbé Henri Stéphane a été prêtre de l’Eglise Catholique. Etudes scientifiques avant d’entrer dans les ordres.

Il découvre chez René Guénon la métaphysique, le symbolisme et la critique du monde moderne. L’autorité de Frithjof Schuon ne lui parut pas moins grande. La connaissance de l’Orthodoxie, à travers Vladimir Lossky et Paul Evdokimov, lui ouvrit le monde des icônes.

Il a vécu la crise de l’Eglise catholique d’après Vatican II.

« Ceux qui l’ont approché ne pouvaient guère ignorer qu’ils se trouvaient en présence d’une intelligence exceptionnelle. Deux traits nous paraissent le caractériser: la sûreté de la saisie intellectuelle et le sens aigu des réalités divines. C’est dire aussi que le Père n’était point dialecticien: il ne discutait pas, il n’explicitait guère; et qu’il ne s’intéressait profondément qu’à la théologie chrétienne. Ses lectures étaient relativement peu abondantes. Mais les livres qu’il appréciait, et qui lui paraissaient essentiels, étaient lus et relus, certains jusqu’à vingt ou trente fois. » (p. 8)

Il état doué du «charisme de l’essentiel ».

Read more!

Abatele Henri Stéphane, Introducere în esoterismul creştin, Tratatul XIV.2 Vechea religie, (fragment)

„Dacă « noua religie » este esenţialmente « cultul omului », vechea religie era esenţialmente « cultul lui Dumnezeu ». Este de la sine înţeles că prima nu este decât o pseudo-religie, o parodie « satanică » a celei de-a doua. Dar « Dumnezeu fiind mort », Satan este şi el « mort ». S-ar putea spune că din teatrul existenţéi, şi conform aparenţelor, amândoi ar fi dispărut. Omul are sentimentul de a fi fost abandonat sieşi, de a fi devenit, graţie Ştiinţei şi Progresului, maestrul lui însuşi şi al Universului, şi că Dumnezeu şi Satan ar fi invenţii ale unei alte epoci, numai bune de încredinţat unui muzeu al vremurilor apuse.

Este destul de ciudat că vechea religie care a structurat toate civilizaţiile anterioare, timp de multe milenii, sub forme evident variate dar având un fond metafizic comun, a sfârşit prin a se nărui şi a lăsa în locul ei un fel de monstru. Dar cel mai neliniştitor la ora actuală este să vedem reprezentanţii vechii religii aliindu-se cu pionierii subversiunii moderne, în speranţa himerică de a le concilia pe amândouă; acţiunea lor nu poate în realitate să conducă decât la distrugerea totală a vechii religii, căci aceasta este absolut incompatibilă cu « monstruozitatea modernistă ». Era totuşi necesar să ajungem aici, conform Scripturilor (Matei XXIV şi Apocalipsa).

Doar un mic număr de « aleşi » trebuie să scape subversiunii; este deci iluzoriu să vrei să « converteşti lumea », şi complet aberant să pretinzi că vei reuşi denaturând religia aşa cum o fac progresiştii. Dar nu vom putea înţelege în ce constă această « denaturare » decât dacă începem prin a aminti elementele esenţiale ale oricărei religii, ceea ce am numit fondul metafizic comun, a cărui uitare sau negaţie constituie cauza profundă a subversiunii moderne. Vom înţelege astfel cât este de iluzoriu să vorbim despre Hristos, despre Biserică, despre « criza Bisericii » şi toate problemele lumii actuale, dacă nu începem prin a reaminti – sau mai degrabă a expune pentru cei care sunt încă în stare să-l înţeleagă – fondul metafizic care ar putea fi numit religio perennis (religia eternă).

Read more!

Abatele Henri Stéphane, Introducere în esoterismul creştin, Tratatul XIV.1 Noua religie, (fragment)

„Grosso modo, s-ar putea spune că noua religie este « religia Omului ». Dumnezeu fiind « mort », se poate spune că este o religie « atee ». Ea nu mai are ca scop « legarea » omului de Dumnezeu, ci a oamenilor între ei. În egală măsură este o « formă » de socialism, sau de comunism.

Paradoxal, aceasta îmbracă forme diverse, dar nu este vorba decât de o aparenţă exterioară: ateismul şi umanismul rămân numitorii comuni ai acestor forme diferite. Există, de exemplu, « credinţă fără religie », credinţă în stare pură, fără conţinut, fără dogme, fără nimic; este un fel de protestantism extrem care i-ar îngreţoşa pe Luther sau Calvin. Invers, există « religie fără credinţă ». Era, în urmă cu o sută de ani, « formalismul » exterior al oamenilor care practicau fără să creadă serios, sau din motive mercantile. Astăzi această formă a căpătat un alt aspect: cel al « comunitarismului ». Li se repetă creştinilor ad nauseam că ei formează o comunitate: botezul îi introduce în comunitate, ca şi cum s-ar înscrie în Partidul Comunist; Euharistia nu mai este decât o masă comunitară; păcatul însuşi este conceput ca ruptură sau îndepărtare de comunitate, iar penitenţa, ca şi în timpurile Bisericii primitive, este văzută ca o reintegrare în comunitate, cu diferenţa că evreii şi păgânii convertiţi la creştinism credeau în Dumnezeu. În zilele noastre, virtuţile « teologice » nu mai au decât un sens omenesc: credem în Om, sperăm în viitorul Umanităţii, graţie Ştiinţei şi Progresului, iar pe aproape îl iubim ca atare.

Read more!

Abatele Henri Stéphane, Introducere în esoterismul creştin, Tratatul XIII.3 Despre teoriile teosofiste, (fragment)

„Ar fi foarte usor să se constate în acest moment efectele acestei decadenţe şi ale aceste « obscurări » a intelectualităţii veritabile în toate domeniile. Mai întâi este predominanţa raţiunii asupra intelectului pur, cu apariţia tuturor sistemelor filosofice, pentru a ajunge în cele din urmă la aberaţiile scientismului şi ale pozitivismului, şi în cele din urmă la negaţia raţiunii însăşi, care era doar o palidă reflecţie a intelectualităţii veritabile. Această abdicare a raţiunii apare cu predominanţa sentimentalismului, a acţiunii de dragul acţiunii şi a cercetării exclusive a « fenomenului » perceptibil prin intermediul organelor de simţ. În filosofie sunt aberaţiile agnosticismului, naturalismului, pragmatismului, evoluţionismului şi ale sensualismului; ştiinţa însăşi, devenită exclusiv « profană » se disperează în detalii şi ipoteze indefinite care, în lipsă de principii, sunt condamnate să dispară foarte rapid. În viaţa curentă, predomină schimbarea, agitaţia, zgomotul. Religia însăşi este atinsă de această nevoie de mişcare: doctrina pură a trecut pe planul doi pentru a face loc « moralismului » şi « sentimentalismului », ceea ce se traduce mai ales printr-un prozelitism extravagant şi prin divagaţiile « pseudo-misticismului » sub toate formele sale. Protestantismul care, în lipsa unei doctrine, abundă în acest sens, constituie o etapă avansată pe calea degenerescenţei creştinismului. Dar maximum decadenţei, în care se manifestă căutarea « fenomenului », dorinţa de « consolări sensibile », prozelitismul şi propaganda cea mai vulgară, concomitent cu absenţa oricărei doctrine demne de acest nume, şi-a găsit expresia în invenţiile cele mai recente, care sunt tocmai formele diverse ale ocultismului, spiritismului şi teosofismului. Culmea aroganţei apărătorilor acestor doctrine în privinţa naivităţii adepţilor lor, mai ales femei, minţi slabe sau bolnavi, este de a vrea să dea o aparenţă de adevăr pretinselor lor doctrine făcându-le să derive din teoriile metafizice ale Indiei, pe care le interpretează în sensul propriilor tendinţe.” 

Read more!

Abatele Henri Stéphane, Introducere în esoterismul creştin, Tratatul XII.2 Reflecţii asupra Bibliei, (fragment)

„Este metafizic imposibil ca Esenta divină în Realitatea sa transcendentă să poată să se reveleze ca atare: ea nu se poate revela decât ei înşişi în Misterul « iradiaţiei divine ». Dacă s-ar revela ca atare în lumea creată, aceasta ar fi imediat « transformată în cenuşă » de « fulguraţia » Gloriei divine. În această privinţă, mărturia lui Moise pe Sinai este fără echivoc: « Nimeni nu-Mi poate vedea Faţa şi să mai trăiască. » (Ieşirea XXXIII, 20). Pentru a se manifesta, Faţa divină trebuie să se « voaleze », ceea ce este unul dintre aspectele « Revelaţiei ». Orice « teofanie » prezintă deci o ambiguitate fundamentală: este un voal pe Divinitatea care vrea să se dezvăluie. Ca « voal », orice « teofanie » permite lumii să subziste atât timp cât posibilităţile acestei lumi nu sunt epuizate; ca « dezvăluire » oarecum « parţială » a Divinităţii, ea nu poate să nu provoace reacţii din partea « câinilor » şi a « porcilor », şi revolta lui Satan. Înţelegem astfel cu uşurinţă abaterile Israelului, şi lupta, care trebuie să dureze până la « sfârşit », între Dumnezeu şi Satan. Pe de altă parte, « teofania », în imposibilitatea de a fi o manifestare a Esenţei divine ca atare, manifestă doar « aspecte » sau « atribute divine ». Astfel YHVH îi revelează lui Moise Numele Său, Justiţia lui Amos, Milostivirea lui Osea, Sfinţenia lui Isaia. Cât priveşte pe Hristos, în calitate de Logos Incarnat, Îl revelează pe Tatăl despre care declară concomitent « că este mai mare decât el » (Ioan XIV, 28) şi că Tatăl şi el nu sunt decât Unul (Ioan X, 30). Dar Esenţa divină rămâne incomunicabilă şi inaccesibilă creaturii ca atare, şi aceasta nu-L poate cunoaşte pe Dumnezeu decât prin « vălul » Revelaţiei.” 

Read more!

Abatele Henri Stéphane, Introducere în esoterismul creştin, Tratatul XII.1 Moartea intelectului, (fragment)

„Lucrările de exegeză pe textul sacru au ceva monstruos, ca toate producţiile moderne. Înţelegem că un astfel de desfrâu mental n-a putut să se nască decât în minţile care ne-au fericit deja cu elucubraţiile nebuloase ale idealismului, şi trebuiau apoi să ne strivească sub munţi de erudiţie şi de « cultură ». Protestantismul, care rupsese cu Tradiţia, îşi găsea acolo evident curtea de joacă: idealismul şi raţionalismul detronând « intelectul », nu mai rămânea decât să scruteze Scripturile cu metode « ştiinţifice ». Dar cei care au scăpat de virusul scientismului şi pozitivismului ştiu cât valorează ştiinţa modernă: strict convenţională şi axiomatică în domeniul matematicii, empirică şi conjecturală în cel al ştiinţelor anturii şi al ştiinţelor umane, ştiinţa modernă nu constituie o cunoaştere veritabilă; ea nu ajunge la nicio certitudine, şi nu-şi datorează succesul în ochii unui public materialist şi iubitor de plăceri decât unor aplicaţii tehnice sau unor performanţe sportive aflate în slujba unor « copii mari ». « Contemplativii », dacă mai există, nu pot decât să surâdă văzând un astfel de bâlci.

Read more!

Abatele Henri Stéphane, Introducere în esoterismul creştin, Tratatul X.6 Despre transformism (fragment)

« Nu există adevăr, în afara Adevărului. Dumnezeu singur este Adevărul. În afara lui, nu există decât eroarea: Omnis homo mendax. (Tot omul este mincinos, Psalmul 116, 11)

Orice lucru este un simbol, şi orice simbol are două feţe: una pozitivă întoarsă spre Dumnezeu, una negativă întoarsă spre Satan. Manifestaţia universală, o stare a fiinţei sau o « lume » sunt în egală măsură simboluri.

Omul căzut nu vede cu ochiul corporal decât faţa negativă a manifestării, îndeosebi în ceea ce priveşte lumea corporală, şi inteligenţa lui închisă în limitele mentalului nu vede decât nişte « abstracţiuni », aspecte formale, plecând de la care se edicică teorii abstracte, realmente eronate: ştiinţa, filosofia, literatura, arta profană sunt în mod necesar « luciferice ».

Read more!

Abatele Henri Stéphane, Introducere în esoterismul creştin, Tratatul X.5 Despre evoluţie, (fragment)

„Jean Rostand îşi mărturiseşte scepticismul în privinţa teoriilor evoluţioniste, dar, adaugă el, este o ipoteză de care nu ne putem lipsi, este singura explicaţie raţională a « genezei » fiinţelor vii.

Nevoia de explicaţie raţională este o boală mintală – sau o « suferinţă mintală » - a omului modern care, incapabil să perceapă adevărurile esenţiale, caută să-şi compenseze neputinţa metafizică prin « cercetarea » ştiinţifică. Pentru că în cele din urmă, de ce să-ţi pui o asemenea întrebare: omul se trage din şopârlă? Am putea răspunde, plasându-ne pe acelaşi teren « raţionalist » sau oarecum « scolastic »: dacă omul s-ar trage din şopârlă, înseamnă că omul ar fi conţinut virtual în şopârlă, iar aceasta ar fi cel puţin un om potenţial şi nu o şopârlă; dar acest tip de raţionament nu-i interesează deloc pe contemporanii noştri, care preferă ceţurile fenomenologiei sau ale existenţialismului.

Pentru noi, o astfel de întrebare nu are niciun sens. Cu ce m-ar putea interesa pe mine dacă omul se trage sau nu din şopârlă? Ce manie ciudată să vrei să faci să provină multul din puţin, superiorul din inferior! La limită, de ce nu s-ar trage lumea din Satan, fiinţa cea mai inferioară dintre toate? Această tendinţă « democratică » de a face totul să provină « din jos » are ceva morbid care repugnă oricărui om cu mintea sănătoasă.

Read more!

Abatele Henri Stéphane, Introducere în esoterismul creştin, Tratatul X.4 Iluzia ştiinţei, (fragment)

„Dezvoltarea indefinită a manifestării în fiecare dintre stările sale, acestea din urmă în număr indefinit, poate fi imaginată ca un fel de îndepărtare progresivă plecând de la un punct central unde rezidă Principiul Imuabil neafectat de această manifestare. Tocmai în această constă ideea tradiţională de « cădere »; aceasta trebuie deci să continue « indefinit », dar numai în sensul unei dezvoltări compatibile cu condiţiile limitative de existenţă caracteristică fiecărei stări de fiinţă, într-atâta încât această dezvoltare sau această « cădere » nu este mai puţin « limitată » în natura sa însăşi. Există deci în această cădere un fel de « punct de oprire », dar situat oarecum în afara planului unde se efectuează « căderea ». În această « clipă metafizică » (situată în afara timpului) se producere « redresarea » finală, şi « reintegrarea » tuturor lucrurilor în Unitatea primordială; acesta este sensul profund, atât cosmologic cât şi metafizic în funcţie de punctul de vedere în care ne plasăm, al « Răscumpărării ». « Căderea » apare atunci mai ales ca o « coborâre ciclică » între punctul de plecare, care este punctul central despre care am vorbit mai sus, şi punctul de oprire, dar aceasta nu exclude câtuşi de puţin, în cursul acestei coborâri, manifestări istorice ale Principiului Suprem, constituind oarecum o « pregătire » sau un preludiu la « reintegrarea finală ».”

Read more!

Abatele Henri Stéphane, Introducere în esoterismul creştin, Tratatul VIII.4 Aspecte legate de Liturghie, (fragment)

„Ne rămâne acum să arătăm identitatea esenţială între Sacrificiul hristic şi Sacrificiul vedic, în ciuda diferenţei formelor, prima fiind de ordin teologico-istoric, a doua de ordin mitologic şi legendar. Pentru acest studiu, facem referire la lucrarea deja citată a lui A.K. Coomaraswamy. In principio, nu există decât Unul fără al doilea, Non-Dualitatea, şi Totul este conţinut în Principiul numit Dragon. Dar pentru ca Totul să se nască în Existenţă, trebuie ca Dragonul să fie « omorât », « ei au făcut din Brihaspati Sacrificiul, Yama şi-a împărţit corpul iubit ». Astfel Sacrificiul in divinis apare ca fiind necesar la realizarea Posibilităţii Universale, iar manifestarea unora dintre posibilităţi se prezintă ea însăşi ca un Sacrificiu: Dragonul este « îmbucăţit şi dezmembrat ca un arbore culcat la pământ şi tăiat bucăţi ». Dar această Moarte a Dragonului nu este decât aparentă: în Esenţa sa supraontologică, el rămâne « Pleroma, nu mai diminuată prin ceea ce emană (posibilităţile de manifestare care se manifestă) decât prin ceea ce reţine » (aceleaşi posibilităţi în stare principială); « Există astfel multiplicare neîncetată a Unului inepuizabil şi unificare neîncetată a indefinitei Multiplicităţi ». Lupta nu are loc decât în teatrul Manifestării, dar în spatele scenei Dragonul şi Ucigaşul Dragonului sunt Unul. Manifestarea este deci o moarte a aparentă a Dragonului care, în realitate, rămâne « ascuns în copiii săi »: astfel cel în care noi eram prizonieri (in principio) a devenit prizonierul nostru. Se produce atunci un fel de inversare a rolurilor; în măsura în care am devenit o închisoare aparentă şi iluzorie a Sinelui, jucăm rolul Dragonului care trebuie să fie « omorât » la rândul său: « Omul Interior (Sinele) obscurat şi ascuns de Omul Exterior... trebuie să devină acum Ucigaşul Dragonului... Victoria sa şi reînvierea sa vor fi în egală măsură ale noastre dacă ştim Cine suntem. El acum trebuie să ne bea până la ultima picătură, şi noi trebuie să fim vinul Său ». Regăsim astfel semnificaţia « mesei euharistice », a « absorpţiei » noastre în Hristos prin Cuminecare, ceea ce este de asemenea Consumarea în inimă a « Nunţii sacre », prin care Dumnezeirea dezmembrată este restituită integral, « multitudinea „sinelor” redusă la Principiul său unic », indivizii întorcându-se « acasă », « în Mare sau Vânt », eliberaţi de limitele oricărei existenţe condiţionate. Caracterul « jnânic » al Sacrificiului vedic apare cu claritate în fraza citată mai sus: « Dacă ştim Cine suntem ». « Cel care s-a aruncat în închisoare singur trebuie să se elibereze singur, şi asta nu se poate face decât realizând afirmaţia: « Tu eşti Acela. » Trebuie şi noi să-l eliberăm, cunoscând Cine suntem, pe cât El trebuie să se elibereze ştiind Cine este. Din această cauză în Sacrificiu, cel care îl oferă se identifică cu victima. »

Read more!

Abatele Henri Stéphane, Introducere în esoterismul creştin, Tratatul VII.8 Virtutea şi Gnoza, (fragment)

„La nivelul foarte jos al omului căzut, Virtutea se prezintă sub forma exterioară a Legii Morale sau a celor Zece Porunci: Să nu ucizi, să nu comiţi adulter etc. Această coajă exterioară, care ascunde nucleul interior al « Virtuţii gnostice » nu este decât un simbol sau o cheie în raport cu virtutea apofatică identificată cu Gnoza. În ceea ce priveşte Gnoza, ea se prezintă sub forma teoretică a cunoaşterii principiilor, îmbrăcând astfel o formă mentală care nu este decât o coajă şi un simbol în raport cu Gnoza efectivă. Ajutat de aceste două cârje (legea morală şi cunoaşterea doctrinală), omul căzut trebuiee să se ferească cu străşnicie să le abandoneze, pentru ca nu cumva să cadă şi mai jos. Se poate atribui acelaşi rol Ritualurilor care sunt adjuvanţi formali, indispensabili începătorilor, şi vehicule ale Duhului care constituie nucleul lor fără formă. Aceste cârje vor cădea de la sine în clipa metafizică în care « Renaşterea spirituală » va veni; totuşi aspirantul la « Eliberare » trebuie să ştie că cârjele sunt cârje, că un simbol este un simbol şi că o cheie este o cheie. Cheia nu este Uşa, Uşa nu este Templul, Templul nu este Sanctuarul.

Cel care ignoră faptul că cârjele sunt cârje, coboară Virtutea la nivelul moralismului, Gnoza la nivelul intelectualismului şi Ritualul la nivelul formalismului. Aceasta este soarta exoterismului care nu se mai hrăneşte din sursele esoterismului şi care se găseşte redus la stadiul de coajă sau de cochilie goală. Un arbore mort, vidat de sevă, poate să mai rămână în picioare ceva vreme, şi să-şi păstreze aparenţa, dar într-o zi sau într-alta va sfârşi prin a se prăbuşi.

Se va obiecta, fără îndoială, că un arbore încă în picioare nu este în întregime mort, ceea ce înseamnă că exoterismul religios aşa cum ne apare din exterior, mai poate, în ciuda formelor sale decadente sau degenerate dar propriu-zis nedeviate, să servească drept suport Duhului şi să aducă roade la nivel spiritual. Această obiecţie ne pare exactă, cu atât mai mult cu cât este foarte dificil sau imposibil de ştiut ce se petrece în interiorul sufletelor şi să cunoaştem scopurile şi judecata lui Dumnezeu. Dar nu este mai puţin adevărat că decăderea formelor şi neînţelegerea conţinutului şi a simbolismului acestora opun acţiunii Dunului un obstacol considerabil. Nu putem de altfel să cunoaştem cauza profundă a acestei decăderi şi a acestei neînţelegeri decât dacă ştim condiţiile sau caracteristicile « momentului prezent » care sunt cele ale fazei finale din Kali yuga (vârsta conflictelor de la sfârşitul timpurilor în tradiţia hindusă). Or această cunoaştere pare să scape reprezentanţilor oficiali ai exoterismului, în ciuda anumitor pasaje evanghelice asupra « Sfârşitului Timpurilor » şi a unei cărţi profetice, recunoscută ca fiind canonică, precum Apocalipsa; şi în această privinţă, o anume ignoranţă sistematică sau orbire împiedică corifeii exoterismului să vadă limitele acestuia. Cunoaşterea le-ar permite, într-o anumită măsură, să nu se lase cuceriţi de o mulţime de iluzii şi de aberaţii inerente unui exoterism care nu mai primeşte nicio lumină de la un esoterism ignorat. Dar şi aceasta este o consecinţă a Kali yuga care face parte ca să spunem aşa din « logica lucrurilor », într-atâta încât în cele din urmă arborele mort, despre care vorbeam mai sus, va sfârşi prin a se prăbuşi. Pentru moment, putem spune că asistăm la agonia lui, mai mult sau mai puţin rapidă, şi a cărei deznodământ nu este fără îndoială pentru oamenii acestei generaţii.”

Read more!

Abatele Henri Stéphane, Introducere în esoterismul creştin, Tratatul VI.6 Câteva consideraţii privind stările postume, (fragment)

"[...] prea puţin contează că definiţiile dogmatice sau descrierile simbolice legate de stările postume se prezintă sub forme antropomorfice care nu corespund exact « realităţii ». Este chiar necesar ca ele să îmbrace o formă cât de simplă şi de « naivă » este posibil, pentru că se adresează întregii comunităţi tradiţionale şi sunt destinate înţelegerii de către cei mai mărginiţi şi mai ignoranţi, iar pe de altă parte importanţa lor este atât de mare încât trebuie să fie susceptibile să dea naştere în ei la atitudinea practică necesară pentru a asigura în toţi membrii comunităţii cele mai bune condiţii postume de care sunt ei capabili.

[...] Este vorba deci să cunoaştem, sau mai exact, să avem o « noţiune calitativă şi simbolic suficientă », ceea ce înseamnă că nu este necesar să ştim exact cum se petrec lucrurile. Să adăugăm imediat că aceasta este chiar imposibil omului în starea sa terestră actuală: procesul de « mântuire » şi cel de « damnare » sunt la fel de inaccesibile înţelegerii umane ca şi, de exemplu, procesul Creaţiei: este vorba, într-adevăr, de relaţii cauzale între starea omenească,  - sau mai exact o modalitate anume a acestei stări, modalitatea corporală – şi alte stări ale fiinţei (sau ale modalităţi extra-corporale ale stării omeneşti), care sunt definite prin condiţii de existenţă complet diferite de starea omenească. Este de abia util să adăugăm că ştiinţa profană, al cărei domeniu este limitat la existenţa terestră şi ale cărei mijloace de investigare nu depăşesc limitele acestui domeniu, e perfect incapabilă să ne explice câtuşi de puţin celelealte sări ale existenţei.”

Read more!

Abatele Henri Stéphane, Introducere în esoterismul creştin, Tratatul VI2 Sensul vieţii (fragment)

„Nu vom pierde timpul discutând ideologia « moralistă » care acordă acţiunilor omeneşti o « valoare în sine »; idolatria muncii, a progresului tehnic, a progresului social, etc. tinde să substituie o pseudo-religie în locul adevăratei Religii, iar stupiditatea tuturor acestor forme de « idealism » apare cu o asemenea claritate încât nici n-ar merita să le menţionăm mai mult, dacă o altă formă mai subtilă de idealism n-ar fi încercat un fel de compromis sau de conciliere într Religie şi « umanismul » precedent. Cu alte cuvinte, există în momentul actual două forme de « umanism » care tind să cucerească minţile: un « umanism ateu » care, făcând tabula rasa de orice « supranatural », nu poate acorda valoare evident decât pentru ceea ce este omenesc, şi un « umanism teist » care, considerând că lumea este opera lui Dumnezeu, îi acordă astfel o « valoare în sine » care nu diferă câtuşi de puţin de concepţia pur materialistă a umanismului ateu. Omul este considerat atunci ca fiind în cooperare cu Dumnezeu la opera creatoare căreia, s-o spunem din nou, i se acordă o « valoare » în sine. În ciuda aparenţelor această formă de « idealism materialist » nu este mai puţin iluzorie ca « idealismul materialist » căruia pretinde că îi « dă un sens ». Ambiguitatea « umanismului spiritualist » constă în faptul că este adevărat că lumea este opera lui Dumnezeu, dar este fals să i se acorde vreo « valoare » oarecare; cu alte cuvinte, acest umanism se bazează pe un adevăr parţial, uitând fie un alt « adevăr complementar, fie un « adevăr esenţial » care îi scapă. Dacă este adevărat că lumea este opera lui Dumnezeu, nu e mai puţin adevărat că lumea este « căzută », şi că este « regatul lui Satan »; dacă nu menţinem aceste două adevăruri teologice faţă în faţă, suntem în mod necesar în eroare, şi acest « adevăr complementar » transmis de teologia cea mai curentă nu ar trebui să scape adepţilor « umanismului spiritualist ». În ceea ce priveşte « adevărul esenţial » care este de ordin metafizic, admitem că scapă în mod obişnuit mentalităţii limitate a omului actual [...]."

Read more!

Abatele Henri Stéphane, Introducere în esoterismul creştin, Tratatul V.7 Portalul Regal de la Chartres (fragment)

„În faţa Portalului Regal de la Chartres, care poate fi reacţia unui profan sau a unui ignorant? Ce pot semnifica pentru el Zodiacul, Tetramorful, Artele liberale? Cum va putea înţelege el compoziţia ansamblului şi semnificaţia celor trei portaluri? În ceea ce priveşte « teologicii  oficiali », care au redus religia la morală, la psihologie sau la sociologie, Sfânta Scriptură fiind sfâşiată de « critica istoricistă », ce le rămâne pentru a înţelege simbolismul? Mentalitatea lor este încă şi mai deformată de « specializare » decât cea a unui simplu ţăran pentru care soarele este soarele şi nu o masă de gaze incandescente: altfel spus scientismul este obstacolul major în calea cunoaşterii simbolice. Erudiţia « istoricilor artei » nu valorează deloc mai mult, acomularea de cunoştinţe în întregime profane şi exterioare neputând provoca deschiderea inteligenţei sau a « ochiului inimii » necesară pentru a sesiza limbajul simbolurilor.

Read more!

Abatele Henri Stéphane, Introducere în esoterismul creştin, Tratatul V.4 Teologia icoanei, fragment

„Este important de subliniat în tot ceea ce am spus că, în ceea ce-l priveşte pe artist, nu cunoaşterea tehnică îi permite să realizeze Opera de Artă, ci ceea ce am numit starea lui de rugăciune, care presupune o asceză şi o purificare continuă: asceza este « cultul frumuseţii », este piatra pe care o şlefuim, copacul pe care-l curăţăm de ramuri (Evanghelia lui Ioan XV, 2). Realizăm astfel în ce măsura Arta sacră este la antipozii artei profane, naturalistă, psihică, sentimentală, individualistă, pasională şi, cu atât mai mult, ai artei moderne care reprezintă haosul, descompunerea macrocosmosului şi a microcosmosului, a lumii exterioare şi a sufletului omenesc.

Read more!

Abatele Henri Stéphane, Introducere în esoterismul creştin, Tratatul IV.3 Faptele sacre (fragment)

„Semnificaţia faptelor sacre rezultă din structura însăşi a Supranaturalului, adică din „legile”care guvernează ordinea sau ierarhia domeniului spiritual. Limbajul utilizat  pentru a o exprima este cel al simbolismului tradiţional, şi nu ar putea fi tributar unei convenţii arbitrare: Apostolii nu s-au reunit pentru „a conveni” să-l predice pe Iisus reînviat, iar succesorii lor nu sunt datori să inventeze un nou limbaj, aşa-zis mai bine adaptat mentalităţii „scientiste”a contemporanilor noştri.

Read more!

Abatele Henri Stéphane, Introducere în esoterismul creştin, Tratatul IV.7 Simbolismul Sângelui (fragment)

„Or, spuneam noi, toate acestea – vărsarea sângelui, comuniunea cu sânge – sunt în natura însăşi a lucrurilor: sângele este vehiculul oricărei vieţi corporale; dar, în domeniul mai extins al integralităţii stării omeneşti, el apare ca suportul plastic al Vieţii (« Iar Viaţa este Lumina oamenilor » – prologul Sfântului Ioan) şi Hristos a venit să ne aducă « Viaţa veşnică » prin vărsarea Sângelui său şi prin Comuniunea euharistică.

Read more!

Abatele Henry Stéphane, Introducere în esoterismul creştin, Tratatul V.4 Teologia icoanei (fragment)

„Este important de subliniat în tot ceea ce am spus că, în ceea ce-l priveşte pe artist, nu cunoaşterea tehnică îi permite să realizeze Opera de Artă, ci ceea ce am numit starea lui de rugăciune, care presupune o asceză şi o purificare continuă: asceza este « cultul frumuseţii », este piatra pe care o şlefuim, copacul pe care-l curăţă de ramuri (Evanghelia lui Ioan XV, 2). Realizăm astfel în ce măsura Arta sacră este la antipozii artei profane, naturalistă, psihică, sentimentală, individualistă, pasională şi, cu atât mai mult, ai artei moderne care reprezintă haosul, descompunerea macrocosmosului şi a microcosmosului, a lumii exterioare şi a sufletului omenesc.

Read more!

François Chénique, La vie simple d’un prêtre guénonien: L’abbé Henri Stéphane, (note de lectura)

Paru dans René Guénon, Cahiers de l’Herne, 1985.

L’abbé Henri Stéphane, jeune agrégé de mathématiques, démissionne de l’université pour entrer au séminaire. Il enseigne l’Instruction religieuse, et se fait expulser pour avoir prêté la Bhagavad Gîtâ à l’un se ses élèves.

Plus tard, il se fait traité d’intégriste pour avoir dit en latin la messe de saint Pie V.

L’abbé Stéphane a vecu dans un très grand isolement et n’a officiellement exercé aucun ministère. Jean Borella dit qu’il était doué du “charisme de l’essentiel”. Il a découvert René Guénon en 1942, et après a dit que Guénon ne lui avait rien apporté de nouveau, sauf le nom de Kali-Yuga.

Il aimait et comprenait la théologie dogmatique, mais lisait aussi les mystiques. Guénon lui avait ouvert la métaphysique de vétanta et celle des états multiples de l’Etre. “Si l’abbé Stéphane admettait sans peine la métaphysique orientale telle que l’exposait René Guénon, car il n’y voyait aucune contradiction avec le christianisme, il n’en allait pas de même pour les «conclusions pratiques» qu’en tiraient Guénon et les guénoniens. Il était, si l’on veut, un «guénonien critique»; en particulier, la thèse de Guénon sur la perte du caractère initiatique du christianisme à partir du Concile de Nicée, et sur la réduction des sacrements à un niveau purement exotérique, n’a jamais trouvé chez lui le moindre écho.” (p. 418)

Jean Borella, sur les dernières années de la vie active de l’abbé: “La dernière période de sa vie fut marquée par la crise de l’Eglise catholique, crise ouverte par le Concile Vatican II. Cette crise, il l’avait prévue depuis longtemps, et il la voyait se dérouler sous ses yeux avec la rigueur d’un théorème. Durant cette période, d’ailleurs, la part que pouvait avoir la doctrine guénonienne dans sa vie intellectuelle passa progressivement au second plan. De plus en plus, c’est la lecture de l’Ecriture Sainte qui devint la source de sa méditation, avec la pratique de la liturgie, la contemplation de l’art sacré et la prière. Dépourvu de toute fonction officielle, il entra peu à peu dans une retraite totale.” (p. 418)

Pendant les derniers années de sa vie, un groupe de chrétiens soucieux de conserver la tradition latine dans l’Eglise lui avait demandé de dire chaque semaine une messe du rite ancien et de prononcer l’homélie.

Read more!