Frithjof Schuon, Light on the Ancient Worlds (note de lectură)

 

World Wisdom 2006

 

Editor’s Preface

 

Light on the Ancient Worlds

Two key-ideas, the idea of Center (in space) and the idea of Origin (in time). The Center is the place where Heaven has touched the earth. The Origin is the quasi-timeless moment when Heaven was near and terrestrial things were still half-celestial.

Each ancient civilization live on a remembrance of the lost Paradise.

The purpose of ancient imperialism was to spread an “order”, a state of equilibrium and stability which conforms to a divine model.

“Civilization” is merely an urban refinement within the framework of a worldly and mercantile outlook, and this explains its hostility to virgin nature as well as to religion.

In Western Christianity, the emperor incarnates temporal power; but more than that he also represents, by virtue of his pre-Christian but nonetheless celestial origin, an aspect of universality. The Pope is identified by his function with the Christian religion alone.

The Muslims in Spain were not persecuted until the clergy had become too powerful in comparison with the temporal power.

Read more!

Frithjof Schuon despre păcatul primordial

“Mulţi oameni îşi imaginează că purgatoriul sau infernul sunt pentru cei care au ucis, furat, minţit, comis preacurvie, şi aşa mai departe şi că este suficient să se fi abţinut de la aceste acţiuni pentru a merita Paradisul; în realitate sufletul este aruncat în flăcări pentru că nu L-a iubit pe Dumnezeu sau pentru că nu L-a iubit suficient; asta poate fi înţeles dacă ne reamintim Legea supremă a Bibliei: să-L iubeşti pe Dumnezeu cu toată puterea ta şi cu toată fiinţa ta. Absenţa acestei iubiri (Fénelon avea dreptate când a văzut în indiferenţă cel mai mare păcat al sufletului) nu implică în mod necesar crima sau minciuna sau altă transgresiune, dar implică în mod necesar indiferenţa, care este cea mai răspândită dintre greşeli, marca indubitabilă a căderii. Este posibil ca indiferentul să nu fie un criminal, dar este imposibil să fie un sfânt; el e cel care merge pe “poarta cea largă” şi urmează “calea cea lată”, despre ei spune Apocalipsa “Dar fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te scuip din gura mea.” (3:16) Indiferenţa faţă de adevăr şi faţă de Dumnezeu se învecinează cu mândria şi nu e fără ipocrizie; caracterul ei aparent inofensiv este plin de automulţumire şi aroganţă; în această stare sufletească individul este mulţumit cu sine chiar dacă se acuză de greşeli minore şi modestie aparentă, care în fapt nu-l obligă la nimic ci dimpotrivă îi întăresc iluzia de a fi virtuos. Acest criteriu al indiferenţei face posibil ca “omul obişnuit” să fie ca să zic aşa “prins asupra faptului”, pentru că cel mai clandestin şi insiduos dintre vicii vine să-i dezvăluie sărăcia şi tristeţea lui: pe scurt, indiferenţa este “păcatul primordial” sau manifestarea lui cea mai des întâlnită.” (Frithjof Schuon, Regards sur les mondes anciens)

Read more!

Frithjof Schuon, L’Esotérisme comme principe et comme voie (note de lectura)

Introduction

L’ésotérisme est Sophia perennis.

Seules les thèses ésotériques peuvent satisfaire les impérieux besoins de causalité que suscitent les positions philosophiques et scientifiques du monde moderne.

La notion d’ésotérisme évoque la totalité de la vérité et les droits imprescriptibles de l’intelligence, toujours dans le climat d’un rapport humain, donc vécu, avec le Ciel.

L’histoire d’une religion est toujours l’histoire d’une lutte entre un don divin et un refus de l’accepter.

Read more!

Frithjof Schuon, Despre apariţiile cereşti (fragment)

“Chestiunea dacă putem şti care detaliu este contrariu autenticităţii unei apariţii cereşti ţine fie de natura lucrurilor, fie de cutare perspectivă religioasă sau de cutare nivel al acestei perspective. Adică există elemente care prin ele însele, şi din orice punct de vedere religios sau spiritual, sunt incompatibile cu apariţiile cereşti, în timp ce există altele care sunt astfel în cadrul unei perspective sau dintr-un anume punct de vedere spiritual; de exemplu, în conformitate cu criteriile catolice, nuditatea totală este exclusă în cazul trimişilor Cerului, în timp ce în hinduism ea are fie un caracter indiferent, fie pozitiv. Raţiunea atitudinii catolice este că Cerul nu poate dori nici să excite concupiscenţa, nici să aducă atingere pudorii,  - dar există, chiar şi în climatul creştin, o anumită marjă -, în vreme ce atitudinea hindusă se explică prin caracterul sacru al nudităţii, fondat pe teomorfismul corpului, deci într-un fel pe “omeneasca divinitate”; transparenţa metafizică compensează aici ambiguitatea carnală, care este de altfel considerată, de către hinduşi şi de către musulmani, ca fiind naturală şi fără de păcat. În ceea ce priveşte disonanţele intrinseci incompatibile cu o manifestare cerească, este vorba înainte de toate – şi în mod evident – de elementele de urâţenie şi de detaliile groteşti, şi asta nu doar în forma apariţiilor, ci de asemenea în mişcările sale şi chiar pur şi simplu în apariţie, dar de asemenea în mişcări şi chiar pur şi simplu în ambianţă; mai este apoi discursul din dublul punct de vedere al conţinutului şi al stilului, căci Cerul nu minte nici nu flecăreşte. “Dumnezeu este frumos şi iubeşte frumuseţea”, a spus Profetul; iubind frumuseţea, lui Dumnezeu îi place în egală măsură demnitatea, El care îmbină frumuseţea (jamâl) cu maiestatea (jalâl). “Dumnezeu este dragoste”, şi dragostea exclude, dacă nu sfânta mânie cu certitudine urâţenia şi meschinăria.” (Frithjof Schuon, L’Esoterisme comme principe et comme voie)

Read more!

Frithjof Schuon, Despre modernitate (fragment)

“Putem să ne întrebăm ce ar fi ajuns creştinătatea latină dacă Renaşterea nu ar fi înjunghiat-o. Fără îndoială, ar fi avut aceeaşi soartă ca şi civilizaţiile orientale: ar fi adormit pe comorile ei, corupându-se parţial şi rămânând parţial intactă. Ar fi produs, nu “reformatori” în sensul convenţional al cuvântului, - ceea ce e fără interes, ca să spunem aşa -,  ci “reînnoitori” sub forma câtorva mari înţelepţi şi ai câtorva mari sfinţi. În rest, îmbătrânirea civilizaţiilor este un fenomen omenesc, şi să-l blamăm fără măsură înseamnă să blamăm omul ca atare.

Read more!

Frithjof Schuon, Despre formele Bisericii Ortodoxe (fragment)

“Ceea ce este admirabil în Biserica Ortodoxă, este faptul că toate formele sale, de la iconostase la veşmitele preoţilor, sugerează imediat ambianţa lui Hristos şi a Apostolilor, în timp ce în Biserica Romano-Catolică post-gothică, dacă se poate spune aşa, prea multe forme exprimă, sau poartă amprenta civilizaţionismului ambiguu, adică a acestei pseudo-religii paralele care este “civilizaţia” fără epitet; prezenţa lui Hristos devine atunci puternic abstractă. Argumentul că “doar spiritul contează” este “angelism ipocrit”, căci nu din întâmplare preotul creştin nu poartă toga unui bonz siamez nici bucata de pânză a unui ascet hindus. Fără îndoială, “haina nu face călugărul”, dar îl exprimă, îl manifestă, îl impune.” (Frithjof Schuon, L’Esotérisme comme principe et comme voie)

Read more!

Frithjof Schuon, Despre noua "pastorală" (fragment)

“Nu este cu putinţă o alianţă între principiul binelui şi păcatul organizat; cu alte cuvinte puterile lumii, care sunt inevitabil puteri ale păcatului, organizează păcatul în scopul abolirii efectelor păcatului. Se pare că noua “pastorală” caută tocmai să vorbească “limbajul lumii”, aceasta din urmă devenind o entitate onorabilă fără să putem discerne cel mai mic motiv pentru această promovare neaşteptată; or a vrea să vorbim “limbajul lumii”, sau cel al “timpului nostru”, - încă un argument care nu-i decât zgomot şi care se abţine cu grijă să dovedească ceva – este a vorbi de fapt în loc de adevăr limbajul erorii şi în loc de virtute limbajul viciului.

Read more!

Frithjof Schuon, Despre ameliorarea lumii (fragment)

“După convingerea unanimă a Creştinismului de altădată şi a tuturor celorlalte umanităţi tradiţionale, cauza suferinţei în lume este decăderea omului şi nu o simplă lipsă de ştiinţă şi de organizare. Niciun progres şi nicio tiranie nu va izbuti vreodată să înălture suferinţa; doar sfinţenia tuturor ar ajunge la asta într-o oarecare măsură, dacă ar fi posibil de fapt să se realizeze şi să transforme astfel lumea într-o comunitate de contemplativi şi într-un nou Paradis terestru. Asta nu înseamna, desigur, că omul n-ar trebui, în conformitate cu natura şi cu simplul bun simţ, să caute să învingă relele care apar în viaţa lui; pentru aceasta, nu are nevoie de nicio poruncă divină sau umană. Dar să cauţi să instaurezi într-o ţară o bunăstare relativă întru Dumnezeu este un lucru, şi să cauţi să aduci fericirea perfectă pe pământ şi înafara lui Dumnezeu este alt lucru; acest de-al doilea scop este sortit din start eşecului, tocmai pentru că eliminarea durabilă a mizeriilor noastre ţine de conformitatea noastră cu Natura divină, sau cu ancorarea noastră în “împărăţia lui Dumnezeu care este în voi”. Atâta vreme cât oamenii nu vor realiza “interioritatea” sfinţitoare, abolirea încercărilor terestre e nu doar imposibilă, nu e nici măcar de dorit: căci păcătosul – omul “exteriorizat” – are nevoie de suferinţă pentru a-şi ispăşi păcatele şi pentru a se smulge din păcat, sau pentru a evada din “exterioritatea” din care provine păcatul. Din punct de vedere spiritual, singurul care ne poate explica adevărata cauză a calamităţilor noastre, răul este, nu prin definiţie ceea ce aduce suferinţa, ci ceea ce, chiar şi cu un maxim de confort sau de plăcere, sau de “justiţie” dacă vrem, frustrează un maxim de suflete de scopurile lor din urmă.

Read more!

Frithjof Schuon, Despre nobleţe şi sfinţenie (fragment)

“Nedreptatea e o încercare, dar încercarea nu e o nedreptate. Nedreptăţile vin de la oameni, în timp ce încercările vin de la Dumnezeu; ceea ce, din partea oamenilor, este nedreptate şi pe cale de consecinţă rău, este încercare şi destin din partea lui Dumnezeu. Avem dreptul, sau eventual datoria, de a ne lupta cu cutare rău, dar trebuie să ne însemnăm în faţa încercării şi să acceptăm destinul; cu alte cuvinte trebuie să împletim cele două atitudini, dat fiind faptul că orice nedreptate suferim din partea oamenilor este în acelaşi timp o încercare care ne vine de la Dumnezeu.

Read more!

Frithjof Schuon, Despre raportul dintre exoterism si esoterism (fragment)

“Am putea spune, simplificând lucrurile, că exoterismul pune forma – crezul – deasupra esenţei – Adevărul universal – şi nu o acceptă pe cea din urmă decât în funcţie de prima; forma, dată fiind originea sa divină, este aici criteriul esenţei. Dimpotrivă, esoterismul pune esenţa deasupra formei şi nu o acceptă pe cea din urmă decât în funcţie de prima; pentru el, şi în funcţie de ierarhia reală a valorilor, esenţa este criteriul formei; Adevărul unul şi universal controlează diversele forme religioase ale Adevărului. Dacă raportul este inversat în exoterism, aceasta nu este, în mod evident, ca urmare a unei subversiuni, ci pentru că forma în calitate de cristalizare a esenţei este garanţia Adevărului; acesta este considerat inaccesibil înafara formei, - sau mai exact: a unei forme ca exigenţă absolută, - şi pe bună dreptate, în ceea ce-i priveşte pe cei mai mulţi dintre oameni, altfel fenomenul Revelaţiei dogmatice ar fi inexplicabil.

Read more!

Frithjof Schuon, Du divin à l’humain (note de lectura)

Première partie. Subjectivité et connaissance

Conséquences découlant du mystère de la subjectivité

Notre pensée est un reflet lointain de la Conscience absolue.

Le saut évolutif de la matière à l’intelligence est la chose la plus inconcevable qui soit.

Les idées de « Grand Esprit » et de primauté de l’Invisible sont naturelles à l’homme.

La raison d’être de l’intelligence est l’adéquation au réel.

L’homme, étant intégralement intelligent, est par là même intégralement libre, ce qui signifie que, seul parmi les créatures terrestres, il est libre d’aller à l’encontre de sa nature.

Tout ce qui existe se trouve inscrit a priori dans la substance théomorphique de notre intelligence.

L’actualisation intellectuelle du réel ou du possible est fonction, soit de la perfection de notre nature, soit d’un facteur externe qui mette en valeur cette perfection ou qui la réalise si elle est partielle. Un facteur que la Révélation ou, d’une façon plus particulière, tel qu’une expérience provoquant le ressouvenir archétypique dont parlait Platon.

En Dieu seul nous sommes absolument libres.

L’homme possède la liberté paradoxale de pouvoir se faire Dieu à son tour.

La faculté rationnelle détachée de son contexte surnaturel est forcément contre l’homme.

L’orgueil – ce manque de sens des proportions.

L’Esprit est la Substance, la matière est l’accident.

Le rayonnement de l’Esprit produit la polarité en sujet et objet.

Pour les sens, l’objet est la matière, le domaine physique perceptible. Pour l’Intellect, la réalité objective c’est l’Esprit sous toutes ses formes.

Ce que nous pouvons et devons connaître, nous le sommes.

L’essence du réel, c’est le miraculeux; le miracle de la conscience, de l’intelligence, de la connaissance.

Read more!

Frithjof Schuon, Despre industrialism (fragment)

“Ceea ce oamenii au nevoie pentru a găsi un sens vieţii, deci o posibilitate de fericire terestră, este religia şi artizanatul: religia pentru că orice om are nevoie de ea, şi artizanatul pentru că-i permite omului să-şi manifeste personalitatea şi să-şi realizeze vocaţia în cadrul unui simbolism sapienţial; orice om iubeşte munca inteligibilă şi lucrul bine făcut [1]. Or industrialismul a răpit poporului cele două lucruri: pe de o parte religia, negată de scientismul din care izvorăşte industria, şi devenită neverosimilă din cauza caracterului inuman al ambianţei maşiniste, şi pe de altă parte artizanatul, înlocuit tocmai de maşinism; într-atâta încât, în ciuda tuturor “doctrinelor sociale” ale Bisericii şi ale burgheziei naţionaliste, nu mai rămâne nimic poporului care să-i poată da sens vieţii şi să-l facă fericit. Contradicţia clasică a Catolicismului tradiţional este să vrea menţinerea ierarhiei sociale, pentru care are teoretic dreptate, acceptând concomitent de bunăvoie – ca pe o achiziţie a “civilizaţiei creştine”, de fapt demult abolită – scientismul şi maşinismul care de fapt compromit această ierarhie scoţând practic poporul din genul uman; eroarea inversă este fondată pe acelaşi cult al tehnicii, cu diferenţa că este comisă în defavoarea burgheziei şi nu în cea a poporului, şi că presupune reducerea întregii societăţi la inumanitatea maşinistă, propunându-i de altfel un “opium” făcut din amărăciune şi răceală, care omoară organul însuşi al fericirii; căci pentru a fi fericit trebuie să fii copil, fericirea fiind constituită din recunoştinţă şi încredere, omeneşte vorbind. Maşina este contrariul omului, ea este în consecinţă contrariul lui Dumnezeu; într-o lume unde ea devine norma, aboleşte şi omenescul şi divinul. Soluţia logică a problemei ar fi întoarcerea – în fapt devenită imposibilă fără o intervenţie divină – la artizanat concomitent cu întoarcerea la religie [2], şi prin aceasta însăşi la o ambianţă care să nu fie contrarie la ceea ce dă un sens vieţii; o ambianţă care, nefalsificând simţul realului de care dispunem, să nu transforme în neverosimil ceea ce este evident. Una dintre cele mai mari victorii ale diavolului a fost să creeze în jurul omului un decor în care Dumnezeu şi nemurirea par incredibili. [3]” (Frithjof Schuon, Du divin à l’humain)

Read more!

Frithjof Schuon, Despre dificultăţile din Scripturi (fragment)

“După părerea tuturor necredincioşilor, absurdităţile conţinute în Scripturile sacre sunt cele ce se opun cel mai tare credibilităţii Mesajului; deşi am avut ocazia de mai multe ori să vorbim despre această eroare datorată unei lecturi ignorante şi expeditive, nu putem să nu revenim la ea în acest context. Mai întâi, trebuie să privim Scriptura în totalitatea ei şi nu să ne hipnotizăm, cu o perfectă miopie, asupra unei dificultăţi fragmentare, ceea ce până la urmă este perspectiva diavolului, care defineşte peiorativ un munte în funcţie de o prăpastie şi invers laudă un rău în funcţie de o inevitabilă parte de bine. Atunci când Scriptura este abordată în totalitate, ea îşi arată valoarea globală şi caracterul supranatural oricui nu este orbit de nicio prejudecată şi şi-a putut păstra intactă sensibilitatea omenească normală pentru maiestuos şi sacru. Fără îndoială, maiestatea stilului biblic sau vedic poate fi imitată, şi literatura profană ne oferă câteva astfel de exemple mai mult sau mai puţin reuşite; dar ceea ce nu poate fi imitat, este profunzimea semnificaţiilor şi strălucirii teurgice a Textelor de inspiraţie divină.

Read more!

Frithjof Schuon, Despre corpul feminin în arta sacră (fragment)

“Să revenim acum la chestiunea opţiunilor tradiţionale misogine: Buddhismul, aşa cum am remarcat, este esenţialmente o spiritualitate masculină, abstractă, negativă, ascetică şi eroică, cel puţin a priori şi în linii mari; corpul feminin trebuie să-i apară ca manifestarea prin excelenţă a seducţiei şi a samsarei, a roţii naşterilor şi a morţilor. Dar suntem aici în prezenţa unei analogii inverse în raport cu cea menţionată deja: ceea ce trage în jos este în acest caz ceea ce în realitate se găseşte în sus; şi feminitatea prin ceea ce seduce şi înlănţuie, are acest aspect tocmai pentru că oferă, în sine şi în intenţia Creatorului, o imagine a Fericirii eliberatoare; or o reflecţie este întotdeauna “ceva” din ceea ce reflectă, ceea ce înseamnă că ea “este” această realitate într-un mod indirect sau pe planul contingenţei. Este ceea ce au sesizat buddhiştii în cadrul esoterismului mahayanic – tibetanii şi mongolii înaintea altora -, şi este ceea ce le-a permis să introducă în sanctuarele lor Tara şi Dakini goale în bronz aurit; teofania corporală a tipului feminin fiind însărcinată cu actualizarea în inima credinciosului cu amintirea dimensiunii milostive şi extatice a lui Bodhi şi a Nirvanei.

Ceea ce este adevărat pentru un anume Buddhism este cu atât mai mult pentru Hinduism, a cărui artă sacră expune şi accentuează mesajul celor două corpuri omeneşti, masculin şi feminin; mesaj de verticalitate ascendentă şi unitivă în ambele cazuri, desigur, dar în mod riguros transcendent, obiectiv, abstract raţional şi matematic în primul caz, şi în mod dulce, imanent, concret, emoţional şi muzical în al doilea. Pe de o parte, cale centrată pe Ideea metafizică şi Rigoare, şi pe de altă parte, cale centrată pe Simbol sacramental şi Blândeţe; fără a vorbi despre combinaţiile diverse ale celor două perspective, temperamente sau metode, căci bărbatul absolut nu există, după cum nici femeia absolută, dat fiind că nu există decât un singur anthropos. De asemenea există spiritualităţi, şi chiar religii, care ar putea fi calificate drept “feminine”, fără ca acest caracter să însemne că adepţii lor pierd ceva din propria virilitate; iar contrariul este la fel de adevărat, căci au existat femei pe căile cele mai puţin reprezentative pentru mentalitatea lor; cele două posibilităţi ne par suficient de evidente pentru a nu ne simţi obligaţi să intrăm în meandrele acestui paradox.

Read more!

Frithjof Schuon, Despre antropologia spirituală (fragment)

“Cu alte cuvinte: există în om – ca şi în Dumnezeu, prototipul său – un singur spirit, şi acesta este cunoaştere şi dragoste; şi există o voinţă care le prelungeşte pe fiecare, şi care la rândul ei se polarizează în intenţie şi activitate, după cum este intrinsecă şi latentă, sau dimpotrivă extrinsecă şi eficientă.

Realitatea lui Dumnezeu şi cea a scopurilor noastre cele din urmă determină în acelaşi timp: convingerea noastră; fericirea noastră; activitatea noastră; virtutea noastră. Convingerea ţine de inteligenţă; fericirea, de sentiment; activitatea, de voinţă în măsura în care prelungeşte inteligenţa; virtutea, de voinţă în măsura în care prelungeşte sentimentul. Inteligenţa, discernând realul, stabileşte convingerea sau certitudinea; sentimentul, iubind binele sub toate formele sale, se bucură de fericire; şi voinţa, urmându-le, operează atât activitatea spirituală şi virtutea, sau concentraţia contemplativă şi conformitatea morală. Altfel spus, realitatea lui Dumnezeu şi cea a scopurilor noastre cele din urmă determină ceea ce suntem.” (Frithjof Schuon, Du divin à l’humain)

Read more!

Frithjof Schuon, Despre înţelegerea răului (fragment)

“Dar dacă răul concret este parţial de neînţeles pentru om, binele practic abstract – binele spiritual – este şi el la fel de mult; degeaba ştie omul că rugăciunea îl aduce în faţa lui Dumnezeu şi în contact cu Mila Sa, dacă ar fi în stare să-l înţeleagă complet şi de o manieră concretă, ar fi scutit de multe tulburări şi preocupări; şi ar percepe mai bine, escatologic vorbind, că răul nu poate decât să-l atingă superficial, dar nu să-l învingă pe omul liber, responsabil şi nemuritor care se dăruieşte lui Dumnezeu.

Dar să revenim la chestiunea posibilităţii privative în sine: fără ocolişuri, nu trebuie să căutăm prea departe cauzele perplexităţii umane în faţa răului concret; dacă un anume fenomen al răului ne pare de neînţeles, nu este atât de mult pentru că înţelegerea noastră are limite cât pentru simplul motiv că nu e nimic de înţeles, decât într-un mod abstract, adică putem înţelege perfect că răul este fie o privaţiune, fie un exces şi că este necesar din cutare raţiuni metafizice; noi înţelegem răul ca atare, dar nu înţelegem un anume rău. Înţelegerea concretă a absurdului este o contradicţie în termeni, absurdul fiind tocmai ceea ce nu oferă nimic înţelegerii noastre, în afara simplei sale posibilităţi şi a evidentei sale falsităţi. Dacă ultimul nostru refugiu este Dumnezeu, intelectual cât şi moral, este pentru că doar El este absolut inteligibil, fie că am înţeles a priori sau nu; El singur fiind ceea ce este, totala inteligibilitate coincizând cu Fiinţa pură.” (Frithjof Schuon, Du divin à l’humain)

Read more!

Frithjof Schuon, Despre adaptarea religiei (fragment)

“Că religia poate şi trebuie uneori să se adapteze la circumstanţe noi, acest lucru este adevărat şi inevitabil; dar trebuie să avem grijă să nu dăm dreptate a priori circumstanţelor şi să vedem în ele norme doar pentru că există şi plac majorităţii. Procedând la o adaptare, este important să se ţină seama strict de perspectiva religioasă şi de ierarhia de valori pe care o implică; trebuie să ne inspirăm din criteriile metafizice şi spirituale şi nu să cedăm la presiuni sau chiar să ne lăsăm contaminaţi de o falsă evaluare a lucrurilor. Nu se vorbeşte despre o “religie orientată spre social”, ceea ce este fie un pleonasm fie o absurditate, sau chiar de o “spiritualitate a dezvoltării economice”, ceea ce, pe lângă o monstruozitate, este o constradicţie în termeni? Conform acestor tendinţe, eroarea, sau păcatul, nu mai trebuie să se supună imperativelor adevărului şi al spiritualităţii, care trebuie să se adapteze erorii şi păcatului; iar sentimentele adversarului constituie criteriul adevărului şi al falsului, al binelui şi al răului.” (Frithjof Schuon, Universalité et actualité du monachisme)

Read more!

Frithjof Schuon, Cum vede înţeleptul (fragment)

“Înţeleptul vede lucrurile în contextul lor total, deci concomitent în relativitatea şi în transparenţa lor metafizică; el nu le percepe ca şi cum ar fi diafane din punct de vedere fizic sau dotate cu sunete mistice sau cu o aură vizibilă, deşi uneori viziunea sa poate fi descrisă prin intermediul unor astfel de imagini. Dacă vedem în faţa noastră un peisaj şi ştim că este un miraj – chiar dacă ochiul nu-şi dă seama -, îl privim altfel decât dacă ar fi un peisaj real; o stea ne face altă impresie decât un licurici, chiar dacă circumstanţele optice sunt de aşa manieră încât senzaţia pentru ochi este aceeaşi; soarele ne-ar umple de spaimă dacă n-ar mai apune; în felul acesta viziunea spirituală a lucrurilor se distinge prin percepţia concretă a raporturilor universale şi nu printr-un caracter senzorial particular. “Cel de al treilea ochi” este capacitatea de a vedea lucrurile din punct de vedere a ceea ce este universal şi etern adevărat şi deci într-un soi de simultaneitate; i se adaugă adesea, prin forţa lucrurilor, intuiţii referitoare la modalităţile practic imperceptibile. Înţeleptul vede cauzele în efecte, şi efectele în cauze; îl vede pe Dumnezeu în tot, şi totul în Dumnezeu.” (Frithjof Schuon, L’Homme dans l’univers)

Read more!

Frithjof Schuon, Despre dovezile existenţei lui Dumnezeu (fragment)

“Dumnezeu este cea mai orbitoare dintre evidenţe. Orice lucru are un centru; deci ansamblul lucrurilor – lumea – are şi ea un centru. Noi suntem la periferia unui “ceva absolut”, şi acest “ceva” nu poate fi mai puţin puternic, mai puţin conştient, mai puţin inteligent ca noi. Oamenii cred că au “pământ solid” sub picioare şi că posedă o putere autentică; ei se cred perfect “acasă” pe pământ şi-şi atribuie multă importanţă, în condiţiile în care nu ştiu nici de unde vin, nici unde merg, şi sunt traşi prin viaţă ca de o coardă invizibilă.

Toate lucrurile sunt limitate. Or cine spune limitare, spune efect, şi cine spune efect, spune cauză; în felul acesta toate lucrurile, atât prin limitare cât şi prin conţinuturi, îl dovedesc pe Dumnezeu, Cauza primă şi nelimitată.

Read more!

Frithjof Schuon, Despre naivitate (fragment)

“Dacă este “naiv” să credem – pentru că aşa vedem – că pământul este plat şi cerul cu astrele se învârte în jurul lui, nu este mai puţin “naiv” să considerăm că lumea pe care o putem cunoaşte prin intermediul simţurilor este singura lume, iar nimic nu mai există în afara ei, şi să credem că materia – sau energia dacă preferăm aşa – este Existenţa ca atare; aceste erori sunt chiar infinit mai mari decât cele pe care le presupune un sistem geocentric. Mai mult decât atât, eroarea materialistă şi evoluţionistă, aşa cum am mai spus, este infinit mai nocivă – cosmologia primitivă şi “naturală” nu este câtuşi de puţin -, ceea ce demonstrează că nu există nicio comună măsură între caracterul incomplet al vechii cosmografii şi frauda totală – nu spunem “parţială” – a acestei ştiinţe prometeice şi titaneşti al cărei principiu ne-a fost lăsat moştenire de decadenţa vechilor greci.

Read more!

Frithjof Schuon, Despre natura amerindienilor (fragment)

“Fascinanta combinaţie de eroism luptător şi stoic şi alura sacerdotală conferea amerindianului din câmpii şi păduri un tip de maiestate în acelaşi timp acvilină şi solară, de unde această frumuseţe puternic originală şi imposibil de înlocuit care ţine de omul roşu şi contribuie la prestigiul său de războinic şi martir. Asemenea japonezilor din vremea samurailor, Pieile Roşii erau profund artistice în manifestarea personală: deşi viaţa lor era un joc perpetuu cu suferinţa şi moartea, şi prin aceasta un tip de karma-yoga cavalerească, ştiau să dea acestui stil spiritual un aspect estetic de o expresivitate care nu poate fi depăşită.

Read more!

Frithjof Schuon, Perspectiva socratică şi perspectiva crestină (fragment)

“Pentru platonicieni – în sensul cel mai larg – întoarcerea la Dumnezeu este dată prin faptul existenţei: fiinţa noastră însăşi oferă calea spre întoarcere, căci fiinţa noastră este de natură divină, fără de care n-ar fi nimic; trebuie deci să ne întoarcem, printre straturile realităţii noastre ontologice, până la Substanţa pură, care este una; aşa devenim noi pe deplin “noi înşine”. Omul realizează ceea ce cunoaşte: deplina înţelegere – în funcţie de Absolut – a realităţii o dizolvă pe aceasta şi conduce la Absolut. Şi în acest caz, nu există niciun antagonism ireductibil între vechii greci şi creştini: dacă intervenţia lui Hristos se poate impune, nu este din cauză că eliberarea n-ar însemna să ne întoarcem, prin straturile fiinţei noastre, la veritabilul nostru Sine, ci pentru că funcţia lui Hristos este aceea de a face o astfel de întoarcere posibilă. Ea o face posibilă pe două planuri, existenţial şi exoteric pe de o parte şi intelectual şi esoteric pe de altă parte; cel de-al doilea plan fiind ascuns în primul, doar acesta apare la lumina zilei, şi din această cauză pentru cei mai mulţi dintre muritori perspectiva creştinească nu este decât existenţială şi separatoare, iar nu intelectuală şi unificatoare. De aici o altă neînţelegere între creştini şi platonicieni: în timp ce aceştia din urmă propun eliberarea prin Cunoaştere pentru că omul este o inteligenţă, primii înfăţişează în doctrina lor generală o mântuire prin Har pentru că omul este o existenţă – separată de Dumnezeu – şi o voinţă decăzută şi neputincioasă. Încă o dată, putem reproşa vechilor greci că nu dispun decât de o cale inaccesibilă majorităţii şi că dau impresia că filosofia mântuieşte, după cum putem reproşa creştinilor că ignoră eliberarea prin Cunoaştere şi că împrumută un caracter absolut realităţii noastre existenţiale şi volitive şi de asemenea mijloacelor care privesc acest aspect, sau că nu iau în consideraţie decât relativitatea noastră existenţială şi câtuşi de puţin “absolutul nostru intelectual”; reproşul făcut vechilor greci nu ar viza totuşi înţelepţii, nu mai mult decât reproşul făcut creştinilor n-ar putea viza gnoza sau sfinţenia lor, în mod general.” (Frithjof Schuon, Dialogue entre Hellénistes et Chrétiens)

Read more!

Frithjof Schuon, Despre ştiinţă şi religie (fragment)

“Ştiinţa modernă a avut ca efect, printre altele, rănirea mortală a religiei, punând concret probleme la care doar esoterismul are răspunsuri, şi pe care nimeni nu le mai rezolvă pentru că esoterismul nu este ascultat, acum mai puţin ca niciodată. În faţa acestor probleme noi, religia este dezarmată, şi împrumută stângace şi bâlbâit argumentele adversarului, ceea ce o obligă să-şi falsifice încet propria perspectivă şi să renege din ce în ce mai mult; doctrina ei nu este atinsă, desigur, dar falsele opinii împrumutate de la cei care o neagă o macină pe negândite “din interior”, dovadă exegeza modernă, aplatizarea demagogică a liturghiei, darwinismul teilhardian, “preoţii muncitori” şi “arta sacră” de obedienţă suprarealistă şi “abstractă”. Descoperirile ştiinţifice nu dovedesc nimic împotriva poziţiilor tradiţionale ale religiei, bineînţeles, dar nimeni nu mai poate s-o arate; prea mulţi credincioşi cred dimpotrivă că religia trebuie “să scuture praful secolelor”, adică “să se elibereze” de tot ceea ce constituie – sau manifestă – propria ei esenţă; absenţa cunoştinţelor metafizice sau esoterice pe de o parte şi forţa sugestivă ce emană din descoperirile ştiinţifice şi de asemenea din psihozele colective pe de o parte, fac din religie o victimă aproape fără apărare, o victimă care refuză chiar într-o mare măsură utilizarea argumentelor de care dispune. Ar fi totuşi facil, în loc să alunece în eroarea celuilalt, să demonstreze că lumea fabricată de scientism tinde peste tot să facă din mijloc un scop  şi din scop un mijloc, şi că ajunge fie la o mistică a invidiei, a amărăciunii şi a urii, fie la un materialism îngâmfat şi meschin; că ştiinţa, deşi neutră în sine – pentru că faptele sunt fapte -, este totuşi o sămânţă de corupţie şi anihilare în mâinile omului care în medie nu are o cunoaştere  suficientă a naturii profunde a Existenţei pentru a putea integra – şi prin asta a neutraliza – faptele ştiinţifice într-o viziune de ansamblu a lumii; că urmările filosofice ale ştiinţei implică contradicţii masive; că omul nu a fost niciodată atât de prost cunoscut şi atât de prost interpretat ca începând cu momentul în care s-a trecut la “razele X” ale unei psihologii fondate pe postulate radical false şi contrarii naturii lui.” (Frithjof Schuon, Chute et déchéance)

Read more!

Frithjof Schuon, Despre civilizaţia modernă (fragment)

“În vremurile de altădată, atât de blamate în epoca noastră, se acceptau în cele din urmă ca pe o fatalitate ineluctabilă rigorile existenţei terestre, inclusiv răutatea oamenilor, şi se credea de altminteri pe bună dreptate că este imposibilă abolirea lor; în mijlocul încercărilor vieţii, nu erau uitate cele ale lumii de dincolo, şi se admitea în plus că omul are nevoie aici de suferinţă ca şi de plăcere şi că o colectivitate nu poate rămâne cu frica lui Dumnezeu şi cu smerenie dacă are parte doar de confort; acestea erau gândurile elitelor din toate păturile sociale. Mizeriile, a căror cauză profundă este întotdeauna încălcarea unei norme cereşti şi indiferenţa în ceea ce priveşte Cerul şi scopurile noastre din urmă, sunt acolo pentru a opri iluziile nemăsurate ale oamenilor, după cum carnivorele există pentru a împiedica degenerarea şi înmulţirea fără măsură a ierbivorelor, toate acestea în virtutea echilibrului universal şi a omogenităţii lumii; a avea conştiinţă de el face parte din teama lui Dumnezeu. În lumina acestei înţelepciuni elementare, un progres condiţionat de indiferenţa spirituală şi idolatria bunăstării luate drept scop în sine, n-ar putea fi un avantaj real, adică proporţional cu natura noastră totală şi nucleul nostru nemuritor; acest lucru este prea evident, dar nu înseamnă că nu se pretinde, inclusiv în mediile cele mai “religioase”, că progresul tehnic este un bine incontestabil, că este o binecuvântare inclusiv din punct de vedere al credinţei. În realitate, civilizaţia modernă dă pentru a lua; dă lumea, dar îl ia pe Dumnezeu, iar în acest fel se compromite însuşi darul ei în lume.” (Frithjof Schuon, Regards sur les Mondes Anciens)

Read more!

Frithjof Schuon, Despre poezia contemporană (fragment)

“Poezia contemporană este în bună măsură fără frumuseţe şi sinceritate. Este lipsită de frumuseţe pentru simplul motiv că sufletele poeţilor – sau mai degrabă ale celor care fabrică ceea ce a luat locul poeziei – sunt lipsite de ea, şi este lipsită de sinceritate din cauza căutării artificiale şi meschine de exprimări neobişnuite care exclud orice spontaneitate. Nu mai e demult ceva ce ţine de poezie, ci un soi de muncă rece şi lipsită de viaţă a unui bijutier care lucrează cu pietre false, sau de meticuloasă elaborare care e la antipozi de tot ce este frumos şi adevărat. Cum muza nu mai aduce nimic, pentru că este respinsă a priori – pentru că ultimul lucru pe care l-ar accepta omul de azi este să pară naiv – vibraţiile sunt provocate în suflet şi tăiate bucăţi.” (Frithjof Schuon, Art from the Sacred to the Profane)

Read more!

Reza Shah-Kazemi, Traditional Action in Contemporary World

Iisus Hristos: “Înainte ca Abraham să fi fost, Eu sunt.”

Profetul Muhammad: “Sunt profet dinainte ca Adam să fi fost lut şi apă.”

Acţiunea tradiţionala constă esenţialmente din a face realitatea absolută infinit şi intim prezentă prin intermediul rugăciunii.

Vishnu Purana: În Kali Yuga invocarea Numelui Divin elimină ignoranţa şi eroarea. Aceasta va fi cea mai bună acţiune în Epoca Întunecată.

În Cartea lui Iov: Soarele va deveni întunecos şi Luna sângerie înainte de venirea lui Dumnezeu, dar cine va chema numele Domnului va fi salvat.

Read more!

Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic (nota de lectura)

1. Care a fost scopul întrupării Domnului?

Să ne arate “chipul unei vieţuiri în formă dumnezeiască”.

2. Tot omul botezat trebuie să ţină toate câte a poruncit Domnul.

3. Cel ce imită pe Domnul poate să împlinească toate poruncile. Nimeni din cei robiţi de materia lumii nu poate să imite pe Domnul.

4. Am primit puterea să călcăm peste şerpi şi scorpii, şi stăpânire peste toată puterea vrăjmaşului.

5. Cel ce vrea să se facă ucenicul Lui se desface de toată legătura trupească si se goleşte de toată împătimirea după cele materiale.

6. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu din toată puterea şi cugetuul său, iar pe aproapele său ca pe el însuşi, ţine toate poruncile.

7. Lucrurile lumii: “mâncări, bani, avuţii, slavă, rudenii ş.a.m.d.”

Read more!