Giorgio Locchi şi Alain de Benoist, Răul american (breviar de idei)

01. Europa nu mai aspiră decát să se lase condusă şi fagocitată de America. Acest lucru este numit, pudic, “atlantism”.

02. America se naşte dintr-un refuz al Europei, dintr-o dorinţă de răzbunare şi de revanşă împotriva Europei.

03. Puritanismul englez constituie fermentul principal al americanismului.

04. Încă de la creaţia ei, America s-a imaginat ca fiind Noul Israel, Ţara Făgăduinţei. Pelerinii mistici ajunşi acolo se considerau aleşi de Dumnezeu.

05. America s-a născut dintr-o aventură biblică: nişte protestanţi s-au proiectat în dimensiunea mitică a Vechiului Testament, într-un spaţiu aflat în afara Europei.

06. Religia secularizată şi democratică a americanilor începe de la respingerea oricărei autorităţi spirituale şi se caracterizează printr-o continuă ebuliţie de secte.

07. America e construită pe contradicţii: Declaraţia de Independenţă, documentul care proclamă egalitatea tuturor oamenilor, se află douăzeci şi doi de proprietari de sclavi.

08. Doctrina freudiană corespunde perfect unei căutări în profunzime a complexelor de culpă ascunse în cunoştinţa americană.

09. Americanii sunt convinşi că America prefigurează lumea viitorului, că misiunea lor este să dea un exemplu şi să exporte modelul universal al Binelui.

10. Americanii cred cu putere că politica este o ramură a moralei, al cărei scop este instaurarea Oraşului lui Dumnezeu pe pământ.

11. Americanii consideră că toţi oamenii sunt egali şi că, eventual cu ajutorul lui Dumnezeu, toţi pot ajunge să fie aproape la fel.

12. Americanii împărtăşesc ideea conform căreia autoritatea este un rău în sine, şi că instituţiile care o reprezinntă sunt un rău necesar.

13. Preşedintele Statelor Unite intelectuale este Jean-Jacques Rousseau.

14. Expansiunea americană spre Vest nu a fost “ultima mare cucerire a omului alb” decât în imaginaţia cineaştilor şi a romancierilor.

15. Rolul westernului a fost acela de a reda americanilor “buna conştiinţă” care le era tulburată cu amintirea genocidului comis. Indianul apare ca un diavol viu, un agent în serviciul Satanei destinat ispitirii poporului lui Dumnezeu. De aceea, exterminarea lui apare ca fiind moralmente justificată.

16. Banditul (outlaw) este deosebit de popular în America. Rolul lui este să redea societăţii “buna conştiinţă”, făcând pentru asta toate treburile murdare. Americanul se simte cu atât mai virtuos cu cât banditul este mai josnic.

17. Adevăraţii eroi americani, promovaţi de Hollywood, sunt bandiţii.

18. Exerciţiile militare prusace vizau formarea caracterelor fără a suprima personalitatea soldatului, dându-i concomitent o experienţă riguroasă a terenului şi a formelor de luptă. Drill-urile americane se învecinează, pe plan fizic, cu regula “cadavrului supus”, a “maşinii umane” perfect condiţionate pentru momentul luptei.

19. Omul american este Homo dollaricus uniformis. El trebuie să aibă, nu să fie. În societatea americană, dolarul are o valoare absolută, pentru că este singura unitate de măsură recunoscută de toţi.

20. Mentalitatea comercială americană este probabil legată de refuzul din principiu al autorităţii: americanii consideră ca fiind acceptabilă puterea asupra lucrurilor în aceeaşi proporţie în care găsesc detestabilă puterea asupra persoanelor.

21. Americanii au vrut să fie independenţi exclusiv pe motive economice şi fiscale.

22. Războiul de Secesiune izbucneşte tot într-un context economic.

23. În America nu există nici un conflict între afaceri şi religie: pastorul ofertează Biblia la fel cum ar face un agent cu un set de vase de bucătărie.

24. Banii nu au sens, în ochii americanilor, decât ca preludiu al consumului. Ideea acumulării banilor în sine le este străină. Dolarul are funcţie socială.

25. America este ţara în care vulgaritatea domneşte în toate domeniilor, până şi în gastronomie.

26. Distincţia, educaţia, distanţa, simţul ierarhiei, simţul nobleţii, tot ceea ce face calitatea vieţii, nu sunt apreciate în America, pentru că nu se pot traduce într-o cantitate.

27. Formele de viaţă americane sunt “tehnomorfe”: mecanicul se substituie organicului, raporturile sociale sunt materializate.

28. Regula americană este monotonia: în două sute de ani, americanii nu au reuşit să-şi personalizeze oraşele. Excepţiile, ca New Orleans şi San Augustine, sunt ex-enclave franceze şi spaniole.

29. Ţara care vorbeşte în neştire despre “individ” este de fapt cea mai uniformizatoare, cea mai puţin individualistă cu putinţă. Conformismul este, în America, o virtute, iar americanii au un mare dispreţ pentru tot ce este “singular”.

30. Importanţa disproporţionată de care se bucură mass-media în societatea actuală nu rezultă din complexitatea acestei industrii, ci dintr-o adeziune implicită la modelul societar american.

31. Într-o societate normală se speră că sufragiul universal constă în desemnarea celor mai buni. America nu-i iubeşte pe cei mai buni, ci pe winners. Modelul ei de om politic vizează personajul cel mai comun.

32. În America, există două cărţi sacre: Biblia şi Constituţia. Pentru amândouă se nutreşte aceeaşi veneraţie.

33. Nici un eveniment negativ, nici un dezastru, nu conduce opinia publică americană la punerea în discuţie a sistemului ca atare. Statele Unite oferă exemplul unic al unei ţări în care puterea este fără încetare atacată, dar niciodată sistemul schimbat.

34. Statele Unite au putut trece de la izolaţionism la poziţia de lider mondial. Paradoxul e cu atât mai mare cu cât în acelaşi moment în care profesează izolaţionismul, America doreşte să impună lumii the american way of life.

35. Politica Americii constă în abolirea politicului. Ea nu are decât o singură voinţă: să pună capăt istoriei.

36. America încearcă în mod constant să impună unor popoare diferite propriul ei model de existenţă. Iar surpriza ei majoră este refuzul care i se opune, pentru că nu reuşeşte să priceapă nici că cineva poate refuza “binele”, nici că există culturi şi popoare diferite de ea.

37. Statele Unite sunt condamnate să conducă la dispariţie toate culturile cu care interferează, eradicând din toate ţările în care se implantează fermenţii specifici ai culturii şi ai mentalităţii.

38. America poate impresiona prin gigantismul său, dar arareori prin frumuseţe. Civilizaţia americană, atât de bogată în mijloace materiale, este profund inestetică.

39. În America, în cel mai bun caz, cultura nu se crează, se consumă. Şi pentru a fi consumată, având în vedere că nimic nu se produce la acest nivel, ea trebuie importată din Europa.

40. Extraordinarul prost gust american n-a încetat niciodată să sară în ochii observatorilor. Cei care au fost în situaţia de a servi drept ghizi grupurilor de turişti veniţi de peste Ocean şi-au construit discursuri adecvate, vorbind despre costul construcţiei lângă Domul Invalizilor, despre numărul de scări la Tour Eiffel, într-un limbaj de tip baby talk, ca la televiziune. Lăsat de capul lui, fără ca cineva să-i spună cât costă cutare monument în dolari, americanul se îndreaptă spre ceea ce e mai urât, mai vizibil şi mai oripilant, preferând “suvenirul tipic” (Made in Hong Kong) obiectului autentic. Aşa Firenze devine oraşul where we found no corn flakes, în timp ce în faţa Acropolei din Atena se poate auzi: “Peach! It’s my favourite colour”.

41. În Statele Unite, unde sincopatul s-a impus în faţa armoniei, elementul muzical se reduce din derivate ale baladei irlandeze şi la jazz, musica neagră care, sub orice formă a ei, are meritul de a fi un produs autohton.

42. Literatura americană sare în ochi esenţialmente prin violenţa ei.

43. Făcând uz masiv de argou, de deformări ale limbajului, de interjecţii familiare, benzile desenate, uşor de citit, uşor de absorbit, cu culorile lor stridente, nu aveau cum să nu se integreze în the american way of life.

44. Benzile desenate au alimentat gustul americanilor pentru genul eminamente distrugător al parodiei.

45. Americanii au abolit frontiera dintre “limba ce se vorbeşte” şi “limba care ar trebui să se vorbească”. Modelul educaţiei americane nu este limba clasicilor, ci limba străzii.

46. Behaviorismul reduce comportamentul omului la o serie de stimuli externi. Behavioriştii pleacă de la principiul că nu există comportamente spontane sau înnăscute, iar la baza comportamentului ar fi “recompensa” (câştigul sau “frustrarea”, adică absenţa câştigului). Această teorie care stă la baza mentalităţii americane sfârşeşte prin a nega existenţa vreunei conştiinţe în om.

47. Atunci când Pavlov şi Thorndike au enunţat teoria reflexului condiţionat, au parvenit la un mijloc excelent de manipulare a oamenilor.

48. Primatul pe care îl ocupă acţiunea în cinematografia americană se datorează refuzului implicit al oricărei interiorităţi. Realizatorii acestui tip de spectacol au spus întotdeauna că tot ceea ce fac ei este “să transmită o poveste”, ca şi cum n-ar difuza implicit valori ideologice şi morale.

49. Scopul cinematografului american este acela de a infuza criteriile ideologice ale american way of life. Pe acest fond, spectatorul este consecvent asigurat că trăieşte în cea mai bună dintre lumile posibile.

50. America nu are sensul profund al sacramentului, pentru că nu are sensul sacrului. Pentru american, preotul (pastorul) este înainte de orice un tribun.

51. Bisericile americane sunt ca nişte cluburi: doctrina nu contează, totul stă în aparenţe.

52. Americanul îşi schimbă Biserica în funcţie de proximitatea unui aşezământ faţă de casă: dacă cea mai apropiat este templul baptist, atunci şi el va fi baptist, chiar dacă până atunci fusese presbiterian.

53. Bipartitismul scenei politice americane suferă de aceeaşi absenţă de ideologie. Cele două partide nu reprezintă un conflict doctrinar, ci o chestiune de ergonomie: ajunge un singur partid pentru gestionarea puterii, şi unul care să fie în opoziţie.

54. Nici Partidul Republican, nici Partidul Democrat nu au principii sau dogme particulare. Ambele au tradiţii, ambele pretind că adăpostesc în interiorul lor tendinţe diverse. Ambele au sloganuri, în jurul amândurora gravitează grupuri de interese care le susţin.

55. Partidele americane pot fi definite ca instrumente care servesc concomitent de mijloace şi de scopuri. Programele liderilor lor se sprijină mai mult pe metode decât pe obiective, şi se exprimă sub forma unor sloganuri “publicitare” extrem de vagi, pe care oricine îşi poate fundamenta propriile aspiraţii (ex: New Deal).

56. Americanii sunt incapabili să fie marxişti sau fascişti, şi asta nu pentru că ar fi descoperit faliile acestor două ideologii, ci din cauza incapacităţii lor de a gândi în termeni ideologici.

57. Să locuieşti într-o zi în Dallas, într-alta în New York; să fii episcopal un an, metodist într-altul; să votezi acum pentru republicani, mai apoi pentru democraţi – ce importanţă are, de vreme ce oricum este acelaşi oraş, aceeaşi ideologie, acelaşi partid?

58. Doctrina progresului care este la baza “misticii” americane îşi trage rădăcinile din filosofia iluministă, din teoria lui Rousseau, din pietismul quakerilor, din credinţa în raţiune şi în bunătatea înnăscută în umanitate, în ferma convingere că transformarea ambientului modifică fiinţa umană în sensul dorit.

59. Convingerea că oricine poate face orice, independent de calităţile sale înnăscute, şi că întotdeauna se poate urca mai sus pe treptele societăţii, ocupă un loc central în concepţia americană. Pe ea se clădeşte noţiunea de “reuşită”, autosuficientă, lipsită de orice conţinut, şi care se măsoară doar după criterii materiale.

60. The star system, pus la punct de Hollywood, în loc să fie pus în criză de caracterul extrem de efemer şi chiar meteoric al starurilor şi al vedetelor, arată publicului că un individ necunoscut ieri poate fi proiectat către “succes” dintr-o zi într-alta.

61. Mitul self made man-ului ilustrează şi el tematica “succesului” american.

62. Americanii cred că expansiunea este un factor constant, care poate continua indefinit.

63. Gustul americanilor pentru risipă, pentru consumul imediat a tot ceea ce este disponibil pe moment, derivă din optimismul lor indestructibil, din convingerea că generaţia următoare se va descurca mai bine în privinţa aranjării lucrurilor. Americanul crede că mâine va fi întotdeauna mai bun ca azi.

64. Americanul este indiferent la ideea de “trecut” (vehicul al tradiţiei, al culturii) pentru că în ochii lui acest “trecut” nu are nimic bun de transmis. A admite că trecutul poate fi superior prezentului este în contradicţie cu ideea de progres. Concomitent, americanul este destul de indiferent în privinţa viitorului. Nu poate vedea timpul în perspectivă, pentru că “mistica” americană nu este un a timpului, ci a spaţiului.

65. Standing-ul americanului este direct proporţional cu cât câştigă. Din aceasta, doreşte să consume tot, nepăstrând nimic pentru moştenitorii săi.

66. Americanul crede în educaţie, dar în educaţia prezentată sub forma unui kit “ready made”. Noţiunile vehiculate în universităţile americane sunt de acest tip.

67. Profesorul trebuie să fie un “tovarăş” pentru elevii săi, aşa cum este şeful pentru oamenii lui, preşedintele pentru alegători, tatăl pentru fii. În orice moment trebuie să le lase de înţeles de că nu le este cu nimic superior. Profesorul bun nu este acela care poate să-i înveţe ceva pe elevii lui, ci acela who helps to socialize.

68. Adesea au fost lăudate legăturile care există între universitatea americană şi industrie. Dar se uită adesea corolarul, adică faptul că în Statele Unite învăţământul este conceput care o ucenicie a disciplinelor “cantitative” (economie, ştiinţe, tehnologie), cultura generală fiind văzută ca o pierdere de timp.

69. Hiperspecializarea căutată în învăţământul american conduce sărăcirea ulterioară a nivelului cultural, la accentuarea gândirii analitice şi la împiedicarea formării gândirii sintetice.

70. În domeniul compilării şi al acumulării de date, date fiind posibilităţile practic nesfârşite de documentare, universitarii americani sunt imbatabili. Dar din toate aceste date, din toate aceste referinţe, nu apare nici o idee nouă, nici o viziune originală.

71. Toate marile sisteme de gândire ale secolelor XIX şi XX, toate viziunile asupra lumii care au trasat cursul evenimentelor timpurilor noastre, s-au născut în Europa, şi se mai aşteaptă încă echivalentul unui Marx, al unui Nietzsche, al unui Freud, al unui Einstein, al unui Spengler, al unui Lenin, care să fie american de mai mult decât o generaţie.

72. Computerul este camera de gaz a culturii.

73. Ştiinţele omului, aşa cum sunt ele percepute şi elaborate de către americani, sunt ştiinţele omului cadavru.

74. America este o civilizaţie hipertrofiată, căreia nu-i corespunde nici o cultură.

75. În Statele Unite, civilizaţia, privată de “contextul” şi substanţa ei, nu s-a putut reînnoi decât graţie aportului extern constant, furnizat de cel mai recent val de imigranţi.

76. America nu a descoperit nimic, a inventat doar (invenţia fiind aplicaţia descoperirii). Prin natura ei, ea este sterilă. La sfârşitul secolului XX, după două sute cincizeci de ani de “civilizaţie americană”, America este, pe plan ştiinţific, în stadiul de completă dependenţă de Europa. Toate marile descoperiri (turbina cu vapori, generatorul electric, automobilul, motorul Diesel, telegraful fără fir), toate progresele ştiinţei (razele X, radioactivitatea, electronul, transmutaţia nucleară, izotopii, cataliza, cracking-ul catalitic, teoria quantelor) se fac pe malul drept al Atlanticului.

77. Americanii au inventat pomparea de creiere (brain drain). Datorită lor, materia cenuşie a început să fie cotată pe piaţa internaţională.

78. America sterilizează spiritele: odată ajunşi pe teritoriul ei, imigranţii suferă o adevărată mutaţie. Sterilizarea are loc prin confort, prin facilitate, prin abolirea distanţelor.

79. Omul de ştiinţă american este în realitate un tehnician. El munceşte fără surprize, în funcţie de datele cu care a fost programat. Poate aplica cunoştinţele dobândite, dar nu le poate multiplica. Ştiinţa în sensul propriu, de “filosofie”, rămâne în apanajul universităţilor europene.

80. Pentru a fi un mare popor, americanilor le lipsesc marile încercări, marile catastrofe care formează caracterele. De-a lungul istoriei, viaţa lor a fost prea uşoară, motiv pentru care nu au devenit niciodată adulţi.

81. Există un raport direct între gustul pentru confort şi bogăţie materială, facilitatea vieţii, optimism şi puerilitate.

82. Disneyland este un simbol exemplar al Americii. Acolo, americanul e la el acasă.

83. În America, şi vedetele se consumă repede.

84. Există, în Statele Unite (şi în restul lumii, pornind de aici), o adevărată idolatrie pentru “tinereţe”, în care se amestecă optimismul şi credinţa în ideea de progres.

85. În societatea modernă, tabuul morţii a substituit tabuul sexului. Acest tabu reflectă refuzul morţii şi, în consecinţă, refuzul unei viziuni tragice a lumii, fondată pe ideea de Destin.

86. Puerilitatea presupune absenţa de spirit critic. Absenţa de spirit critic implică credulitatea, care accentuează puterea mass-mediei. Masele sunt prin definiţie credule, dar credulitatea americanilor depăşeşte orice aşteptare.

87. La nivel simbolic, figura masculină a “unchiului Sam” este aproape întotdeauna negativă. El este cel care le cere americanilor să facă serviciul militar, să plătească taxele, să facă economii. Pentru a simboliza America sub formă pozitivă, se recurge la o imagine feminină: Satuia Libertăţii.

88. Ceea ce se numeşte imperialism american este un imperialism fără Imperium, fără un principiu spiritual superior, fără un principiu informativ organizatoric, deci contrariul unei adevărate puteri imperiale. “Imperialismul roman” venea cu o anumită viziune a lumii, o nouă formă de contract social (pax romana, foarte apropiată de relaţiile feudale dintre vasal şi senior). Dar America nu este o nouă Roma, ci o nouă Cartagina. Nu aduce nimic în plus, ci vehiculează o castrare spirituală. Materialmente, e o îmbogăţire, dar spiritual e o sărăcire. Peste tot unde “modul american de a trăi” s-a implantat, în Europa, în Asia sau în Africa, naţiunile şi-au pierdut identitatea, popoarele s-au “deculturalizat”. Aceasta este forma cea mai subtilă, dar şi cea mai sigură, de genocid.

89. Ceea ce face forţa şi în acelaşi timp slăbiciunea imperialismului american, făcându-l teribil fără să fie concomitent creator, este faptul că nu derivă dintr-un proiect, ci dintr-o autoritate. În timpul istoriei lor, americanii nu au intervenit în lume decât forţaţi, nu pentru a deveni o putere animată de un proiect, ci pentru a da lumii o lecţie de “morală” şi pentru a veghea la propriile interese (economice şi comerciale). Situaţia pe care o cupă acum şi face din ei o superputere se explică prin dimensiuni, prin circumstanţe, prin faptul că în epoca cea mai comercială sunt ţara cea mai comercială – nu ca efect al voinţei lor.

90. În Europa, cele mai multe persoane sunt cele vorbitoare de germană, şi nu de engleză. În plus, Germania este partenerul comercial numărul 1 al celorlalte ţări europene, şi nu Statele Unite. Predominanţa limbii engleze este deci nu rezultatul sistemului şcolar şi al utilitarismului mercantil, ci al “ideologiei dominante implicite”.

91. Un imperialism politic şi economic nu se poate concepe (şi nu ar putea dura), fără să fie însoţit de un imperialism cultural şi lingvistic, care cere imperios adeziunea instinctivă la conceptele şi la valorile sale implicite.

92. Trecutul Americii este un melting pot. Viitorul ei este un haos. Dar în realitate America nu are nici trecut, nici viitor. Nu are, nu “este” decât un etern prezent, cristalizarea unui moment din istoria Europei, cel al Alfklärung-ului pre-revoluţionar care a fost la originea revoluţiilor din 1776 şi 1789, şi care ilustrează, într-o manieră mai tiranică, uciderea embrionilor oricărui spirit creator.

93. O iluzie gravă vrea să distingă artificial între poporul american şi guvernul său. Ca şi cum guvernel nu ar fi produsul spiritului poporului, ca şi cum poporul, în ultimă instanţă, nu şi-ar merita guvernele, fie ele diferite, pe care le are.

Read more!

Alain de Benoist, Tradition? (full text)

There are many ways to understand tradition. Its etymology is Latin, from the verb tradere, which means "to give, to hand in, to transmit directly." Originally tradition designated "that which is transmitted" and it had a religious meaning. Tradition understood as "the action of transmitting" was nevertheless in common usage in France up to the end of the 18th century and is still part of today's legal lexicon. Yet tradere has also meant "betray," in the sense of delivering up a man or a secret. In the plural, traditions are generally considered as forming part of the distinctive features of a culture in a particular period. They evoke a body of accepted and immutable hereditary characteristics inherited from the past customs, ways of being, but also celebrations, work cycles, and popular traditions. Tradition here implies a sense of duration: it contrasts with novelty, even if one accepts its evolution. It also implies the idea of standard or norm, even if the traditions in question can be challenged. Tradition encompasses what is permanent and immutable, as opposed to the succession of events and fashions. An older definition describes it as marking the submission of the living to the authority of the dead, encompassing accepted customs and habits (we obey traditions because we always have) that modern people denounce as conventions, prejudices or superstitions. The term can have a positive or pejorative meaning, depending on the context in which it is used. When advertisers and tourist offices extol the virtues of "traditional craftsmanship," they implicitly refer to a tried set of values and know-how. Tradition here evokes quality and authenticity. But it may also be seen as what is outmoded, as in the modernist critics' use of "traditional morality."

But there is another meaning to the word tradition, articulated by the representatives of traditional thought. Here the term is singular and has a capital T: Tradition. The first name that comes to mind is that of Rene Guenon (18861951), who published his Introduction to the Study of the Hindu Doctrines in 1921 and died thirty. years later in Cairo under the pseudonym AbdeI Wahed Yahia.[1] Julius Evola's Revolt Against the Modern World appeared in 1934. Other names are Arturo Reghini, Guido De Giorgio and Attilo Mordini,[2] Frithjof Schuon, whose writings began to appear in 1933 in Etudes Traditionelles, Michel Valsn, Titus Burckhardt, Ananda N. Coormaraswamy, Seyyed Hossein Nasr, Marco Pallis, Martin Lings and Philip Sherrard.

In defining this school of thought, the word "traditionalism" (which appeared in France only in the middle of the 19th century) may lend itself to misunderstandings the representatives of traditional thought have been the first to denounce.[3] Rene Guenon qualifies as "traditionalists" those who "have only one sort of tendency or aspiration toward Tradition, without any real knowledge of it."[4] Guido de Giorgio presents an even more radical opinion. "Tradition is absolutely different from traditionalism: one is an eternally fecund living patrimony, rich with infinite potentialities in all times and circumstances . . . . the other is but sterile residue, an inefficient, self-enclosing concreteness impossible to adapt and lacking all energetic and creative force. Tradition is clearly opposed to traditionalism, just as truth is opposed to commonplaces."[5]

The word "traditionalism" contains yet another ambiguity. The way it is used by the representatives of traditional thought could be confused with counter-revolutionary political traditionalism or with Catholic traditionalism, sometimes referred to as "integral," which is hostile to "progressivism" within the Church, to liturgical reform and to newer "modernist" theologies. If the school of traditional thought is perfectly counter-revolutionary, it is so in a way very different from those who claim to be linked politically to the Counter-Revolution. While some of the school's adherents call themselves Catholics (or at least accord Catholicism a privileged place with respect to Tradition in general) others do not. Some even affirm themselves as anti-Christian. Mario Polia states: "Considering it more closely, 'Catholic traditionalism' is an ambiguous expression, as if being Catholic were only a specification of a more general and absolute category:. 'traditionalism.' It is equally unsatisfactory to speak of 'traditionalist Catholicism', giving the expression the sense of 'traditional', for it either presupposes the parallel and antithetical possibility of a Catholicism outside of tradition or, by defining 'traditionalism' as the 'traditional interpretation' of Catholicism, reserves for the traditionalist movements the prerogative of being the only true Catholicism. Traditionalist movements would then assume the prerogative of being Catholicism. To speak of 'traditional Catholicism' does not make much sense, either because one cannot define Catholicism in terms of Tradition, or because it presupposes an anti-traditional type of Catholicism."[6] In fact, there is much difference between, for example, a traditionalist like Marcel Lefebvre and a "Christian traditionalist" like Attilo Mordini.

In seeking to define the "Indo-European tradition,"Jean Haudry speaks of a "constituted literary heritage, essentially of formulas and schemes expressing and transmitting a concept of the world that guides individual actions and that can be materialized within institutions."[7] Such a definition, with its reference to a "literary" origin, obviously does not conform to what traditional thought understands by Tradition. According to this school, Tradition cannot be defined through sociological or cultural data, nor can it be appreciated in purely human terms. Tradition is not the body of customs but rather that which derives from the philosophia perenis.[8] Far from encompassing a body of observed and accepted rules, it constitutes a doctrine voluntarily and consciously transmitted as principles -- a series of transcendental truths of permanent worth and of non-human origin. According to traditional thought, tradition is only secondarily cultural. At most, it can be said to inspire certain cultural or social activities. It is fundamentally spiritual, possesses a religious character and implies the metaphysical. Taking it as unique or 'primordial' and anterior to all local traditions. Tradition becomes a metaphysical doctrine -- drawing on knowledge of ultimate, invariable and universal principles. It is not a human invention but a supra-human 'gift' manifesting the existence of a superior order of reality. On this point, all are unanimous. For Antonio Medrano, Tradition must be understood as "a sacred articulation of reality based on metaphysical principles." Frithjof Schuon, who espouses the principle of the "transcendental unity" of all religions, sees in Tradition a body of truths principally uniting "all that is human to a divine reality." Guenon connects Tradition with metaphysics, defining it as "suprarational knowledge, intuitive and immediate."

Thus conceived, Tradition is defined as a coherent body of intangible and sacred principles imposed on all which delineates the essential rules of conduct, allowing man to accede to the supra-human level, allowing the homo to detach from the humus, to pass from the terrestrial to the celestial order. In this light, the transmission of Tradition from generation to generation obviously plays an essential role. Mario Polia writes: "There is Tradition -- in the spiritual sense -only if there is the 'transmission' of a truth of metaphysical (not simply cultural) order embodied in a doctrinal system, transmitted and guarded by a spiritually qualified hierarchy, encompassing the possibility of acceding to such truth through 'spiritual' or 'religious' means. In addition, a tradition must ensure a qualified and uninterrupted transmission through time from the source to the beneficiary, and the continuance of liturgical, ritualistic and "sacrificial" practices, without which transmission would become a purely cultural variable?

Symbolic language is thus quintessentially traditional. Just as myth is beyond events and a properly historical significance, the symbol, contrary to allegory, is beyond words and semantic definition. Seeking to manifest the inexpressible, it communicates the abstract by transfiguring it into an always provisional and imperfectly concrete representation. It arouses affectivity in the body as much as in the mind. D.H. Lawrence said in Apocalypse: "Symbols are organic entities of conscience that have their own life: one can never exhaust their meaning, because they have a dynamic emotional value to the sensorial conscience of the body and spirit that is more than just intellectual."

Above all, symbolic language constitutes the main path of analogical thinking that, by expressing correspondences between different levels of reality, simultaneously unveils the unity of the world and the subtle complementarity of the One and the Many. Reasoning by analogy can establish qualitative correspondences between these levels of reality and situate the backgrounds of meaning corresponding to symbols. Guenon evokes this "law of correspondence, which is the very foundation of all symbolism and by virtue of which each thing, while proceeding from a single metaphysical principle which guarantees its reality, translates or expresses this principle in its own way and according to its order of existence, such that all things are drawn together and correspond from one order to the next." [10] According to the traditional outlook, the idea of non-separation is essential. "What is below is like what is above. Miracles are performed from one and the same thing," according to the famed Emerald Table of Hermes Trismegistus. The city of men must reproduce the harmony pervading the city of God or expressed in the well ordered cosmos. Similarly, Meister Eckhart writes: "The eye with which I see myself and the eye with which God sees Himself are one and the same" (Sermon 12), and Goethe adds: "What is inside is also outside." For Raymond Abellio, the gnosis is also defined as a vision of universal interdependence, challenging the idea that there are separate beings or phenomena, though they may be distinct (union without confusion). This universal interdependence, says Abellio, implies an "intentionality of the world." Being general, it can be applied to emotions as well as thoughts. Nothing -- no thing, no person -- can claim to be autonomous in the abssolute.

This "holistic" vision is traditional in esotericism. From the viewpoint of traditional thought, the difference between esoteric and exoteric levels is also fundamental. One can say that Tradition constitutes the esoteric aspect of a spiritual reality. In their more immediately perceivable forms, institutionalized religions then express the esoteric aspect of this spiritual reality. Here esotericism should be taken in the sense of initiation and not the occult, which the school considers more a phenomenon of decadence or "counter-initiation." Abellio states that esotericism dispels interior darkness .just as positive knowledge dispels exterior darkness. He adds that transcendental interior darkness does not proceed from an opposition or a duality between consciousness and the world but from a correlation between the world and consciousness of our own consciousness. "This genetive encapsulates the secret of esotericism. One must consider it in its immediate genetic function: it serves to generate another consciousness. Hence the deep meaning of what we call initiation, which is the awakening of consciousness to its own transcendental self-consciousness." [11] This consciousness of consciousness, grounded in the internalized perception of external perception, is by definition fundamentally "self-intensifying." Esotericism is the mode of knowledge and activity whereby man seeks to situate himself from a viewpoint which is no longer merely human.

Traditional thought, which began to develop seriously in the 1920s, has devoted itself to restoring order to the "occultist" jumble of the preceding century. It is a modern version of Oswald Spengler's "second religiosity." This demand for rigor undoubtedly distances it radically from false spiritualities and the "religious" pseudo-syncretisms of which the New Age doctrine is an extreme example. The boundary, however, is not always as clear cut as desired. Should we treat the problems of sacredness and spirituality in general, as they are found within different religions? Should we speak of traditionalisms that do not conform to the traditional doctrine as we have defined it and which may be directly opposed to it? Where should the "theocratic" ideas of a Bonald, a Donoso Cortes or a Joseph de Maistre be placed? How can we avoid evoking the question of gnosis, as posed by Jean Borella, Raymond Ruyer and Raymond Abellio? Traditional thought emphasizes the study of myths and symbols. Jung and de Bachelar, Roger Caillois and perhaps also Rene Daumal immediately come to mind, as do the historical studies of religion by Mircea Eliade and the works on "myth analysis" and studies of the imaginary by Gibert Durand and various other contemporaries inspired by Jung. The traditional school also has its great ancestors, from Plato to Pericles, Meister Eckhart and many others. Should we also refer to the studies of Frederic Tristan and Antoine Faivre on hermetic philosophy and alchemy, and those of Jacob Bohme and Swedenborg about occultist masonry and the cabbala? Finally, how can we not also consider Islam, to which many of the school's major representatives have turned? Litre by little, one touches on the history of religions, mysticism, esotericism, even psychoanalysis, and the risk is therefore great from Annie Besant to Blavasky, from Rudolf Steiner to Krishnamurti, from Gurdjieff to Aurobindo, to arrive at a syncretism interested in all and feeding off anything (from holistic medicine to transcendental meditation, from popular astrology to runic divination, etc.). By keeping to the exposition of the fundamental themes of traditional thought, we have attempted to focus on and elucidate a few contiguous subjects.

Would Julius Evola's denunciation of the "modern world" be as scandalous today, when criticism of modernity comes from all sides? The Greens question productivism. Post-modernists want to abolish the grandiose historicist narratives of legitimation. From Left and Right, modernism as the role of individualism, as the atomization of the world, as the triumph of the values of the market, as the dictatorial hegemony of the economy and money is being challenged. Felix Guatarri has recently written: "We focus our attention on impending catastrophes, while the true catastrophes are already here, under our noses, with the degeneration of social practices, with the mass media's numbing effect, with a collective will blinded by the ideology of the 'market', in other words, succumbing to the law of the masses, to entropy, to the loss of singularity, to a general and collective infantilization. The old types of social relations, the old relations with sex, with time, with the cosmos, with human finitude have been rattled, not to say devastated, by the 'progress' generated by industrial firms."[12] Clearly stated: the ideology of progress is crumbling. Novelty is no longer to be interpreted as increased well-being. It may well be that it is generally regressive and that we are living out the end of a cycle.

It is not surprising for the representatives of traditional thought who, in criticizing modernity, exhibit a radicalism difficult to surpass. Generally adhering to a cyclic conception of history, the school affirms that, within each cycle, humanity runs a course leading inexorably from a state of perfection and simplicity to a state of spiritual decline and accentuated materialism. The history of humanity is interpreted as "metaphysical entropy," as fall, degradation from an original primordial state. All traditional authors see in modern times the time of Kali-Yuga [in Hinduism, the present age of the world, full of conflicts and sin], the apogee of the blackest age, the terminal phase of the cycle, the ne plus ultra of spiritual decline. The conflict between Tradition and anti-Tradition in fact crystallizes itself in decadence, and it is this decadence that the decadents call "progress". The opposition between traditional thought and the ideology of progress is therefore total, while being perfectly symmetrical (but inversely). All that modern consciousness analyses and perceives as progress, the school interprets as decline: the Renaissance was a fall (decline); the Enlightenment, a darkening.
For Guenon, the crisis of the modern world is essentially explained by the weakening and extinction of principles that originally inspired the institutions and, afterwards, by the multiplication of structures charged with remedying the situation. These structures bring about the proliferation of abstract and contradictory rules, such that finally "the contradictions proper to the institutional system overcome the satisfaction that it is supposed to afford." [13] Again, nothing is separated: the spiritual level falls as the material level rises, the maintenance of quality (in all areas) is incompatible with the dominance of quantity. Social life becomes mechanical and abstract as the very result of the dissolution of organic and concrete communities. Secularization -- the disenchantment of the world (Max Weber's Entzauberung), social atomization, the materialist hegemony of traded goods, the primacy of the principle of reason (an exclusively technical and reductionist reason), all the phenomena characteristic of the contemporary word -- proceed (according to the school) from a sole logic that must be understood as the end of a secular and probably millenary involution. The ultimate effect of the hegemony of the principle of subjective individuation is the death of God, which entails the death of man and allows for, in the best case, only the self-consciousness of the radical void which constitutes the truth of an ego separated from the world and of the nonsense of a social life without finality, completely enclosed in the race for growth and the negation of being in exchange for material possessions.

The modern world is thus perceived first and foremost as distraction: literally, it diverts man away from the essential and keeps him in a state of a perpetual estrangement that prevents him from returning to and regrounding himself authentically. We must search for sense in a world which no longer seems to make sense. We have almost become incapable of understanding even the meaning of the word, "sense." Guenon writes: "If all men understood what the modern world truly is, it would cease to exist." Nihilism is also put to the test.

Notes:
1. Guenon's three fundamental works are Orient and Occident (1924), La crise du monde moderne (1927) and Le regne de la quantite et les signes des temps (1945).
2. Arturo Reghini, founder of the Italian Theosophical Society, editor of the journal Atanor, translator of Agrippa de Nettesheim's De occulta philosophia, introduced Guenon to Evola. Guido de Giorgio (1890-1957) also collaborated with Evola in the journals Ur and La Torre. For more on Mordini (1923-1966), see Carlo Fabrizio Carli, Attilio Mordini, il Cattolico Ghibellino (Rome: Settimo Sigillo, 1989).
3. "Integral traditionalism" has also been discussed. See Karlheinz Weissmann, "Vom Geist der Uberlieferung. Die Lehre von der integralen Tradition," in Etappe 2 (October 1988), pp. 79-90.
4. Le regne de la quantite et les signes du temps, op. cit., p. 280.
5. Linstant et l'eternite et autres textes sur la tradition (Milan: Arche, 1987), p. 148.
6. "Tradizione. 11 significato di un Termine," in I Quaderni di Avallon 10 (January-April 1986).
7. Etudes indo-europeenes (December 19, 1986), p. 2.
8. This expression, often attributed to Leibniz, probably comes from Augustinus Steuchus' book, De perinni philosophia, published in 1540 and read by Leibniz.
9. "Tradizione: il Significato di un Termine," op. cit.
10. Le symbolisme de la croix (Paris: Vega, 1931), p. 12.
11. L'esprit moderne et la tradition, preface to Paul Serant. Au seuil de 1 'esoterisme, (Paris: Grasset, 1955), p. 18.
12. Liberation (June 30, 1989).
13. F. Jean Borella, "Rene Guenon et la crise du monde moderne" in Connaissance des religions (June 1989), p. 15.
[Telos, Winter92/93, Issue 94]

Read more!