23 février 2007

David Honigsberg, Rava's Golem (full text)

Abba Ben Rav Hamma (299-353 C.E.) was a rich merchant of Mehoza, a city on the Tigris located near the Malkha River. Better known as Rava, he was on close terms with the Persian royal house. Together with Rav Abaye (d c. 338 C.E.), Rava was one of the central pillars of Babylonian Talmudic learning. The discourses of these two scholars and commentaries which elaborate upon their theories are still taught today.

To those who study the Kabbalah, Rava is also known for his delvings into the Sefer Yetzirah and his use of its teachings to create a golem. The Sefer Yetzirah is, perhaps, the most important work of Jewish mysticism. This text is said to contain the secrets of the creative processes by which God brought the universe into being. Tradition holds that the Sefer Yetzirah was written by the patriarch Abraham and that he used the methods found within the text to create souls (Genesis 12:5).

Yet even Abraham, as righteous as he was, did not study the mysteries of this work alone. A late Midrashic text written by R. Yehuda Barceloni states that Abraham, along with his teacher Shem, the son of Noah, "..... meditated on the Sefer Yetzirah until they knew how to create a world." Both Rava and Abraham, students of the Divine creative process, were constrained by the injunction, as recorded by Barceloni: ".....take a companion, and meditate on it together, and you will understand it." Rava studied and meditated for three years with Rabbi Zera, at the end of which they produced a calf and then immediately forgot the knowledge which they had learned. After three additional years, they managed the same feat.

Rava, however, seems to have progressed to a point at which he could utilize the concepts found in Sefer Yetzirah on his own, without help from Rabbi Zera. No less an authority than the Talmud states that "Rava created a man and sent him to R. Zera. The rabbi spoke to him but he did not answer. Then he said: 'You are from the pietists. Return to your dust'." (B, Sanhedrin, 65b) The Talmud does not go into detail as to how Rava accomplished this feat, but Rashi states in his commentary that it was through study of Sefer Yetzirah.[1] This is the only instance in the Talmud which refers directly to the creation of a humanoid Golem.

That the Talmud is silent on the technique used in the creation of the golem is interesting. It is as if the creation of a golem were something so unremarkable that further discussion were unnecessary. Rava's golem is unique in Kabbalistic literature in that it was created by the meditations of one man, without harm befalling him, and not by two or more as in other cases which are explored below.[2]

Within the mystical texts relating to the creation of golems two themes consistently reappear. The first theme is that two or more practitioners, working together, are needed to create a golem, and there are many instances of this occurring. For example, every Friday Rabbis Hanina and Hoshia studied Sefer Yetzirah to create a prime calf which they ate as their Sabbath dinner (B Sanhedrin 67b). Rabbi Schlomo ben Aderet, known as The Rashba, held that it was significant that this was done on Friday, the day in which mammals were originally created (Genesis 1:24).[3]

In many cases the completion of the study of Sefer Yetzirah was marked by the ritual of creating a golem. The golem was not used for any purpose other than to demonstrate that the Sefer Yetzirah had been mastered, and the golem was de-constructed upon its completion. Rabbi Loew, the Maharal of Prague, by contrast, together with his son-in- law, R. Isaaac ha-Kohen and his disciple, Rabbi Ya'aqov Sason ha- Levi created a golem and successfully saved the Jews of Prague from blood libel. This is a rare instance of a golem being created with a specific purpose other than proof of mastery of the Sefer Yetzirah.

Golems can be created using many different methods, according to the sources. Some state that it is accomplished through combinations of letters. These combinations are called "gates," the number of gates differing according to the various Kabbalistic schools, and ranging in number from 231 to as many as 271, depending upon how the letters are to be combined.[4] Other schools taught that a golem was created through the utterance of the Divine Names. The Talmud records that there are 12, 42, and even 72 letter names of God which might have been used for this purpose.[5] Many schools, such as the Hasidim, held that the Hebrew word 'emet [truth] should be inscribed upon the forehead of the golem. Among a number of methods of de-constructing a golem, a common one was the erasure of aleph, the first letter of 'emet. This leaves the word met [dead] which destroys the golem.

The use of gates and the pronunciation of the Divine names are both magic of the highest sort. Magical practices are forbidden in the Hebrew Bible, but the Talmud allows "activities like those of Rabbi Hanina and Rabbi Hoshia" (B Sanhedrin, 67B). It is because the magic involved is of a holy nature (there being nothing holier than the name of God) that the issue of purity repeatedly arises. Those who participate must be ritually clean, the robes they wear must be pure white, the clay and the water used must be pure, the room clean.

The purity of the materials is important, but not as critical as the purity of purpose of those who would explore the secrets of the Sefer Yetzirah. This is because the creation of a golem can be dangerous to the creator. Therefore, the second theme which is stressed is the purity of purpose with which the task must be approached. A golem cannot be created for the purpose of evil (having no human soul, any sin the golem commits is a sin of the creator, not the creation). With the exception of Rava's solitary achievement, solo attempts at golem creation call into question the practitioner' s purity of purpose and, inevitably, bring harm to that person. It is also dangerous to use a golem for simple, mundane tasks, as will be seen.

The intent, in most cases, is to attain a greater understanding of the creative process. In some cases, such as Rabbi Loew's famous golem, the intent is the protection of a community.

Sometimes a golem is even used in order to avoid a transgression. [6] No matter how pure the purpose, however, the creation itself could not be perfect. In Tractate Sanhedrin 65B we read that Rava himself said, "if the righteous wished, they could create a world, for it is written, 'your iniquities have been a barrier between you and your God'." The imperfection in all golem accounts save one is the muteness of the golem. It is because of this imperfection that Rav Zera was able to distinguish Rava's golem for what it was and to dismiss it as he did.

The Maharal commented in his Chidushei Agados that when Rava would purify himself and meditate on Sefer Yetzirah, concentrating intensely on the different Names of God, he would thereby cleave very closely to God and be able at such moments to create a person. But this person would have no power of speech for that far was Rava's energy not able to extend itself..... For he was a human being himself; and how would it then be possible for him to create a complete person just like himself? (II: 166).

A golem will always be somewhat less than human.

Over two hundred years before the Maharal was born, the great Spanish mystic, Abraham Abulafia, also commented on the concept of purity of purpose. Abulafia held that nothing was actually created when a golem was formed, believing that the creation of a golem was a meditative exercise, not a physical one. Even so, he wrote in Hayyei ha-'Olam ha-Ba' that those who pursue "..... the lore of the name in order to operate thereby corporeal issues.....even if he express by his mouth or things in his heart that he recites the name for the glory of God, it is not so and.....this man is wicked and a sinner, who defiles the name of God." (Folio 80a-80b)
Abulafia's words are strong reminders that it is not enough to say or feel that the task undertaken is a holy one. The purity of purpose must be "soul deep." Therefore, it does not matter whether a golem is to be used for evil purposes. Anything less than a perfect purpose is not enough.

Abulafia was one of the mystics who taught that a golem is created through the pronunciation of the Divine Name. He used the 72-letter name of God in his school of meditation, each syllable corresponding to a particular limb or organ in the golem. To highlight the dangers of this exercise, he further wrote that the practitioner must be careful not to mispronounce anything. If so, harm will befall not the creation but the creator. [7]

Various tales demonstrate the danger to the creator when purity of purpose is questionable. Furthermore, the vast majority of these accounts tell of golems created by individuals, thus highlighting the importance of pure purpose in combination with a partner. The Talmud says that "two scholars sharpen each other's minds in the study of the law" (B Shabbat 63a). The tractate goes on to further state that the scholars will not prosper nor rise to greatness "if their studies are not sincerely motivated" and that this is also so "if they become conceited [because of their knowledge]."

A tale of the misuse of a golem is told by Jakob Grimm in his Journal for Hermits, written in 1808. Here, the golem is used as nothing more than a house servant:

[E]very day he gains weight and becomes somewhat larger and stronger than all the others in the house, regardless of how little he was to begin with. But one man's golem once grew so tall, and he heedlessly let him keep on growing so long that he could no longer reach his forehead. In terror he ordered the servant to take off his boots, thinking that when he bent down he could reach his forehead. So it happened, and the first letter was successfully erased, but the whole heap of clay fell on the Jew and crushed him.

Even one as great as the Maharal was an inadvertent victim when his golem was used for a mundane task. Though he had left instructions with his wife, Perele, that Yoselle the Mute was to be left alone, she took it upon herself to put him to work. She showed him how to draw water and pour it into a barrel, then left him to complete the job without further supervision. Yoselle returned time and again to the barrel, never stopping, even after the barrel began to overflow. Still he continued, until the Maharal's house was flooded. Upon arriving home, R. Loew put a stop to Yossele's work and told Perele that she should never again use Yossele for household tasks. Though Perele did not create the golem herself, she still intended to use it for mundane work. Here again, the lack of purity of purpose causes disaster.

If the above story seems familiar, it is most likely due to the variation which appears in the classic animated film, Fantasia. In "The Sorcerer's Apprentice" segment, Mickey Mouse creates a "golem" by animating a broom to do his work for him (much as Perele used Yossele to lighten her own chores). After showing the broom how to draw water and pour it into a barrel, Mickey falls asleep, only to waken to an impending flood. Breaking the broom into pieces only exacerbates the situation and soon the sorcerer's workshop is in danger of being inundated by an army of water-toting brooms. The sorcerer returns just in time and, like Rabbi Loew, puts a stop to the proceedings. As the scene concludes, the viewer is sure that Mickey has learned a valuable lesson and will think twice before casting that particular spell again. This scene inFantasia combines both of the most dangerous elements of golem creation. Mickey creates his golem single-handedly and intends to use his creation so that he can escape an arduous chore -- hardly what would be considered a pure purpose.

Nowhere are the dangers of creation more poignantly elaborated on than in Mary Shelley's Frankenstein. The parallels between Victor's creation and the golem are apparent in such things as their size, strength, and lack of speech, although Victor's creation does have the ability to learn language and speaks eloquently to Victor upon meeting him on the Mer de Glace.

Grimm's Journal for Hermits was written only eight years before Frankenstein was published. It is well-known that Shelley was inspired to write her tale after trading German ghost stories at the home of Byron. It is certainly possible that the stories included tales of golems, which were popular at that time.[8] If Frankenstein is read with an eye towards Kabbalistic parallels, the impending tragedy can be anticipated. For, in the Kabbalistic sense, Victor Frankenstein desires to create for all the wrong reasons: "my enquiries were directed to the metaphysical, or in its highest sense, the physical secrets of the world (86)." Certainly, these are not the words of someone who wishes to understand the means by which God is able to create. Nor as these, which soon follow: "soon my mind was filled with one thought, one conception, one purpose..... I will pioneer a new way, explore unknown powers, and unfold to the world the deepest mysteries of creation (96)." According to this Kabbalistic view, very few are qualified to understand the "deepest mysteries of creation." He who would discover these profound mysteries for reasons of pride and to prove to others -- and not just to himself -- that creation can be understood, is not ready to embark on a course of meditation, study and discovery.

Victor's prideful ambition is revealed as his overriding motivation when he states that "a new species would bless me as its creator and source; many happy and excellent creatures would owe their being to me. No father could claim the gratitude of his child so completely as I should deserve theirs" (104). Compare these words with those spoken by the golem created by Jeremiah and his son, Ben Sirah, in an account attributed to Judah ben Bathyra. Upon its creation, the golem had upon its forehead the phrase "YHVH Elohim 'Emet" [God is truth]. With a knife he erased the aleph to leave the phrase "YHVH Elohim Met" [God is dead] saying that "God has made you [Jeremiah and Ben Sirah] in His image and in His shape and form. But now that you have created a man.....people will say: There is no God beside these two!" After following the instructions given by the golem and de-constructing it, Jeremiah proclaims that "we should study these things only in order to know the power and omnipotence of the Creator. . . but not in order really to practice them." (manuscript, Halberstam 44 folio 7b; quoted from Scholem, Kabbalah, 80). [9]

Knowledge alone is not what Victor has in mind. He wants his creation to thank, adore, bless and, perhaps, worship him in his rightful place as its Creator. This attitude is precisely the opposite of that of one who studies Sefer Yetzirah with pure intent. The knowledge it contains is nothing if not humbling. It took Rava and Zera three years of study to be able to create a calf, while the world itself was created in a mere fragment of that time. Yet Victor admits "[my] imagination was too much exalted by my first success to permit me to doubt my ability to give life to an animal as complex and wonderful as man" (101). It is only after he succeeds that he realizes the unholy nature of what he has done. Much later he states that "During my first experiment, a kind of enthusiastic frenzy had blinded me to the horror of my employment" (209).

Instead of de-constructing his creation he flees and thereby proves the truth of the Kabbalistic warning harm befalls the creator, not the creation. While Victor does not suffer physical harm at the hands of his creation, he is affected by his constant self-incrimination and his horror at what he has done. Additionally, and most tragically, he loses everybody whom he holds dear William, Justine, Cerval and Elizabeth as a direct result his act of creation. Ultimately, his failed efforts to destroy the creature, an act he realizes should have been performed years earlier, kill him.

His creation acknowledges his own part of this. Speaking over the corpse of Victor Frankenstein the creature admits that it is he "who irretrievably destroyed thee by destroying all thou lovedst" (261). Furthermore, the ties between Frankenstein and golem literature are strengthened when the creature refers to himself as Victor's Adam. The writers of the Talmud held that Adam was actually a golem when he was first formed. As stated in B. Sanhedrin 38b during the process of his creation, "in the second hour, [Adam] became a golem..... During the third hour, his limbs were stretched out. In the fourth hour, the soul was cast into him....."
At the end of his life, Victor's last words to Walton show that he has truly come to the realization that his motivation to create was not a proper one. Victor tells Walton to "Seek happiness in tranquillity and avoid ambition. (260)." Victor Frankenstein thus realizes too late that what he has accomplished in his "fit of enthusiastic madness" is an unholy act. It is only later, looking back, that he voices a thought which echoes the Kabbalistic and Talmudic precepts which have been passed down for generations.

A human being in perfection ought always to preserve a calm and peaceful mind and never to allow passion or a transitory desire to disturb his tranquillity. I do not think that the pursuit of knowledge is an exception to this rule. If the study to which you apply yourself has a tendency to weaken your affections and to destroy your taste for those simple pleasures in which no alloy can possibly mix, then their study is certainly unlawful, that is to say, not befitting of the human mind (103).

Had Victor dug deeper during his studies of Agrippa, Magnus and Paracelsus, he might have realized early on that what he sought to undertake could only bring him ill. It is interesting to speculate upon how matters might have differed had he heard a heavenly voice, as Jeremiah had, instructing him to "take a companion." Perhaps he then would have turned his attention, as Rava did, towards attaining a more perfect understanding of the wonders of God's, not Nature's, creative process.


1. During a presentation on the subject of golems, in which I participated with my own study partner, Michael Weisberg, an audience member suggested that Rava's golem might have been akin to a "lab prank" which Rava sent to R. Zera to demonstrate his individual mastery ofSefer Yetzirah. Though not an entirely satisfactory explanation, to date I have heard none better to explain why Rava created his golem without the help of R. Zera.

2. See Moshe Idel for a more detailed discussion of Solomon ibn Gabriel's golem, also created single-handedly. According to Idel states that ibn Gabriel was not a magician but a technician. (233-34)

3. It is interesting to note that these two rabbis were able to create a calf every Friday without forgetting the knowledge, while Rava and R. Zera had to study for three years to be able to do so and three additional years to create their second calf.

4. The gates were formed by combining every letter of the Hebrew alphabet to every other letter. The analogy in the Roman alphabet would be to begin with AB, AC, AD, AE, and so on, until reaching ZV, ZW, ZX, ZY. In most systems of gates, letters are not combined with themselves.

5. See Adin Steinsaltz's The Essential Talmud for further comments on the Divine Names. (213-14)

6. The Kabbalists speculated that the calf that Abraham served to his angelic guests was created through the use of Sefer Yetzirah. This would place the calf beyond the law and make it parve [neutral]. In this way, Abraham would avoid the sin of serving milk with meat.

7. Abulafia stated that, if a syllable were mispronounced, the organ or limb to which it corresponded would be displaced upon or within the body of the creator.

8. Specifically, stories of destructive golems were prevalent in Shelley's time, such as Johann Schmidt's report that golems ". . . inflict great damage upon the person of their master. . . " (Feuriger Drachen Gifft und Wutiger Otten Gall [1682]; quoted from Winkler 72).

9. R. Isaac ben Samuel of Acre, a Kabbalist of the early 13th century stated that Jeremiah and Ben Sirah "attained a divine perfection [so as] to create. . . a speaking, intellective being." (Sassoon manuscript 919, p. 217; Cambridge manuscript, Genizah, TS, K12,4 p.22; quoted from Idel, 177).


Idel, Moshe. Golem: Jewish Magical and Mystical Traditions On the Artificial Anthropoid. NY: SUNY P, 1990

Kaplan, Aryeh. Sefer Yetzirah in Theory and Practice. NY: Samuel Weiser., 1990

Scholem, Gershom. Kabbalah. Jerusalem: Keter Publishing House Jerusalem Ltd., 1974

Shelley, Mary. Frankenstein or the Modern Prometheus. London: Penguin Books, 1985

Steinsaltz, Adin. The Essential Talmud. NY: Bantam, 1976

Winkler, Gershon. The Golem of Prague. NY: The Judaica P, 1980

(originally published in the Summer '96 issue of the Journal of the Fantastic in the Arts)

Read more!

09 février 2007

Vladimir Ghika, Bibliografie

Gânduri pentru zilele ce vin. Convorbiri spirituale, Editura Dacia, Colecţia Homo religiosus, 1995

Ultimele mărturii, Editura Dacia, Colecţia Homo religiosus, 1997

Fragmente postume, Editura Dacia, Colecţia Homo religiosus, 2003

Read more!

Vladimir Ghika, Nota biografica

Monseniorul Vladimir Ghika s-a născut la 25 dec. 1873, la Constantinopol, unde se afla tatăl său, Ion Ghika, în calitate de ministru plenipotenţiar. Bunicul patern al Mgr. Ghika, Grigore Ghika X, a fost domnitorul Moldovei între 1849-1856 şi s-a numărat printre cei care au pregătit Unirea Principatelor. Mama Mgr. Ghika, Alexandrina, a fost nepoată a Domnitorului Ţării Româneşti, Alexandru Ghika.

În 1878, doamna Alexandrina, mama Monseniorului, se stabileşte temporar în Franţa la Toulouse, cu cei doi băieţi ai săi, Vladimir şi Dimitrie, pentru a le asigura o educaţie cât mai aleasă. În 1881 survine moartea tatălui. Vladimir îşi ia bacalaureatul şi apoi licenţa în drept la Toulouse. În vederea unei cariere diplomatice, studiază apoi ştiinţele politice la Paris, dar îl interesează concomitent literatura, filosofia, medicina, istoria, ştiinţele exacte. Este dotat cu o memorie prodigioasă, ceea ce i-a permis dobândirea unei vaste culturi şi cunoaşterea a vreo cincisprezece limbi.

În 1902 are loc convertirea sa la catolicism, şi în 1905 este licenţiat în filozofie scolastică, luându-şi doctoratul în teologie, la Roma. Semnalăm tot acum că în 1923 este ordonat preot, iar Papa Pius al XI-lea îi acordă dreptul de a oficia liturghia catolică în ambele rituri – roman şi bizantin; de asemenea îl numeşte Protonotar Apostolic, conferindu-i titlul de Monsenior.

In 1906 se întoarce în România unde fondează împreună cu sora Pucci, care îl însoţeşte, primele opere de caritate: Aşezământul Surorilor de Caritate Saint Vincent de Paul, Asociaţia Doamnelor de Caritate, primul spital gratuit din ţară pentru cei lipsiţi, azil de bătrâni, orfelinat, servicii de ambulanţă, dispensare etc. Dintre iniţiatorii acestor opere caritabile făceau parte, alături de Monsenior, prinţesa Alexandrina (mama Monseniorului), Principesa Maria(viitoarea Regină a României), Doctorul Paulescu, Doamna Darvari (Prinţesa Bibescu).

În 1907 organizează ambulanţe pentru victimele răscoalei şi oferă, prin grefă, piele din propriul său trup. În 1913, îl regăsim îngrijind, alături de Doamnele de Caritate, răniţii şi tifoizii din timpul Războiului Balcanic. 1914 îl surprinde la Roma, apoi se stabileşte într-un Paris asediat de nevoi şi suferinţe, îngrijind răniţii.

În timpul acestei şederi pariziene stabileşte legături de prietenie în lumea literelor şi a gândirii creştine, intrând în legătură şi cu mistici ca, de pildă, Tereza de Lisieux. Împreună cu poeţii Charles Peguy, Francis Jammes, Paul Claudel, cu gânditorii creştini Jacques Maritain, Louis Massignon, Francois Mauriac, Maurice Zundel conturează ideea unei familii spirituale contemplative şi a unor opere comune de caritate.

Câţiva ani mai târziu, Vladimir Ghika concepe un proiect în acest spirit. Fondează o Societate de Fraţi şi de Surori închinaţi lui Dumnezeu, disponibilă acţiunilor de caritate, dar oarecum mai liberă faţă de anumite rigori canonice. Această societate este aprobată de Papa Pius al XI-lea şi este pusă sub patronajul Evanghelistului Ioan. Pentru instalarea comunităţii, Mgr. Ghika cumpără mănăstirea de la Auberive, aceasta fiind foarte veche şi necesitând fonduri importante pentru restaurare. Din mai multe motive această încercare se soldează aparent cu un eşec.

La sfârşitul anilor douăzeci, un nou proiect a luat fiinţă în viaţa Mgr. Ghika: el se hotărăşte să meargă să trăiască într-o margine de Paris, în cartierul cel mai mizer al său – Villejuif. La început nu este acceptat. E huiduit, hulit de mulţi dintre declasaţii în mijlocul cărora a ales să trăiască. Monseniorul nu se descurajează. Mai întâi se apropie de copii, apoi, încetul cu încetul, de ceilalţi nefericiţi: bolnavi, beţivi, atei, răufăcători. Pătrunde în sufletele lor, dezamorsând mecanismele răului. Pe mulţi reuşeşte să-i convertească. În tot acest răstimp întreprinde şi numeroase călătorii, cu ocazia Congreselor Euharistice, având de fiecare dată misiuni de îndeplinit: la Sidney(1929), la Cartagina(1930), la Dublin(1932), la Tokio(1933) unde dă împărtăşania leproşilor într-o leprozerie; urmează Buenos Aires(1934), Manilla(1936), Budapesta (1938). În 1939 revine la Bucureşti pentru a repune pe picioare leprozeria de la Isaccea, cu personal medical francez, pe modelul leprozeriei de la Tokio, Monseniorul urmând să devină duhovnicul aşezământului. Doi ani mai târziu, proiectul a fost respins de guvern sub presiunea autorităţilor germane.

În tot acest timp întreţine legături strânse cu greco-catolicii români de la Bucureşti. Oficiază pentru ei Liturghii în spitale şi în închisori. Conform unor mărturii, au avut loc câteva vindecări inexplicabile ale unor răniţi în stare foarte grav, doar sub influenţa rugăciunii sale. Aceste fenomene au continuat şi mai târziu, în timpul detenţiei.

Dup[ război, mai exact, după abdicarea forţată a Regelui Mihai, Prinţesa Elisabeta (cumnata Mgr.), doamnă de onoare a Reginei Elena şi Dimitrie(fratele Mgr.) însoţesc familia regală în exil. „Dacă Dumnezeu mă vrea aici, aici rămân…”, se hotărăşte Mgr., aici fiind România. Se instalează la Surorile Saint Vincent de Paul.

În 1949 are loc, prin decret guvernamental, desfiinţarea ordinelor călugăreşti, spitaliceşti şi de învăţământ. Bunurile Congregaţiei Saint Vincent de Paul sunt naţionalizate şi trecute în patrimoniul statului. În această vreme, deşi i s-a interzis să mai oficieze Liturgii, Mg. Ghika continuă să slujească altarul, să îndrume tineretul, să asiste bolnavii şi muribunzii.

În ziua de 18 noiembrie 1952 este arestat pe stradă, pentru „trădare” şi „spionaj” în favoarea Vaticanului. Este dus la Uranus, închisoarea securităţii. La interogatorii este pălmuit şi tratat cu brutalitate, trecut prin şocuri electrice pentru a „recunoaşte” acuzaţiile ce i se aduc şi falsele „dovezi” ce i se pun în faţă. Prinţul, Monseniorul Vladimir Ghika, nu cedează. Este judecat de Tribunalul Militar din Bucureşti, la 24 octombrie 1953. Procesul a decurs abuziv. Monseniorul refuză să fie apărat de altcineva decât de el însuşi. La insistenţa judecătorului i se dă cuvântul avocatului numit din oficiu. Monseniorul iese atunci din boxa acuzaţilor, se opreşte în faţa avocatului, rostind, cu braţul întins: „Nu vă permit să vorbiţi în numele meu”. Avocatul tace. Preşedintele ordonă miliţienilor să-l scoată pe Monsenior cu forţa din sală. Acesta din urmă se opune, sprijinindu-se cu o mână de boxa acuzaţilor, cu cealaltă de banca avocaţilor… cu atâta forţă încât miliţienii sunt incapabili să urnească din loc acest om firav ,cântărind doar vreo cincizeci de kilograme. În faţa acestui spectacol neverosimil, preşedintele ordonă plenului de judecată să părăsească sala. Când sala e golită, miliţienii îi scot pe acuzaţi. La câtva timp procesul se reia fără Mgr. Ghika. Avocatul îl declară alienat mintal. După proces este depus la Jilava. Acolo, în urma unei percheziţii corporale umilitoare, i se iau hainele preoţeşti. Rămas doar în maiou şi izmene, este îmbrâncit într-o celulă supraaglomerată, umedă şi rece. Părul alb, nobleţea expresiei îi determină pe deţinuţi, chiar fără să ştie cine era noul lor colocatar, să-i ofere câte o piesă vestimentară din puţinul pe care-l aveau şi care, pentru ei, reprezenta o mică şansă, în plus, de supravieţuire.

La sugestia Tribunalului Militar de a face recurs, Mgr. Ghika refuză: „Nu am încredere – declară el – în Tribunalul vostru: am văzut cum ne-aţi judecat; refuz să semnez cererea de recurs.” Ceilalţi deţinuţi îi urmează exemplul.

În închisoare şi-a consacrat tot timpul problemelor celorlalţi deţinuţi. Într-o seară le-a spus: „Închisoarea aceasta era sfântă şi noi nu bănuiam!”.

În ianuarie este dus la infirmerie într-o stare de extremă epuizare. Fiul amiralului Fundăţeanu, deţinut
şi el, îi poartă de grijă. În ziua de 1 mai 1954, Vladimir Ghika îi spune: „Azi vă ostenesc pentru ultima dată, de acum înainte nu voi mai avea nevoie de nimic. Peste patru zile voi muri.” N-a mai mâncat; a mai vorbit puţin pentru a le mulţumi celor din jur, s-a rugat mult. Conform biografei sale Elisabeth de Miribel, a murit în tăcere în ziua de 17 mai.

(din Prefaţa scrisă de Doina Cornea la cartea Ultimele mărturii)

Read more!

Vladimir Ghika, Gânduri pentru zilele care vin, (fragmente)

Nu-L iubim pe Dumnezeu asa cum se cuvine dacã, iubindu-L, nu stim sã-l facem iubit.

Felul în care Dumnezeu ne spune sã-L iubim... Nu este: "Iubeste-mã", "dacã nu..."

Chiar pe asprele table de piatrã ale Legii era scris:"Vei iubi..." si nu "Esti obligat sã iubesti" sau "Trebuie sã iubesti...". "Vei iubi..." este mai mãret, mai categoric, mai frumos, mai patern sub aceastã formã decât sub oricare alta...

Cu privire la lucrurile lui Dumnezeu, singurii care stiu ceva cu adevãrat, sunt cei care iubesc.

Dumnezeu dãruieste celor care dãruiesc.
Dumnezeu Se dãruieste celor care se dãruiesc.

Dacã stii sã-L pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci, o sã-L regãsesti în tot ceea ce ti se întâmplã.

Viata este frumoasã prin ceea este.
Mai frumoasã încã prin ceea ce ascunde.
Dar mult mai mult încã prin ceea ce dobândeste.

Tot ceea ce deformeazã viata nostrã interioarã se poate reduce la felul, mai mult sau mai putin constient, în care denaturãm în noi textul din "Tatãl Nostru".

Il loc sã spunem "Tatãl Nostru care esti în Ceruri", ceea ce spunem este potrivit calitãtii noastre sufletesti, "Judecãtorul Nostru care esti la Tribunal", "Furnizorul Nostru care esti la Tejghea", "Creditorul Nostru care prea des ne bati la usã", "Cauza noastrã primã al cãrei efect pierdut în depãrtãri suntem", "Stãpânul nostru Suprem în fata cãruia nu suntem decât pulbere", "Camaradul nostru cu care tratãm liber" - si asa mai departe, într-o dezolantã varietate... Nu mai spunem în adevãrul lor tocmai cuvintele pe care Dumnezeu ne-a învãtat sã le rostim cînd ne rugãm. Tatãl Nostru... si care esti în Ceruri.

Cu cât Îl iubim mai mult pe Dumnezeu, cu atât simtim mai mult cã vointa noastrã se face nu numai asemãnãtoare cu a Sa, ceea ce ar fi natural (si n-ar merita sã fie subliniat), dar, lucru surprinzãtor, cã voinþa Sa devine din ce în ce mai asemãnãtoare cu a noastrã...

A fi supus numai lui Dumnezeu - nu poate exista o libertate mai absolutã decât aceasta, sioricare fiu al Bisericii o poate cunoaste...

"Itinerarul sufletului cãtre Dumnezeu" este, aici pe pãmânt, calea urmatã de Spiritul Sfânt de la Tatã spre Fiu si de la Fiu spre Tatã, prin mijlocirea tuturor lucrurilor.

Cele nouã coruri ale îngerilor în suflete cântã, în timp ce urcã scara:
A-L iubi pe Dumnezeu.
A iubi întru Dumnezeu.
A nu iubi decât întru Dumnezeu.
A iubi totul din dragoste de Dumnezeu.
A iubi totul întru Dumnezeu.
A nu iubi totul decât întru Dumnezeu.
A nu-L iubi pe Dumnezeu decât pentru Dumnezeu.
A nu iubi nimic atât de mult ca pe Dumnezeu.
A-L iubi pe Dumnezeu cu toatã puterea lui Dumnezeu.

De la un Dumnezeu al filozofilor la Dumnezeul cel Viu... Dumnezeu despre care se vorbeste... Dumnezeu care vorbeste... Dumnezeu care ne vorbeste... Dumnezeu care ne vorbeste despre El... Dumnezeu care vorbeste pânã si în noi...

Poti avea dusmani. Tu însuti n-ar trebui sã fii dusmanul nimãnui.

A sti cum trebuie sã-ti iubesti dusmanii, înseamnã a începe sã întelegi ce este Dumnezeu.

Dacã nu iubesti din profunzimea ofensei care ti-a fost adusã, încã n-ai ajuns cu adevãrat sã rãscumperi, prin bine, rãul.

Nu reprosa nimãnui ingratitudinea sa fatã de tine. N-ai reusi decât sã-i faci ingratitudinea mai putin ingratã, fãrã sã aduci vreun remediu potrivit greselii sale. Acestea sunt obligatii care, pentru a fi bine fãcute, trebuie sã fie îndeplinite de altii decât de fiinta nesocotitã sau rãnitã.

A fi tratat cu ingratitudine: unul din felurile - si nu cel mai neînsemnat - de-a semãna cu Dumnezeu.

Simtitã, o absentã de Dumnezeu e mare ca însusi Dumnezeu si, tocmai prin aceasta, ea ni-L readuce ca prezentã, în chip straniu si uluitor.

"Dacã par a nu-ti da nimic, o fac pentru cã Eu vreau ca tu sã pari a-Mi da ceva..."

Dumnezeu si-a deschis gura ca sã spunã: "Sã se facã Luminã !" si s-a fãcut Luminã. - Acelasi lucru s-a petrecut uneori si în sufletul tãu. - Dacã alteori însã aceastã gurã - totusi atât de apropiatã si de dãtãtoare de har- pãrea sã se fi închis fãcând loc întunericului cu aceeasi fortã cu care a fãcut luminã, nu te teme. Dimpotrivã, lasã bucuria sã te îmbete... Buzele se-nchid când vor sã sãrute... Repetã dimpreunã cu Cântarea: "Sãrutul gurii Tale Tu mi l-ai dat".
Pentru a sãruta, buzele se-nchid.

Suferinta este [...] o vizitã a lui Dumnezeu; un fel de sacrament nemaiauzit, prin care Fiinta eternã vine la noi, pe fondul unui neant, al unei absente, în care privatiunea, nu numai de un lucru, ci de un lucru iubit, posedat ori dorit, înseamnã Dumnezeu si poate produce un har [...] Este o vizitã, dar una misterioasã, o vizitã a Fiintei supreme, pãtrunzând în noi tocmai prin acea imputinare a fiintei noastre, prin acea lezare a iubirii noastre..."

Read more!

05 février 2007

Spiritualité Islamique – Le précieux apport de René Guénon

Read more!

04 février 2007

Joseph de Maistre, Serile din Sankt-Petersburg, (breviar de idei)

La baza acestei fişe a stat volumul Les Soirées de Saint-Pétersbourg, ou Entretiens sur le gouvernement temporel de la Providence (1821), ediţia din 1842, Editeur Louis Lesne.

1. O idee larg răspândită este aceea că cei răi sunt fericiţi pe pământ, că totul le reuşeşte, în timp ce oamenii buni sunt nefericiţi. Predicatorii vor să concilieze această discrepanţă spunând: “Cei răi sunt fericiţi în această lume, dar vor fi chinuiţi în cealaltă. Cei buni, dimpotrivă, suferă în asta, dar vor fi fericiţi în cealaltă.”
În realitate, binele şi răul li se întâmplă atât celor drepţi cât şi celor răi, astfel încât ar trebui să ne întrebăm: “De ce, în lumea asta, drepţii nu sunt iertaţi de relele ce li se întâmplă celor răi, şi de ce aceştia din urmă nu sunt privaţi de fericirea primilor?”

2. Omul drept [definit mai încolo ca “cel ale cărui intenţii sunt pure”] este destul de des avertizat, printr-un “sentiment interior” [fără îndoială, aici Joseph de Maistre face referire la intuiţia intelectuală guénoniană – R.I.], de falsitatea sau de adevărul anumitor propoziţii înaintea examinării lor, adesea chiar fără să fi făcut studiile necesare pentru a fi în tare să le examineze în perfectă cunoştinţă de cauză.

3. Legea justă nu este cea care are efecte asupra tuturor, ci cea făcută pentru toţi.

4. Este fals să se considere că omul de bine suferă pentru că este om de bine, şi că viciosul este fericit în viciul să. În realitate, relele de orice fel plouă peste oameni fără să aleagă.

5. Sf. Toma d’Aquino a spus: “Dumnezeu este autorul răului care pedepseşte, nu al celui care murdăreşte.” Or, pedeapsa este în esenţa ei bună, căci nu se poate spune despre un om care-şi pedepseşte copilul că este mai puţin bun decât atunci când îl răsplăteşte.

6. Răul fizic n-a putut intra în univers decât prin greşeala creaturilor libere. El nu poate exista decât ca remediu sau expiere, şi în consecinţă nu-L poate avea pe Dumnezeu ca autor direct.

7. Dat fiind faptul că lumea este guvernată de legi generale, a cere ca răul să nu-l atingă pe omul virtuos este totuna cu a cere un miracol. La fel, a aştepta ca răul să se abată imediat asupra celui rău ar fi un alt miracol. Or, dacă miracolul s-ar produce după gustul oamenilor, legile generale ar fi anulate.

8. Lege generală: orice om, în calitate de om, este supus tuturor formelor de nefericire ale umanităţii.

9. Cea mai mare fericire, fie şi temporală, nu aparţine omului virtuos, ci virtuţii înseşi. Adoptând virtutea, omul accede automat şi la partea de fericire conţinută în ea.

10. Este de presupus că în cazul nevinovaţilor executaţi pentru o crimă pe care n-au comis-o, Providenţa se serveşte de ei pentru a pedepsi o crimă necunoscută.

11. Originea bolilor corpului este depărtarea de norma stabilită de religie. Nici o boală nu are o cauză [adevărată] de natură materială.

12. Dată fiind constituţia actuală a lumii, trebuie ca întotdeauna să existe în ea o imensă conspiraţie care să justifice şi să înfrumuseţeze viciul.

13. O materie care să existe de la sine, fără o inteligenţă care s-o preceadă şi s-o organizeze, însufleţind-o, este imposibil de imaginat.

14. Orice rău fiind o pedeapsă, rezultă că nici un rău n-ar putea fi considerat necesar. Şi dacă nici un rău nu este necesar, rezultă că orice rău poate fi prevenit fie prin suprimarea crimei care l-a făcut necesar, fie prin rugăciunea care are forţa de a preveni pedeapsa.

15. Suferim azi pentru excese care au fost comise poate în urmă cu mai mult de un secol.

16. Orice fiinţă ce se poate înmulţi nu poate da naştere la altceva decât la o fiinţă asemănătoare sieşi. O fiinţă degradată nu poate avea decât o posteritate degradată.

17. Sălbaticul, în pofida a ceea ce a susţinut J.-J. Rousseau, nu este un om primitiv, ci unul îndepărtat de arborele civilizaţiei printr-un viciu oarecare.

18. Orice degradare individuală sau naţională este anunţată printr-o degradare proporţională în limbaj.

19. Nevinovatul, atunci când suferă, o face în virtutea calităţii sale de om. Însă imensa majoritate a relelor vin în urma unui păcat.

20. Dintre toate fiinţele, doar omul are sentimentul degradării sale, ceea ce constituie în fapt grandoarea sa.

21. Voinţa omului căzut este frântă.

22. Păcatul originar explică totul. În absenţa lui, nimic nu mai are sens.

23. Pedepsele sunt proporţionale cu păcatele comise, iar acestea din urmă sunt proporţionale cunoaşterii avute înaintea lor. Potopul biblic presupune crime nemaiauzite, dar şi cunoştinţe care le depăşesc pe ale noastre.

24. Vremurile noastre văd cu dificultate cauzele pornind de la efecte, ele se preocupă doar de efecte şi neglijează cauzele. Vremurile dinainte erau cele care vedea efectele în cauzele însele.

25. Toate tradiţiile, toate revelaţiile cad de acord în privinţa naturii minunate a omului primordial. Modernii sunt cei ce susţin exact contrariul.

26. Starea primitivă este cea a civilizaţiei şi a cunoaşterii, şi nu cea a barbariei. Ceea ce Rousseau a numit “starea naturală” nu este decât o abrutizare dobândită.

27. Nici o limbă n-a putut fi inventată, nici de un om care n-ar fi putut o impună, nici de mai mulţi care n-ar fi putut să se înţeleagă. Trebuie să admitem că omul a vorbit dintru început, pentru că i se vorbise.

28. Trebuie să constatăm talentul miraculos al popoarelor antice de a forma cuvinte, în opoziţie cu incapacitatea manifestă a filosofilor moderni în aceeaşi direcţie. Pe măsură ce ne îndreptăm spre timpurile “de ignoranţă şi barbarie” găsim din ce în ce mai multă logică şi profunzime în formarea cuvintelor, în vreme ce acest talent dispare gradual pe măsură ce ne întoarcem spre epocile “de civilizaţie şi ştiinţă”.

29. Limbile îşi au începutul undeva, dar cuvântul nicăieri.

30. Atunci când ia naştere o limbă, acest lucru se produce în mijlocul unei societăţi care este în deplina posesie a limbajului. Iar principiul care prezidă această formare nu poate inventa arbitrar nici un cuvânt. Sunt folosite cele care circulă deja, sau care sunt împrumutate de undeva. Formele adoptate prezintă modificări mai mici sau mai mari. S-a vorbit mult despre caracterul arbitrar al semnelor într-un secol pasionat pentru tot ce exclude ordinea şi inteligenţa, dar realitatea este că nu există nici un semn care să fie arbitrar.

31. Cuvântul este etern, în timp ce orice limbă este la fel de veche ca şi poporul care o vorbeşte.

32. Chestiunea originii cuvântului este aceeaşi ca şi cea a originii ideilor.

33. Dublul caracter al filosofismului modern est cel al ignoranţei şi al neruşinării.

34. Simţurile sunt individuale, inteligenţa singură accede la universal. Simţurile ignoră orice idee spirituală, ele se ignoră şi pe sine, vederea nefiind capabilă să vadă decât ceea ce vede.

35. Definiţia adevărului dată de Sfântul Toma: “Adevărul este o ecuaţie între afirmaţie şi obiectul ei.”

36. Ideile universale sunt înnăscute în om. A caută originea ideilor revine la a căuta originea originii.

37. Ori de câte ori vedem un filosof modern înclinându-se cu respect în faţa vreunei probleme oarecare, spunând că depăşeşte forţele spiritului uman, trebuie să fim siguri că se teme dimpotrivă că problema este prea clară, că se grăbeşte să-i întoarcă spatele pentru a-şi păstra dreptul de a tulbura apele.

38. Se poate concepe gândirea ca accidentul unei substanţe care nu gândeşte? Iată o ipoteză absolut aeriană.

39. Rolul mamelor în educaţie este de neînlocuit. Dacă mama a imprima pe fruntea copilului ei caracterul divin, putem fi aproape siguri că mâna viciului nu-l va şterge niciodată.

40. Orice adevăr are nevoie de o pregătire anterioară. În general, oamenii nu acceptă ceea ce-i depăşeşte, chiar dacă este adevărat.

41. Niciodată virtutea nu găseşte necesar să se plângă. Orgoliul revoltat, ambiţia, impietatea sunt cele ce se plâng de dezavantajele temporale ale virtuţii.

42. Păcătosul este propriul său călău.

43. Existenţa şi mersul guvernelor nu pot fi explicate prin mijloace omeneşti, nu mai mult decât poate fi explicată mişcarea corpurilor prin mijloace mecanice.

44. Vorbim de succesul viciului, fără să ştim ce este un “succes”. Ceea ce ne pare fericire este adesea o pedeapsă teribilă.

45. Nu există o eroare mai rar răspândită decât aceea de a lua o binecuvântare drept o pedeapsă.

46. A spune că păcatul este fericit în această lume, iar inocenţa nefericită, este o adevărată contradicţie în termeni. Este totuna cu a afirma că sărăcia este bogată şi opulenţa săracă.

47. Raţionamentul modernilor a alungat raţiunea.

48. Cei care plâng relele care-l lovesc pe cel drept vor în mod ilogic ca acesta să fie invulnerabil la toate loviturile sorţii.

49. Dacă îndepărtăm din numărul “virtuţilor” noastre ceea ce datorăm temperamentului, onoarei, neputinţei şi circumstanţelor – ce mai rămâne?

50. În mod ciudat, crima se plânge întotdeauna de suferinţele virtuţii, în vreme ce niciodată virtutea nu se plânge pe sine. Plonjată în delicii şi dând pe dinafară de singurele bunuri pe care le preţuieşte, crima îndrăzneşte să se ia la ceartă cu Providenţa pentru că aceasta refuză virtuţii aceleaşi avantaje.

51. Trebuie refuzată onoarea acordată geniului celui care abuzează de darurile pe care i le-a dat Dumnezeu.

52. Rugăciunea este singura posibilitate de a îndepărta posibilităţile funeste.

53. Nici o obiecţie nu poate fi admisă împotriva adevărului. Altfel, adevărul n-ar mai fi el însuşi.

54. Înţelepciunea atotputernică a lui Dumnezeu posedă mijloace care sunt atât de numeroase, atât de diverse, atât de admirabile, încât partea accesibilă privirilor noastre ar trebui să ne înveţe s-o respectăm şi pe cea inaccesibilă.

55. Nici o fiinţă vie nu poate deţine alte cunoştinţe în afara celor care constituie esenţa sa, şi care sunt relative locului pe care-l ocupă în univers.

56. Un animal care vede toate semnele ideilor de justiţie, de crimă, de pedeapsă, nu înţelege niciodată ideile pure, pentru că acestea nu sunt pentru el.

57. Se pot citi sute de glume la adresa ignoranţei celor din vechime, care vedeau spirite peste tot. Se pare că noi suntem încă şi mai imbecili, noi nu vedem nicăieri.

58. În realitate, nu există propriu-zis “cauză materială”, pentru că noţiunile de “cauză” şi “materie” se exclud reciproc. Materia nu acţionează decât printr-o formă de mişcare, or orice mişcare fiind un efect, rezultă că o cauză fizică, dacă vrem să ne exprimăm exact, este un non-sens şi chiar o contradicţie în termeni. Mişcarea presupune o cauză de natură non-materială. Materia însăşi nu poate nimic, ea fiind proba spiritului.

59. Trebuie să fii orb ca să cauţi cauze în natură, în vreme ce natura nu este decât un efect. În ştiinţele naturale, se descoperă întotdeauna fapte, dar niciodată cauze.

60. O materie care să aibă calităţi este o contradicţie în termeni, căci materia este prin definiţie inertă, deci lipsită de calităţi.

61. Se vorbeşte fără încetare de grosolănia strămoşilor. Nimic nu e mai grosolan ca filosofia secolului nostru. Bunul simţ al celor din secolul XII şi-ar fi bătut joc de ea pe bună dreptate.

62. Bacon a avut fantezia de a înjura cunoştinţele secolului său fără ca să fi putut vreodată să şi le însuşească. Nimic nu e mai curios în istoria spiritului omenesc decât obstinaţia imperturbabilă cu care acest om celebru n-a încetat să nege existenţa luminii din jurul său, pentru că ochii lui nu erau în conformitate cu modul cerut pentru a o capta.

63. Plin de ranchiună maşinală îndreptată împotriva tuturor ideilor spirituale, Bacon a îndreptat atenţia generală spre ştiinţele materiale, dezgustându-l pe om de tot ce ieşea din cadrul lor.

64. Bacon îl detesta pe Platon, căruia îl prefera pe Democrit. Această eroare a persistat în cazul modernilor.

65. Filosofia corpusculară a lui Democrit este efortul disperat al materialismului împins la limitele sale cele mai îndepărtate care, simţind că materia îi scapă şi nu poate explica nimic, se aruncă în infinit de mic. Căutând materia în materie, Democrit este mulţumit în mijlocul absurdităţilor sale, atâta vreme cât nu dă niciodată de inteligenţă.

66. Bacon a angajat oamenii în căutarea cauzei fenomenelor naturale în configuraţia atomilor sau a moleculelor constituante, ceea ce este ideea cea mai falsă şi mai grosieră care a murdărit vreodată intelectul omenesc.

67. Există un acord al acţiunii divine cu libertatea noastră şi evenimentele care depind de ea.

68. Nici o forţă nu poate creşte la infinit. Fiecare avantaj atrage cu sine nişte dezavantaje, iar perfecţiunea unei calităţi are ca şi consecinţă slăbiciunea alteia.

69. Scopul favorit al filosofiei secolului XVII a fost despărţirea omului de Dumnezeu. Prin natura ei, a fost teofobică. Dogma ei primordială: nici un eveniment fizic nu poate avea o cauză superioară omului.

70. Dorinţa şi voinţa nu sunt acelaşi lucru. Astfel, omul se poate ruga împotriva dorinţei, pentru că rugăciunea este un act al voinţei.

71. Platon a spus că omul redus la propria sa dimensiune nu ştie să se roage.

72. Pentru că nimic nu este mai dificil decât rugăciunea, e culmea orbirii şi a temerităţii să spui că te-ai rugat şi ruga nu ţi-a fost îndeplinită. În loc să te plângi că nu ţi s-a îndeplinit, trebuie să tremuri că ai cerut într-un mod nepotrivit, sau că ai cerut ceva rău.

73. Orice rugăciune veritabilă este eficace într-un fel sau altul.

74. Afirmând că libertatea este puterea de a face sau de a nu face un lucru, Locke a comis o eroare similară afirmaţiei că senzaţia are puterea de a simţi. În realitate, doar înţeleptul este liber, pentru că acolo unde se găseşte spiritul lui Dumnezeu, acolo este şi libertatea.

75. Locke face parte din familia gânditorilor care au privit mult, dar au văzut puţin.

76. Pentru Locke, ca şi pentru Descartes, vederea era cel mai util dintre simţuri. Ceea ce contrazice accepţiunea tradiţională, care face din “înţelegere” rezultatul auzului.

77. Orice doctrină este fondată pe o cunoaştere antecedentă, căci omul nu poate învăţa nimic din ce nu ştie deja. Silogismul şi inducţia plecând de la principii admise ca fiind cunoscute, este clar că înainte de a ajunge la un adevăr particular îl cunoaştem deja parţial.

78. Esenţa principiilor este exact faptul că sunt anterioare, evidente, non-derivate, de nedemonstrat, cauze în raport cu concluzia.

79. Fără principii, experienţa ar rămâne salutară şi s-ar putea repeta indefinit, incapabilă să producă singură un rezultat.

80. Există o regulă sigură pentru a judeca atât cărţile, cât şi oamenii, chiar şi fără să-i cunoaştem: este suficient să ştim de cine sunt iubiţi, şi de cine sunt urâţi. Această regulă nu înşeală niciodată.

81. Pentru cărţi, ca şi pentru oameni, anumite şanse sunt blesteme, şi nu au nimic în comun cu norocul. Succesul singur nu dovedeşte nimic.

82. Feriţi-vă mai ales de o prejudecată foarte comună, foarte naturală şi în acelaşi timp falsă: aceea de a crede că marea reputaţie a unei cărţi presupune o cunoaştere foarte răspândită a acelei cărţi. Nimic mai fals. Imensa majoritate a oamenilor fiind incapabili să judece altfel decât pornind de la ce au zis alţii, un număr foarte mic de oameni fixează opinia generală. După moartea lor, părerea le supravieţuieşte. Noile cărţi nu lasă timpul de a fi citite cele mai vechi, aşa că acestea nu sunt judecate decât pornind de la o reputaţie vagă, sau vreo analogie superficială şi uneori chiar absolut falsă.

83. Se spune că gloria explică existenţa războaielor, dar gloria nu este rezervată decât şefilor, nu şi soldaţilor.

84. Singurii care pot ucide fără să fie acuzaţi de crimă sunt călăul şi soldatul. Călăul trimite la moarte criminali condamnaţi în urma unui proces, soldatul – inocenţi. Totuşi, soldatul este onorat iar călăul hulit.

85. Există în natura războiului ceva divin, care face ca el să fie una din legile universului.

86. Există războaie care murdăresc naţiunile, şi există războaie care le exaltă, le perfecţionează.

87. Opinia este cea care pierde bătăliile, tot ea le câştigă. O bătălie pierdută este o bătălie despre care credem că am pierdut-o. Puterea morală are o acţiune imensă în războaie.

88. Nici un adevăr nu poate sta în picioare singur. El se sprijină pe alte adevăruri, de unde maxima: Pentru a şti bine un lucru, trebui să mai ştii o mie.

89. Purgatoriul este dogma bunului simţ, conform căruia totul trebuie să fie expiat în această lume sau în alta.

90. Ateii spun: Dumnezeu este nedrept, pentru că lasă nepedepsită nedreptatea, deci Dumnezeu nu există. Astfel, pentru atei existenţa răului este o dovadă împotriva existenţei lui Dumnezeu. Acest raţionament presupune deci că Dumnezeu este în esenţa Sa justiţie, şi e bizar că cineva care neagă existenţa lui Dumnezeu îi cunoaşte una dintre trăsături.

91. Omul nu poate concepe decât ceea ce există. Astfel, ateul, pentru a-L nega pe Dumnezeu, Îl presupune.

92. Cei care vorbesc despre dezordine în univers sunt obligaţi să facă apel la ordinea anterioară.

93. O lege umană este injustă atunci când violează o lege a lui Dumnezeu. O injustiţie a lui Dumnezeu la adresa omului este un non-sens, pentru că nu există un legislator deasupra lui Dumnezeu.

94. Poporul care are cea mai corectă relaţie cu Legea este cel care a scris cele mai puţine legi constituţionale. Orice constituţie scrisă este nulă.

95. Dogma sacrificării unei fiinţe pentru fericirea mai multora, sau pentru expierea păcatelor, este fără îndoială de origine supranaturală. Ea se găseşte în toate religiile, la toate popoarele.

96. La baza creştinismului este dogma inocenţei plătind pentru crimă.

97. Filosofia modernă ne spune că totul este fundamentla bun, în timp ce răul a murdărit totul. În realitate, totul este rău, pentru că nimic nu mai e la locul său.

98. Nu ocazia îl face pe omul rău, ea doar îl manifestă.

99. Remediul dezordinii este durerea.

100. Cu cât examinăm universul, cu atât mai mult ne simţim îndreptăţiţi să credem că răul vine dintr-o anume divizare inexplicabilă, şi că întoarcerea binelui depinde de o forţă contrară care ne împinge fără încetare spre o anume unitate la fel de greu de conceput.

101. Există un blestem ereditar, la fel cum există şi o binecuvântare ereditară.

102. Regele nu poate să se nască şi că moară decât o singură dată: el durează la fel de mult ca instituţia regalităţii.

103. Viciul îi îndepărtează pe oameni, la fel cum virtutea îi uneşte.

104. Oamenii au conferit întotdeauna o extremă importanţă mesei luate în comun. Nici un tratat, nici un acord, nici o sărbătoare, nici o ceremonie fie şi lugubră, n-a avut loc fără o masă în comun.

105. Trăim în mijlocul unui sistem de lucruri invizibile manifestate la nivel vizibil.

106. Cu cât mai mult se raportă ştiinţele la om (ca de exemplu medicina), cu atât mai puţin se pot lipsi de religie.

107. Matematica este mai degrabă un instrument decât o ştiinţă, pentru că nu are valoare decât în măsura în care ne conduce la cunoştinţe de un alt nivel.

108. Se poate dovedi că există în ştiinţă, atunci şi acolo unde ea nu este în întregime subordonată dogmelor, ceva ascuns ce tinde să înghită omul, şi să-l facă mai ales inutil sau rău cetăţean.

109. Religia este condimentul care împiedică ştiinţa să se împută.

110. Am observat adesea în această lume că ceea ce este suficient nu este suficient.

111. Omul este fiul adevărului, şi atât de mult i se potriveşte adevărul încât nu poate fi înşelat decât de adevărul corupt sau prost interpretat.

112. Puterea divinatorie este un apanaj înnăscut al omului. Omul este supus timpului, dar prin natura sa este în afara timpului.

113. Axioma care spune că teama i-a făcut pe zei este falsă. Întâi de toate, pentru că oamenii, dându-i lui Dumnezeu nume care exprimă grandoarea, justiţia, puterea şi bunătatea, arată că ideea de divinitate nu provine din teamă. Apoi, pentru că muzica, poezia, dansul făceau parte din ceremonia cultului, iar ideea de bucurie este amestecată atât de intim celei de sărbătoare până într-acolo că sunt sinonime.

114. Sacrificiul este la baza oricărei acţiuni ritualice, fără distincţie de loc, de timp, de opinie sau de circumstanţă.

115. Antichitatea n-a crezut c-ar fi putut să fie, între spirit şi corp, vreun fel de legătură sau contact. Astfel încât sufletul, sau principiul sensibil, era pentru ea un fel de medie proporţională, sau o putere intermediară în care spiritul se odihnea, aşa cum ea însăşi se odihnea în corp.

116. Existenţa sufletului şi a spiritului în om este dovedită de faptul că putem să ne comandăm nouă înşine (deci, suntem doi într-un singur corp), putem să ne depăşim pe noi înşine (deci există ceva mai puternic şi ceva mai slab în noi), putem să iubim şi să urâm concomitent ceva.

117. Trebuie întotdeauna să pleci de la un adevăr ca să poţi propaga o minciună.

Read more!