Miracles, 1947.
Prezenta ediţie: Humanitas, 1997.
I. Sfera cărţii de faţă
Dacă ni se pare că s-a întâmplat ceva extraordinar, putem spune oricând că am fost victime ale unei iluzii. Dacă susţinem o filozofie care exclude supranaturalul, asta vom spune întotdeauna. Ceea ce învăţăm din experienţă depinde de ce tip de filozofie punem în practică. E inutil deci să apelăm la experienţă înainte de a lămuri, cât mai bine cu putinţă, problema filozofică.
Cartea de faţă e concepută ca un demers preliminar la cercetarea istorică.
II. Naturalistul şi supranaturalistul
Folosesc cuvîntul minune sau miracol pentru a denumi o interferenţă a puterii supranaturale cu Natura. Dacă pe lîngă Natură nu există şi altceva care ar putea fi numit Supranaturalul, nu ar putea exista miracole.
Naturaliştii consideră că nu mai există nimic în afara Naturii. Supranaturaliştii consideră că pe lângă Natură mai există ceva.
Natură înseamnă ceea ce se întîmplă „de la sine” sau „fără nici o intervenţie”: ceea ce nu îţi cere nici o trudă sau ceea ce obţii dacă nu iei nici o măsură pentru a-i pune capăt. Cuvîntul grecesc pentru Natură (physis) este legat de verbul grecesc care înseamnă „a creşte”. Latinescul Natura, de verbul „a se naşte”. Natura reprezintă ceea ce apare, izvorăşte, survine sau continuă fără nici o intervenţie din afară: ceea ce este dat, ceea ce există deja, ceea ce e spontan, neintenţionat, nesolicitat.
Pentru naturalist, Natura este “spectacolul total”.
Pentru Supranaturalist, la baza existenţei se află un Fapt/Lucru fundamental, iar toate celelalte lucruri există din cauză că există acesta. Lucrul unic fundamental este cauza existenţei tuturor celorlalte lucruri. El există de sine stătător, celelalte lucruri există din cauză că există el.
Naturalismul ne oferă o imagine democratică a realităţii, iar supranaturalismul una monarhică.
Ceea ce naturalismul nu poate accepta este ideea unui Dumnezeu care se află în afara Naturii şi a creat-o.
Dacă naturalismul e adevărat, atunci ştim dinainte că minunile sunt imposibile: nimic nu poate pătrunde în Natură din exterior, întrucît Natura este totul. Fără îndoială, s-ar putea produce evenimente pe care noi, în ignoranţa noastră, le-am putea confunda cu nişte miracole: dar ele ar fi în realitate (întocmai ca şi cele mai obişnuite evenimente) un rezultat inevitabil al caracterului sistemului total.
III. Dificultatea cardinală a naturalismului
Dacă naturalismul e adevărat, orice lucru sau eveniment finit trebuie să fie (în principiu) explicabil în funcţie de Sistemul Total. Dacă ar exista fie şi un singur lucru al cărui mod de existenţă ne-ar îngădui să constatăm anticipat imposibilitatea de a-i da acel tip de explicaţie, atunci naturalismul s-ar nărui.
Întreaga cunoaştere posibilă depinde, aşadar, de validitatea raţionamentului. Dacă sentimentul de certitudine pe care-l exprimăm prin cuvinte ca trebuie, prin urmare sau de vreme ce constituie o percepţie reală a felului cum „trebuie” să fie în realitate lucrurile din exteriorul minţilor noastre, foarte bine. Dar dacă certitudinea este doar un sentiment în minţile noastre, iar nu o pătrundere veritabilă în realităţile din afara lor — dacă el nu reprezintă decît modul întîmplător de funcţionare a minţilor noastre — atunci nu putem avea nici o cunoaştere. Nici o ştiinţă nu poate fi adevărată decît dacă raţionamentul omenesc este valid.
Rezultă că nici o relatare despre univers nu poate fi adevărată decît dacă există posibilitatea ca gîndirea noastră să fie un proces de penetraţie reală. O teorie care ar explica orice altceva în tot universul, dar care ar face cu neputinţă să credem că gîndirea noastră este validă, ar fi absolut lipsită de credibilitate. Căci la această teorie s-ar ajunge tot prin gîndire, iar dacă gîndirea nu ar fi validă, teoria însăşi ar fi, desigur, dărîmată. Ar însemna că ea şi-ar fi distrus propriile scrisori de acreditare. Ar fi un argument care ar dovedi că nici un argument nu e întemeiat — o dovadă că nu există ceea ce se înţelege prin dovezi — adică o absurditate.
Naturalismul ne discreditează procesele de raţionament sau cel puţin le reduce ponderea la un nivel atît de umil, încît nu se mai poate susţine nici măcar naturalismul însuşi.
Naturalismul oferă ceea ce pretinde a constitui o relatare completă a comportamentului nostru mental; dar, dacă o cercetăm, vedem că această relatare nu lasă loc pentru actele de cunoaştere sau intuiţie de care depinde întreaga valoare a gîndirii noastre, ca mijloc de găsire a adevărului.
„E însă incontestabil”, se va spune, „că în fapt ajungem la adevăruri prin inferenţe.” Sigur că da. Şi naturalistul, şi eu o admitem deopotrivă. Dacă nu am face-o, nu am putea discuta despre nimic. Diferenţa asupra căreia mă opresc este că el furnizează, spre deosebire de mine, o istorie a evoluţiei raţiunii incompatibilă cu pretenţiile pe care atît el cît şi eu trebuie să le recunoaştem inferenţei aşa cum o practicăm efectiv. Căci istoria lui este şi, prin natura cazului, nu poate fi decît o relatare în termeni de cauză şi efect, despre modul în care oamenii au ajuns să gîndească aşa cum o fac. Ceea ce, fireşte, lasă în suspensie chestiunea total diferită a modului în care ei ar putea fi îndreptăţiţi să gîndească astfel. Aceasta îi impune sarcina foarte jenantă de a încerca să arate cum anume s-ar putea ca produsul de evoluţie descris de el să fie şi o capacitate de „a vedea” adevăruri.
A numi actul de cunoaştere — nu actul de a rememora că ceva a fost astfel în trecut, ci de a „vedea” că trebuie să fie astfel întotdeauna şi în orice lume posibilă — a numi acest act „supranatural” reprezintă oarecum o violentare a uzanţei noastre lingvistice. Fireşte, prin aceasta nu înţelegem însă că el este spectral, senzaţional sau chiar (în sens religios) „spiritual”, înţelegem doar că „nu este adecvat”, că un atare act, spre a fi ceea ce pretinde că este — şi dacă nu este, întreaga noastră gîndire e discreditată — nu poate fi pur şi simplu manifestarea într-un loc şi într-un timp particular a acelui sistem de evenimente total şi în mare măsură indiferent numit „Natură”. El trebuie să fie suficient de liber în raport cu acel lanţ universal pentru a fi determinat de ceea ce cunoaşte.
IV. Natură şi Supranatură
Actele de raţionament nu sunt interconexate cu sistemul total de interconexare al Naturii aşa cum celelalte componente ale ei sunt reciproc interconexate. Ele sunt legate cu ea într-un mod diferit, aşa cum înţelegerea unei maşini este cu siguranţă legată de maşină, dar nu în modul în care sunt legate între ele piesele maşinii. Cunoaşterea unui lucru nu e una din piesele acelui lucru.
Un şir de gînduri îşi pierde acreditările raţionale de îndată ce se poate demonstra că rezultă pe de-a-ntregul din cauze non-raţionale. Cînd Natura, ca să spunem aşa, încearcă să manevreze gîndurile raţionale, nu reuşeşte decît să le ucidă. Aşa stau lucrurile la frontieră. Natura poate doar să întreprindă raiduri ucigaşe împotriva Raţiunii; dar Raţiunea poate invada Natura pentru a lua prizonieri şi chiar a coloniza. Fiecare obiect pe care îl aveţi acum sub ochi — pereţii, tavanul, mobilierul, cartea, propriile mîini spălate şi cu unghiile tăiate stau mărturie despre colonizarea Naturii de către Raţiune: căci nimic din toate acestea n-ar fi arătat aşa dacă Natura şi-ar fi urmat nestînjenită cursul.
Relaţia dintre Raţiune şi Natură este o relaţie nesimetrică.
Pare mult mai probabil că gîndirea umană nu este gîndirea lui Dumnezeu, ci este doar iniţiată de El.
Raţionalitatea omului este mica fisură revelatoare din Natură care arată că există ceva deasupra sau îndărătul ei.
Acel vîrf de lance al supranaturalului pe care îl numesc raţiunea mea este legat de toate conţinuturile mele naturale — de senzaţiile, de emoţiile mele şi de altele asemănătoare — atît de complet, încît mixtura o denumesc cu ajutorul unui singur cuvînt, „eu”.
Suntem inapţi de creaţie în două moduri. în primul rînd, nu putem decît să recombinăm elemente împrumutate din universul real: nimeni nu poate imagina o nouă culoare primară sau al şaselea simţ. în al doilea rînd, ceea ce imaginăm există doar pentru propria noastră conştiinţă — deşi putem, prin cuvinte, să-i determinăm şi pe alţi oameni să construiască singuri în minţile lor imagini grosso modo asemănătoare. Ar trebui să-i atribuim lui Dumnezeu atît puterea de a produce elementele de bază, de a inventa nu numai culorile, dar şi culoarea însăşi, simţurile, spaţiul, timpul şi materia propriu-zisă, ca şi aceea de a impune cele inventate de către El unor minţi create. Aceasta nu mi se pare o ipoteză inacceptabilă. Este cu siguranţă mai lesnicioasă decît ideea de Dumnezeu şi Natură ca entităţi total necorelate şi cu mult mai lesnicioasă decît ideea de Natură care produce gîndire validă.
V. Altă dificultate a Naturalismului
Gîndirea logică — raţionamentul — trebuie să constituie pivotul argumentării deoarece, dintre toate pretenţiile pe care le avansează mintea umană, pretenţia de validitate a raţiunii e singura pe care naturaliştii nu o pot nega fără a-şi tăia, filozofic vorbind, craca de sub picioare.
Cred că principiile morale primare de care depind toate celelalte sunt percepute în mod raţional. „Vedem pur şi simplu” că nu există nici o raţiune pentru ca fericirea vecinului meu să fie sacrificată în beneficiul propriei mele fericiri, aşa cum „vedem pur şi simplu” că lucrurile egale cu acelaşi lucru sunt egale şi unele cu altele. Dacă nu putem demonstra nici o axiomă, nu e din cauză că ele sunt iraţionale, ci din cauză că sunt de la sine înţelese şi toate probele depind de ele. Raţionalitatea lor intrinsecă străluceşte prin propria sa lumină. Tocmai pentru că întreaga moralitate se bazează pe asemenea principii autoevidente îi spunem cuiva, cînd vrem să-l readucem la o conduită corectă: „Fii rezonabil.”
Dacă e să continuăm a face judecăţi morale (şi, oricum, vom continua să o facem), atunci suntem obligaţi să credem că conştiinţa umană nu e un produs al Naturii. Ea poate fi validă numai în cazul în care descinde dintr-o înţelepciune morală absolută, o înţelepciune morală ce există absolut „independent”, nefiind un produs al Naturii non-morale şi non-raţionale.
VI. Răspunsuri la îndoieli
Începînd din secolul al XVI-lea, cînd s-a născut ştiinţa, minţile oamenilor au fost tot mai mult orientate către exterior, pentru a cunoaşte Natura şi a o stăpîni. Ei s-au angajat tot mai intens în acele investigaţii specializate pentru care gîndirea trunchiată reprezintă metoda corectă. Nu e, aşadar, cîtuşi de puţin de mirare că ei au putut uita dovezile în favoarea supranaturalului. Deprinderea adînc înrădăcinată a gîndirii trunchiate — ceea ce numim habitudinea mentală „ştiinţifică” — avea să ducă în mod sigur la naturalism, dacă această tendinţă nu era permanent corectată din altă sursă. Dar nu a existat nici o altă sursă la dispoziţie, întrucît, în aceeaşi perioadă, oamenii de ştiinţă au ajuns să fie needucaţi din punct de vedere metafizic şi teologic.
Starea de lucruri în care oamenii obişnuiţi pot descoperi supranaturalul numai prin raţionament abstrus este recentă şi, după normele istorice, anormală. Pretutindeni în lume, pînă în vremurile moderne, intuiţia directă a misticilor şi raţionamentele filozofilor pătrundeau în masa poporului prin autoritate şi prin tradiţie; ele puteau fi recepţionate de către cei ce nu erau ei înşişi mari cugetători sub forma concretă a mitului şi a ritualului, ca şi a întregului model de viaţă. în condiţiile produse de aproximativ un secol de naturalism, oamenii de rînd au fost siliţi să poarte poveri pe care mai înainte nu ar fi fost nevoiţi să le poarte.
Natura însăşi a Naturii este să sufere miracole în general.
VII. Capitol despre diversiuni
Prima diversiune: Oamenii par a îmbrăţişa ideea că credinţa în minuni a apărut într-o perioadă cînd oamenii ignorau în asemenea măsură mersul naturii, încît nu-şi dădeau seama că un miracol îi este contrar. Dacă reflectăm puţin, vedem că afirmaţia e un nonsens.
Toate consemnările de miracole ne învaţă acelaşi lucru: în aceste relatări, minunile suscită frica şi minunarea (adică tocmai ceea ce implică termenul de minune) în rîndul spectatorilor şi sunt considerate drept o dovadă a puterii supranaturale. Dacă nu s-ar şti că ele sunt contrare legilor naturii, cum ar putea oare să sugereze prezenţa supranaturalului ? Cum ar putea fi ele surprinzătoare dacă nu ar fi privite ca excepţii de la reguli ? Şi cum oare s-ar putea considera că ceva constituie o excepţie înainte de a cunoaşte regulile ? Dacă ar exista oameni care nu ar cunoaşte deloc legile naturii, ei nu ar avea nici o idee despre miracole şi nu ar manifesta nici un interes deosebit dacă în faţa lor s-ar săvîrşi vreunul. Nimic nu poate părea extraordinar pînă cînd nu descoperi ceea ce este obişnuit. Credinţa în miracole, departe de a depinde de o ignoranţă în materie de legi ale naturii, este posibilă exclusiv în măsura în care acele legi sunt cunoscute.
Cînd un lucru se vădeşte de la bun început ca fiind o invazie unică a Naturii de către ceva din exterior, cunoaşterea tot mai avansată a Naturii nu-l poate face niciodată nici mai mult, nici mai puţin credibil decît a fost la început. In acest sens, este pură confuzie logică să presupui că progresul ştiinţei a făcut să acceptăm mai greu miracolele. Am ştiut întotdeauna că ele sunt contrare mersului natural al evenimentelor; continuăm să ştim că, dacă e vorba de ceva de dincolo de Natură, ele sunt posibile. Iată schelăriile problemei; timpul şi progresul, ştiinţa şi civilizaţia nu le-au modificat cîtuşi de puţin. Temeiurile credinţei şi necredinţei sunt aceleaşi astăzi ca şi acum două mii — sau zece mii — de ani.
A doua diversiune: Mulţi spun: „Oamenii puteau crede pe vremuri în miracole din cauză că aveau o concepţie greşită despre univers. Ei credeau că Pămîntul e cel mai mare lucru din el, iar Omul cea mai însemnată creatură. Părea deci rezonabil să se presupună că Creatorul era în mod special interesat de Om şi putea chiar întrerupe cursul Naturii în folosul lui. Dar acum cînd cunoaştem imensitatea reală a universului — acum cînd ne dăm seama că propria noastră planetă şi chiar întregul sistem solar nu sunt decît un fir de praf — devine ridicol să mai credem în ele. Ne-am descoperit insignifianţa şi nu putem presupune că Dumnezeu e atît de drastic preocupat de treburile noastre meschine.”
Cei care afirmă asta sunt nişte neştiutori, pentru că imensitatea Universului nu era un secret nici pe vremea lui Ptolemeu. Insignifianţa Pămîntului era un loc comun pentru Boethius, Regele Alfred, Dante şi Chaucer, aşa cum este şi azi pentru dl H. G. Wells sau profesorul Haldane. Afirmaţiile contrare din cărţile moderne se datorează ignoranţei.
Problema reală este de ce oare insignifianţa spaţială a Pămîntului, după ce a fost afirmată de filozofii creştini, cîntată de poeţii creştini şi comentată de moraliştii creştini vreme de vreo mie cinci sute de ani, fără cea mai mică bănuială că ar intra în conflict cu teologia lor, a fost brusc înălţată în vremurile cele mai recente la rangul de argument forte împotriva creştinismului şi s-a bucurat, în această calitate, de o carieră strălucită.
E o profundă greşeală să ne imaginăm că creştinismul a intenţionat vreodată să risipească tulburarea şi chiar groaza, sentimentul propriei noastre nimicnicii, care ne năpădesc atunci cînd reflectăm la natura lucrurilor. Uneori, dimpotrivă, le intensifică. Fără atare senzaţii nu există religie. Mulţi oameni, educaţi în discursul volubil al vreunei forme superficiale de creştinism, care, citind astronomie, ajung să realizeze pentru prima oară cît de măreţ indiferentă faţă de om e majoritatea realităţii şi care-şi părăsesc poate religia din acest motiv, s-ar putea să aibă într-o asemenea împrejurare întîia experienţă autentic religioasă.
De ce oare dimensiunile universului, cunoscute de veacuri, au devenit abia în epoca modernă un argument împotriva creştinismului ? E oare din cauză că în vremurile moderne imaginaţia a devenit mai sensibilă la mărime ? Din acest punct de vedere, argumentul dimensiunilor mai că ar putea fi privit ca un produs auxiliar al mişcării romantice din poezie.
VIII. Minunea şi legile Naturii
Problema e dacă, admiţînd existenţa unei Puteri în afara Naturii, există vreo absurditate intrinsecă în ideea intervenţiei sale pentru a produce în interiorul Naturii evenimente pe care „mersul” regulat al întregului sistem natural nu le-ar fi produs niciodată.
Miracolul, din punct de vedere al omului de ştiinţă, este o formă de diluare, de deformare sau (dacă vreţi) de înşelăciune. El introduce un nou factor în situaţie, şi anume forţa supranaturală, pe care omul de ştiinţă n-a avut-o în vedere.
Ne-am obişnuit să vorbim ca şi cum legile Naturii ar fi cauza producerii evenimentelor, dar ele nu au fost cauzele absolut nici unui eveniment. Legile mişcării nu pun bile de biliard în mişcare: ele analizează mişcarea după ce altceva (să zicem un om cu un tac, sau o manevră frauduloasă, sau, poate, puterea supranaturală) a determinat-o. Ele nu produc evenimente, ci stabilesc tiparul căruia fiecare eveniment — cu condiţia de a fi indus să se întîmple — trebuie să i se conformeze, întocmai cum regulile aritmeticii stabilesc tiparul căruia trebuie să i se conformeze toate tranzacţiile băneşti — cu condiţia să faci rost de bani. Astfel, într-un anumit sens, legile Naturii acoperă întregul cîmp al spaţiului şi timpului; în altul, ceea ce ele lasă în afara lor e tocmai întregul univers real — necurmatul torent de evenimente reale care alcătuiesc istoria adevărată. Aceea trebuie să vină de altundeva. A crede că legile o pot produce este ca şi cum ai crede că poţi crea bani reali prin simpla calculare a sumelor. Căci fiecare lege, în ultimă instanţă, spune: „Dacă ai A, atunci vei obţine B.” Dar mai întîi procură-l pe A, legile nu o vor face în locul tău.
Este deci inexact să definim miracolul drept ceva ce încalcă legile naturii. Nu le încalcă. Dacă Dumnezeu anihilează, creează sau deviază o unitate de materie, El creează în acel punct o nouă situaţie. Numaidecît Natura se instalează în această nouă situaţie, o face să se simtă ca acasă, îi adaptează toate celelalte evenimente. Şi ea se conformează tuturor legilor. Dacă Dumnezeu creează un spermatozoid miraculos în trupul unei fecioare, el nu încalcă nici o lege. Legile îl preiau numaidecît. Natura este gata pregătită. Urmează sarcina, potrivit tuturor legilor normale, şi, nouă luni mai tîrziu, se naşte un copil.
O minune, trebuie spus cu toată insistenţa, nu este un eveniment fără cauză sau fără rezultate. Cauza ei este activitatea lui Dumnezeu: rezultatele sale decurg potrivit legii naturale. în direcţia înainte (adică în timpul ce urmează ivirii sale) ea e interconexată cu întreaga Natură întocmai ca oricare alt eveniment. Particularitatea sa este că nu e interconexată în acelaşi fel şi îndărăt, interconexată cu toată istoria anterioară a Naturii. Şi oamenii găsesc că tocmai asta este intolerabil. Motivul pentru care socotesc că e intolerabil este că ei încep prin a considera Natura ca fiind totalitatea realităţii. Şi ei sunt siguri că întreaga realitate trebuie să fie interdependentă şi consecventă. Sunt de acord cu ei. Cred însă că au luat un sistem parţial din cadrul realităţii, şi anume Natura, drept totalitate. Aşa stînd lucrurile, minunea şi istoria anterioară a Naturii ar putea fi interconexate în definitiv, dar nu în modul scontat de naturalist, ci mai degrabă într-o manieră mult mai ocolită. Marele eveniment complex numit Natură şi noul eveniment particular introdus în ea prin minune sunt corelate prin originea lor comună în Dumnezeu şi, fără îndoială, dacă am şti destul, corelate în chipul cel mai complicat în scopul şi planul Său, astfel încît o Natură care ar fi avut o istorie diferită şi, prin urmare, ar fi fost o Natură diferită, ar fi fost invadată de miracole diferite sau de nici unul. în felul acesta, minunile şi cursul anterior al Naturii sunt la fel de bine interconexate ca oricare alte două realităţi, numai că, pentru a găsi interconexarea, trebuie să te întorci tocmai la Creatorul lor comun.
Dacă ceea ce numim Natură e modificat de către puterea supranaturală, atunci putem fi siguri că aptitudinea de a fi astfel modificat ţine de esenţa Naturii — dovadă că evenimentele totale, dacă am putea sesiza acest lucru, implică, prin însuşi caracterul ei, posibilitatea unor modificări similare. Dacă produce miracole, Natura, atunci cînd este impregnată de forţa masculină din exteriorul ei, o face fără îndoială la fel de „natural” cum îi face o femeie copii unui bărbat. Prin faptul că le numim miracole nu vrem să spunem că ele reprezintă contradicţii sau nelegiuiri; vrem să spunem că, lăsată cu propriile-i resurse, ea nu le-ar putea produce niciodată.
IX. Un capitol nu neapărat necesar
A spune că a creat-o Dumnezeu nu înseamnă a spune că este ireală, ci tocmai că este reală. L-ai putea considera oare pe Dumnezeu mai puţin creator decît Shakespeare sau Dickens ? Ceea ce creează El este creat complet, este mult mai concret decît Falstaff sau Sam Weller. Teologii ne spun, desigur, că El a creat Natura în mod liber. Vor să spună că nici o necesitate exterioară nu l-a silit s-o facă. Dar nu trebuie să interpretăm libertatea negativ, ca şi cum Natura ar fi o construcţie din piese arbitrar asamblate. Libertatea creatoare a lui Dumnezeu trebuie concepută ca libertatea unui poet: libertatea de a crea un lucru consistent şi pozitiv, cu propria-i savoare inimitabilă.
Ororile parazitismului şi splendorile maternităţii sunt binele şi răul elaborate pornind de la aceeaşi temă sau idee de bază.
X. “Ceva roşu şi scârbos”
Toate principiile esenţiale ale hinduismului ar rămîne, cred, intacte dacă înlături miraculosul, observaţia fiind aproape adevărată şi în cazul mahomedanismului. Cu creştinismul însă nu poţi face asta. El este tocmai povestea unei mari minuni. Un creştinism naturalist abandonează tot ce este specific creştin.
Aşadar, a gîndi este un lucru, iar a imagina — altul. Ceea ce gîndim sau spunem poate fi, şi de obicei şi este, total diferit de ceea ce ne imaginăm sau reprezentăm, iar ceea ce gîndim poate fi adevărat şi atunci cînd imaginile mentale însoţitoare sunt integral false. Este, într-adevăr, îndoielnic că cineva, dacă nu este un tip prin excelenţă vizual şi totodată un artist profesionist, ar putea avea imagini mentale foarte asemănătoare cu lucrurile la care se gîndeşte.
Gîndirea poate fi corectă în anumite privinţe şi cînd este însoţită nu numai de imagini false, ci şi de imagini false luate drept adevărate.
Adevărul este că, dacă vrem să vorbim despre lucruri nepercepute cu ajutorul simţurilor, suntem obligaţi să utilizăm limba metaforic. Cărţile de psihologie, economie sau politică sunt la fel de continuu metaforice ca şi cărţile de poezie sau cele religioase. Nu există alt mod de a vorbi, fapt de care orice filolog e conştient. Orice discurs despre suprasensibil este, şi trebuie să fie, metaforic în cel mai înalt grad.
Trei principii călăuzitoare:
(l) Gîndirea e distinctă de imaginaţia care o însoţeşte.
(2) Gîndirea poate fi în mare corectă chiar dacă imaginile false ce o însoţesc sunt luate de către gînditor drept cele adevărate.
(3) Oricine vorbeşte despre lucruri care nu pot fi văzute, pipăite, auzite etc. trebuie să vorbească, în mod inevitabil, ca şi cum ele ar putea fi văzute, pipăite sau auzite.
Doctrinele creştine, şi chiar doctrinele iudaice care le-au precedat, au constituit întotdeauna formulări despre realitatea spirituală, nu mostre de fizică primitivă. Tot ce este pozitiv în conceptul de spiritual a fost dintotdeauna conţinut în ele; doar aspectul său negativ (imaterialitatea) a trebuit să-şi aştepte recunoaşterea pînă cînd gîndirea abstractă a ajuns la deplina sa dezvoltare. Imagistica materială nu a fost niciodată interpretată literal de cineva care a atins stadiul în care putea înţelege ce înseamnă „a interpreta literal”.
Aserţiunea că Dumnezeu are un Fiu nu a vrut niciodată să însemne că El este o fiinţă care-şi propagă specia pe cale sexuală, aşa încît nu prejudiciem creştinismul dacă facem explicit faptul că „filialitatea” nu e folosită referitor la Cristos în exact acelaşi sens în care e utilizată referitor la oameni. Dar aserţiunea că Isus a prefăcut apa în vin era înţeleasă perfect literal, deoarece aceasta se referă la ceva care, dacă s-a întîmplat, se afla pe deplin în sfera simţurilor şi limbajului nostru. Cînd spun: „Mi-e frîntă inima”, ştiţi prea bine că nu vreau să spun ceva ce aţi putea verifica doar la autopsie. Cînd spun însă: „Mi s-a rupt şiretul”, atunci, dacă observaţia dumneavoastră dovedeşte că el e intact, fie mint, fie greşesc.
XI. Creştinism şi religie
Vorbeşte despre frumos, adevăr şi bine sau despre un Dumnezeu care e numai principiul interior al celor trei, vorbeşte despre o mare forţă spirituală prezentă în toate lucrurile, despre un spirit comun din care facem cu toţii parte, un rezervor de spiritualitate generalizată în care ne putem reuni cu toţii, şi vei stîrni un interes binevoitor. Entuziasmul scade însă de îndată ce menţionezi un Dumnezeu care are scopuri şi îndeplineşte acţiuni particulare, care face un lucru şi nu altul, un Dumnezeu concret, selectiv, imperativ şi prohibitiv, cu un caracter determinat. Oamenii devin stînjeniţi sau se supără. O atare concepţie li se pare primitivă, grosolană şi chiar ireverenţioasă. „Religia” populară exclude miracolele din cauză că-l exclude pe „Dumnezeul cel viu” al creştinismului şi crede în schimb într-un soi de Dumnezeu care nu face minuni sau, de fapt, nu face nimic altceva.
Panteismul este cu siguranţă (cum ar spune susţinătorii lui) propriu spiritului modern, dar faptul că un pantof poate fi încălţat cu uşurinţă nu dovedeşte că e nou — şi cu atît mai puţin că menţine piciorul uscat. Panteismul e propriu minţilor noastre nu pentru că reprezintă stadiul final dintr-un lent proces de luminare, ci din cauză că este aproape la fel de bătrîn ca şi omenirea. S-ar putea chiar să fie cea mai primitivă dintre toate religiile, iar orenda18unui trib sălbatic a fost interpretată de către unii ca fiind un „spirit atotprezent”. în India el este imemorial. Greciis-au ridicat deasupra lui numai în perioada lor de apogeu, în gîndirea lui Platon şi Aristotel; urmaşii lor au recăzut în marele sistem panteist al stoicilor. Europa modernă a scăpat de el numai atîta timp cît a rămas predominant creştină; o dată cu Giordano Bruno şi Spinoza, panteismul a revenit. Cu Hegel, el a devenit aproape filozofia preferată a oamenilor cu educaţie superioară, în timp ce panteismul mai popular al lui Wordsworth, Carlyle şi Emerson a transportat aceeaşi doctrină la un nivel cultural ceva mai coborît. Departe de a reprezenta rafinamentul religios final, panteismul e în fapt tendinţa naturală permanentă a minţii omeneşti, nivelul obişnuit permanent sub care omul cade uneori, influenţat de clericalism şi superstiţie, dar deasupra căruia eforturile sale singulare nu-l pot ridica niciodată pentru prea mult timp. Platonismul şi iudaismul, pe de o parte, şi creştinismul, care le-a încorporat pe amîndouă, pe de alta, s-au dovedit singurele orientări capabile să-i reziste. Panteismul e atitudinea în care mintea umană se prăbuşeşte automat cînd e lăsată singură. Nu e de mirare că o considerăm proprie nouă.
De la atomi la arhangheli, abia dacă pot năzui la existenţă în comparaţie cu Creatorul lor. Principiul lor de existenţă nu se află în ele. Poţi distinge ce sunt de faptul că sunt. Le putem înţelege definiţia şi ne putem face o idee clară despre ele chiar şi fără a şti dacă ele există. Existenţa este un adaos „opac” la ideea despre ele. Dar cu Dumnezeu nu e aşa: dacă am înţelege pe deplin ce este Dumnezeu, ar trebui să vedem că nu există nici o întrebare dacă El este. Ar fi fost întotdeauna cu neputinţă ca El să nu existe. El e centrul opac al tuturor existenţelor, lucrul care, simplu şi integral, este, fîntîna factităţii. Şi totuşi, o dată ce El a creat, există un sens în care trebuie să spunem că El este un Lucru particular şi chiar un Lucru printre altele. A spune asta nu înseamnă a diminua diferenţa nemăsurată dintre el şi ele. Dimpotrivă, înseamnă a recunoaşte în El o perfecţiune pozitivă pe care panteismul a întunecat-o, perfecţiunea de a fi creativ. El este atît de plin de existenţă, încît poate dărui existenţă, poate face ca lucrurile să fie, şi încă să fie realmente altele decît El însuşi, poate face neadevărată susţinerea că El este totul.
Dacă trebuie neapărat să avem o imagine mentală pentru a simboliza Spiritul, ar trebui să-l reprezentăm ca pe ceva mai greu, decît materia.
Oamenilor le repugnă să treacă de la noţiunea unei divinităţi abstracte şi negative la Dumnezeul cel viu. Nici nu mă miră. Aici se află cea mai adîncă rădăcină a panteismului şi a obiecţiei faţă de imagistica tradiţională. Aceasta a fost detestată, în fond, nu fiindcă îl reprezenta ca om, ci fiindcă îl reprezenta ca rege sau chiar ca războinic. Dumnezeul panteiştilor nu face nimic, nu cere nimic. Stă la locul Lui, la dispoziţia ta, ca o carte pe un raft. El nu te va urmări. Nu e nici un risc ca, în orice clipă, cerul şi pămîntul să dispară la o privire a Lui. Dacă El ar fi adevărul, atunci am putea spune realmente că toate imaginile creştine ale regalităţii au fost un accident istoric de care religia noastră ar trebui purificată. Suntem şocaţi cînd descoperim însă că ele sunt indispensabile. Un şoc asemănător ai mai avut şi altădată, în legătură cu lucruri mai mărunte — cînd undiţa îţi smuceşte mîna, cînd simţi că lîngă tine respiră ceva în beznă. La fel şi aici; şocul apare exact în momentul cînd fiorul vieţii ne e împărtăşit de-a lungul firului conducător pe care l-am urmat. E totdeauna şocant să întîlnim viaţa tocmai în locul unde credeam că suntem singuri. „Atenţie!”, strigăm noi, „este viu” Şi tocmai acesta e punctul de la care atît de mulţi fac cale-ntoarsă — aş fi făcut-o şi eu dacă aş fi putut — şi nu merg mai departe cu creştinismul. Un „Dumnezeu impersonal” — prea bine. Un Dumnezeu subiectiv al frumosului, adevărului şi binelui, în creierele noastre — şi mai bine. O forţă vitală amorfă năvălind prin noi, o putere vastă la care ne putem racorda — cel mai bine. Dar Dumnezeu însuşi, viu, trăgînd de celălalt capăt al frînghiei, apropiindu-se poate cu o viteză infinită, vînătorul, regele, soţul — asta e cu totul altceva. Vine o clipă cînd copiii care s-au jucat de-a hoţii fac linişte brusc: nu s-a auzit oare în hol zgomot de paşi real ? Vine o clipă cînd cei care şi-au tot făcut de lucru cu religia („Omul în căutarea lui Dumnezeu”!) se retrag brusc. Oare L-am găsit cu adevărat ? Nu ne-am gîndit niciodată să ajungem la aşa ceva! Mai grav, oare ne-a găsit El pe noi ?
XII. Proprietatea minunilor
Ar putea săvîrşi Dumnezeu minuni. Oare însă o face ? Mulţi oameni sincer evlavioşi cred că nu. Ei socotesc aşa ceva nedemn de El. Numai tiranii mărunţi şi capricioşi îşi încalcă propriile legi: regii buni şi înţelepţi li se supun. Numai un meşteşugar incompetent ar face o lucrare care să necesite intervenţii.
Teza drei Sayers se bazează pe analogia dintre relaţia lui Dumnezeu cu lumea, pe de o parte, şi relaţia unui autor cu cartea sa, pe de alta. Dacă scrii o povestire, miracolele sau evenimentele anormale pot fi ratate sau nu din punct de vedere artistic. Dacă, de pildă, scrii un roman realist obişnuit şi-ţi aduci personajele într-o încurcătură fără speranţă, ar fi absolut intolerabil dacă ai tăia brusc nodul gordian şi ai asigura un sfîrşit fericit prin apariţia unei averi lăsate eroului de unde nimeni nu s-ar fi aşteptat. Pe de altă parte, nimic nu se opune să-ţi iei de la bun început ca subiect aventurile unui om ce moşteneşte o avere nesperată. Evenimentul neobişnuit este perfect admisibil dacă scrii efectiv despre el, dar e o crimă artistică să-l introduci cu anasîna doar ca să te scoată din impas. Povestea cu fantome e o formă de artă legitimă, dar nu ai voie să introduci o fantomă într-un roman obişnuit doar ca să rezolvi o dificultate în acţiune. Or, nu încape nici o îndoială că obiecţia modernă la adresa miracolelor se întemeiază pe suspiciunea că ele sunt minuni de un soi inautentic, că o poveste de un anumit tip (Natura) e interferată în mod arbitrar cu ele pentru a scoate personajele dintr-o dificultate cu ajutorul unor evenimente ce nu aparţin cu adevărat tipului de povestire folosit. Unii concep probabil învierea ca pe un expedient disperat de ultimă clipă menit să-l salveze pe Erou dintr-o situaţie care scăpase de sub controlul Autorului.
XIII. Despre probabilitate
Procedeul obişnuit al istoricului modern, chiar dacă admite posibilitatea miracolului, este să nu admită nici un caz particular pînă cînd nu au fost încercate şi înlăturate toate posibilităţile de explicaţie „naturală”. Adică el va accepta mai degrabă cele mai improbabile explicaţii „naturale” decît să spună că a avut loc un miracol. Halucinaţia colectivă, hipnotizarea spectatorilor recalcitranţi, o conspiraţie instantanee şi universală a minciunii montată de persoane despre care se ştie altminteri că nu sunt mincinoase şi nici nu au de cîştigat de pe urma minciunii — toate acestea sunt cunoscute ca evenimente foarte improbabile, atît de improbabile, încît, în afara scopului special de a invalida un miracol, ele nu sunt sugerate niciodată. Şi cu toate acestea ele sunt preferate acceptării unui miracol.
Repulsia noastră faţă de dezordine e derivată de la Creatorul Naturii şi al nostru. Lumea dezordonată în care noi nu ne putem resemna să credem este lumea dezordonată pe care El nu s-ar fi resemnat să o creeze. Convingerea noastră că programul nu va fi permanent sau iraţional schimbat este întemeiată deoarece am tras (într-un anumit sens) cu urechea în cancelaria Stăpînului.
XIV. Marea minune
Minunea centrală afirmată de creştini este întruparea. Ei spun că Dumnezeu a devenit om. Toate celelalte miracole sunt o pregătire pentru acesta, o manifestare sau un rezultat al ei.
Nu putem concepe cum anume s-a sălăşluit Spiritul Divin în spiritul omenesc şi creat al lui Isus, dar nu putem concepe nici cum anume se sălăşluieşte spiritul Lui omenesc sau spiritul oricărui om în organismul său natural. Ceea ce putem înţelege, dacă doctrina creştină e adevărată, este că propria noastră existenţă compozită nu e anomalia pură ce părea să fie, ci o imagine palidă a înseşi întrupării Divine — aceeaşi temă într-o cheie cu totul minoră.
Surprindem astfel un nou principiu-cheie — puterea Superiorului, exact în măsura în care este cu adevărat Superior, de a coborî, puterea mai marelui de a include mai micul. Astfel, corpurile tridimensionale exemplifică numeroase adevăruri ale geometriei plane, dar figurile plane nu pot face la fel cu adevărurile geometriei în spaţiu; numeroase principii anorganice sunt valabile pentru organisme, dar nici un principiu organic nu e valabil pentru minerale; Montaigne a devenit pisicos cu pisica lui, dar ea n-a discutat niciodată filozofie cu el. Pretutindeni marele pătrunde în mic — puterea lui de a o face este aproape testul măreţiei sale.
Dintr-un anumit punct de vedere, Cristos este „acelaşi lucru” ca Adonis sau Osiris (cu excepţia, evident, a faptului că ei au trăit nu se ştie unde şi cînd, în vreme ce El a fost executat de către un magistrat roman cunoscut nouă şi într-un an ce poate fi stabilit cu aproximaţie).
Oamenii „aleşi” sunt aleşi nu de dragul lor (categoric nu pentru propria lor cinste sau plăcere), ci de dragul celor nealeşi.
Principiul substituţionismului: Omul Neprihănit suferă în locul celui păcătos şi, în felul lor, toţi oamenii buni în locul tuturor oamenilor răi. Iar acest substituţionism — nu mai puţin decît moartea şi renaşterea sau selectivitatea — este şi o caracteristică a Naturii. Autosuficienţa, existenţa exclusiv din propriile resurse, este o imposibilitate pe tărîmul ei. Fiecare lucru este îndatorat tuturor celorlalte, sacrificat tuturor celorlalte, dependent de toate celelalte. Şi în acest caz trebuie să recunoaştem că principiul în sine nu este nici bun, nici rău. Pisica trăieşte pe seama şoarecelui într-un mod pe care eu îl socotesc rău; albinele şi florile trăiesc unele pe seama celorlalte într-un chip mai plăcut. Parazitul trăieşte pe seama „gazdei” sale, dar la fel şi copilul nenăscut pe seama mamei. Fără substituţionism, în viaţa socială nu ar exista exploatare sau oprimare, dar nici gentileţe sau gratitudine. El este un izvor atît de iubire, cît şi de ură, atît de nenorocire, cît şi de fericire.
Patru principii:
a) natura mixtă a omului,
b) schema coborîrii şi reascensiunii,
c) selectivitatea,
d) substituţionismul.
Natura are toate aparenţele unui lucru bun, dar finalmente stricat.
Ceea ce este subordonat dintr-un punct de vedere reprezintă, dintr-altul, scopul principal. Nici un lucru sau eveniment nu este primul sau cel mai înalt într-un sens în care să nu poată fi de asemenea cel din urmă şi cel mai de jos. Partenerul care se înclină în faţa omului la o mişcare a dansului primeşte reverenţele omului la alta. A fi superior sau central înseamnă a abdica în permanenţă, a fi jos înseamnă a fi înălţat; toţi bunii stăpîni sunt slujitori: Dumnezeu spală picioarele oamenilor. Conceptele pe care le folosim de obicei în cercetarea unor asemenea chestiuni sunt jalnic de politice şi de prozaice. Ne imaginăm plata egalitate repetitivă şi privilegiul arbitrar ca pe singurele două alternative — pierzînd astfel toate armoniile superioare, contrapunctul, senzitivitatea vibrantă, interanimările realităţii.
XV. Minunile Vechii Creaţii
Adecvarea minunilor creştine şi deosebirea dintre ele şi miracolele mitologice stau în faptul că cele dintîi sunt dovada unei invazii întreprinse de o Putere care nu e străină. Ele reprezintă ceea ce ar fi de aşteptat să se întîmple cînd se vede invadată nu de un simplu zeu, ci de Dumnezeul Naturii, de o Putere aflată în afara jurisdicţiei sale nu ca străin, ci ca suveran. Ele proclamă că Acela care a venit nu e un rege printre alţii, ci Regele, Regele ei şi al nostru.
Miracolele lui Cristos pot fi clasificate în două feluri. Primul sistem oferă clasele (l) miracole de fertilitate, (2) miracole de vindecare, (3) miracole de distrugere, (4) miracole de dominare asupra anorganicului, (5) miracole de inversare, (6) miracole de desăvîrşire sau slăvire. Al doilea sistem, care practică o secţiune prin cel dintîi, oferă numai două clase: există (l) miracole ale Vechii Creaţii şi (2) miracole ale Noii Creaţii.
Susţin că în toate aceste miracole deopotrivă Dumnezeul întrupat săvîrşeşte brusc şi local ceva ce Dumnezeu a făcut sau va face în general. Fiecare minune scrie pentru noi cu litere mici ceva ce Dumnezeu a scris deja sau va scrie, cu litere poate prea mari ca să fie observat, pe toată pînza Naturii. Ele concentrează într-un punct particular lucrările lui Dumnezeu, fie actuale, fie viitoare, asupra universului. Cînd ele reproduc lucrări pe care le-am văzut deja pe scară mare, este vorba de miracole ale Vechii Creaţii; cînd le concentrează pe cele ce abia urmează să vină, e vorba de miracole ale Noii Creaţii. Nici unul din ele nu este izolat sau anormal, fiecare poartă semnătura lui Dumnezeu pe care-L cunoaştem prin conştiinţă şi din Natură. Autenticitatea le e atestată de stil.
Iisus a transformat apa în vin, dar Dumnezeu transformă anual apa în vin prin intermediul viţei-de-vie. Iisus a înmulţit pâinile şi peştii, iar Dumnezeu înmulţeşte boabele de grâu şi peştii din apă.
Iisus se naşte din fecioară, şi asta îi pune pe mulţi în încurcătură. N-ar trebui, pentru că până la urmă în fiecare naştere Dumnezeu este creatorul, nu spermatozoidul. Faptul că la un moment dat Dumnezeu nu se mai serveşte de instrumentul biologic, scurtcircuitând parcursul, nu constituie o abatere substanţială de la rolul creator al divinităţii.
Miracolele vindecării ţin de faptul că, până la urmă, nu medicul vindecă, ci organismul, prin forţa lui misterioasă, se vindecă pe sine. Nimeni n-a pretins vreodată că pansamentul vindecă rana. Iisus conţinea în el acea forţă.
Cînd Cristos potoleşte furtuna, El face ceea ce a făcut adeseori înainte Dumnezeu. Dumnezeu a făcut astfel Natura, încît să existe deopotrivă furtuni şi vreme liniştită, aşa că toate furtunile (afară de cele ce continuă în momentul de faţă) au fost potolite de Dumnezeu.
XVI. Minunile Noii Creaţii
A predica creştinismul însemna iniţial a predica învierea.
Schimbarea la Faţă sau „Metamorfoza” lui Isus este de asemenea, fără nici o îndoială, o întrezărire anticipatoare a ceva ce va să vină. El este văzut stînd de vorbă cu doi dintre morţii din vechime. Schimbarea pe care a suferit-o propria-I formă omenească este descrisă ca o intensă luminozitate, o „albeaţă strălucitoare”. O albeaţă asemănătoare îi caracterizează înfăţişarea la începutul Apocalipsei. Un amănunt destul de ciudat este că această strălucire sau albeaţă îi afecta atît veşmintele, cît şi trupul.
XVII. Epilog
Gîndirea raţională nu are nici un punct de sprijin în simpla ta conştiinţă naturală cu excepţia a ceea ce dobîndeşte şi păstrează prin cucerire. în clipa în care gîndirea raţională încetează, imaginaţia, habitudinea mentală, temperamentul şi „spiritul vremii” pun iarăşi stăpînire pe tine. Gîndurile noi, pînă cînd devin la rîndul lor obişnuite, îţi vor afecta conştiinţa ca totalitate doar atîta timp cît le vei întreţine efectiv. E suficient ca raţiunea să aţipească în post pentru ca patrulele Naturii să-şi înceapă instantaneu infiltrarea.
Ai probabil perfectă dreptate să crezi că nu vei asista niciodată la săvîrşirea unei minuni; ai probabil la fel de multă dreptate să crezi că a existat o explicaţie naturală a tuturor întîmplărilor din trecutul tău care păreau, la prima vedere, „ciudate” sau „curioase”. Dumnezeu nu presară la întîmplare miracole în Natură ca dintr-o piper- niţă. Ele se produc în împrejurări excepţionale, sunt întîlnite în marii ganglioni ai istoriei — nu ai istoriei politice sau sociale, ci ai acelei istorii spirituale care nu poate fi pe deplin cunoscută de către oameni. Dacă nu se întîmplă ca propria ta viaţă să se desfăşoare lîngă unul dintre aceşti mari ganglioni, cum poţi oare trage nădejde să asişti la un miracol ? Ar fi altceva dacă am fi misionari eroici, apostoli sau martiri. Dar de ce tu sau eu ? Dacă nu locuieşti lîngă o cale ferată, nu vei vedea trenurile trecîndu-ţi pe sub fereastră. Cît e oare de probabil ca tu sau eu să fim prezenţi cînd se semnează un tratat de pace, cînd se face o mare descoperire ştiinţifică sau cînd se sinucide un dictator ? Este încă şi mai puţin probabil să asistăm la săvîrşirea unui miracol. Şi, dacă înţelegem bine, nici nu am fi dornici să o facem. „Miracole nu vede poate decît mizeria.” Miracolele şi martiriile tind să se înmănuncheze în jurul aceloraşi zone ale istoriei — zone pe care, fireşte, nu am dori să le frecventăm. Nu cereţi, vă sfătuiesc în mod călduros, nici o dovadă oculară decît dacă sunteţi deja absolut siguri că nu se întrevede nici una.
Read more!
