Joseph de Maistre, Serile din Sankt-Petersburg, (breviar de idei)

La baza acestei fişe a stat volumul Les Soirées de Saint-Pétersbourg, ou Entretiens sur le gouvernement temporel de la Providence (1821), ediţia din 1842, Editeur Louis Lesne.

1. O idee larg răspândită este aceea că cei răi sunt fericiţi pe pământ, că totul le reuşeşte, în timp ce oamenii buni sunt nefericiţi. Predicatorii vor să concilieze această discrepanţă spunând: “Cei răi sunt fericiţi în această lume, dar vor fi chinuiţi în cealaltă. Cei buni, dimpotrivă, suferă în asta, dar vor fi fericiţi în cealaltă.”
În realitate, binele şi răul li se întâmplă atât celor drepţi cât şi celor răi, astfel încât ar trebui să ne întrebăm: “De ce, în lumea asta, drepţii nu sunt iertaţi de relele ce li se întâmplă celor răi, şi de ce aceştia din urmă nu sunt privaţi de fericirea primilor?”

2. Omul drept [definit mai încolo ca “cel ale cărui intenţii sunt pure”] este destul de des avertizat, printr-un “sentiment interior” [fără îndoială, aici Joseph de Maistre face referire la intuiţia intelectuală guénoniană – R.I.], de falsitatea sau de adevărul anumitor propoziţii înaintea examinării lor, adesea chiar fără să fi făcut studiile necesare pentru a fi în tare să le examineze în perfectă cunoştinţă de cauză.

3. Legea justă nu este cea care are efecte asupra tuturor, ci cea făcută pentru toţi.

4. Este fals să se considere că omul de bine suferă pentru că este om de bine, şi că viciosul este fericit în viciul să. În realitate, relele de orice fel plouă peste oameni fără să aleagă.

5. Sf. Toma d’Aquino a spus: “Dumnezeu este autorul răului care pedepseşte, nu al celui care murdăreşte.” Or, pedeapsa este în esenţa ei bună, căci nu se poate spune despre un om care-şi pedepseşte copilul că este mai puţin bun decât atunci când îl răsplăteşte.

6. Răul fizic n-a putut intra în univers decât prin greşeala creaturilor libere. El nu poate exista decât ca remediu sau expiere, şi în consecinţă nu-L poate avea pe Dumnezeu ca autor direct.

7. Dat fiind faptul că lumea este guvernată de legi generale, a cere ca răul să nu-l atingă pe omul virtuos este totuna cu a cere un miracol. La fel, a aştepta ca răul să se abată imediat asupra celui rău ar fi un alt miracol. Or, dacă miracolul s-ar produce după gustul oamenilor, legile generale ar fi anulate.

8. Lege generală: orice om, în calitate de om, este supus tuturor formelor de nefericire ale umanităţii.

9. Cea mai mare fericire, fie şi temporală, nu aparţine omului virtuos, ci virtuţii înseşi. Adoptând virtutea, omul accede automat şi la partea de fericire conţinută în ea.

10. Este de presupus că în cazul nevinovaţilor executaţi pentru o crimă pe care n-au comis-o, Providenţa se serveşte de ei pentru a pedepsi o crimă necunoscută.

11. Originea bolilor corpului este depărtarea de norma stabilită de religie. Nici o boală nu are o cauză [adevărată] de natură materială.

12. Dată fiind constituţia actuală a lumii, trebuie ca întotdeauna să existe în ea o imensă conspiraţie care să justifice şi să înfrumuseţeze viciul.

13. O materie care să existe de la sine, fără o inteligenţă care s-o preceadă şi s-o organizeze, însufleţind-o, este imposibil de imaginat.

14. Orice rău fiind o pedeapsă, rezultă că nici un rău n-ar putea fi considerat necesar. Şi dacă nici un rău nu este necesar, rezultă că orice rău poate fi prevenit fie prin suprimarea crimei care l-a făcut necesar, fie prin rugăciunea care are forţa de a preveni pedeapsa.

15. Suferim azi pentru excese care au fost comise poate în urmă cu mai mult de un secol.

16. Orice fiinţă ce se poate înmulţi nu poate da naştere la altceva decât la o fiinţă asemănătoare sieşi. O fiinţă degradată nu poate avea decât o posteritate degradată.

17. Sălbaticul, în pofida a ceea ce a susţinut J.-J. Rousseau, nu este un om primitiv, ci unul îndepărtat de arborele civilizaţiei printr-un viciu oarecare.

18. Orice degradare individuală sau naţională este anunţată printr-o degradare proporţională în limbaj.

19. Nevinovatul, atunci când suferă, o face în virtutea calităţii sale de om. Însă imensa majoritate a relelor vin în urma unui păcat.

20. Dintre toate fiinţele, doar omul are sentimentul degradării sale, ceea ce constituie în fapt grandoarea sa.

21. Voinţa omului căzut este frântă.

22. Păcatul originar explică totul. În absenţa lui, nimic nu mai are sens.

23. Pedepsele sunt proporţionale cu păcatele comise, iar acestea din urmă sunt proporţionale cunoaşterii avute înaintea lor. Potopul biblic presupune crime nemaiauzite, dar şi cunoştinţe care le depăşesc pe ale noastre.

24. Vremurile noastre văd cu dificultate cauzele pornind de la efecte, ele se preocupă doar de efecte şi neglijează cauzele. Vremurile dinainte erau cele care vedea efectele în cauzele însele.

25. Toate tradiţiile, toate revelaţiile cad de acord în privinţa naturii minunate a omului primordial. Modernii sunt cei ce susţin exact contrariul.

26. Starea primitivă este cea a civilizaţiei şi a cunoaşterii, şi nu cea a barbariei. Ceea ce Rousseau a numit “starea naturală” nu este decât o abrutizare dobândită.

27. Nici o limbă n-a putut fi inventată, nici de un om care n-ar fi putut o impună, nici de mai mulţi care n-ar fi putut să se înţeleagă. Trebuie să admitem că omul a vorbit dintru început, pentru că i se vorbise.

28. Trebuie să constatăm talentul miraculos al popoarelor antice de a forma cuvinte, în opoziţie cu incapacitatea manifestă a filosofilor moderni în aceeaşi direcţie. Pe măsură ce ne îndreptăm spre timpurile “de ignoranţă şi barbarie” găsim din ce în ce mai multă logică şi profunzime în formarea cuvintelor, în vreme ce acest talent dispare gradual pe măsură ce ne întoarcem spre epocile “de civilizaţie şi ştiinţă”.

29. Limbile îşi au începutul undeva, dar cuvântul nicăieri.

30. Atunci când ia naştere o limbă, acest lucru se produce în mijlocul unei societăţi care este în deplina posesie a limbajului. Iar principiul care prezidă această formare nu poate inventa arbitrar nici un cuvânt. Sunt folosite cele care circulă deja, sau care sunt împrumutate de undeva. Formele adoptate prezintă modificări mai mici sau mai mari. S-a vorbit mult despre caracterul arbitrar al semnelor într-un secol pasionat pentru tot ce exclude ordinea şi inteligenţa, dar realitatea este că nu există nici un semn care să fie arbitrar.

31. Cuvântul este etern, în timp ce orice limbă este la fel de veche ca şi poporul care o vorbeşte.

32. Chestiunea originii cuvântului este aceeaşi ca şi cea a originii ideilor.

33. Dublul caracter al filosofismului modern est cel al ignoranţei şi al neruşinării.

34. Simţurile sunt individuale, inteligenţa singură accede la universal. Simţurile ignoră orice idee spirituală, ele se ignoră şi pe sine, vederea nefiind capabilă să vadă decât ceea ce vede.

35. Definiţia adevărului dată de Sfântul Toma: “Adevărul este o ecuaţie între afirmaţie şi obiectul ei.”

36. Ideile universale sunt înnăscute în om. A caută originea ideilor revine la a căuta originea originii.

37. Ori de câte ori vedem un filosof modern înclinându-se cu respect în faţa vreunei probleme oarecare, spunând că depăşeşte forţele spiritului uman, trebuie să fim siguri că se teme dimpotrivă că problema este prea clară, că se grăbeşte să-i întoarcă spatele pentru a-şi păstra dreptul de a tulbura apele.

38. Se poate concepe gândirea ca accidentul unei substanţe care nu gândeşte? Iată o ipoteză absolut aeriană.

39. Rolul mamelor în educaţie este de neînlocuit. Dacă mama a imprima pe fruntea copilului ei caracterul divin, putem fi aproape siguri că mâna viciului nu-l va şterge niciodată.

40. Orice adevăr are nevoie de o pregătire anterioară. În general, oamenii nu acceptă ceea ce-i depăşeşte, chiar dacă este adevărat.

41. Niciodată virtutea nu găseşte necesar să se plângă. Orgoliul revoltat, ambiţia, impietatea sunt cele ce se plâng de dezavantajele temporale ale virtuţii.

42. Păcătosul este propriul său călău.

43. Existenţa şi mersul guvernelor nu pot fi explicate prin mijloace omeneşti, nu mai mult decât poate fi explicată mişcarea corpurilor prin mijloace mecanice.

44. Vorbim de succesul viciului, fără să ştim ce este un “succes”. Ceea ce ne pare fericire este adesea o pedeapsă teribilă.

45. Nu există o eroare mai rar răspândită decât aceea de a lua o binecuvântare drept o pedeapsă.

46. A spune că păcatul este fericit în această lume, iar inocenţa nefericită, este o adevărată contradicţie în termeni. Este totuna cu a afirma că sărăcia este bogată şi opulenţa săracă.

47. Raţionamentul modernilor a alungat raţiunea.

48. Cei care plâng relele care-l lovesc pe cel drept vor în mod ilogic ca acesta să fie invulnerabil la toate loviturile sorţii.

49. Dacă îndepărtăm din numărul “virtuţilor” noastre ceea ce datorăm temperamentului, onoarei, neputinţei şi circumstanţelor – ce mai rămâne?

50. În mod ciudat, crima se plânge întotdeauna de suferinţele virtuţii, în vreme ce niciodată virtutea nu se plânge pe sine. Plonjată în delicii şi dând pe dinafară de singurele bunuri pe care le preţuieşte, crima îndrăzneşte să se ia la ceartă cu Providenţa pentru că aceasta refuză virtuţii aceleaşi avantaje.

51. Trebuie refuzată onoarea acordată geniului celui care abuzează de darurile pe care i le-a dat Dumnezeu.

52. Rugăciunea este singura posibilitate de a îndepărta posibilităţile funeste.

53. Nici o obiecţie nu poate fi admisă împotriva adevărului. Altfel, adevărul n-ar mai fi el însuşi.

54. Înţelepciunea atotputernică a lui Dumnezeu posedă mijloace care sunt atât de numeroase, atât de diverse, atât de admirabile, încât partea accesibilă privirilor noastre ar trebui să ne înveţe s-o respectăm şi pe cea inaccesibilă.

55. Nici o fiinţă vie nu poate deţine alte cunoştinţe în afara celor care constituie esenţa sa, şi care sunt relative locului pe care-l ocupă în univers.

56. Un animal care vede toate semnele ideilor de justiţie, de crimă, de pedeapsă, nu înţelege niciodată ideile pure, pentru că acestea nu sunt pentru el.

57. Se pot citi sute de glume la adresa ignoranţei celor din vechime, care vedeau spirite peste tot. Se pare că noi suntem încă şi mai imbecili, noi nu vedem nicăieri.

58. În realitate, nu există propriu-zis “cauză materială”, pentru că noţiunile de “cauză” şi “materie” se exclud reciproc. Materia nu acţionează decât printr-o formă de mişcare, or orice mişcare fiind un efect, rezultă că o cauză fizică, dacă vrem să ne exprimăm exact, este un non-sens şi chiar o contradicţie în termeni. Mişcarea presupune o cauză de natură non-materială. Materia însăşi nu poate nimic, ea fiind proba spiritului.

59. Trebuie să fii orb ca să cauţi cauze în natură, în vreme ce natura nu este decât un efect. În ştiinţele naturale, se descoperă întotdeauna fapte, dar niciodată cauze.

60. O materie care să aibă calităţi este o contradicţie în termeni, căci materia este prin definiţie inertă, deci lipsită de calităţi.

61. Se vorbeşte fără încetare de grosolănia strămoşilor. Nimic nu e mai grosolan ca filosofia secolului nostru. Bunul simţ al celor din secolul XII şi-ar fi bătut joc de ea pe bună dreptate.

62. Bacon a avut fantezia de a înjura cunoştinţele secolului său fără ca să fi putut vreodată să şi le însuşească. Nimic nu e mai curios în istoria spiritului omenesc decât obstinaţia imperturbabilă cu care acest om celebru n-a încetat să nege existenţa luminii din jurul său, pentru că ochii lui nu erau în conformitate cu modul cerut pentru a o capta.

63. Plin de ranchiună maşinală îndreptată împotriva tuturor ideilor spirituale, Bacon a îndreptat atenţia generală spre ştiinţele materiale, dezgustându-l pe om de tot ce ieşea din cadrul lor.

64. Bacon îl detesta pe Platon, căruia îl prefera pe Democrit. Această eroare a persistat în cazul modernilor.

65. Filosofia corpusculară a lui Democrit este efortul disperat al materialismului împins la limitele sale cele mai îndepărtate care, simţind că materia îi scapă şi nu poate explica nimic, se aruncă în infinit de mic. Căutând materia în materie, Democrit este mulţumit în mijlocul absurdităţilor sale, atâta vreme cât nu dă niciodată de inteligenţă.

66. Bacon a angajat oamenii în căutarea cauzei fenomenelor naturale în configuraţia atomilor sau a moleculelor constituante, ceea ce este ideea cea mai falsă şi mai grosieră care a murdărit vreodată intelectul omenesc.

67. Există un acord al acţiunii divine cu libertatea noastră şi evenimentele care depind de ea.

68. Nici o forţă nu poate creşte la infinit. Fiecare avantaj atrage cu sine nişte dezavantaje, iar perfecţiunea unei calităţi are ca şi consecinţă slăbiciunea alteia.

69. Scopul favorit al filosofiei secolului XVII a fost despărţirea omului de Dumnezeu. Prin natura ei, a fost teofobică. Dogma ei primordială: nici un eveniment fizic nu poate avea o cauză superioară omului.

70. Dorinţa şi voinţa nu sunt acelaşi lucru. Astfel, omul se poate ruga împotriva dorinţei, pentru că rugăciunea este un act al voinţei.

71. Platon a spus că omul redus la propria sa dimensiune nu ştie să se roage.

72. Pentru că nimic nu este mai dificil decât rugăciunea, e culmea orbirii şi a temerităţii să spui că te-ai rugat şi ruga nu ţi-a fost îndeplinită. În loc să te plângi că nu ţi s-a îndeplinit, trebuie să tremuri că ai cerut într-un mod nepotrivit, sau că ai cerut ceva rău.

73. Orice rugăciune veritabilă este eficace într-un fel sau altul.

74. Afirmând că libertatea este puterea de a face sau de a nu face un lucru, Locke a comis o eroare similară afirmaţiei că senzaţia are puterea de a simţi. În realitate, doar înţeleptul este liber, pentru că acolo unde se găseşte spiritul lui Dumnezeu, acolo este şi libertatea.

75. Locke face parte din familia gânditorilor care au privit mult, dar au văzut puţin.

76. Pentru Locke, ca şi pentru Descartes, vederea era cel mai util dintre simţuri. Ceea ce contrazice accepţiunea tradiţională, care face din “înţelegere” rezultatul auzului.

77. Orice doctrină este fondată pe o cunoaştere antecedentă, căci omul nu poate învăţa nimic din ce nu ştie deja. Silogismul şi inducţia plecând de la principii admise ca fiind cunoscute, este clar că înainte de a ajunge la un adevăr particular îl cunoaştem deja parţial.

78. Esenţa principiilor este exact faptul că sunt anterioare, evidente, non-derivate, de nedemonstrat, cauze în raport cu concluzia.

79. Fără principii, experienţa ar rămâne salutară şi s-ar putea repeta indefinit, incapabilă să producă singură un rezultat.

80. Există o regulă sigură pentru a judeca atât cărţile, cât şi oamenii, chiar şi fără să-i cunoaştem: este suficient să ştim de cine sunt iubiţi, şi de cine sunt urâţi. Această regulă nu înşeală niciodată.

81. Pentru cărţi, ca şi pentru oameni, anumite şanse sunt blesteme, şi nu au nimic în comun cu norocul. Succesul singur nu dovedeşte nimic.

82. Feriţi-vă mai ales de o prejudecată foarte comună, foarte naturală şi în acelaşi timp falsă: aceea de a crede că marea reputaţie a unei cărţi presupune o cunoaştere foarte răspândită a acelei cărţi. Nimic mai fals. Imensa majoritate a oamenilor fiind incapabili să judece altfel decât pornind de la ce au zis alţii, un număr foarte mic de oameni fixează opinia generală. După moartea lor, părerea le supravieţuieşte. Noile cărţi nu lasă timpul de a fi citite cele mai vechi, aşa că acestea nu sunt judecate decât pornind de la o reputaţie vagă, sau vreo analogie superficială şi uneori chiar absolut falsă.

83. Se spune că gloria explică existenţa războaielor, dar gloria nu este rezervată decât şefilor, nu şi soldaţilor.

84. Singurii care pot ucide fără să fie acuzaţi de crimă sunt călăul şi soldatul. Călăul trimite la moarte criminali condamnaţi în urma unui proces, soldatul – inocenţi. Totuşi, soldatul este onorat iar călăul hulit.

85. Există în natura războiului ceva divin, care face ca el să fie una din legile universului.

86. Există războaie care murdăresc naţiunile, şi există războaie care le exaltă, le perfecţionează.

87. Opinia este cea care pierde bătăliile, tot ea le câştigă. O bătălie pierdută este o bătălie despre care credem că am pierdut-o. Puterea morală are o acţiune imensă în războaie.

88. Nici un adevăr nu poate sta în picioare singur. El se sprijină pe alte adevăruri, de unde maxima: Pentru a şti bine un lucru, trebui să mai ştii o mie.

89. Purgatoriul este dogma bunului simţ, conform căruia totul trebuie să fie expiat în această lume sau în alta.

90. Ateii spun: Dumnezeu este nedrept, pentru că lasă nepedepsită nedreptatea, deci Dumnezeu nu există. Astfel, pentru atei existenţa răului este o dovadă împotriva existenţei lui Dumnezeu. Acest raţionament presupune deci că Dumnezeu este în esenţa Sa justiţie, şi e bizar că cineva care neagă existenţa lui Dumnezeu îi cunoaşte una dintre trăsături.

91. Omul nu poate concepe decât ceea ce există. Astfel, ateul, pentru a-L nega pe Dumnezeu, Îl presupune.

92. Cei care vorbesc despre dezordine în univers sunt obligaţi să facă apel la ordinea anterioară.

93. O lege umană este injustă atunci când violează o lege a lui Dumnezeu. O injustiţie a lui Dumnezeu la adresa omului este un non-sens, pentru că nu există un legislator deasupra lui Dumnezeu.

94. Poporul care are cea mai corectă relaţie cu Legea este cel care a scris cele mai puţine legi constituţionale. Orice constituţie scrisă este nulă.

95. Dogma sacrificării unei fiinţe pentru fericirea mai multora, sau pentru expierea păcatelor, este fără îndoială de origine supranaturală. Ea se găseşte în toate religiile, la toate popoarele.

96. La baza creştinismului este dogma inocenţei plătind pentru crimă.

97. Filosofia modernă ne spune că totul este fundamentla bun, în timp ce răul a murdărit totul. În realitate, totul este rău, pentru că nimic nu mai e la locul său.

98. Nu ocazia îl face pe omul rău, ea doar îl manifestă.

99. Remediul dezordinii este durerea.

100. Cu cât examinăm universul, cu atât mai mult ne simţim îndreptăţiţi să credem că răul vine dintr-o anume divizare inexplicabilă, şi că întoarcerea binelui depinde de o forţă contrară care ne împinge fără încetare spre o anume unitate la fel de greu de conceput.

101. Există un blestem ereditar, la fel cum există şi o binecuvântare ereditară.

102. Regele nu poate să se nască şi că moară decât o singură dată: el durează la fel de mult ca instituţia regalităţii.

103. Viciul îi îndepărtează pe oameni, la fel cum virtutea îi uneşte.

104. Oamenii au conferit întotdeauna o extremă importanţă mesei luate în comun. Nici un tratat, nici un acord, nici o sărbătoare, nici o ceremonie fie şi lugubră, n-a avut loc fără o masă în comun.

105. Trăim în mijlocul unui sistem de lucruri invizibile manifestate la nivel vizibil.

106. Cu cât mai mult se raportă ştiinţele la om (ca de exemplu medicina), cu atât mai puţin se pot lipsi de religie.

107. Matematica este mai degrabă un instrument decât o ştiinţă, pentru că nu are valoare decât în măsura în care ne conduce la cunoştinţe de un alt nivel.

108. Se poate dovedi că există în ştiinţă, atunci şi acolo unde ea nu este în întregime subordonată dogmelor, ceva ascuns ce tinde să înghită omul, şi să-l facă mai ales inutil sau rău cetăţean.

109. Religia este condimentul care împiedică ştiinţa să se împută.

110. Am observat adesea în această lume că ceea ce este suficient nu este suficient.

111. Omul este fiul adevărului, şi atât de mult i se potriveşte adevărul încât nu poate fi înşelat decât de adevărul corupt sau prost interpretat.

112. Puterea divinatorie este un apanaj înnăscut al omului. Omul este supus timpului, dar prin natura sa este în afara timpului.

113. Axioma care spune că teama i-a făcut pe zei este falsă. Întâi de toate, pentru că oamenii, dându-i lui Dumnezeu nume care exprimă grandoarea, justiţia, puterea şi bunătatea, arată că ideea de divinitate nu provine din teamă. Apoi, pentru că muzica, poezia, dansul făceau parte din ceremonia cultului, iar ideea de bucurie este amestecată atât de intim celei de sărbătoare până într-acolo că sunt sinonime.

114. Sacrificiul este la baza oricărei acţiuni ritualice, fără distincţie de loc, de timp, de opinie sau de circumstanţă.

115. Antichitatea n-a crezut c-ar fi putut să fie, între spirit şi corp, vreun fel de legătură sau contact. Astfel încât sufletul, sau principiul sensibil, era pentru ea un fel de medie proporţională, sau o putere intermediară în care spiritul se odihnea, aşa cum ea însăşi se odihnea în corp.

116. Existenţa sufletului şi a spiritului în om este dovedită de faptul că putem să ne comandăm nouă înşine (deci, suntem doi într-un singur corp), putem să ne depăşim pe noi înşine (deci există ceva mai puternic şi ceva mai slab în noi), putem să iubim şi să urâm concomitent ceva.

117. Trebuie întotdeauna să pleci de la un adevăr ca să poţi propaga o minciună.