Nikolai Berdiaev - Un Nou Ev Mediu (note de lectură)

de Irina Bazon

Nikolai Berdiaev, Un Nou Ev Mediu (1927) – note de lectură
(Editura Omniscop, Craiova, 1995, traducere de Maria Vartic)

SFÂRŞITUL RENAŞTERII

Renaşterea medievală inspiră arta gotică şi pictura primitivilor italieni, a căror renaştere e creştină. Sfinţii Dominic şi Francisc, Ioachim de Flore şi Sfântul Thomas D’Aquino, Dante şi Giotto, iată adevărata renaştere a spiritului omenesc, a creaţiei omeneşti şi care nu este fără legătură cu antichitatea. În epoca renaşterii medievale şi creştine exista deja, în modul de creare, o relaţie cu natura, cu gândirea omului, cu arta, cu totalitatea vieţii. Este ceea ce se înţelege prin prima Renaştere italiană – Trecento: cea mai mare epocă a istoriei europene, punctul său culminant.

Omul intră în Renaştere cu experienţa medievală, cu prepararea medievală. Şi tot ce a fost grandoare autentică în Renaştere avea o legătură cu Evul Mediu creştin. Azi omul intră într-un viitor necunoscut, cu experienţa Istoriei modeme şi preparaţia ei. Şi el intră în această epocă nu plin de sevă creatoare – ca în epoca Renaşterii – ci epuizat, debilizat, „fără credinţă”, golit.

Evenimentele se desfăşoară în realitatea spiritului înainte de a se manifesta în realitatea externă a Istoriei.

În Istoria modernă, ceea ce s-a realizat este cu totul altceva decât au visat primii umanişti şi părinţii Renaşterii. Prevedeau ei, oare, că urmările noului lor sentiment al vieţii, al ruperii cu profunzimile spirituale şi cu sensul spiritual al Evului Mediu, al iniţiativei lor creatoare, vor fi secolul al XlX-lea şi maşinile lui, materialismul şi pozitivismul lui, socialismul şi anarhismul lui, sleirea energiei spiritual-creatoare, căreia i-au dat loc?

Pentru a preamări pe om, umanismul l-a privat de asemănarea divină şi l-a supus necesităţii naturale.

Triumful acesta al omului natural asupra celui spiritual, în Istoria modernă, trebuia să ducă la sterilitatea creatoare, adică la sfârşitul Renaşterii, la autodistrugerea umanismului.

Toate realizările istoriei reprezintă tot atâtea eşecuri formidabile. Renaşterea nu a izbutit; nici Reforma şi „Luminile”. De asemenea, nu au izbutit nici revoluţiile inspirate din „lumini” şi speranţele pe care le aduceau cu ele s-au distrus. în acelaşi fel nu va izbuti socialismul în acţiune.

Şi această fiinţă, care a vrut să se încreadă numai în sine, se găseşte fără apărare în mijlocul elementelor dezlănţuite care îl asediază. Faţa omului nu poate fi păstrată de forţele omului natural, ea postulează pe omul spiritual. Fără curentele ascetismului religios, care pune distanţele, care subordonează inferiorul superiorului, menţinerea personalităţii e imposibilă.

Individualismul a golit individualitatea omenească, a lipsit personalitatea de formă şi consistenţă, a nimicit-o.

Umanismul a luat pe om în afară de concret, nu cu legăturile sale spirituale, ci pe cale abstractă, ca şi cum ar fi fost vorba de un atom al ‘naturii închis în el însuşi.

Şi ea, inevitabil, trebuia să ducă la un individualism şi socialism extrem, care sunt două forme ale atomizării, ale descompunerii abstracte a societăţii şi personalităţii. … Fr. Nietzsche şi Karl Marx, au ilustrat cu o generală putere aceste două forme ale autonegării şi autodistrugerii umanismului. La Nietzsche umanismul se tăgăduieşte sub forma sa individualistă; la Marx, sub forma sa colectivă.

Nietzsche este copilul umanismului timpurilor modeme şi victima lui. El plăteşte păcatele acestuia. În destinul lui Nietzsche, umanismul devine contrariul lui. Nietzsche simte că omul este „ruşine şi umilinţă”. El este setos să-1 vadă că se înalţă; voinţa sa aspiră la supraom. Morala lui Nietzsche nu admite valoarea personalităţii omeneşti; ea rupe cu umanul şi predică asprimea faţă de om în numele scopurilor supraumane, în numele viitorului şi al sublimităţii. Supraomul înlocuieşte la Nietzsche pe Dumnezeul pierdut El nu poate şi nu vrea să se menţină numai în uman. Cu individualismul suprauman al lui Nietzsche imaginea omului dispare.

In acelaşi fel dispare omul în supraumanul colectivist al lui Marx. Spiritualiceşte, Marx a ieşit din religia umanistă a lui Feuerbach. Dar în el, de asemenea – deşi în alt fel – umanismul se transformă în contrariul său, adică în antiumanism. Marx simte individualitatea omenească precum moştenirea unei vechi lumi burgheze, el cere ca ea să se înalţe prin colectivism. Morala lui Marx nu admite valoarea personalităţii omeneşti. Şi el rupe cu umanul şi predică asprimea faţă de om în numele colectivităţii, în numele statului viitor – al statului socialist.

Istoria modernă e o întreprindere care nu a reuşit, care nu a glorificat pe om, cum a lăsat pe acesta să nădăjduiască. Făgăduinţele umanismului nu au fost ţinute. Omul încearcă o oboseală imensă şi e cu totul gata să se sprijine pe orice fel de colectivism în care ar dispare definitiv individualitaea omenească. Omul nu-şi poate îndura părăsirea sa, singurătatea sa.

Maşina a distrus întreaga structură seculară a vieţii omeneşti, în mod organic legată de viaţa naturii. Mecanizarea vieţii distruge triumful Renaşterii şi face imposibilă dezvoltarea creatoare a vieţii. Maşina omoară Renaşterea.

Structura organică a vieţii este ierarhică, altfel spus cosmică. În organismul cosmic părţile sunt supuse întregului, sunt legate de centru. în ordinea organică centrul e presupus drept scop al vieţii părţilor. Orice organism este ierarhie. Când părţile se desfac de întreg şi încetează de a servi centrul organic, pe nesimţite, ele se supun unei naturi inferioare.

Ştiinţa şi arta se găsesc atrase de mecanizare; în ele s-a imprimat divizarea unităţii organice pe care o produce maşina în întreaga sferă a vieţii. Arta contemporană, în ultimele sale curente, rupe cu Renaşterea deoarece rupe pentru totdeauna cu antichitatea. În arta contemporană, îndreptată exclusiv asupra viitorului pe care îl adoră, sunt menite distrugerii şi trupul omului şi formele lui eterne. în ea, imaginea omului trebuie, în sfârşit, să dispară.

Futurismul este simptomatic pentru sfârşitul Renaşterii. El distruge opera lui Michelangelo şi a lui Leonardo. Futurismul a rupt cu totul cu antichitatea, cu principiile formelor eterne ale artei. Formele pe care Renaşterea le căuta proveneau din două izvoare: natura şi antichitatea. Futurismul le neagă pe amândouă. El nu îşi cere formele nici de la natură, nici de la om, el i le cere maşinii. Futurismul cade în desfăşurarea procesului prin care se operează dezmembrarea organică a oricărei unităţi mecanice şi umane.

Pozitivismul este deja conştiinţa limitei forţelor omeneşti, este oboseala puterii de cunoaştere. Pozitivismul vede misterele naturii reînchizându-se. în epoca Renaşterii cunoaşterea naturii era rezultatul unei operaţii fericite. Un tip al Renaşterii este Pico dela Mirandola, antipodul exact al oricărui pozitivism.

Dacă la începutul istoriei moderne, la izvoarele Reformei, se găseşte revolta omului şi proclamarea drepturilor sale de a se defini, la sfârşitul istoriei moderne, în urmările intelectuale ale Reformei, este omul care vrea, oarecum, să se debaraseze, să se ridice deasupra oricărui antropologism.

Filosofia germană contemporană duce, înainte de orice, lupta contra antropologismului, în persoana lui Cohen, a lui Husserl şi atâţia alţii. Ea suspectează pe om, îl vede drept cauză a relativităţii şi nesiguranţei cunoştinţei.
În gnoseologia critică este ceva care te face să te gândeşti la cubism. Şi ea descompune structura cunoaşterii omeneşti în categorii, după cum Picasso şi alţii descompuseră corpul omenesc în cuburi.

Astfel se manifestă procesul de fărâmiţare analitică şi de dezmembrare a integrităţii organice.Imaginea omului piere în gnoseologia critică.

Astfel, în chiar cunoaşterea însăşi, în măsura în care omul şi-a căutat autodefiniţia şi autoafirmaţia, el a ajuns la negaţia şi distrugerea de sine. Pierzându-şi centrul spiritual, trădând sursa spirituală a fiinţei sale, se pierde şi pe sine însuşi şi imaginea sa eternă.

Teosofia distruge principiul personalităţii ca şi pozitivismul şi critismul gnoseologic. Ea nu mai crede în realitatea personalităţii omeneşti, (…) este materialismul distrugător al omului, transplantat însă în lumea spirituală…. Teosofia neagă pe Dumnezeu, antroposofia neagă pe om. El nu este decât un moment trecător al evoluţiei cosmice care trebuie depăşit.

Omul Istoriei moderne, desprinzându-se de puterea lui Dumnezeu, spre sfârşitul epocii, şi renegându-şi reazemul, cade din nou în haos, imaginea sa este compromisă şi formele sale se clatină.

Constituirea unui rezervor de energie creatoare presupune păstrarea formelor identităţii umane, presupune limitele care disting pe om de stadiile informe şi inferioare. Acest rezervor s-a spart şi energia creatoare s-a împărţit. Omul îşi pierde formele, marginile sale; el nu mai este apărat contra răului infinit al lumii haotice.

Numai mântuirea creştină a putut da omului puterea de a se ridica şi spiritualiceşte, de a se ţine drept; ea a smuls pe om din puterea forţelor elementare ale naturii, în care omul căzuse şi cărora se dăduse sclav.

Omul spiritual e singurul şi adevăratul creator, afundându-şi rădăcinile sale în viaţă infinită şi eternă. …mai binele, mai frumosul, mai plăcutul se găseşte nu în viitor, ci în eternitate şi el era, de asemenea, în trecut, întrucât trecutul se împărtăşea din eternitate şi năştea din etern.

…omul este chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Când omul nu a mai vrut să fie decât chipul şi asemănarea naturii – adică un om natural – el s-a supus, prin aceasta, chiar forţelor elementare inferioare şi şi-a înstrăinat chipul.

Faptul că umanitatea europeană nu a realizat creştinismul, că l-a desfigurat şi l-a trădat chiar, nu poate să constituie un argument valabil contra adevărului şi autenticităţii lui. Căci Hristos nu a făgăduit împlinirea Domniei Sale aici, pe pământ, El a spus că împărăţia Sa „nu e din lumea acesta”. El a prezis pentru sfârşit bogăţia credinţei şi a dragostei.

Numai că omul, de la început, a alterat creştinismul, l-a desfigurat prin căderile sale şi, la sfârşit, s-a ridicat contra lui făcând adevărul creştin responsabil de propriile sale păcate şi de propriile sale căderi.

În creştinism antropologia nu este încă isprăvită. Revelaţia, în ceea ce priveşte pe om, nu şi-a arătat încă toate bogăţiile sale Europa contemporană a avansat prea mult în trădarea revelaţiei creştine, a personalităţii omeneşti şi, de aceea, a lăsat-o pe aceasta pradă vârtejului instinctelor elementare, care se însărcinează să o fărâmiţeze.

Netrăind însăşi Renaşterea, neposedând nici o amintire strălucită despre un trecut de bogate creaţii, întreaga mare literatură rusă a rămas străină de spiritul Renaşterii şi în ea nu se simte belşugul de forţe, ci un rău al sufletului, torturanta căutare a unui mijloc de a scăpa de pierzanie.


NOUL EV MEDIU

Revoluţia nu este un răsărit, o auroră, ea nu este începutul unei zile noi; ci un apus, întuneric, declinul suprem al unei zile sfârşite.

Ziua istorică, înainte de a face loc nopţii, nu se termină niciodată fără foarte mari răsturnări şi catastrofe. Ea nu se retrage paşnic.

Am relua cu plăcere vorbele cântecului revoluţionar „să renegăm lumea veche”, dar înţelegând sub numele de „lume veche” această lume a timpurilor moderne menită distrugerilor.

… Apelul la un nou Ev Mediu, azi, nu este decât un apel la această revoluţie a spiritului, la o reînnoire totală a conştiinţei. (Trecerea nu este posibilă decât la un nou Ev Mediu şi nu la cel vechi. Iată pentru ce trebuie să se considere acest eveniment ca o revoluţie a spiritului, ca o activitate creatoare înainte de toate şi nicidecum ca o „reacţie”, astfel cum apare „progresiştilor” pe care îi face să tremure pentru că ei înşişi sunt în degenerescentă.)

Acolo unde nu este Dumnezeu, nu este deloc omul.

Regatul neutru al umanismului, care a vrut să se instaleze într-o ordine intermediară între cer şi iad, se năruie …Contra lui Dumnezeu-Omul se ridică nu omul regatului neutru şi intermediar, ci omul-Dumnezeu, omul care s-a aşezat el în locul lui Dumnezeu şi se manifestă cei doi poli opuşi, acel al fiinţei şi al nefiinţei.
nu va mai fi o epocă seculară, ci religioasă, o epocă de tip sacru, chiar dacă religia lui Satan şi spiritul lui Antihrist ar domina cantitativ.

Pentru aceasta, comunismul rus, cu desfăşurarea dramei religioase pe care o comportă, aparţine deja noului Ev Mediu şi nu Vechii istorii modeme.

Tragedia bolşevismului rus se joacă nu în atmosfera luminoasă a Istoriei timpurilor modeme, ci în elementul misterios al nopţii Evului Mediu.

Individualismul, creând un soi de atomizare a societăţii, a dus la socialism, care nu este decât faza inversă a descompunerii în atomi, un amalgam mecanic de atomi.

Ideea universalităţii, care era caracterul exclusiv al Evului Mediu, a încetat să domnească în timpurile noastre. Personalitatea omenească însă nu poate fi decât înrădăcinată în universal, în cosmos, unde găseşte un teren ontologic care îi produce principala sa substanţă.

Actual, nu se mai poate vedea în indivdualism decât un fapt de pură reacţie, deşi el continuă să se considere, cu mândrie, ca pionier al libertăţii, al luminii şi al progresului, şi toate învăţămintele ce au rezultat din individualism se dizolvă şi arată că sunt de esenţă reacţionară.

Constituţionalismul, formalismul juridic, filosofia raţionalistă şi empirică, atâtea fructe ale spiritului individualist, ale autoafirmării umaniste care şi-au trăit timpul lor şi şi-au pierdut semnificaţia originală; toate acestea sunt declinul zilei, care s-a numit Istorie modernă.

Adevărul trebuie acceptat în mod liber, nu prin constrângere. Adevărul nu suportă să se aibă cu el raporturi de rob. Creştinismul ne-o spune. Istoria modernă însă s-a ţinut prea mult într-o libertate teoretică de a accepta adevărul, într-o libertate a cărei alegere nu a făcut-o şi, pentru aceasta, a fabricat tipuri de gândire şi de viaţă întemeiate nu pe Adevăr ci pe dreptul de a-şi alege nu importă ce, adevăr sau minciună, adică a crea o cultură fără obiect şi o societate, de asemenea, fără obiect, pentru că nu ştie în numele a ce există ele.

…pentru ce şi de ce trebuia să fie o eliberare? Timpurile modeme nu au ştiut-o. În numele cui, în numele a ce ei ar fi fost, în definitiv, destul de încurcaţi să o spună. În numele omului, al umanismului, în numele libertăţii şi al fericirii umanităţii? Nu se vede nimic” în acestea care să fie un răspuns. Nu se poate elibera omul în numele libertăţii omului, omul neputând fi scopul omului. Ne rezemăm astfel pe un vid total … Individualismul nu este în nimic ontologic, el nu se întemeiază pe etern.

Dar există oare atâta realitate – în sensul exitenţei, în sensul de realitate ontologică – în bursele ori în băncile şi hârtia monedă a lor, în monstruoasa lor fabricare de obiecte inutile sau de muniţii pentru distrugerea vieţii, în etalarea luptei lor, în discursurile parlamentelor şi avocaţilor lor, în articolele lor din jurnale? Există oare atâta realitate în mărirea progresivă a nevoilor noastre nepotolite?

Rusia – şi în aceasta constă singularitatea soartei sale – nu a putut niciodată primi, în întregime, cultura umanistă a timpurilor modeme, conceptul lor raţionalist, logica lor formală şi dreptul lor formal, neutralitatea lor în materie religioasă. Rusia nu a ieşit niciodată cu totul din Evul Mediu – epocă sacră. Ea a sărit – pentru a zice astfel – fără tranziţie de la ruinele vechiului Ev Mediu, de la bătrâna teocraţie, la noul Ev Mediu, la noua satanocraţie.

Secolul al XlX-lea s-a mândrit cu dreptul său, cu constituţiile sale, cu unitatea metodelor sale scientiste şi a aparatului său ştiinţific. Însă, ceea ce timpurile modeme nu au putut realiza este o unitate interioară care să fie concludentă. Individualismul, atomismul le stăpânea în mod esenţial.

Tot timpul cât a durat Istoria modernă, serii de ruine interne au ros societăţile, omul ridicându-se contra omului, clasa contra clasei.

Nu se mai crede într-o formă juridică sau politică şi nimeni nu ar mai da nici o jumătate de copeică pe o constituţie. Lassalle avea dreptate în remarcabilul său „Discurs asupra constituţiei”. Guvernarea nu se menţine pe baze juridice, ci pe baze social-biologice. Aceasta a fost demonstrată odată pentru totdeauna de războiul mondial, care a discreditat complet puterea dreptului.

Fascismul este singura inveţie nouă care există în politica Europei contemporane şi aparţine, în aceeaşi măsură ca şi comunismul, Evului Mediu. Fascismul este absolut contrar ideii de legitimitate, pe care el nici nu o recunoaşte chiar, e o manifestare spontană a voinţei de a trăi, a voinţei de a conduce; o manifestare de forţă biologică şi nu de drept. Acest eşec în planul puterii – fie că forma ar fi monarhică sau democratică – al principiului legitimităţii, înlocuirea sa prin principiile forţei, prin mişcarea vitală a grupelor sociale deodată adunate şi unite, trebuie să convenim că este propriu unui nou Ev Mediu.

Se constată fragilitatea epocii industrial-capitaliste, care se reneagă şi naşte catastrofe. Războiul mondial, cu toată oroarea sa neauzită, este fructul acestui sistem. Imperialismul contemporan a crescut în spiritul acestui sistem. El se distruge pe sine însuşi. Europa capitalistă s-a distrus prin militarismul său. Masele muncitoare trăiau sub hipnoza sistemului industrial. Această hipnoză a încetat după catastrofa războiului mondial.

Grandioasa întreprindere a Istoriei modeme trebuie să fie lichidată; ea nu a reuşit. Dar, în prealabil poate, civilizaţia tehnică va încerca experienţa de a se dezvolta până la ultimele sale limite, până la magia neagră, după exemplul comunismului.
Economismul epocii noastre este tocmai violarea adevăratei ierarhii a societăţii omeneşti… El numeşte iluzie şi înşelăciune toată viaţa spirituală a omului.

… Socialiştii iau de la societatea burgheză capitalistă materialismul şi ateismul lui, „luminile” lui superficiale, duşmănia cu privire la spirit, setea de a trăi, de a reuşi şi de a se bucura, lupta pentru intersele egoiste, neputinţa de concentrare interioară. Capitalismul şi socialismul sunt, deopotrivă, întovărăşite de căderea şi stingerea creaţiilor spirituale, de o descreştere a spiritului în societatea omenească. Orice energie s-a îndreptat înspre exterior…

Naţionalităţile sfârşesc prin a fi supuse descompunerii nominaliste prin clase, partide etc.

Dar aceste forme de naţionalism la care ajunseseră popoarele secolelor al XlX-lea şi al XX-lea şi care au adus războiul mondial, reprezintă ruina umanităţii, separarea de orice unitate spirituală, întoarcerea monoteismului creştin la politeismul păgân.
Naţionalismul francez, german, englez, italian al timpului nostru este mai mult sau mai puţin păgân, anticreştin şi antireligios. Naţionalismul francez al celei de a IlI-a republici este, într-un grad ridicat, produsul ateismului.

Credinţa în Dumnezeul viu se stingea şi s-a crezut într-un Dumnezeu-minciună, în naţiunea ca idol, în timp ce alţii credeau în cel mai rău idol, care este internaţionalismul.

Naţiunea posedă baze real-ontologice (internaţionalismul nu are)…

Triumful capitalismului a creat un sistem economic mondial şi a plasat viaţa economică a fiecărei ţări sub dependenţa situaţiei economice a lumii întregi.
Internaţionalismul este caricatura abjectă a universalismului. Spiritul universalist, însă, trebuie să se trezească la popoarele creştine, voinţa unui universalism liber trebuie să se manifeste.

Mişcările de negaţie datorate decadenţei au triumfat asupra mişcărilor pozitive, ale creaţiei şi consolidării.

Regatul umanist se descompune şi se divide în două părţi: un comunism extrem, antiumanist şi ateist şi această Biserică a lui Hristos, chemată să primească în ea orice fiinţă autentică.

Formele conştiinţei şi cele ale societăţii vor trebui să iasă din interior, să izvorască din libertatea spiritului religios.

… Noul Ev Mediu, ca şi cel vechi, este ierarhic în structura sa, pe când Istoria modernă respingea ierarhismul pe toate planurile. Omul nu este, în univers, un atom făcând parte dintr-un mecanism indiferent, ci un membru viu al unei ierarhii organice; el aparţine, în mod organic, unor unităţi reale. Ideea chiar a personalităţii este legată de ierarhie, deci atomismul distruge personalitatea în caracterul ei original.

Orice dorinţa de putere este un păcat. Ispita puterii dovedită de un Ludovic al XlV-lea sau Nicolae I este un păcat comparabil celui al lui Robespierre sau Lenin.
Puterea este o datorie şi nu un drept şi puterea nu este dreaptă decât când nu se revendică în propriul nume, ci numai în numle lui Dumnezeu, în numele Adevărului.
Timpurile modeme priveau puterea ca un drept şi se ocupau cu delimitarea drepturilor la putere. Orice viaţă politică întemeiată pe lupta pentru dreptul la putere trebuie să fie considerată ca o viaţă ireală, fictivă şi vampirică. în ea nu este nimic ontologic. Noul Ev Mediu trebuie să privească puterea ca o datorie… Politica, în nouă cazuri din zece, este totdeauna minciună, înşelăciune.

…Ierarhismul natural al vieţii îşi va relua drepturile sale şi personalităţile înzestrate cu o mare forţă realistă vor trebui să ocupe locurile cuvenite.

În Noul Ev Mediu va predomina principiul muncii spirituale şi materiale şi nu al unei munci în care nu se ţine seama de calitate, ca în socialism. Aşa a fost totdeauna ideea creştină.

Sunt aproape timpurile care vor cere o extremă tensiune a spiritului omenesc, o imensă muncă.

Munca, ea însăşi, trebuie să fie înţeleasă ca o creaţie. Capitalismul şi socialismul au mecanizat problema muncii, de aceea, această problemă nu a existat în ochii lor.
în interior, centrul de gravitaţie al existenţei va trebui să fie transpus de la mijloacele de a trăi, care absorbeau exclusiv pe omul Istoriei modeme, la scopurile vieţii.

Va fi viaţa, va fi creaţia, va fi conversiunea în Dumnezeu sau diavol, dar nu va mai fi „progres” în sensul în care îl lua secolul al XlX-lea. Este necesar să întrerupem accelerarea mişcării timpurilor, care ne duce spre neant, şi să dobândim gustul eternităţii. Dar, paralel cu aceasta, o altă voinţă va lucra, care va avea drept scop extinderea puterii civilizaţiei fictive şi aceasta va fi spiritul lui Antihrist.
Nu se mai pot opune comunismului ideile antiierarhice, umaniste şi democratice ale Istoriei modeme; nu i se poate opune decât o altă ierarhie ontologic întemeiată, o Comuniune organică, reală.


REFLECŢII ASUPRA REVOLUŢIEI RUSE

Nu au existat niciodată revoluţii frumoase, armonioase şi fericite. De altfel, toate revoluţiile au dat greş, nu a fost niciodată o revoluţie reuşită. Revoluţia franceză, care se zice „mare”, a fost, ea însăşi, abjectă şi nereuşită; ea nu a fost mai bună ca revoluţia rusă, nici mai puţin însângerată şi mai puţin crudă; ea a fost, de asemenea, ateistă şi distructivă cu privire la tot ce Istoria consacrase până atunci.

Revoluţia grăbeşte şi distruge toate planurile teoretice ale politicienilor raţionalişti şi, din punctul său de vedere, are dreptate. Politica teoretică şi raţionalistă nu ne lasă să simţim nici o bază organică – ea este lipsită de orice forţă elementară, de orice rădăcină profundă, în timp ce, într-o revoluţie, este forţa unui element naţional, denaturat şi bolnav.

Bolşevismul este o nebunie raţionalistă, o manie de regularizare definitivă a vieţii rezemându-se pe elementul popular iraţional. În ceea ce priveşte raţionalismul politicienilor liberali, care este gata să recunoască oarecare drepturi iraţionalului, el nu se reazemă pe nici o forţă elementară.

El (bolsevismul) a fost ajutat de faptul că sentimentul ierarhiei este foarte slab printre ruşi şi înclinaţia spre o putere autocratică este, la noi, foarte pronunţată.
Poporul rus nu a vrut să ştie nimic despre vreo guvernare de drept şi despre constituţie.

…să rezişti cu toate forţele tale spirituale ispitelor revoluţiei, să rămâi credincios la ceea ce ţi-e sacru, să cobori forţele în catacombe, să înduri această nenorocire luminând-o cu lumina sentimentului religios, luând-o ca expiaţia unei greşeli, să ajuţi şi să susţii curentele de viaţă, formaţiile pozitive, graţie cărora revoluţia evoluează spre contrariul său, către creaţia autentică.

Moraliceşte este fals a crede că izvorul răului este în afară de tine însuţi, că eşti un vas de sfinţenie cuprinzând binele. Sub astfel de dispoziţii cloceşte fanatismului vrăjmaş şi crud.

…Nu, izvorul răului se găseşte, de asemenea, în mine şi trebuie să iau partea mea din greşeli şi din răspunderi.

Ceea ce rămâne este că voinţa noastră trebuie să fie îndreptată spre realizarea admirabilei gândiri a lui Joseph de Maistre: „O contrarevoluţie nu trebuie să fie o revoluţie contrară, ci contrariul unei revoluţii”.

O puternică dragoste de pământul rus, de sufletul naţional rus, trebuie să fie la originea politicii noastre. Singură, această tendinţă poate fi considerată ca o stare spirituală normală.

Contrarevoluţia ideilor trebuie să se îndrepte spre crearea unei vieţi noi în care trecutul şi viitorul se reunesc în etern.

Bolşevismul este păcatul meu, greşeala mea. Este o încercare care îmi este impusă. Suferinţele pe care mi le-a pricinuit bolşevismul sunt expierea greşelii mele, a greşelii noastre comune şi a păcatului nostru comun. … Revoluţia rusă este destinul poporului rus şi al meu, răscumpărarea şi expierea datorată de popor şi de mine.
Bolşevismul nu este un fenomen extrinsec, ci intrinsec poporului rus. Este o boală morală gravă, este răul organic al poporului rus. Bolşevismul nu este decât un reflex al viciului intern care rezidă în noi; el exprimă exterior crimele morale interne, părăsirea credinţei.

Puterea este totdeauna constituită de forţe şi puterea sovietelor apărea ca unica putere care se putea concepe în Rusia în momentul descompunerii unui război pe care poporul rus nu mai avea putere de a-l susţine în momentul decăderii morale şi al dezastrului economic, în momentul scufundării tuturor bazelor morale.

Poporul, găsindu-se într-o stare de minciună, a creat o putere mincinoasă.
Autoritatea poporului se reazemă totdeauna pe credinţele religioase; când aceste credinţe sunt atinse, autoritatea puterii se clatină şi cade. Este ceea ce a avut loc în Rusia.

Cu căderea puterii ţariste o „fuziune simplificativă” a intervenit în Rusia, toate diferenţele calitative au fost distruse; întreaga structură a societăţii ruse a fost sfărâmată, cotropită de masa obscură a soldaţilor şi mujicilor.

Elita cultivată, fără rădăcini în clasele sociale mai solide, a fost aruncată în prăpastie. In astfel de condiţii, puterea monarhică nu putea fi înlocuită decât prin puterea sovietelor.

Bolşevicii au realiazat idealul popular al „reîmpărţirii negre” a pământului şi ei răspund admirabil intenţiilor nihilismului rus.

…în mijlocul unui război în faliment sau al unei revoluţii în descompunere, poporul rus nu a meritat altceva.

Totul este determinat în mod interior şi nu exterior.

Şi, dacă credinţele populare sunt mincinoase şi nefaste, trebuie să consacru forţele mele mai întâi spre îndreptarea poporului meu către credinţe adevărate şi binefăcătoare. Spiritul moral are totdeauna prioritate asupra politicului.

Chestiunea rusă este, înainte de orice, o chestiune spirituală. Nu este salvare pentru Rusia în afară de regenerarea spirituală. Lupta materialistă pentru putere nu face azi decât să agraveze răul şi să intensifice descompunerea.

Chiar şi fără bolşevici, domnia soldăţească ameninţă cu abrutizarea culturii întregi, întreaga politică europeană este fondată pe violenţă şi minciună; în Europa, de asemenea, bântuie o îngrozitoare înjosire. O reacţie aşa de interesantă ca fascismul arată această stare de lucruri.

Noile invenţii tehnice ameninţă umanitatea cu distrugerea. Ei bine, nu, problema bolşevismului nu este o problemă de mecanică putând să se rezolve prin forţa militară, este, înainte de orice, o problemă interioară şi morală.

Revoluţia rusă s-a îndeplinit în acord cu prevederile lui Dostoievski. El a ştiut să divulge, oarecum profetic, dialectica ideilor ei şi să-i contureze imaginea ei. El a înţeles că, în Rusia, socialismul era o chestiune religioasă – chestiunea ateismului – că preocuparea intelectualilor ruşi dinaite de revoluţie nu era într-adevăr politică, ci salvarea umanităţii în afară de Dumnezeu. Şi cei care vor să înţeleagă sensul revoluţiei ruse trebuie să-şi asimileze intuiţiile lui Dostoievski.

Prin formaţia sa spirituală el este un popor apocaliptic.

Religia ortodoxă învaţă ideea datoriei şi nu a dreptului. Nu îşi îndeplineau datoriile lor pentru că erau păcătoşi, dar nu se considera deloc dreptul ca o virtute
Revoluţia rusă trebuie experimentată în adâncimile spiritului. Atunci „catharsis”-ul, curăţirea internă, va lucra. Nu a trăit spiritualiceşte revoluţia deloc cel care a traversat-o cu un sentiment de lăcomie, cel care vrea restituirea bunurilor pe care le-a pierdut, cel care are inima plină de turbare şi care nu aspiră decât la pedeapsă.

Psihologia penitenţei creştine este diametral opusă nu numai psihologiei revoluţiei, dar şi psihologiei restauraţiei, totdeauna răzbunătoare şi impregnată de furie. Dorinţa răzbunării şi aspiraţia la restaurarea vechii vieţi petrecută în păcat sunt incompatibile cu penitenţa care se forţează spre o viaţă nouă.

Trebuie să nu mai avem aerul de a gândi că nu s-a produs nimic excepţional de grav, că ceea ce a a vut loc nu a fost decât un ansamblu de violenţă, de infamii şi scandaluri, cărora este uşor să li se pună capăt prin măsuri politice şi militare.
Revoluţia nu creează viaţă nouă, viaţă mai bună; ea nu creează decât descompunerea vieţii vechi dusă în păcat.

Rusia seniorilor şi a stăpânilor nu mai este şi nimic din ceea ce era în ea pieritor şi vinovat nu mai poate fi înviat. Ceea ce era însă etern în vechea Rusie este indestructibil şi trebuie să facă parte din orice viaţă nouă.

Este ceva schimbat în Rusia, în poporul rus, ceva care îl face de nerecunoscut: expresia figurii ruse s-a schimbat. Nu exista acest fel de figuri în Rusia de altădată.

Tânărul acesta nu e de tip rus, ci de tip internaţional.

…Figura cea mai sinistră la noi nu e deloc aceea a vechiului comunist – care este menită să dispară – ci figura acestui tânăr om nou, în care sufletul Rusiei, vocaţia poporului rus pot fi date pierzaniei.

… Oameni dibaci în afacerile acestei lumi, fără scrupule, dar înzestraţi cu energie, au reuşit să pătrundă şi au proclamat drepturile lor de a fi stăpânii vieţii.
Nostalgia, durerea rusă după Ierusalimul ceresc le va fi necunoscută. Rusia ţăranilor, a gentilomilor, a mujicilor, a călugărilor, a pelerinilor şi a intelectualilor nu a fost niciodată un regat burghez şi de Tiers-Etat.

Comunismul este o luptă contra spiritului şi vieţii morale, iar urmările sale morale sunt mai înspăimântătoare decât urmările sale politice, juridice şi economice, pentru că ele se vor prelungi mai mult în timpurile ce vin. Rusia traversează o epocă de demoralizare, care o face să alerge la bucuriile vieţii, epocă comparabilă aceleia a Directoratului.

Ruşii se obişnuiesc cu sclavia, ei nu mai au aceeaşi nevoie de libertate, ei au schimbat libertatea spiritului cu bunurile exterioare.

Tradiţia culturii se rupe în Rusia. Noi suntem în ajunul unei scăderi îngrijorătoare a nivelului culturii şi a valorii sale. în cea mai mare parte, Rusia devine un imperiu de ţărani civilizaţi. Noua burghezie rusă, sub numele căreia trebuie să înţelegem nu clasa industriaşilor sau a bancherilor, ci tipul antropologic social care a triumfat, va reclama o civilizaţie tehnică şi nu va încerca deloc nevoia unei culturi superioare, totdeauna aristocratică. În mod inevitabil ne pândeşte barbarizarea.

Noile medii intelectuale trebuie să se nască, dar nivelul culturii lor va fi mai jos, ele nu se vor singulariza prin tendinţele superioare ale sufletului.

Această capacitate de sacrificiu a fost dovedită în furtuna revoluţionară. Cea mai mare parte a preoţilor ortodocşi a rămas credincioasă sentimentelor sacre.

Creştinii au dat dovadă că ştiau să moară. Biserica ortodoxă este umilită şi fărâmiţată în exterior, dar ea s-a mărit şi a crescut în glorie. Ea are martiri.
Nu se poate presupune că salvarea va veni din Europa, care nu are a face nimic cu noi şi care, ea însăşi, este în agonie. Nu se poate violenta poporul rus; trebuie să contribuim la regenerarea lui dinăuntru …Ideea comunistă s-a necinstit ea însăşi, ea nu mai poate avea cea mai mică aureolă; otrava nu va pătrunde deci până la măruntaie. Mişcarea vindecării este lentă, dar este o mişcare organică. Este, înainte de orice, expiaţia minciunii, ieşirea din împărăţia spectrelor şi fantasmelor spre realitate
Dacă popoarele creştine nu se pretează la o tensiune sublimă a spiritului moral pentru îndeplinirea căii creştine, dacă ele nu arată deloc în acest sens cea mai mare activitate, va triumfa atunci comunismul ateu în lume.


DEMOCRAŢIA, SOCIALISMUL ŞI TEOCRAŢIA

Democraţia nu vrea deloc să ştie în numele a ce voinţa poporului este exprimată şi nu vrea să subordoneze voinţa poporului nici unui scop superior. În momentul chiar in care democraţia va defini scopul către care voinţa poporului trebuie să tindă, în care ea va descoperi un obiect demn de voinţa sa şi va fi pătrunsă de o substanţă pozitivă, ea va fi constrânsă să plaseze acest scop, substanţă şi obiect deasupra principiului formal chiar al expresiei voinţei, ea va trebui să le admită drept baze ale societăţii. Democraţia, însă, nu cunoaşte decât principiul formal al expresiei voinţei poporului, la care ţine mai mult decât la orice şi pe care nu vrea să-l subordoneze la nimic.

Ea este tolerantă pentru că este indiferentă, pentru că a pierdut credinţa în „Adevăr”, pentru că este neputincioasă să aleagă un adevăr. Democraţia este sceptică, ea provine dintr-un secol sceptic, dintr-un secol fără credinţă, când popoarele pierduseră criteriile tari ale adevărului.

Democraţia este relativismul extrem, negarea a tot ce este absolut.

Democraţia este un psihologism opus oricărui ontologism. Optimismul extrem este teza premergătoare a democraţiei.

Scepticismul societăţii democratice este optimist şi nu pesimist. Democraţia nu este deloc disperată de pierderea adevărului. Ea are credinţă că expresia voinţei majorităţii, socoteala mecanică a voturilor trebuie să ducă totdeauna la bune rezultate.

În epoca revoluţiei franceze, democraţia revoluţionară, începând cu proclamarea drepturilor şi libertăţilor omului, nu a lăsat să subziste nici o libertate; sub Teroare ea a nimicit orice libertate până la capăt.

Apologeţii democraţiei arată că ea îşi are originea spirituală în proclamarea libertăţii de conştiinţă de către societăţile religioase din epoca Reformei în Anglia.

Conceptul, însă, al unei libertăţi negative, abstractă şi formalistă, închidea în el însuşi o otravă care a ros democraţiile istorice şi prepara în ele ruina libertăţii spiritului.

Ideologia, care afirmă supremaţia şi autocraţia voinţei populare apare când nu mai este voinţă populară.

Această voinţă se revelează în toată viaţa istorică a unui popor prin forma culturii sale generale şi, înainte de toate, ea îşi găseşte expresia în viaţa religioasă a poporului.

…Nu rămâne decât suma mecanică a voinţelor majorităţii şi minorităţii.
Lupta partidelor începe ca şi lupta claselor şi grupărilor sociale şi unitatea nu se poate obţine decât printr-un compromis. Democraţia este tocmai arena acestei lupte, haosul ciocnirii intereselor. Totul este fragil în aceasta, nimic nu e fix: nici unitate, nici stabilitate. E o veşnică stare tranzitorie.

Democraţia recunoaşte suveranitatea şi autocraţia poporului, dar ignoră poporul însuşi;

(…)Voinţa poporului nu este voinţa momentană a generaţiilor noastre, care a rupt cu generaţiile anterioare. Înfumurarea, încrederea în sine a generaţiei actuale, dispreţul său pentru valorile ancestrale, aceasta este tocmai minciuna radicală a democraţiei.

Este ruptura între trecut, prezent şi viitor, negarea eternităţii, adorarea torentului distrugător al timpului.

Când destinul Rusiei este de hotârît, vocea poporului rus întreg trebuie auzită, vocea tuturor generaţiilor lui şi nu numai aceea a unei generaţii trăitoare azi. În voinţa poporului, în voinţa sa comună şi organică, intră legenda istorică şi tradiţiile, memoria istorică a generaţiilor trecute la eternitate.
Ele (democratiile) nu iubesc libertatea decât în sensul indiferenţei cu privire la bine şi la rău, la adevăr şi minciună.


SOCIALISMUL

Socialismul este tipul societăţii autoritare şi, în aceasta, el se aseamănă societăţii şi statului teocratic.

…el utilizează tradiţiile seculare de supunere şi vechile instincte de ascultare.
Dar nu, trebuie să alegem: ori socialismul ori libertatea spiritului, libertatea conştiinţei omeneşti. Dostoievski înţelegea aceasta genial. Socialismul instaurează „o societate de ordin sacru”; această societate rămâne, aşa că nu mai este loc pentru nimic „laic”, pentru nimic liber, pentru nici o alegere, adică pentru liberul joc al forţelor omeneşti.

Socialismul vrea omul întreg în puterea sa, nu numai corpul, ci şi sufletul. El atentează la adâncimea cea mai intimă şi mai misterioasă a sufletului omenesc.
El vrea să dreseze sufletele după mecanică, să le disciplineze aşa încât să se simtă bine în furnicarul omenesc, ca ele să îndrăgească viaţa cazărmilor şi să renunţe la libertatea spiritului.

Fondul spiritului omenesc rămâne impenetrabil statului.

Socialismul vrea să crească copii fericiţi, ignoranţi faţă de păcat. Creştinismul ţine, înainte de orice, la libertatea spiritului omenesc şi, prin urmare, nu admite posibilitatea unui dresaj mecanic al sufletelor pentru paradisul terestru. El lasă Antihristului grija de a o face.

Socialismul reprezintă criza umanismului, criza autoafirmării omeneşti, formulată în democraţie… Marx este un antiumanist. Autoafirmarea omenească se transformă la el în negarea omului… El este o reacţie contra Istoriei moderne şi o întoarecere la Evul Mediu, dar în numele unui alt Dumnezeu.

Societatea burgheză a născut socialismul, ea ne-a dus la acesta. Socialismul este carnea cărnii şi sângele sângelui capitalismului… o singură şi aceeaşi negare a spiritului le însufleţeşte.

Socialismul a moştenit ateismul societăţii burgheze şi capitaliste al secolului al XlX-lea, cea mai ateistă, într-adevăr, pe care a cunoscut-o istoria vreodată.
Este economismul civilizaţiei secolului al XlX-lea care, denaturând organizarea ierarhică a societăţii, a născut materialismul economic, care este un reflex exact al stării reale a civilizaţiei din secolul al XlX-lea. Atunci, într-adevăr, viaţa spirituală nu era decât un epifenomen, o adaptare ideologică la lucrurile pământeşti.
…scopurile vieţii omeneşti s-au întunecat, au fost definitiv înlocuite cu mijloacele vieţii. Această întunecare se produsese deja de mai înainte în civilizaţia burgheză a secolului al XlX-lea, în factorul economic al acestui secol în care organizarea exterioară a vieţii absorbea totul.

Nu se poate înlocui transfigurarea reală prin nici un semn extern, prin nici un simulacru. Schimbarea formei nu este de un ajutor eficace.

Sub veşmântul burghez sau socialist se poate adăposti aceeaşi substanţă sau, mai degrabă, aceeaşi lipsă de substanţă.

…Şi, în viaţa unei societăţi, a unui stat, este voinţa lui Dumnezeu şi nu a noastră cea pe care trebuie s-o căutăm.


TEOCRAŢIA

Eşecul şi imposibilitatea de a realiza teocraţia au dus fatal la experienţa democratică şi la experienţa socialistă. Astfel s-au desfăşurat, una după alta, înfrângerile istorice şi cauza înfrângerilor a fost totdeauna aceeaşi: transfigurarea reală a vieţii înlocuită de semne exterioare şi formale, fie că societatea era teocratic sacrală, fie că era scolastic sacrală.

Teocraţia era conştient simbolistă, în timp ce socialismul este conştient realist.
Şi teocraţiile vechi (domnia socială a Papalităţii în occident, a Sfântului Imperiu în orient) au suferit o înfrângere şi s-au descompus pentru că împărăţia lui Dumnezeu pe pământ nu a fost atinsă de ele în realitate; ea nu a fost decât exterior simbolizată, manifestată prin semne. Statul teocratic, pierzând din ce în ce substanţa sa sacră,, a degenerat, puţin câte puţin, într-un simulacru de împărăţie a lui Dumnezeu aici, pe pământ.

Omul s-a silit să se lămurească pe el însuşi prin el însuşi, într-un fel autonom; de aici, el a trecut la afirmarea de sine prin sine şi această afirmare a sfârşit cu exterminarea omului prin sine însuşi, cu autoexterminarea.

Aceasta este tragedia Istoriei modeme. Trecerea de la heteronomie la autonomie era inevitabilă. O societate întemeiată pe heteronomie nu poate exista veşnic, conştiinţa autonomă se va deştepta inevitabil. Autonomia însă nu trebuie să fie decât un drum spre teonomie, spre o stare de suflet superioară…

În Istoria modernă autonomia a sfârşit nu la teonomie, ci la anomie. Ori în anomie autonomia se distruge ea însăşi, ea devine cea mai rea dintre heteronomii.

În vechea societate teocratică, teonomia nu era atinsă. În moderna societate autonomă nu există deloc teonomie şi, de aceea, această societate nu are nici o substanţă ontologică.

…s-a zis că împărăţia lui Dumnezeu vine într-un fel invizibil. O realizare prea aparentă a împărăţiei lui Dumnezeu este totdeauna suspectă şi comportă ceva neautentic.

Ceea ce trebuie nu este să răspândim totul în afară, nu este să manifestăm şi să semnificăm o viaţă interioară, ci să cufundăm totul cu adevărat în viaţa spirituală, să revenim în patria spiritului. Este în aceasta o revoluţie mai profundă ca toate acelea pe care revoluţionarii exteriori pot s-o opereze.

Traversăm o criză mondială a tuturor ideologiilor şi a tuturor formelor politicii şi societăţii. Totul pare epuizat deja. În viaţa exterioară nu mai este nimic care să poată inspira popoarele civilizate.

Vladimir Soloviov explică declinul Bizanţului prin faptul că el nici nu încercase să realizeze creştinismul în viaţă. S-ar putea zice acelaşi lucru cu oarecare variante şi atenuări despre toate statele teocratice vechi, care purtau în ele germenii ruinii lor.

Nu este creştinismul cel care nu a reuşit, ci opera lui Constantin cel Mare, deşi ea a avut o importanţă şi o semnificaţie providenţială. Creştinismul revine – pentru a zice astfel – la starea sa de dinainte de Constantin. Biserica ortodixă rusă este pozitiv întoarsă la această stare.

Democraţii sunt acei despre care se spune că nu sunt nici calzi nici reci şi că, din cauza aceasta, vor fi vărsaţi din gura lui Dumnezeu.

Noi reglăm socotelile unei serii de veacuri în care mişcarea se efectua dinspre centru, din miezul interior al vieţii spre periferie, spre suprafaţa vieţii, spre viaţa socială exterioară.

Şi, cu cât viaţa socială a devenit mai goală şi lipsită de substanţă, cu atât dictatura vieţii sociale asupra vieţii generale a umanităţii a devenit mai puternică. Politica înlănţuie viaţa umană ca pe o formaţie parazitară care îi suge sângele.