Ioan Petru Culianu, Eros şi Magie în Renaştere. 1484
Introducere
Ideile unor Newton, Kepler, Descartes, Galilei, Bacon
n-aveau absolut nimic de-a face cu “ştiinţa cantitativă” dezvoltată începând cu
sec. XVII.
Omul modern vede în magie doar o îngrămădire rizibilă de
reţete şi metode ce ţin de o concepţie primitivă, neştiinţifică, despre natură.
Ştiinţele psihologice şi sociale de astăzi derivă direct din
magie.
Magia este o metodă de control a individului şi al maselor
bazată pe o cunoaştere profundă a pulsiunilor erotice personale şi colective.
Magia – ştiinţă a manipulării fantasmelor.
“Magicianul Renaşterii este psihanalist şi profet, dar
anticipează şi unele profesiuni moderne, precum acelea de responsabil cu
relaţii publice, agent de propagandă, spion, om politic, cenzor, director de
mijloace de comunicare în masă, agent de publicitate.” (p. 22)
Magia este un eros aplicat.
Legătura dintre eros, mnemotehnică şi magie este
indisolubilă.
Magia şi ştiinţa reprezintă nişte nevoi imaginare, iar
trecerea unei societăţi cu dominantă magică înspre o societate cu dominantă
ştiinţifică se explică în primul rând printr-o schimbare a imaginarului.
De la Renaştere încoace, facultăţile noastre de a opera
direct cu propriile noastre fantasme s-au micşorat. Capacitatea noastră de a ne
domina propriile procese imaginare s-a redus la zero.
Partea I. Fantasmele în acţiune
Capitolul I. Istoria fantasticului
1. Despre simţul intern
Câteva consideraţii preliminare
Pentru Platon, iubitorul prin excelenţă este philosophos,
cel care iubeşte înţelepciunea, adică arta de a se ridica până la Adevărul care
este totodată Bunătate şi Frumuseţe, practicând detaşarea de lume.
Sub numele de phantasia sau simţ intern, spiritul sideral
transformă mesajele celor cinci simţuri în fantasme perceptibile sufletului.
Toma d’Aquino: “Înţelegerea fără recursul la fantasme este
(pentru suflet) în afara naturii (sale).”
Simţul interior (sensus interior) aristotelic
Sufletul şi trupul vorbesc două limbi nu numai diferite sau
chiar incompatibile între ele, ci inaudibile una alteia. Simţul intern este
singurul capabil să le recunoască pe amândouă.
Cum sufletul are întâietate absolută asupra trupului,
fantasma are întâietate asupra cuvântului.
Există o gramatică a limbii vorbite şi o gramatică a limbii
fantastice. Provenind din suflet şi fantastic în esenţa sa, intelectul este
singurul care poate înţelege gramatica fantastică.
Pneuma fantastică
Doctrina pneumei fantastice a lui Aristotel.
Inima este depozitul central al pneumei. Aceasta este o
exaltaţie subtilă a sângelui. Fiziologie subtilă.
“Construită plecând de la sinteza stoică, magia Antichităţii
târzii, ale cărei principii se regăsesc, perfecţionate, în magia Renaşterii, nu
e decât o prelungire practică a teoriilor medicale empedocleene, reelaborate de
Portic.” (p. 35)
Teoria cunoaşterii pneumatice a lui Portic.
Renaşterea din secolul al XII-lea – redescoperirea
Antichităţii greceşti pe filieră arabă.
Sufletul omenesc se împarte în trei: sufletul vegetativ (comun
omului şi plantelor), sufletul sensibil (comun omului şi animalelor) şi
sufletul intelectual (etern, incoruptibil şi nemuritor, specific doar omului).
2. Fluxul şi refluxul valorilor în secolul al XII-lea
O epocă culturală nu este definită de conţinutul ideilor pe
care le vehiculează, ci de filtrul interpretativ pe care-l propune.
Aculturaţia Occidentului
Influenţa arabilor din Spania. Bogumilismul.
Cum o femeie, care e atât de mare, pătrunde prin ochi, care
sunt atât de mici
Amor hereos. Femeia ca fantasmă obsedantă.
3. Vehiculul sufletului şi experienţa prenatală
Înrudirea erosului cu magia este atât de strânsă, încât
deosebirea dintre aceste operaţiuni se reduce la o diferenţă de grad.
Magia se foloseşte de continuitatea dintre pneuma individuală
şi pneuma cosmică.
Renaşterea cunoaşte patru tipuri de cosmos:
-
Cosmosul geocentric finit (Aristotel, Ptolemeu,
Sfântul Toma);
-
Cosmosul infinit al cărui centru este Dumnezeu
(Nicolaus Cusanus);
-
Cosmosul teoriei heliostatice a lui Copernic
(Aristarh şi pitagoricienii);
-
Universul infinit al lui Giordano Bruno.
Magia este întemeiata pe ideea continuităţii dintre om şi
lume.
În universul aristotelic, Pământul ocupă poziţia cea mai
joasă, care corespunde efectiv inferiorităţii sale ontologice, pentru că el este
locul impermanenţei, al schimbărilor rapide, al generaţiei şi al corupţiei.
Efortul lui Cusanus, ca şi acela al lui Giordano Bruno,
discipolul său, se îndreaptă spre revalorizarea prestigiului metafizic al
Pământului, prestigiu care-i fusese luat de cosmologia aristotelică-ptolemaică.
Poziţia planetelor la naştere reprezintă o inexorabilă
limitare a liberei alegeri umane.
Capitolul II. Psihologia empirică şi psihologia abisală a
erosului
1. Psihologia empirică a lui Ficino şi izvoarele ei
Teoria imposibilităţii oricărei cunoaşteri fără reducerea
limbajului sensibil la limbajul fantastic.
Fantasma este sinestetică, este generată de colaborarea mai
multor sau tuturor simţurilor deodată.
Infecţia generalizată a sângelui şi hematoreea oculară sunt
doar efectele patologice cele mai puţin subtile ale erosului.
În cazul în care erosul îşi săvârşeşte lucrarea, fantasma
obiectului iubit duce o existenţă proprie cu atât mai neliniştitoare cu cât
exercită un soi de vampirism asupra tuturor celorlalte fantasme şi gânduri ale
subiectului.
Adevăratul obiect, mereu prezent, al erosului, este fantasma
care a pus stăpânire pe oglinda spirituală şi nu o mai părăseşte. Nu iubim pe
altul obiectiv, o fiinţă străină nouă înşine, suntem îndrăgostiţi de o imagine
inconştientă.
Fantasma care monopolizează activităţile sufletului este
imaginea unui obiect.
“Fantasma care monopolizează activităţile sufletului este
imaginea unui obiect. De vreme ce omul este suflet, iar sufletul este în
întregime ocupat de o fantasmă, aceasta din urmă este de aici înainte sufletul.
Urmează de aici că subiectul, lipsit de suflet, nu mai este un subiect:
vampirul fantastic l-a devorat interior. Dar mai urmează şi că subiectul s-a
transferat acum asupra fantasmei, care este imaginea celuilalt, a celui iubit.
Metaforic, se poate deci spune că subiectul se transformă în obiectul iubirii
sale.”
2. Arta memoriei
O verigă intermediară între eros şi magie. O tehnică de
manipulare a fantasmelor care se bazează pe principiul aristotelic al
percepţiei absolute a fantasmei asupra cuvântului şi al esenţei fantastice a
intelectului.
Ceea ce se vede, având un caracter intrinsec de imagine,
este uşor memorabil, în timp ce noţiunile abstracte ori secvenţele lingvistice
au nevoie de un suport fantastic oarecare spre a se fixa în memorie.
Arta memoriei cere o concentrare integrală, care nu se poate
obţine decât în solitudine.
Arta memoriei – o tehnică perfecţionată de meditaţie, cu sau
fără suport obiectiv.
Xenofon despre metoda lui Socrate: iocari serio et studiosissime
ludere.
Ludus puerorum – joc de copii.
3. Erosul fantastic şi potolirea dorinţei
Unde este vorba despre eros, este vorba despre dorinţă.
Erosul se poate consuma integral într-un perimetru
fantastic.
4. Fantasmele în acţiune
5. Psihologia abisală a lui Ficino
Pogorârea sufletului
Teoria imaginii preexistenţiale a individului.
Melancolia şi Saturn
Melancolicii sunt în general pessime complexionati: slabi şi
sumbri, stângaci, sordizi, fără vlagă, indolenţi, laşi, necuviincioşi,
somnolenţi, leneşi.
Ficino identifică melancolicul cu saturnianul.
Saturn, dincolo de o serie de neplăceri de natură fizică şi
morală, le conferă subiecţilor săi o excepţională propensiune către
contemplaţia metafizică şi raţionamentul abstract.
Timpul, în lumea inteligibilă, nu este desfăşurat: trecutul,
prezentul şi viitorul nu sunt distincte, totul e sub specie aeternitatis.
Melancolia caldă (pură – tristitia mortifera, diabolica,
saeculi) şi melancolia rece (impură – tristitia salutifera, utilis, secundum
Deum).
Capitolul III. Legături primejdioase
1. Continuatorul lui Ficino, Giovanni Pico della Mirandola
Omul ocupă între creaturi o poziţie privilegiată, fiind
singurul care rezumă în sine însuşi toate nivelurile cosmosului, de la Dumnezeu
până la materie. De aceea este singura fiinţă capabilă să urce până la capăt
scara creaturală ce se pierde în luminile invizibile.
Gradele procesiunii la Ficino: Dumnezeu, intelectul angelic
sau universal, Raţiunea, Sufletul, Natura şi Trupul. Sufletul participă la
lumea inteligibilă şi la lumea sensibilă.
Mors oculi – o viziune fulgerătoare a lumii inteligibile,
contemplarea desăvârşită a Inteligenţelor angelice.
2. Zeii ambigui ai erosului
Giordano Bruno, omul trecutului fantastic
“Printr-o stranie eroare de optică, s-a văzut în Giordano
Bruno heraldul viitorului, al Europei francmasonice şi liberale, în timp ce
acest călugăr napolitan răspopit n-a fost pretutindeni decât unul dintre
ultimii apărători înverşunaţi ai culturii evului fantastic.” (p. 92)
Bruno aparţinea funciarmente unui trecut prea subtil, prea
complicat pentru noul spirit raţionalist: descendentul care profesa arcanele
cele mai puţin accesibile ale epocii fantastice, acelea ale mnemotehnicii şi
ale magiei.
Scandal la Londra
Vechea artă a memoriei a fost asociată cu Biserica catolică,
în timp ce memoria fără imagini a lui Ramus a fost adoptată de teologia
calvinistă.
Fantasmele mnemotehnice
După victoria raţionalismului, suntem incapabili să
înţelegem fantasmagoriile marilor artişti ai memoriei.
Ambiguitatea erosului
Iubirea eroică (amor hereos) se defineşte la Bruno în
opoziţie explicită cu iubirea “naturală”, dar şi cu aşteptarea pasivă a harului
ce caracterizează misticismul. Obiectul erosului natural este o femeie,
obiectul erosului eroic este divinitatea însăşi.
În inima doctrinei lui Bruno
În centrul doctrinei morale a lui Bruno se află motivul
ficinian al deposedării subiectului, al pierderii şi al transferului
subiectivităţii lui în obiect. Doctrina este aplicată exclusiv iubirii mistice,
al cărei obiect este divinitatea însăşi.
Trecerea subiectului la condiţia intelectuală constră într-o
depăşire a cunoaşterii fantastice. În lumea sensibilă, omul e condamnat să
cunoască doar în mod fantastic; dimpotrivă, iniţiatul care a avut acces la
lumea inteligibilă cunoaşte fără mijlocirea fantastică, fără să mai aibă nevoie
de mediere spirituală între trup şi suflet, fiindcă el trăieşte numai în şi
prin suflet.
Acteon
Contemplarea zeiţei goale echivalează cu moartea lui Acteon:
el îşi pierde toate atributele ce caracterizează condiţia umană –
sociabilitatea, sensibilitatea şi fantezia. Însă moartea nu e decât partea
teribilă a unei iniţieri, a unui rit de trecere către condiţia intelectuală a
subiectului.
Acteon va fi de aici înainte un “mort în viaţă”, o fiinţă a
cărei existenţă este paradoxală, nu mai este om, a devenit zeu.
Bruno închipuie efectiv posibilitatea existenţei unui om
care, golit de umanitate, să se poată umple de divinitate fără să se exileze
complet din locu-i de şedere pământească.
Ultimele cuvinte ale lui Giordano Bruno: “Mai tare vă este
frică vouă să mă condamnaţi, decât mie să accept sentinţa voastră.”
“Acum este posibil să reconstituim şi să înţelegem ceea ce
voia Bruno. Departe de a fi un campion al progresului, al democraţiei, al
tehnologiei ori al ecologiei, Bruno nu e decât un gânditor care încearcă să
reinfuzeze vitalitate valorilor celor mai sofisticate, celor mai abracadabrante
ale Evului Mediu occidental. Tentativă care, soldându-se cu un eşec sângeros,
ar fi fost destinată – fără acest sfârşit atroce al protagonistului ei – să
rămână pentru totdeauna îngropată printre bizareriile istoriei, alături de
producţiile unui Giulio Camillo, ale unui Pietro da Ravenna sau ale unui Fabio
Paolini.” (p. 114)
Diana
Diana este unul, care este entitatea însăşi, entitatea care
este adevărul însuşi, adevărul care este natura comprehensibilă, în care
strălucesc soarele şi splendoarea naturii superioare, după distincţia unităţii
în generată şi generantă, sau producătoare şi produsă.
Actul şi potenţa nu sunt identice decât în primul principiu
care, el singur, este tot ceea ce poate fi.
Universul (Diana) este un simulacru al materiei prime.
Universul (Diana) este umbra sufletului universal.
Parabola celor nouă orbi
Circe
Partea a II-a. Marele manipulator
Capitolul IV. Eros şi Magie
1. Identitate de substanţă, identitate de operaţiuni
Paternitatea ecuaţiei “eros = magie” îi aparţine lui Ficino.
“Lucrarea Magiei constă în a apropia lucrurile unele de
altele prin similitudine naturală.”
Substanţa în care se petrec operaţiunile erosului şi ale
magiei este unică – pneuma universală. Iubire este numele dat forţei ce asigură
continuitatea lanţului neîntrerupt de fiinţe; pneuma este numele dat substanţei
comune şi unice care pune aceste fiinţe în relaţie mutuală.
Magia este o operaţiune fantastică ce trage folosinţă din
continuitatea dintre pneuma individuală şi pneuma universală.
Cunoaşterea “legăturilor” (vincula) potrivite îi îngăduie
magicianului să-şi realizeze visul de Stăpân universal: va putea dispune după
plac de natură şi de societatea umană.
2. Manipularea maselor şi a indivizilor
De vinculis in genere (Despre legături în general) de
Giordano Bruno aparţine acelor scrieri obscure a căror importanţă în istoria
ideilor o depăşeşte de departe pe aceea a operelor celebre.
Este înrudită cu Prinţul lui Machiavelli.
De vinculis este o scriere despre manipularea maselor, din
punct de vedere al manipulatorului însuşi.
Magicianul din De vinculis este prototipul sistemelor
impersonale de mass-media, al cenzurii indirecte, al manipulării globale şi al
brain-trusturilor ce-şi exercită controlul ocult asupra maselor
occidentalizate.
Supoziţia fundamentală a magiei erotice bruniene este că
există un mare instrument de manipulare şi acesta este Erosul în sensul lui cel
mai general: ceea ce iubim.
Intrarea principală a tuturor operaţiunilor magice este
fantezia, singura poartă a tuturor efectelor interne.
Muritorii de rând sunt supuşi unor fantezii necontrolate.
Este de presupus că manipulatorul are un control desăvârşit asupra propriei
imaginaţii.
Se pare că mintea omului nu este capabilă să distingă direct
informaţiile onirice de cele transmise de simţuri, imaginarul de tangibil.
Bruno îi cere operatorului un lucru supraomenesc: să devină
complet imun la orice emoţie provocată de cauze externe, ca să evite să fie
“legat” la rândul său. Ca să exercite controlul asupra altora, trebuie mai
întâi să fie la adăpost de orice control provenind de la alţii.
Pentru Bruno nu există decât un singur principiu: totul este
manipulabil, nu există absolut nimeni care să poată scăpa raporturilor
intersubiective.
Pentru ca o operaţiune să reuşească, trebuie ca operatorul
şi subiecţii să fie deopotrivă de convinşi de eficacitatea ei. Credinţa este
condiţia prealabilă a magiei.
Consecinţa cea mai evidentă a speculaţiilor lui Bruno este
că orice religie e o formă de manipulare a maselor. Folosind tehnici eficace,
întemeietorii de religie au ştiut să influenţeze în mod durabil imaginaţia
maselor ignorante, să le canalizeze emoţiile, să se slujească de ele provocând
sentimente de abnegaţie şi de autosacrificiu pe care ele nu le-ar fi manifestat
în mod natural.
3. Vinculum vinculorum
“Legătura legăturilor” este aplicată la trei lucruri
distincte: erosul, fantezia, credinţa.
Erosul = daemon magnus
Bruno vede în fenomenologia iubirii o paradigmă a oricărei
alte înlănţuiri artificiale, magice.
Tratatul brunian este o analiză a înclinaţiilor şi
proprietăţilor “lucrurilor de legat”.
Operatorul brunian e cel care ştie totul despre iubire, ca
să se deprindă să nu iubească.
Legătura legăturilor este iubirea.
Vinculum este frumuseţea în sensul cel mai larg.
Vinculum este provocat de fantezie, care-şi are autonomia şi
realitatea ei.
“Fantezia este adevărată, acţionează în mod real, ea poate
realmente exercita o constrângere asupra obiectului.”
4. Ejacularea şi retenţia seminţei
Coitus reservatus, practica taoiştilor din China şi a
yoghinilor tantrici din India şi Tibet.
Efectul tranzitiv al magiei: pentru a provoca o emoţie sau
un afect, operatorului i se cere să-l dezvolte mai întâi în el însuşi, de unde
afectul nu va scăpa prilejul să se transfere până la aparatul fantastic al
victimei sale.
Producerea vocii şi secreţia spermei sunt singurele modalităţi
în care spiritul iese din corp într-un mod perceptibil.
Operatorul lui Bruno este obligat să efectueze două acţiuni
contrare: pe de o parte, trebuie să se ferească cu grijă de a se lăsa sedus şi,
întru aceasta, trebuie să extirpe din el însuşi şi ultimul grăunte de iubire,
inclusiv amorul propriu; pe de alta, nu e scutit de pasiuni. Din contra, i se
cere să aprindă în aparatu-i fantastic pasiuni formidabile, cu condiţia ca
acestea să fie sterile, iar el să aibă detaşare faţă de ele. Căci nu are alt
mijloc de a fermeca decât acela de a experimenta pe el însuşi ceea ce vrea să
producă victimei sale.
Bruno le cere operatorilor săi să fie, în acelaşi timp,
“cald” şi “rece”.
5. Despre magie ca psihosociologie generală
În chiar momentul manifestării erosului se manifestă şi
magia.
Magicianul se ocupă astăzi de relaţii publice, de
propagandă, de prospectarea pieţei, de anchete sociologice, de publicitate,
informaţii, contra-informaţii şi dez-informaţii, de cenzură, de operaţiuni de
spionaj şi chiar de criptografie, această ştiinţă fiind, în veacul al XVI-lea,
o ramură a magiei. Această figură-cheie a societăţii actuale nu reprezintă
decât o prelungire a manipulatorului brunian ale cărui principii continuă să le
urmeze, având grijă să le dea o formulă tehnică şi impersonală.
Tehnologia este o magie democratică ce îngăduie oricui să se
bucure de facultăţile extraordinare cu care se lăuda magicianul.
Sociologia, psihologia şi psihosociologia aplicate
reprezintă prelungiri directe ale magiei renascentiste.
“Este oare Statul occidental, astăzi, un adevărat magician
sau un ucenic vrăjitor care pune în mişcare forţe obscure şi incontrolabile?”
Capitolul V. Magia pneumatică
1. Gradul zero al magiei
Este reprezentat de eros.
“Căci dacă ceva are, astăzi, o valoare de întrebuinţare care
depăşeşte uneori chiar valoarea tehnologiei, acest ceva este tocmai
psihosociologia generală, ştiinţa a formării individului în şi după un context
preexistent, ştiinţă a manipulării şi a relaţiilor intersubiective. Nu trebuie
să-i judecăm importanţa după reprezentarea încă slabă de care dispune în lumea
academică – lume având, prin definiţie, o forţă de inerţie mult superioară
oricărui alt sistem social în mişcare. Cu toate acestea, chiar în cadrele
instituţionale existente, principiile psihosociologiei au pătruns de multă
vreme. Străbuna acestei discipline a prezentului şi a viitorului este, după
toate probabilităţile, magia erotică a lui Giordano Bruno.” (p. 149)
2. Magia “subiectivă” şi magia “tranzitivă”
Determinismul natural nu admitea în Renaştere niciun hazard.
Totul purta marca riguroasă a destinului, liberul arbitru însuşi nu era decât o
invenţie a teologilor la care doar orbeşte se putea subscrie.
Medicina e o ramură specială a magiei.
3. Conspiraţia lucrurilor
Doctrina omologiei macro- şi microcosmice: partea raţională
a sufletului omenesc conţine nici mai mult nici mai puţin decât modelul
inteligibil al creaţiei.
Doctrina simpatiei universale
Teoria continuităţii pneumei
Cel care a reunit într-o sinteză elementele platoniciene,
aristotelice şi stoice care constituiau fundamentul teoretic al magiei din
Renaştere este Synesius din Cyrene.
Preliminarul teurgic al oricărui proces ce se rânduieşte
între practicile magiei spirituale va fi acela de “curăţire a pneumei” sau de
“curăţire a inimii”.
Potrivit doctrinei platoniciene, sufletul conţine amprentele
intelectuale ale obiectelor sensibile.
Evenimentele din lumea noetică stabilă şi eternă, adică
nesupuse dimensiunii timpului, se reflectă în pneuma pură şi formează imagini
veridice de vis pe care omul şi le va putea reaminti în timpul stării de veghe.
Doctrina signaturii lucrurilor, a omologiilor cosmice
4. Teoria radiaţiilor
Magia reprezintă o tradiţie cu trăsături unitare, de o
venerabilă vechime.
Magia ficiniană, ştiinţă a corespondenţelor oculte din
natură, se inspiră mult din teoria radiaţiilor universale a lui al-Kindî.
Tratatul De radiis al filosofului arab al-Kindî – ne aflăm
în mijlocul unei reţele invizibile de raze provenind de la stele, ca şi de la
toate obiectele de pe Pământ.
Giordano Bruno atrăgea tot timpul atenţia manipulatorului de
fantasme asupra primejdiilor pe care activitatea lui le comporta, suma acestora
echivalând cu pierderea sănătăţii mentale.
Există analogii între anumite tipuri de magie şi psihanaliza
însăşi.
Spiritele sunt fantasme care dobândesc o existenţă autonomă
printr-o practică de vizualizare semănând întru totul cu Arta memoriei.
Magia nu este un factor de dezordine; dimpotrivă, este un
mijloc de restabilire a unei coexistenţe
paşnice între inconştient şi conştient.
5. Magia pneumatică
Principiul simpatiei pneumatice universale – omul, dotat cu
un hegemonikon situat în inimă, care este organul corespunzător Soarelui în
cosmos, are capacitatea de a imprima schimbări voluntare propriei sale
fantezii. Aceste schimbări se transmit obiectelor vizate de acţiunea
operatorului.
Magia este o ştiinţă permiţându-i operatorului să exploateze
curentele pneumatice care stabilesc raporturi oculte între părţile universului.
La fel precum sufletul lumii este concentrat în Soare, de
unde iradiază în toate părţile universului prin quinta essentia (eterul sau
pneuma), sufletul omului este concentrat în inimă şi pătrunde prin spirit.
Magia spirituală a lui Ficino comportă nu puţine operaţiuni
mijlocite de demoni.
Capitolul VI. Magia intersubiectivă
1. Magia intrasubiectivă
Magia intrasubiectivă reprezintă propedeutica tuturor
activităţilor mai avansate ale artei pneumatice.
Cu sau fără o predispoziţie naturală, un magician se face.
2. Magia intersubiectivă
Magia este o tehnică ce permite ca oamenii să-şi atragă, în
momentele prielnice, prezenţele celeste, prin lucruri inferioare corespunzând
lucrurilor superioare. Sunt puse în mişcare cauze fizice pentru a obţine efecte
superfizice.
Trei componente ale activităţii de “seducţie” magică:
a)
Prezenţele superioare;
b)
Lucrurile inferioare care “simpatizează” cu ele;
c)
Momentele prielnice.
Prezenţele superioare
“Darurile stelelor vii”: 12 semne şi 36 decani, la care se
adaugă 360 de grade ale cercului zodiacal.
Doctrina meloteziei astrale - Trupul uman este o imagine a
cosmosului fizic:
Soarele – ochiul drept
Luna – ochiul stâng
Saturn – auzul şi urechile
Zeus – creştetul
Marte – vlaga şi sângele
Venus – mirosul şi gustul
Mercur – limba şi gâtlejul.
Trei planete sunt benefice: Soarele, Jupiter şi Venus. Marte
şi Saturn sunt malefice. Mercur înclină când spre un grup, când spre celălalt.
Saturn prezidează înalta filosofie şi ocultismul.
Jupiter – filozofia naturală şi politica
Marte – virilitatea
Soarele şi Mercur – elocinţa, muzica şi gloria
Venus – sărbătorile
Luna – alimentaţia.
Momelile
Tempora opportuna
Capitolul VII. Demonomagia
1. Câteva noţiuni de demonologie
Apariţiile zeilor, ale arhanghelilor şi ale îngerilor nu
produc niciun fel de tulburare. Demonii tulbură ordinea şi inspiră groaza.
Principatele sunt maiestoase şi stabile. Eroii sunt mobili şi grăbiţi.
Principii fac zarvă. Sufletele seamănă cu eroii.
Demonii benefici locuiesc în zonele superioare ale aerului,
demonii malefici sunt aproape de pământ.
2. Demonii şi erosul
Doctrina succubilor şi incubilor
3. Vrăjitoare şi demoniaci
Vrăjitorii “clasici” erau nişte marginali de ambele sexe
care forţau, folosind halucinogene, accesul la inconştient.
Inventarea unui demon echivalează cu intrarea lui în
existenţă.
4. Demonologia de la Ficino la Giordano Bruno
Clasificări ale magiei
-
Sapientia
-
Magia naturalis (medicina, chymia)
-
Praestigiatoria
-
Mathematica sau occulta philosophia
-
Magia desperatorum, numită şi transnaturalis seu
metaphysica
-
Theourgia
-
Necromantia
-
Maleficium
-
Divinatio sau prophetia
Divinaţia viitorului este totdeauna eretică.
Trithemius din Würzburg
Dumnezeu guvernează cosmosul prin şapte “inteligenţe
secunde”, care nu sunt altceva decât spiritele planetare.
Partea a III-a. Sfârşit de partidă
Capitolul VIII. 1484
1. O muncă apteră
Perfecţionările tehnicii n-au jucat decât un rol marginal în
formarea spiritului ştiinţific modern.
Puritanismul avea oroare de ştiinţele oculte, pentru că nu
erau conforme cu spiritul Bibliei.
Ipoteza lipsei de “valoare de întrebuinţare” a ştiinţelor
renascentiste trebuie îndepărtată.
Apariţia ştiinţei moderne este o enigmă a istoriei, pentru
că aceasta se iveşte atunci când nici nu era nevoie de ea.
Galilei a trecut foarte aproape de rug nu fiindcă ar fi fost
un reprezentant al “ştiinţelor moderne” (nu era), ci fiindcă îndrăznise să se
opună tomismului.
Bruno a fost devorat de flăcări pentru că era un magician
impenitent.
La un moment dat, cenzura i-a făcut pe oameni să piardă
obiceiul de a-şi utiliza activ imaginaţia de a gândi prin “calităţi”. Pierderea
facultăţii de imaginaţie activă a antrenat în mod necesar observarea riguroasă
a lumii materiale, iar aceasta s-a tradus printr-o atitudine de respect faţă de
orice date cantitative.
2. De ce anul 1484 a fost atât de redutabil?
Apariţia lui Luther.
Capitolul IX. Marea cenzură a fantasticului
1. Abolirea fantasticului
Departe de a se manifesta ca o mişcare liberală, Reforma a
reprezentat o mişcare radical-conservatoare în sânul Bisericii. Reformatorii
consideră Biserica drept un adaos inutil şi înţeleg să restabilească puritatea
originară a comunităţii creştine.
Reforma se caracterizează prin refuzul culturii “păgâne” a
Renaşterii în bloc, singurul ei substitut fiind studiul Bibliei. Reforma nu
acceptă nicio altă referinţă culturală în afara Bibliei.
Reforma izbuteşte să producă o cenzură radicală a
imaginarului, pentru că fantasmele nu sunt nimic altceva decât idoli concepuţi
de simţul intern.
Cultura Renaşterii era o cultură a fantasticului, ea
dezvoltase la extrem facultatea umană de a opera activ asupra fantasmelor şi cu
fantasmele.
În practica spirituală a iezuiţilor, cultura fantastică a
Renaşterii se arată o ultimă oară în toată forţa ei.
2. Câteva paradoxuri istorice
Cornelius Agrippa şi Giordano Bruno sunt reprezentanţi ai
Renaşterii fantastice care nu suferă mai puţin influenţa profundă a
protestantismului.
“În secolul al XVII-lea, asistăm la două fenomene curioase:
Reforma îşi arată fructele, iar oamenii încep să gândească, să vorbească, să
acţioneze şi să se îmbrace într-un fel cu totul nou, numai că aceasta se
petrece la fel de bine în tabăra protestantă ca şi în tabăra catolică, astfel
încât, deşi divizarea exterioară dintre Biserici subzistă, deosebirile dintre
spiritul Reformei protestante şi acela al Reformei catolice s-au redus la nişte
chestiuni mai curând futile, ca administrarea împărtăşăniei, spovedirea
păcatelor şi căsătoria clerului. Este vorba de un proces de normalizare, ce se
traduce prin apariţia unei noi culturi reprezentând trăsături aproape unitare
de la Londra la Sevilla şi de la Amsterdam la Wittenberg, la Paris şi la
Geneva. În chiar momentul în care confesiunile creştine ivite din schisma
Occidentului sfârşesc prin a-şi accepta antagonismele profunde, aceste
antagonisme se vor mărgini manifest, finalmente, la nişte chestiuni de
organizare internă, care nu mai au nimic de-a face cu chestiunea fundamentală a
esenţei creştinismului. Fără să renunţe la tradiţiile-i milenare, Biserica
catolică se mişcă în direcţia protestantismului; la rândul lui, acesta, fără să
renunţe la reformele pentru care îşi declanşase bătăliile victorioase pe plan
local, se consolidează în mari instituţii asemănătoare din ce în ce mai mult cu
Biserica catolică. Este momentul în care confesiunea catolică şi ramurile
protestante s-au apropiat, fără să-şi dea seama, la maximum. Nu mai e vorba, de
aici înainte, de Reformă şi Contrareformă; fără să vrea vreodată s-o recunoască,
marile confesiuni din Occident nu mai duc o luptă solitară. Alături una de
alta, ele construiesc un edificiu comun: cultura occidentală modernă. Indivizii
vor putea încă să mai nutrească profunde suspiciuni faţă de cei care, după cum
li se pare lor, se află de cealaltă parte a baricadei. În adeziune totală la
partida lor, la instituţia lor, nu văd că aceia pe care-i consideră adversari
li se aseamănă şi că miza conflictului nu mai este esenţa creştinismului, ci
doar câteva chestiuni de organizare internă. Cultura păgână a Renaşterii a fost
învinsă: la aceasta, catolici şi protestanţi au contribuit în egală măsură,
fără să-şi dea seama că, departe de a se lupta între ei, combătuseră un duşman
comun.” (Ioan Petru Culianu, Eros şi magie în Renaştere, p. 245)
3. Controversa în jurul asinităţii
4. Vicleniile lui Giordano Bruno
5. Reforma a fost doar una
6. Modificarea imaginii lumii
Trecerea la universul heliocentric
Reforma distruge pactul dintre creştinism şi filosofia
păgână.
Reforma a aflat pe marele vinovat de toate relele existenţei
individuale şi sociale: natura păcătoasă.
Capitolul X. Doctorul Faust, din Antiohia la Sevilla
1. Permisivitatea Renaşterii
Un punct de vedere răspândit în societăţile vechi: femeia
identificată naturii şi bărbatul valorilor culturii.
De vreme ce adevărata patrie a omului este cerul, natura
este socotită un loc de exil şi trupul un mormânt.
Natura este un organism lipsit de reflecţie, dotat cu
frumuseţe şi cu o enormă capacitate de fascinaţie, care generează fiinţele, le
hrăneşte şi le distruge. Religia reprezintă un ansamblu de reguli al căror scop
este să-l ferească pe om de distrugerea naturală.
Frumuseţea femeii este suspectă din punct de vedere
religios. Religia propune fumuseţea virtuţii, care se obţine în dispreţul şi
mortificarea trupului.
Moda şi hainele de la sfârşitul Evului Mediu prezintă toate
indiciile unei permisivităţi şi chiar ale unei promiscuităţi necunoscute până
atunci.
2. În Iad va fi şi mai cald!
Reforma duce la dispariţia decolteului în favoarea unui
corsaj cu guler înalt şi apariţia unei fuste duble. Dispar băile publice mixte.
Doar vrăjitoarele îşi permit să aibă sânii mari, coapsele
lungi şi dosul proeminent. Femeia virtuoasă trebuie să aibă silueta rigidă şi
uniformă, chipul emaciat, pieptul aplatizat cu ajutorul plăcilor de plumb.
3. Un moralism exhaustiv: legenda lui Faust
Cenzura imaginarului, culpabilitatea intrinsecă a naturii şi
a principalului ei instrument – femeia, şi masculinizarea acesteia.
Reforma întreprinde uniformizarea artificială a sexelor, ca
tentaţiile naturale să dispară.
Lecţia administrată lumii este: imaginarul şi realul sunt
două domenii distincte, magia este o formă de autism, principiul realităţii se
opune principiului plăcerii.
4. Un produs final?
Civilizaţia occidentală modernă este, în întregul ei, un
produs al Reformei golite de conţinutul ei religios.
Pe plan teoretic marea cenzură a imaginarului duce la
apariţia ştiinţei exacte şi a tehnologiei moderne.
Pe plan practic, apariţia instituţiilor moderne.
Pe plan psihosocial, apariţia tuturor nevrozelor noastre
cronice.
Teoriile lui Glauber privind Germania ca monarhie mondială.
Rolul covârşitor al savanţilor în câştigarea războaielor prin tehnologie.
Anexa I. Originile doctrinei privind vehiculul sufletului
În Legile, Platon admitea existenţa unui înveliş de foc sau
de aer al sufletului, intermediar între acesta şi corpul fizic.
Vechile idei despre pneuma formează una din componentele
esenţiale a ceea ce va fi doctrina neoplotiniană a vehiculului sufletului.
Theoria – contemplarea zeilor.
Cea mai elaborată expresie a acestei doctrine se găseşte în
Elementele de teologie ale lui Proclus.
Anexa II. Deliciile lui Leo Suavius
Hypnerotomahia lui Jacques Gohory
Medicina paracelsiană
Anexa III. Despre Hypnerotomachia Poliphili de Francesco
Colonna
Anexa IV. Despre triade la Marsilio Ficino
În triadele sale, termenul mediu face legătura dintre cele
două extreme.
Sufletul ca termen mediu priveşte simultan către lumea
sensibilă şi lumea noetică.
Aucun commentaire:
Enregistrer un commentaire