Florin Mihăescu şi Roxana Cristian, Vasile Lovinescu şi funcţiunea tradiţională, (note de lectura)

Editura Rosmarin, Bucureşti, 1998.

A. Viata ca destin
Naşterea scriitorului la 30 decembrie 1905.
În aceeaşi familie cu criticul Eugen Lovinescu (unchi), romancierul Anton Holban (văr), dramaturgul Horia Lovinescu (frate), scriitoarea în exil Monica Lovinescu (vară) şi Alexandrina Lovinescu (vară).
Studii liceale la Sf. Sava în Bucureşti. Lecturi spirituale şi o solidă cultură clasică şi modernă.
Atras de extrema dreaptă românească.
„În anii 30, de înflorire crepusculară a cugetului românesc, înainte de noaptea războiului şi a dictaturilor, Lovinescu a fost poate cel mai pur reprezentant al spiritualităţii autohtone care-i numără pe M. Eliade, E. Cioran, C. Noica, M. Vulcănescu, Sandu Tudor, N. Crainic, V. Băncilă, D. Stăniloae, A. Dumitriu ş.a., cei mai mulţi discipoli ai harismaticului şi controversatului profesor Nae Ionescu. Fiecare din aceşti scriitori a fost exponentul unei direcţii mai mult sau mai puţin conturate a fiinţei româneşti pe care a făcut-o să strălucească meteoric, cu ecouri durabile însă în conştiinţa intelectualilor de mai târziu. Ceea ce aducea în plus şi unic Vasile Lovinescu în această atmosferă efervescentă, în acest sfâşiat Zeitgeist, era aura de mister a esoterismului universal şi înălţimile ameţitoare ale metafizicii tradiţionale.” (p. 12)
Definitorie a fost întâlnirea cu opera lui René Guénon, apoi corespondenţa cu acesta. A fost iniţiat în tariqa alawita din Elveţia în 1936, cu S. Schuon, care a devenit maestrul său spiritual (shaikh).
A publicat în Etudes traditionnelles sub pseudonimul Geticus.
În cercul de studii şi meditaţii a lui Vasile Lovinescu au făcut parte:
 poeta Lucreţia Andriu (1913-1964);
 poetul Radu Vasiliu (1923-1990);
 traducătoarea Viorica Moşinschi (1913-1980);
 medicul Mariana Veleanu (1922-1975);
 medicul Roxana Cristian;
 politehnistul Florin Mihăescu;
 filologul Margareta Vasiliu (1946-1996);
 profesorul Theodor Ghiondea;
 scriitorul Dan Stanca.
„Fraternitatea lui Hyperion a început prin a fi un cerc de studii tradiţionale, mai ales guenoniene, urmărind în primul rând informarea în domeniul metafizicii şi ştiinţelor tradiţionale, prin lecturi comentate, de multe ori cu explicaţii etimologice, în încercarea de a ajunge la sensul originar al unui cuvânt sau al unei idei. Căci limba este poate cea mai veche sursă de apropiere de originea gândirii umane, este cel mai vechi „element”.” (p. 17-18)
„În casa din centrul oraşului, dar detaşat de oraş, scriitorul ocupa o cameră, de o simplitate monahală, o chilie având doar un pat tare, un dulap, un cufăr şi fără nici o masă, căci scriitorul scria pe genunchi, aşezat în poziţie orientală. Pe pereţi, etajere cu multe, multe cărţi, câteva gravuri misterioase şi Marele Nume. De aici plecau incantaţiile spre Cel Fără Nume şi tot aici se întorceau în clipele de inspiraţie.

B. Gândirea şi funcţiunea tradiţională
„Scriind, Lovinescu s-a supus în fond unui proces alchimic în care o stare interioară s-a fixat în realizarea unei opere de durată, în care eul efemer s-a regăsit în Sinele permanent. În cazul unui spiritual, scrisul este mai întâi un mod de izolare, de separare de ambianţa turbulentă, risipitoare, acaparatoare. Este apoi un auxiliar al concentrării pentru că constituie un suport, favorizând adunarea gândurilor şi formarea unui fel de materia prima pentru meditaţia ulterioară. Şi, nu în ultimul rând, scrisul e o primă fixare, o coagulare în jurul unei teme, a unei idei, o primă cristalizare în masa amorfă şi dezordonată a gândurilor.” (p. 36)
„Dacă un scriitor obişnuit scrie pentru a-şi face cunoscute gândurile, pentru a transforma viziunea proprie în creaţie, Lovinescu a avut cu totul alte imperative pentru scrisul său. Ca şi R. Guénon, el n-a scris pentru a-şi expune concepţiile personale, ci pentru a face cunoscute principiile Tradiţiei spirituale care altfel riscau să se ascundă şi să rămână necunoscute. Scrisul oricărui scriitor tradiţional este o luptă cu decadenţa lumii şi cu uitarea, pentru salvgardarea luminii tradiţionale fără de care lumea este ameninţată cu întunecarea. Este o luptă de ariergardă, aproape sacrificială, pentru a asigura retragerea tradiţiei în formele ei vizibile, şi supravieţuirea ei în forme ascunse, esoterice şi simbolice. În acest caz, scrisul nu scoate în prim plan individualitatea scriitorului care poate rămâne şi anonimă, ci personalitatea Tradiţiei, în primul rând a doctrinei sacre, sufocată tot mai puternic de cojile aşa-zisei civilizaţii materiale a lumii. Dovadă că scrisul lui Lovinescu, ca şi principiile tradiţionale, au rămas ocultate o bună bucată de vreme, înainte de a apare la zi în timpul acesteia. Căci, ca şi Tradiţia, Lovinescu este marele anonim al gândirii şi literelor noastre, dar nu „monarhul ascuns”, aşa cum inadecvat s-a spus.” (p. 37-38)
„La acest sfârşit de mileniu ne găsim, aşadar, la capătul unui ciclu istoric care, chiar dacă nu va reprezenta apocalipsa finală, este afectat de o decadenţă extremă. Aspectele exoterice ale tradiţiei sunt încă vii prin religiile lumii, deşi sărăcite, dar adevărul esoteric este pe cale de ocultare aproape completă. Şi pentru ca prin această ocultare Tradiţia să nu părăsească integral pământul, i se mai dă o şansă acestei lumi prin remanifestarea providenţială, sub o formă sau alta, a unor centre spirituale.” (p. 39)
Dintre toţi iniţiaţii islamici din România, Lovinescu este singurul care a scris. Mihai Avramescu a intrat în clerul ortodox, iar Mihai Vâlsan şi-a petrecut viaţa în Franţa, unde a avut o intensă activitate de sheich alawit.
„O funcţiune tradiţională este o categorie arhetipală de asigurare a continuităţii Tradiţiei, care se manifestă periodic prin iniţiaţi şi prin intelectuali în duh, pentru a redescoperi şi redefini adevărurile tradiţionale, pentru a le face cunoscute şi a determina o influenţă a lor asupra mediului ambiant sau cel puţin asupra unei elite spirituale. O funcţiune tradiţională asigură legitimitatea spirituală şi prezenţa în lume a unui Principiu, fie şi în mod ascuns, fiind ataşată Centrului şi Regelui Lumii, aşa cum pe linie iniţiatică ea este ataşată misteriosului Al Khidr, maestrul iniţierilor.” (p. 42-43)
Reprezentanţii funcţiunii tradiţionale remanifestă Centrul Lumii.
Mediaş – Mediolanum.
Sighişoara – Schäsburg (a şasea cetate).
Numele Transilvaniei – Septem Castra sau Sieben Bürgen.
„Reunificat prin unirea din 1859, independenţa din 1877 şi marea unire din 1918, acest centru a rezistat asaltului forţelor profane, mai ales occidentale, păstrând unele trăsături tradiţionale, în special la sate, până la cel de-al doilea război mondial. După această dată el se ocultează treptat, atacat brutal de diverse dictaturi de dreapta sau de stânga, de războaie şi mai în urmă de un liberalism sălbatic, instrumente ale fiarei şi ale prostituatei din apocalips. Tocmai în această epocă apare Vasile Lovinescu şi opera lui restauratoare.” (p. 44)
„Dacă ideea tradiţiei a fost uzurpată în anii 30 de legionari, iar în perioada dictaturii de „protocronişti”, ea este politizată acum de extremişti. De aceea, revoluţia din 89 n-a fost urmată de un reviriment spiritual, ci de o „democraţie originală”, iar România riscă să devină o placă turnantă a traficanţilor între Orient şi Occident. Dacă în trecut a fost aici „un picior de plai, o gură de rai”, iată că acum îşi face simţită prezenţa „gura de iad”. Preeminenţa centrului tradiţional hiperborean este atestată astăzi „per a contrario”, helas! de prezenţa unui centru subteran, contrainiţiatic. Cu atât mai mult era necesară funcţiunea tradiţională a lui Vasile Lovinescu.” (p. 45)
„Ni se pare semnificativ că dacă René Guénon a reunit în misiunea sa tradiţia hindusă, prima cu urme scrise în ciclu, şi tradiţia islamică, ultima din ciclu, Vasile Lovinescu este reprezentantul primei tradiţii nescrise, traco-daco-getică, şi a ultimei, islamul. Această coincidentia oppositorum, în zona de maximă acţiune a ortodoxiei ca suport, este semnul misiunii singulare, chiar dacă în bună măsură doar virtuală, a acestui unic spiritual.” (p. 46)
„Misiunea lui Guénon a fost tocmai aceea de a trezi „intelectualitatea” din iluzia raţriunii pentru a o deschide spre intuiţia intelectuală şi prin ea spre cunoaşterea metafizică, în fond de a produce o „metanoia” care, depăşind mentalul, să ancoreze cunoaşterea în intelectul universal.” (p. 48)
Interes deosebit pentru N. Densuşianu cu a lui Dacia preistorică.
„Căci folclorul pentru scriitor nu era o producţie artistică populară, ci mesajul simbolic al unor epoci de înaltă spiritualitate, mesaj esoteric si iniţiatic de multe ori, care, înainte de ocultarea ciclică, era încredinţat de cercurile spirituale unor aşa zise creaţii populare.” (p. 50)
Atracţia pentru teozoful Rudolf Steiner şi misticul german Bo Yin Ra.
Hinduismul a exercitat asupra intelectualilor români o atracţie deosebită:
 Eminescu face în Scrisoare I o admirabilă theo-cosmologie, demnă de Upanişade („La-nceput pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă…”), dar a a fost retezat la 33 de ani;
 Brâncuşi a suferit influenţa lui Milarepa; proiectul templului din Bangalore nu s-a realizat;
 M. Eliade a ajuns în India într-o călătorie de studiu, nefinalizată cu o iniţiere, ci cu un scandal;
 S. AlGeorge a murit la puţin timp după ce s-a întors dintr-o călătorie târzie din India.
 I.P. Culianu, discipol al lui Eliade, a fost asasinat în 1992 la Chicago.
Doctrina tradiţională, de origine non-umană, este metafizică, dar nu în sensul filozofic, ci în sensul transcendent.
Principial, toate religiile sunt echivalente, nefiind decât adaptări ale doctrinei primordiale la timpuri şi grupuri umane diferite, adaptări providenţiale făcute prin trimişi (avatara) care sunt profeţi, sau prin revelaţie directă, prin Fiul lui Dumnezeu, ca în cazul creştinismului.
Fiecare religie are un aspect exoteric, accesibil tuturor credincioşilor, şi unul esoteric, rezervat unei elite.
„Odată coborâtă în manifestare, deci intrată în devenire, orice spiritualitate este atacată de răul din lume, rău inerent oricărei creaţii care e duală şi deci multiplă, altfel neputând exista. Decadenţa lumii nu se petrece însă linear, ci se face în cicluri care se înscriu pe o spirală descendentă terminată cu un cataclism parţial sau total, după care renaşte o lume nouă, purificată. Această decădere are loc în patru perioade, însumând 64.580 ani (2,5 cicluri de precesie) după tradiţia hindusă, cea mai completă din ciclu. Acum ne găsim la sfârşitul ultimei perioade, la sfârşitul vârstei sumbre (Kali-Yuga).” (p. 55)
Doctrina tradiţională este în mod esenţial metafizică, esoterică, simbolică şi iniţiatică. Cel care aderă la această doctrină are ca ţel final asimilarea ei şi identificarea cu Principiul, care înseamnă suprema libertate.
În toate tradiţiile există un ţinut cu caracter paradisiac (Ţara Sfântă, Ţinutul Preafericiţilor, Insula sacră etc.).
După 1848 asupra României s-a exercitat o influenţă occidentală, tamasică. După primul război mondial centrul românesc a fost ocultat aproape în întregime.
„Expunerea doctrinei are ca instrument de bază limbajul, care e o expresie a gândirii raţionale, dialectice, discursive. Acest instrument nu poate însă comunica decât date analitice despre doctrină. El nu poate decât să informeze, nu să pătrundă în miezul doctrinei, şi mai ales în sensul ei esoteric, atât de misterios. Pentru această pătrundere e nevoie de un alt instrument mai subtil, e nevoie de intuiţia intelectuală care să sesizeze pe viu, imediat şi sintetic, adevărurile inefabile ale doctrinei. Iar în această operaţie de scurtcircuitare a distanţei dintre adevăr şi expresia lui, de un ajutor indispensabil este simbolul, al cărui mod de operare este sugestiv şi direct.” (p. 64)
Simbolul este nu doar expresie, ci existenţă, el nu dă doar informaţie, ci cunoaştere şi trăire.
„Anulând distanţa, simbolul întemeiază geografia sacră, şi anulând timpul, el aduce originalul în prezent făcând posibilă istoria sacră ale cărei urme nu se găsesc în documente moarte ci în legende şi mituri. Pentru că orice simbol şi orice mit urcă în timp până la începuturi, până în paradis. Ele sunt matricea Tradiţiei primordiale, sunt semnalele pe care le trimit până la noi Centrul şi Regele Lumii. În acest sens, călăuzit de simbol şi de mit, Lovinescu a putut să reconstituie profilul Daciei Hiperboreene, care este în primul rând o imagine a Tradiţiei primordiale pe aceste meleaguri, o oglindă care trezeşte reamintirea Centrului însuşi, scoţându-l din uitare.” (p. 65)
Culegători de vestigii, care totuşi nu au putut face sinteza: Haşdeu, Asachi şi Densuşianu.
„Se pare că, pentru cine nu e pregătit ca să înţeleagă existenţial esoterismul, dezvăluirile misterului sunt ca o otravă care poate distruge. Poate aşa trebuie înţelese şi unele dispariţii premature atât în grupul iniţiatic cât şi în grupul de studii tradiţionale al lui Lovinescu.” (p. 68)
Lovinescu a scris studii despre următorii autori occidentali:
 Dante Alighieri;
 William Shakespeare;
 Meyrink;
 Thomas Mann;
 Dostoievski;
 G. Benn;
 E. Jünger.
Asemenea lui René Guénon, şi Vasile Lovinescu a primit iniţierea sufită, căreia i-a rămas fidel până la moarte, rămânând un „fiu al clipei”, necondiţionat şi nezdruncinat.
Lectura, conducând la asimilare, a lucrărilor lui René Guénon şi Vasile Lovinescu, realizează o pregătire tradiţională suficient de intensă pentru a echivala cu o iniţiere virtuală, lucru care ar putea conduce la o iniţiere efectivă.
După secolul al XIX-lea, România a părăsit influenţa orientală turco-islamică şi ruso-ortodoxă, în favoarea influenţei occidentale.
După Lovinescu, decăderea vieţii personale influenţează viaţa spirituală. Exemple:
 alterarea naturii înconjurătoare;
 alterarea spaţiului de locuit.
Urbanizarea în sine este contratradiţională, primul oraş fiind construit de Cain. Aristocraţii şi ţăranii dispar, împreună cu arhitectura tradiţională. Dictatura distruge libertatea şi pauperizează, iar democraţia liberalizează mai ales plăcerile şi goana după putere şi avere, favorizând corupţia.
Pericole moderne:
 exacerbarea individualismului;
 accentuarea materialismului;
 raţionalismul filozofic şi scientist;
 neospiritualismul (contra-iniţierea).
Un rit iniţiatic presupune conştienţă, calificare şi secret. Chiar şi în cazul iniţierii esoterice, exoterismul trebuie practicat întotdeauna integral.
Lovinescu a fost sidi Aïssa.