Florin Mihăescu, Simbol şi Ortodoxie, (note de lectura)

Bucureşti, 2000. Editura Sfântul Gheorghe Vechi.


Repere pentru o icoană (prefaţă de Pr. Ioan Buga)

Schitul Darvari, format în jurul lui Adrian Neculcea, a fost varianta teologică a Pieţei Universităţii.

Noul Emaus pentru frângere şi revelaţie: Sfântul Gheorghe-Vechi, cenaclu început prin ’92.

Florin Mihăescu – “un Kant levantin, cel mai organizat produs al celui mai haotic secol.” (p. 6) Şi încă: “Purtătorul atent al unor taine mari, depozitarul unor monumente definitorii din cultura veacului – părea un ultim mohican al Rugului Aprins, un ultim supravieţuitor al Citadelei lovinesciene, guénoniene, un Hamlet care supravieţuise spadei otrăvite printr-un zâmbet insular, un postmodernist romantic, un înţelept de taină în cancelaria Omului.” (p. 6)

Au semnat şi participat în acest cenaclu:
a) Ştefan Augustin Doinaş;
b) Virgil Cândea;
c) Constantin Bălăceanu-Stolnici;
d) Anca Manolescu;
e) Florin Mihăescu;
f) Dan Stanca;
g) Victor Iliescu;
h) Loizos Karageorgea, ş.a.

Alţi teologi ai veacului pneumaticilor:
a) Mircea Ciobanu;
b) Petru Creţia;
c) Arsenie Papacioc
d) Ioan Negruţiu.


Cunoaştere şi limbaj în Evanghelii

Doctrina creştină revelată prin Evanghelii este completă. Însă înţelegerea doctrinei este condiţionată de calitatea exegezei.

Doctrina creştină este în primul rând o doctrină a mântuirii.

Există o cale a credinţei şi a iubirii, dar şi o cale a cunoaşterii (care le include pe primele două). Această din urmă a fost cel mai adesea trecută cu vederea în exegeza biblică.


1. Învăţătorul

Mulţimea i s-a adresat lui Iisus cu titlul “Învăţătorule”, recunoscându-l ca fiind însărcinat cu transmiterea unui Mesaj.

Lui Ioan i s-a spus “Botezătorul”.
Lui Isaia – “Proorocul”.
Lui Iov – “Cel Drept”.
Lui Solomon – “Cel Înţelept”.
Lui Iisus “Învăţătorul” – semn al unei funcţiuni de Cunoaştere.

Dublul aspect, pământesc şi ceresc: “Învăţător şi Domn” (Ioan 13, 13). Învăţător – atribut al lui Iisus (Matei 23, 8) – apostolii sunt doar transmiţători.
Învăţătura lui Iisus implică autoritatea (Matei 7, 28).

Înşişi fariseii şi cărturarii îi recunosc corectitudinea, ortodoxia (Matei 7, 28).
Primul act public al lui Iisus este un act de cunoaştere (Luca 2, 45).


2. Neînţelegerea

“Poate cea mai bună dovadă că doctrina propovăduită de Iisus se adresează în primul rând cunoaşterii este şi faptul că în unele din aspectele ei ea nu este înţeleasă.” (p. 11)

Închinarea şi cunoaşterea trebuie să meargă mână în mână (Ioan 4, 22).

Iisus a fost acuzat că vindecă cu ajutorul demonilor. Iisus le spune iudeilor că a nu înţelege adevărul înseamnă a face jocul minciunii (Ioan 8, 43).

Mai gravă este acuza adusă fariseilor, îndepărtaţi de sensul religiei pe care o propovăduiau (Ioan 5, 46; Luca 11, 52; Ioan 3, 10). De la neînţelegerea Fariseilor şi până la reaua lor credinţă, până la intoleranţă şi violenţă, culminând cu răstignirea lui Iisus, nu mai e decât un pas.

Adesea Iisus îi acuză şi pe apostoli de neînţelegere (Luca 18, 34).

Iisus avertizează asupra confuziei ce va domni la sfârşitul veacurilor (Matei 24, 24; Matei 24, 4).

Iisus separă net cunoaşterea pământească de cunoaşterea divină (Matei 16, 23).


3. Dificultăţile neînţelegerii

Primul motiv al neînţelegerii este incapacitatea intelectuală a ascultătorilor lui Iisus. Principala problemă în calea înţelegerii era exact schimbarea de perspectivă de la pământesc la ceresc şi de la exterior la interior (Luca 17, 20).

Mulţimile abordau mesajul la nivel pragmatic şi emoţional. Fariseii îl receptau analitic şi literal. În prezenţa lui Iisus, care radia o putere neobişnuită, apostolii au înţeles multe lucruri care altfel ar fi rămas superioare puterii lor de înţelegere.

Înţelegerea are loc după Înviere (Luca 24, 45). Şi o altă treaptă în înţelegere este atunci când primesc “darul limbilor”, întâiul har al cunoaşterii.

Incapacitatea ascultătorilor lui Iisus se datorează în primul rând dificultăţilor doctrinei şi noutăţii ei. Învăţătura creştină se întemeiază pe adevăruri de un înalt şi inefabil nivel metafizic şi teologic, imposibil de abordat exclusiv mental şi logic.


4. Formele limbajului

Nu doar doctrina este greu accesibilă, ci şi modul în care a propovăduit Iisus. Cele mai mari dificultăţi le pun pildele şi parabolele.

“O pildă este aşadar un mijloc de cunoaştere mai înalt decât vorbirea obişnuită, este chiar un mod de a cunoaşte tainele cereşti care printr-o simplă expunere discursivă nu pot fi înţelese. Căci pilda transmută sensul imediat în sens arhetipal, separă omenescul de divin, unindu-le în acelaşi timp în mod surprinzător şi pătrunzător.” (p. 16)

Pilda e o vorbire simbolică. Uneori Iisus foloseşte direct simbolul, ca în teologia luminii (Ioan 8, 12). Şi mai greu de înţeles este vorbirea paremiologică, spienţială, care forţează sensul duhovnicesc (Matei 8, 22; 10, 39). Absurditatea aparentă este făcută să provoace metanoia, ruptura de nivel (Marcu 4, 25).

Recapitulând, cele trei tipuri de vorbire ale lui Iisus sunt:
a) directă;
b) parabolic-simbolică;
c) fulgurant-paradoxală.

“Din motive greu de descrifrat, în secolele care au urmat şi mai ales în ultimele secole, între această doctrină şi exegeza creştină s-a interpus de multe ori un văl de discursivitate şi redundanţă, de sentimentalisme şi moralism care a dus în bună măsură la îndepărtarea oamenilor de sensul interior al cunoaşterii.” (p. 18)

Trei termeni sunt mai des folosiţi în relaţie cu cunoaşterea:
1) a şti (scio; oida) cu sensul de a recepta o veste, o ştire;
2) a înţelege (intelligo; syneimi) cu sensul de a aduna, a fi împreună, a pătrunde în semnificaţia cuvântului, a apropia subiectul de obiect;
3) cunoaştere (cognosco, gignosco) – indică o apropiere, chiar o identificare a cunoscătorului cu cunoscutul.

Forma gnosis este folosită şi ea:
- cleida tes gnoseos (Luca 11, 52) cheia cunoştinţei;
- gnosin soterios (Luca 1, 77) cunoştinţa mântuirii;
- gnosesthe ten aletheian (Ioan 8, 32) veţi cunoaşte adevărul.

“Rezultă aşadar chiar din terminologia folosită în Evanghelii nu numai forme diferite de cunoaştere, ci şi nivele diferite după termenii folosiţi, mergând de la simpla informaţie până la cunoaşterea unitivă.” (p. 19)


5. Căile limbajului

Cunoaşterea este diferită în funcţie de instrumentele ei: simţuri, mental, raţiune, inimă. Cunoaşterea prin simţuri transfigurate este o cunoaştere penultimă, o cunoaştere mistică (Ioan 3, 8). Cunoaşterea iluminativă este cunoaşterea cu inima (Ioan 12, 40).

A “înţelege cu inima” (corde intelligant; kardia synosin) e un mod de cunoaştere supraraţional, o cunoaştere unitivă (synosin) care deschide calea spre cunoaşterea divină (theognosia).

Duhul de înţelepciune – spiritum sapientiae (lat.); pneuma sophias (gr.).

Ochii inimii – oculos cordis (lat.); ophtalmous tes kardias (gr.).

“Ochiul inimii este în multe tradiţii simbolul intelectului (nous), al cunoaşterii. În Fericirea a şasea […] inima nu este doar o oglindă, ci suportul activ al cunoaşterii contemplative.” (p. 21)


Contemplaţie şi creaţie

Omul nu crează ex nihilo, ci doar făptuieşte. Puterea lui de creaţie nu ţine de natura naturans, ci de natura naturata. Fiat-ul cosmogonic n-a fost decât exteriorizarea Logosului divin. În rai, omul nu a fost un creator, ci un contemplator al Pomului Vieţii.

Con-templari (lat.) – a fi în templul lui Dumnezeu.

Logoi spermatikoi – atributele divine.

“Urmaşul lui Set, Enoch, a început să cheme numele Domnului.” (Facerea 4, 26).

Primul fapt liber ales al omului a fost sub impulsul demonului, un act de transgresiune a poruncii divine.


1. Creaţia ca în-făptuire şi contemplaţie

Izgonit din rai, omul este osândit să treacă de la contemplaţia edenică la înfăptuirea pământească.

Cain şi Abel îşi consacră munca lui Dumnezeu, prin sacrificiu.

Iisus reface nobleţea şi întregeşte eficacitatea actului creator când spune: “milă voiesc, nu jertfă”. La baza oricărei creaţii trebuie să stea sfinţirea faptei şi dragostea de om. Iar sfinţire nu înseamnă jerfă prin ardere de tot.

“Astfel, prin creaţie omul întoarce lui Dumnezeu ceea ce a pierdut prin cădere, şi se întoarce el însuşi spre Creator. Iar prin contemplaţie, el urcă din nou spre Dumnezeu, încercând să se apropie de Faţa Sa, să fie în proximitatea lui, să se îndumnezeiască.” (p. 5)

Nu fapta luată în sine dă valoare existenţei umane, ci sensul ei care o legitimează ca act creator. Faptei bune trebuie să i se adauge rugăciunea, nu atât ca solicitare cât ca act de slăvire, ca act de cunoaştere şi ca act contemplativ.


2. Creaţie şi contemplaţie în Vechiul Testament

Avraam, pe muntele Moira, este gata să-l jertfească pe fiul său, Isaac, dar Dumnezeu va preschimba porunca spre jertfa unui berbec.

Cele două nopţi ale lui Iacob.

a) Facerea 28, 12 – Iacob visează o scară spre cer, pe care îngerii urcau şi coborau. Piatra devine loc de jertfă (Bethel).

b) Facerea 32, 24-32 – Iacob se luptă cu un necunoscut, pe care îl învinge. Îngerul îi schimbă numele în Israel. Cu cine s-a luptat Israel? Nu ştim cu certitudine. Poate cu Metatron, îngerul Feţei. A fost act contemplativ pur, activitate non-activă.

Un alt contemplativ: Iov.

Lui Moise, Dumnezeu i s-a revelat în timpul unui act contemplativ, dar maselor iudaice li s-a arătat prin actul creator al Legii, pentru că masele sunt incapabile de contemplaţie.

Funcţia sacerdotală la primii evrei era contemplativă, funcţia regală – mai cu seamă creatoare.

Profeţii din urmă ai Israelului au fost atât contemplativi, prin viziunile pe care le-au avut, cât şi creatori, prin denunţarea degenerărilor din societăţile cu care erau contemporani.


3. Creaţie şi contemplaţie în Noul Testament

În Noul Testament, actul contemplaţiei devine pentru om nu doar o posibilitate a “vederii” din afară a Feţei lui Dumnezeu, ca în Vechiul Testament, ci şi o posibilitate de îndumnezeire (theosis) prin cunoaştere, deci de uniune cu Tatăl prin Fiul.

“Vederea” Tatălui prin Fiul este un act de cunoaştere contemplativă.

Matei 19, 21 – cea mai înaltă creaţie umană este jertfirea însăşi a creaţiei pentru o viaţă contemplativă pe urmele lui Iisus.

Existenţa lui Iisus este un model de viaţă creatoare, pe triplul plan al:
a) cunoaşterii (învăţătura);
b) faptei (minuni, vindecări);
c) iubirii (mila de aproapele).

Fericirile fac o reunire a vieţii active (moştenirea pământului) şi a vieţii contemplative (moştenirea Împărăţiei cerurilor).

Excelenţa contemplaţiei apare în preferarea Mariei în locul Martei (Luca 10, 41-42).

Contemplaţia e suverană în Schimbarea la Faţă.

“Dar dacă fapta bună este mântuitoare, numai contemplaţia lui Dumnezeu desăvârşeşte, cum îi spune Iisus tânărului bogat atunci când îi cere să-l urmeze. Căci dacă fapta creatoare este regula de bază a vieţii umane, culmile acestei vieţi sunt încununate doar de momente contemplative.” (p. 32)

Cazuri de contemplaţie printre apostoli: răpirea în duh a lui Pavel, dar şi a lui Petru şi Ioan.


4. Creaţia ca act de cultură

Numele pe care le-a dat Adam făpturilor reprezintă însăşi esenţa lor. Adam, numind şi conferind în acest fel sens, a folosit creaţia lui Dumnezeu într-o perspectivă omenească.

Sensul simbolic este contemplativ şi vertical, în timp ce sensul mental, raţional, este derivat din numele puse de Adam şi este secundar.

“Moise scrie o istorie sacră al cărei nucleu îl constituie legea revelată de Dumnezeu. Iisus este însă chiar întruparea Revelaţiei pe care evangheliştii doar o transcriu.” (p. 36)

“Scrierile sacre sunt aşadar o traducere, o transcriere a gândului divin, făcând posibilă trecerea de la limbajul îngerilor (numit în alte tradiţii “limba păsărilor”) la limbajul omenesc.” (p. 36)

Orice operă de artă sau cultură autentică este o coagulare a suflului divin.

Orice imagine zugrăvită a lui Iisus este o oglindire a chipului originar, nefăcut de mână de om.

Orice căutare spirituală poartă în ea un ecou din muzica sferelor şi din muzica angelică.

“Şi orice uitare nu aduce decât o operă profană oricât de bine ar fi făcută, care coboară cultura la nivelul unui epigonism trecător, desfigurând-o până la narecunoaştere. Căci acolo unde lipseşte duhul, oricât ar fi de prezent sufletul, nu poate exista creaţie nepieritoare. Căci, oricât ar fi de mare genialitatea nu se poate ridica până la sfinţenie, aşa cum daimonul nu poate fi niciodată în geniu.” (p. 37)

Două creaţii ale unor sacerdoţi inspiraţi:
- Mioriţa (intens contemplativă);
- Meşterul Manole (sacrificiul pentru creaţie).


5. Creaţie împotriva Creaţiei

Satana l-a împins pe om să creeze împotriva creaţiei lui Dumnezeu, să făurească o lume ostilă creaţiei divine, maimuţărind-o pe aceasta.

“Demonul nu are acces la actul contemplaţiei, la această activitate nonactivă, el nemaiputându-se întoarce să « vadă » Faţa lui Dumnezeu, dar poate să-i îndepărteze pe oameni de la rodul contemplaţiei. El poate fi însă creator în felul lui straniu, făurind o creaţiei care să se opună celei divine: semănând neghină acolo unde Dumnezeu a semănat o sămânţă bună.” (p. 39-40)

Diavolul l-a incitat pe Dumnezeu să distrugă construind. Primul exemplu de creaţie neconsacrată: Turnul Babel.

“Evoluţia umanităţii de la păstorit la agricultură s-a făcut printr-o crimă, aceea a uciderii lui Abel de către Cain, crimă provocată de sacrificiul prost al lui Cain. A fost începutul desacralizării muncii al căderii ei din domeniul libertăţii în cel al necesităţii şi apoi în cel al risipei şi al artificialului, odată cu invenţia maşinilor. Omul industrial l-a înlocuit pe muncitorul artizan. Progresul cantitativ a dus la alterarea naturii, la pericolul distrugerii ei. Simplificând, se poate spune că înmulţirea pâinilor în mod artificial a avut drept consecinţă uitarea Cuvântului lui Dumnezeu prin lipsa consacrării muncii. Grădina s-a prefăcut în uzină.” (p. 40)

Civilizaţia modernă, făurită împotriva omului şi a naturii, le ameninţă acum pe amândouă cu distrugerea. Frumuseţea acestei civilizaţii este frumuseţea diavolului, iluzorie şi periculoasă.

“În absenţa revelaţiei scripturilor, a izbucnirii spirituale care a constituit temeiul multor opere capitale, inspiraţia ca sursă interioară supraindividuală a creaţiei s-a împuţinat şi ea pe măsură ce omul a uitat să mai privească în sus. Ceea ce se numeşte inspiraţie nu-şi mai are astăzi izvorul în suflul ceresc, nu mai vine de la îngeri, nici chiar de la daimonii lumii subtile intermediare, ci este exhalată de lumea adâncurilor, fie că se numeşte inconştient individual sau colectiv. Ideile au fost coborâte în infern, iar simbolurile s-au prefăcut în vedenii. Lumea formelor nu mai reflectă informalul, ci infernul, care nu este decât o imagine a haosului.” (p. 41)

Creatio sine contemplatio, nihil.