Edward Said, Orientalism (breviar de idei)

1. Orientul este aproape o invenţie a Europei, loc de fantezie, plin de fiinţe exotice, de amintiri şi de peisaje obsedante.

2. Orientalismul este un stil occidental de dominaţie, de restructurare şi de autoritate asupra Orientului.

3. Dacă nu studiem orientalismul ca discurs, suntem incapabili să înţelegem disciplina care a permis culturii europene să gestioneze – şi chiar să producă – Orientul din punct de vedere politic, sociologic, militar, ideologic, ştiinţific şi imaginar în timpul perioadei care a urmat secolului Luminilor.

4. Din cauza orientalismului, Orientul nu a fost niciodată un subiect de reflecţie sau de acţiune liberă.

5. Cultura europeană şi-a precizat identitatea demarcându-se de un Orient pe care l-a considerat ca fiind o formă inferioară şi refulată.

6. “Idei” orientale: despotism oriental, splendoare orientală, cruzime orientală, senzualitate orientală.

7. Orientalismul provine dintr-o afinitate specială a Angliei şi a Franţei pentru Orient.

8. Ca şi Occidentul, Orientul este o idee care are o istorie şi o tradiţie de gândire, o imagologie şi un vocabular care i-au dat realitate şi prezenţă în Occident şi pentru Occident.

9. Totuşi, ar fi greşit să concluzionăm că Orientul este doar o construcţie a spiritului care nu corespunde niciunei realităţi.

10. Orientalismul este un corp de doctrine şi de practici în care s-a făcut o investiţie considerabilă timp de numeroase generaţii.

11. Orientalismul nu este departe de ceea ce Denis Hay a numit “ideea de Europa” (ideea unei identităţi europene superioare tuturor popoarelor şi tuturor culturilor care nu sunt europene).

12. Doctrinele orientaliste sunt traversate de ideea superiorităţii europene, de diferite tipuri de rasism, de imperialism, de vederi dogmatice privitoare la Oriental ca un fel de abstracţie ideală şi imuabilă.

13. În ciuda faptului că cercetarea euroamericană se pretinde ştiinţifică, obiectivă şi dezinteresată, încă nu s-a găsit o formulă care să-l rupă pe cercetător de condiţionările multiple la care-l supune mediul său social. Cunoaşterea europeană este iremediabil una de tip politic.

14. Societatea politică penetrează zonele societăţii civile şi le saturează de semnificaţii care o privesc în mod direct.

15. Orientalismul este distribuţia unei anumite concepţii geo-economice în texte de estetică, de erudiţie, de economie, de sociologie, de istorie şi de filologie.

16. Orientalismul este o dimensiune considerabilă a culturii politice şi intelectuale moderne care, ca atare, are mai puţine în comun cu Orientul decât cu lumea occidentală.

17. Erudiţia contemporană îşi conservă “puritatea” izolând textele de epoca în care au fost create. (De exemplu, Locke şi Hume, filosofi empirici, sunt studiaţi fără să se reveleze relaţia dintre “filosofia” lor şi teoria rasială, justificarea sclavagismului şi argumentele în favoarea exploatării coloniale).

18. Cultura oficială a declarat hors jeu studiul serios al imperialismului.

19. Orientalismul ne confruntă cu faptul că imperialismul politic guvernează un întreg domeniu de studii, al imaginaţiei şi al instituţiilor savante.

20. Judecăţi de tip rasist şi pro-imperialiste pot fi găsite la John Stuart Mill, Matthew Arnold, Carlyle, Newman, Macaulay, Ruskin, George Elliot şi Dickens.

21. Autoritatea orientalismului nu are nimic misterios. Ea este formată, iradiată, diseminată. Este de natură instrumentală şi persuasivă. Ea trebuie şi poate fi analizată.

22. Orientalismul se sprijină pe exterioritate, adică pe faptul că orientalistul face Orientul să vorbească, îl descrie, îi lămureşte misterele în faţa Occidentului. Tot ceea ce el scrie are ca obiect indicarea faptului că orientalistul este în afara Orientului.

23. Ceea ce este îndeobşte pus în circulaţie de discursul cultural nu este “adevărul”, ci nişte reprezentări.

24. În orice limbă scrisă nu există nici o prezenţă dată, ci re-prezenţă, sau reprezentare.

25. Aserţiunea scrisă este o prezenţă pentru lector, pentru că a exclus, deplasat, făcut inutil “Orientul” ca realitate.

26. În cele din urmă, orientalismul este un sistem de citate din lucrări şi din autori.

27. Pentru Occidentul ultimilor 50 de ani, Estul a însemnat întotdeauna pericol şi ameninţare, fie că a fost vorba de Orientul tradiţional fie Rusia.

28. Unul dintre aspectele lumii electronice “postmoderne” este solidificarea stereotipurilor care descriu Orientul. Televiziunea şi filmele difuzează informaţia în cadre din ce în ce mai standardizate.

29. Trei factori au contribuit la construirea percepţiei puternic politizate, aproape demagogice, în privinţa arabilor şi a islamului:
a) istoria prejudecăţilor populare antiarabe şi anti-islamice în Occident;
b) lupta dintre arabi şi sionismul israelian;
c) absenţa aproape totală a unei atitudini culturale care să permită fie identificarea occidentalului cu arabii şi islamul, fie discuţia lor fără pasiune.

30. Se presupune adesea că literatura şi cultura sunt inocente din punct de vedere politic şi chiar istoric. Acest lucru este fals: societatea şi cultura literară nu pot fi înţelese şi studiate decât împreună.

31. Demersul orientalist se bazează pe axioma conform căreia a cunoaşte un obiect (aici, Orientul), înseamnă automat a-l domina, a avea o autoritate asupra lui.

32. Logica orientalismului, cu aplicaţie la discursul lui Balfour în favoarea ocupării Egiptului de către Marea Britanie:
1) Anglia cunoaşte Egiptul, Egiptul este ceea ce cunoaşte Anglia.
2) Anglia ştie că Egiptul nu poate avea o guvernare proprie.
3) Anglia o confirmă ocupând Egiptul.
4) Pentru egipteni, Egiptul este ceea ce Anglia a ocupat şi guvernează acum.
5) Ocupaţia străină devine deci “fundamentul real” al civilizaţiei egiptene contemporane.
6) Egiptul are nevoie, solicită de fapt, ocupaţia engleză.

33. Tautologie acceptabilă: Orientalul este vinovat, iar crima lui este de a fi un oriental.

34. Cunoaşterea asupra Orientului, născută din forţă, creează într-un sens Orientul, orientalul şi lumea lui. Orientalul este zugrăvit ca fiind ceva judecat (ca într-un tribunal), ceva ce se studiază şi descrie (ca într-un curriculum), ceva ce este supravegheat (ca într-o şcoală sau o puşcărie), ceva ce este ilustrat (ca într-un manual de zoologie). Orientalismul este ştiinţa Orientului care plasează Orientul într-o clasă, într-un tribunal, într-o închisoare, într-un manual, pentru a-l analiza, studia, judeca, supraveghea şi guverna.

35. Orientalismul este o putere de tip intelectual.

36. Realitatea orientalistă este atât inumană cât şi persistentă. Delimitarea ei, ca şi instituţiile şi influenţa universală, s-au menţinut până în prezent.

37. Orientalismul este concomitent:
a) fenomen istoric;
b) mod de gândire;
c) problemă contemporană;
d) realitate materială.

38. Principala întrebare intelectuală ridicată de orientalism este dacă realmente putem diviza realitatea omenească în culturi, istorii, tradiţii, societăţi şi rase.

39. Orientalismul, ca formă de gândire dedicată alterităţii, s-a fundamentat pe distincţia dintre “Vest” şi “Est”. Pentru că această tendinţă ocupă centrul teoriei şi a practicii orientalismului, sensul puterii occidentale asupra Orientului este acceptat fără discuţie ca adevăr ştiinţific.

40. Domeniile cunoaşterii sunt fabricate. Ele dobândesc coerenţă şi soliditate cu timpul, pentru că savanţii se consacră la ceea ce pare a fi o disciplină general acceptată. Dar un domeniu de cercetare este rareori definit atât de simplu pe cât o pretind partizanii săi cei mai convinşi.

41. Nimeni nu-şi poate imagina un domeniu simetric: “occidentalismul”.

42. Cel puţin până la a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Europa avea o cunoaştere fondată pe ignoranţa complexă a uneia dintre formele culturii orientale, cultura islamică. Mult timp islamul a fost considerat drept o versiune nouă şi frauduloasă a unei experienţe mai vechi: cea creştină.

43. Subiectul de studiu al orientaliştilor contemporani nu este atât Orientul însuşi ci Orientul redus la dimensiuni familiare, pentru un public de lectori occidentali. Orientalismul este o formă de domesticire a exotismului.

44. Minciună: în la Chanson de Roland, epopee medievală franceză de primă mărime, musulmanii sunt reprezentaţi adorându-i pe Muhammad şi Apollon.

45. Literatura europeană din Evul Mediu şi până în secolul al XVIII-lea (de la Ariosto, Milton, Marlowe, Tasso, Shakespeare, Cervantes şi până la Chanson de Roland şi Cantar de Mio Cid) a pus în circulaţie mituri ideologice despre Orient şi Islam.

46. Orientalismul corijează, penalizează Orientul, pentru că acesta se găseşte în afara limitelor societăţii europene, a lumii “noastre”. Orientul este astfel orientalizat, devine provincia orientalistului, iar adevărul despre acesta este în funcţie de judecata savantă, nu de materialele pe care le furnizează Orientul însuşi.

47. Orientalismul, ca şi magia şi mitologia, este un sistem închis care se conţine şi se întăreşte pe sine, şi în care elementele sunt ceea ce sunt pentru sunt ceea ce sunt odată pentru totdeauna, din raţiuni ontologice pe care nici o informaţie obţinută empiric nu le poate nici pune sub semnul întrebării nici modifica.

48. Ideile despre Orient sunt toate peremptorii. Timpul la care sunt formulate este eternul atemporal. Ele dau o impresie de repetiţie şi de forţă, sunt întotdeauna simetrice şi totuşi radical inferioare echivalentului lor european, care uneori este specificat, uneori nu.

49. Din punct de vedere filosofic, tipul de limbaj, de gândire şi de viziune numit orientalism este o formă extremă a realismului. El constă într-un mod de a trata chestiuni, obiecte, calităţi şi regiuni presupus orientale. Se consideră că termenii utilizaţi au dobândit o anume realitate, sau, pur şi simplu, sunt realitatea.

50. Din punct de vedere retoric, orientalismul este absolut anatomic şi enumerativ. A utiliza vocabularul său este totuna cu a se angaja în particularizarea şi diviziunea lucrurilor Orientului în părţi tratabile.

51. Din punct de vedere psihologic, orientalismul este o formă de paranoia, o cunoaştere care nu este de acelaşi fel ca şi cunoaşterea istorică obişnuită, de exemplu.

52. Pentru Occident, Islamul era o provocare reală. Utiliza tradiţii iudeo-elenice, era jenant de aproape de creştinătate, geografic şi cultural, făcea împrumuturi creative din creştinism, putea să se laude cu succese militare şi politice fără pereche. Islamul a depăşit şi eclipsat Roma, nici un european nu poate evita să se gândească la asta.

53. India nu a reprezentat niciodată o ameninţare pentru Europa. Occidentul a putut s-o trateze cu aroganţa proprietarului pentru că autoritatea locală se dezagrega şi lăsa ţara deschisă rivalităţii între europeni, precum şi unui control politic european, însă niciodată Vestul nu a avut sentimentul de pericol pe care l-a rezervat Islamului.

54. Începând cu Napoleon, când pentru orientalist vine momentul în care trebuie să aleagă dacă loialitatea şi simpatia sa merg în direcţia Orientului sau a Occidentului învingător, el alege întotdeauna cea de-a doua tabără.

55. Orientul există ca un ansamblu de valori aflate în conexiune nu cu realităţile actuale, ci cu contactele pe care le-a avut cu îndepărtatul trecut european.

56. A prezerva un eveniment împotriva uitării este echivalent, în spiritul orientalistului, cu a transforma Orientul într-un teatru pentru reprezentările Orientului.

57. Odată cu colonizarea, noţiunea de “oriental” devine o noţiune administrativă, subordonată unor factori demografici, economici şi sociologici.

58. Există în orientalism o autoritate textuală mult mai importantă decât autoritatea realului. Autoritatea schematică a unui text este preferată contactelor umane directe, care riscă să fie deconcertante.

59. Orientalismul este ceea ce Flaubert numea “idée reçue” (idee prefabricată, idee de-a gata).

60. Imediat ce începem să gândim orientalismul comme un tip de proiectare a Occidentului asupra Orientului şi de voinţă de a-l guverna, întâlnim foarte puţine surprize.

61. Nu există o muncă intelectuală strict erudită, dezinteresată şi abstractă.

62. Orientalismul, sub forma pe care a luat-o după secolul al XVIII-lea, nu a putut niciodată să se revadă şi să se corecteze el însuşi.

63. Ideile asupra Orientului furnizate de orientalism au o utilizare politică.

64. Încă de la început, orientalismul a prezentat două trăsături:
a) o conştiinţă ştiinţifică recentă fondată pe importanţa lingvistică a Orientului pentru Europa;
b) o propensiune spre divizare, subdivizare, şi redivizare a temelor sale fără a-şi schimba vreodată părerea asupra Orientului, obiect invariabil, uniform şi absolut specific.

65. Pentru orientalism, Orientul “bun” era invariabil o perioadă clasică plasată undeva într-o Indie demult apusă, în vreme ce Orientul “rău” este Asia de azi, anumite porţiuni din Africa de Nord, Islamul de peste tot.

66. Orientalul este înainte de toate un oriental, apoi o fiinţă umană, şi în cele din urmă din nou un oriental.

67. Idee preconcepută: “Orientalul trăieşte în Orient, are o viaţă de lene orientală, într-o stare de despotism şi de senzualitate orientale, plin de fatalism oriental.”

68. Pentru europeni, Orientul este un tablou viu al bizarului.

69. La sfârşitul primului război mondial, Africa şi Orientul formau pentru Occident mai puţin un spectacol intelectual decât un teren privilegiat. Domeniul orientalismului coincidea exact cu cel al imperiului.

70. Clişee orientalistice: chinezul perfid, indianul semi-nud, musulmanul pasiv.

71. Clişeu: arabul urcat pe cămilă, terorist, desfrânat cu nasul coroiat şi venal, a cărui bogăţie nemeritată este un afront pentru adevărata civilizaţie.

72. Hegemonia minorităţilor posedante: se presupune întotdeauna că occidentalii aparţin minorităţii care are dreptul fie de a poseda fie de a cheltui cea mai mare parte din resursele mondiale, pentru că, spre deosebire de orientali, ei sunt nişte fiinţe omeneşti veritabile. Nu poate fi găsit un exemplu mai clar de gândire dezumanizată.

73. Conform orientalismului, nu numai că existenţa Orientului se desfăşoară pentru Occident, dar în plus se fixează pentru el în timp şi în spaţiu.

74. Occidentul se consideră spectatorul, judecătorul şi juriul tuturor faţetelor comportamentului oriental.

75. Îndărătul unor comportamente academice securizante de tipul “istorie”, “literatură” sau “ştiinţe umane”, şi în ciuda aspiraţiilor sale debordante, orientalismul este implicat în circumstanţe mondiale şi istorice pe care a încercat să le disimuleze în spatele unui scientism adesea pompos şi a unor apeluri la raţionalism.

76. După Flaubert, ideea de predilecţie a secolului al XIX-lea era reconstruirea lumii conform unui proiect imaginar, însoţit uneori de o tehnică ştiinţifică specializată.

77. Flaubert îşi bate joc de vesela indiferenţă pe care o are ştiinţa pentru realitate, o ştiinţă care disecă entităţi umane ca şi cum ele n-ar fi decât materie inertă. Dar ştiinţa de care îşi bate el joc este ştiinţa europeană plină de entuziasm, mesianică, ale cărei victorii sunt nişte revoluţii ratate, războaie, opresiune şi un apetit incorijibil de a pune în operă imediat mari idei livreşti. Ceea ce această ştiinţă nu ia niciodată în calcul este reaua ei inocenţă crasă şi dezinvoltă, şi rezistenţa pe care i-o opune realitatea.

78. Orientalismul este una dintre disciplinele seculare şi cvasi-religioase ale gândirii europene a secolului al XIX-lea. Elementele care i s-au adăugat în această perioadă (expansiunea Europei, confruntarea istorică, simpatia, clasificarea) anticipează faza evanghelică de mai târziu.

79. În propriii săi ochi, orientalistul moderne ste un erou care salvează Orientul de obscuritate, de alienare şi de înstrăinare pe care tot el le-a perceput convenabil.

80. Se pot înţelege aspectele esenţiale ale teoriei şi ale praxisului orientalist modern nu ca un acces subit de cunoaştere obiectivă a Orientului, ci ca un ansamblu de structuri moştenite din trecut, secularizate, reamenajate şi reformate de discipline precum filologia care, la rândul lor, au fost substitute ale supranaturalismului creştin.

81. Cu timpul, Orientul însuşi a devenit mai puţin important decât munca orientalistului.

82. Cu timpul, imaginea efortului orientalistului se obnubilează, iar lectorul ia restructurarea Orientului pe care o încarnează o crestomaţie drept Orientul pur şi simplu. Structura obiectivă (Orientul) şi restructurarea ei subiectivă (crestomaţia alcătuită de orientalist) se confundă.

83. După Renan, fondatorii spiritului modern (adică raţionalismul, critica, liberalismul) sunt filologii. Orice supranaturalism va primi de la filologie o lovitură de graţie.

84. Dintre toate ramurile cunoaşterii, filologia este cea ale cărui scop şi unitate sunt cel mai dificil de perceput.

85. Atitudinea orientalistă erudită este cea a savantului occidental care trece în revistă Orientul pasiv, embrionar, feminin, mut şi prostrat, articulându-l pentru a-i obţine secretele.

86. Semitul a fost inventat în laboratorul filologilor orientalişti, şi era simbolul dominaţiei Europei asupra Orientului. În contrast cu limbile “normale”, semitica era înţelească ca un fenomen excentric şi cvasi-monstruos, pentru că bibliotecile, laboratoarele şi muzeele puteau servi la analizarea ei.

87. Textul unei lucrări de lingvistică sau de anatomie prezintă aceeaşi relaţie generală cu natura (sau cu realitatea) ca o vitrină de muzeu care prezintă un mamifer sau un organ: o exageraţie trunchiată.

88. Pentru orientalişti, semiticul reprezintă un fenomen de dezvoltare întreruptă, spre deosebire de limbile indo-europene care au parvenit la maturitate.

89. Renan susţine un paradox: chiar dacă ne încurajează să vedem limbile ca nişte corespondenţi ai “fiinţelor vii din natură”, el dovedeşte că limbile orientale, limbile semitice, sunt inorganice, stopate, complet osificate, incapabile să se regenereze ele însele. Altfel spus, el dovedeşte că semiticul nu este o limbă vie, iar semiţii nu sunt fiinţe vii.

90. Comparatismul, în studiul Orientului şi al orientalilor, a devenit sinonim cu inegalitatea ontologică aparentă între Occident şi Orient.

91. Ca material de studii şi de reflecţie, Orientul ia toate mărcile unei slăbiciuni intrinseci. El devine subiectul capriciilor diverselor teorii, care-l utilizează ca ilustrare.

92. Orientaliştii nu se interesează de indivizi, ci de entităţi artificiale: orientali, asiatici, semiţi, musulmani, arabi, evrei, rase, mentalităţi.

93. Faptul de a fi european în Orient implică întotdeauna conştiinţa de a fi distinct de anturajul său, şi de a fi într-un raport de inegalitate cu acesta.

94. Pe de o parte, orientalismul a dobândit Orientul în modul cel mai literar posibil, pe de altă parte, el a domesticit această cunoaştere filtrând-o pentru Occident prin intermediul codurilor sale regulatoare, a clasificărilor sale, a dicţionarelor, a gramaticilor, a comentariilor, a ediţiilor, a tradiţiilor, care împreună formează un simulacru al Orientului şi-l reproduc material în Occident, pentru Occident. Altfel spus, Orientul avea să fie convertit de la mărturia personală, uneori mincinoasă, a călătorilor şi a rezidenţilor, în definiţii impersonale forjate de o armată de lucrători ştiinţifici. Spre mijlocul secolului al XIX-lea, Orientul avea să devină o carieră, în care putea fi refăcut şi restituit nu doar Orientul, ci şi propria persoană implicată în această întreprindere.

95. Chateaubriand a inaugurat tema Orientului care aşteaptă de la Europa să înveţe ce este libertatea. El a spus că orientalii au nevoie să fie cuceriţi, fără să găsească paradoxal faptul că o cucerire occidentală a Orientului este până la urmă o cucerire, şi nu libertatea.

96. Opţiunile la care este limitat orientalismul: fie ceea ce transmite este ştiinţă, fie o expresie personală. Problema primei posibilităţi este credinţa că sunt posibile descrierile fenomenelor colective generale, de unde tendinţa de a fabrica realităţi mai degrabă pornind de la propriile observaţii decât de la Orient. Problema celei de-a doua realităţi este că transformă Orientul într-o fantezie privată.

97. Degeaba căutăm în orienalism un sens viu al realităţii umane sau chiar sociale a orientalului: un locuitor contemporan al lumii moderne.

98. Dezvoltarea unui domeniu al cunoaşterii specializate este un proces foarte lent. Departe de a fi doar aditiv sau speculativ, este un proces de acumulare, de deplasare, de distrugere, de rearanjare şi de insistenţe selective în interiorul unui consens de cercetare. Legitimitatea orientalismului a fost stabilită în decursul secolului al XIX-lea nu prin autoritatea religioasă, ci prin citarea restauratoare a autorităţii anterioare.

99. Ca formă de cunoaştere în curs de dezvoltare, orientalismul a recurs înainte de toate la citate din erudiţii precedenţi. Chiar când întâlneşte noi materiale, orientalistul le judecă împrumutând de la predecesorii săi perspectivele, ideologiile şi tezele directoare. Toate rescrierile acestea exclud sistematic realităţile Orientului.

100. De ce Orientul pare să sugereze nu doar fecunditatea, ci promisiunea (şi ameninţarea) sexului, o senzualitate neobosită, o dorinţă nelimitată, profunde energii generatoare?

101. Orientalismul, ca sistem al ştiinţei europene sau occidentale despre Orient, este sinonim cu dominaţia europeană asupra Orientului.

102. În secolul al XX-lea, orientalismul a fost totalmente formalizat ca o copie a lui însuşi produsă în mod repetitiv.

103. Domeniile ştiinţifice, precum şi operele artistului, chiar ale celui mai original, suferă constrângeri şi presiuni din partea societăţii, a tradiţiilor culturale, a circumstanţelor exterioare, precum şi influienţe stabilizatoare: şcoli, biblioteci, guverne.

104. Scrierile, atât cele erudite cât şi cele de ficţiune, nu sunt niciodată libere, ci limitate în jocul de imagini, presupoziţii şi intenţii.

105. Progresele făcute de o “ştiinţă” precum orientalismul sunt mai puţin obiectiv adevărate decât ne place adesea să credem. Noi presupunem în mod general că ştiinţa şi erudiţia avansează, că se perfecţionează cu timpul şi pe măsură ce se acumulează informaţiile, ce se rafinează metodele şi generaţiile de savanţi se ameliorează una după cealaltă. Cultivăm o mitologie a creaţiei, credem că geniul artistic, talentul original sau intelectul pot depăşi limitele epocii pentru a propune o lume nouă. Totuşi, posibilităţile care se prezintă unui spirit original nu sunt niciodată nelimitate.

106. Orientul, aşa cum apare în orientalism, este un sistem de reprezentări încadrat de o întreagă serie de forţe care l-au adus în ştiinţa Occidentului, în conştiinţa Occidentului şi, mai târziu, în imperiul Occidentului.

107. Fundamental, orientalismul este o doctrină politică impusă Orientului pentru că acesta era mai slab decât Occidentul.

108. Tezele asupra întârzierii, degenerescenţei Orientului şi inegalităţii sale în raport cu Occidentul se asociau extrem de facil, la începutul secolului al XIX-lea, cu ideile despre fundamentele biologice ale inegalităţii raselor.

109. Arieraţi, degeneraţi, necivilizaţi, retardaţi, orientalii au fost percepuţi într-un cadru construit pornind de la determinism biologic. Simplul fapt de a desemna pe cineva ca oriental implică o judecată de valoare deja pronunţată.

110. Atunci când se discută despre Orient, acesta este o absenţă, în vreme ce orientalistul este resimţit ca o prezenţă. Dar nu trebuie uitat că tocmai absenţa Orientului face posibilă prezenţa orientalistului.

111. Orientalismul a livrat Orientul Occidentului.

112. Orientalismul avusese ca funcţie, în cultura secolului al XIX-lea, să restituie Europei o porţiune din umanitate, dar, în secolul al XX-lea, a devenit atât un instrument politici cât şi un cod permiţând Europei să interpreteze în favoarea ei atât Orientul cât şi pe sine.

113. Ceea ce era o specialitate relativ inocentă a filologiei a devenit o disciplină capabilă să dirijeze mişcări politice, să administreze colonii, să facă declaraţii privind dificila misiune civilizatoare a omului alb. Această metamorfoză s-a petrecut în interiorul unei culturi ce se prezintă liberală, universală, pluralistă şi bazată pe toleranţă. În realitate, s-a produs ceva invers liberalismului: osificarea unei doctrine şi a semnificaţiei ei.

114. Orientaliştii islamizanţi nu au considerat niciodată experienţa lor în legătură cu Islamul ca fiind o atitudine menită să antreneze o mai bună comprehensiune a propriei culturi. Dimpotrivă, această distanţă a întărit sentimentul de superioritate pe care îl aveau privind cultura europeană. Antipatia lor viza tot Orientul, islamul fiind considerat un reprezentant degradat şi foarte periculos al acestuia.

115. Dacă azi nu mai este posibil să scrii disertaţii savante fie despre “spiritul negrilor” fie despre “personalitatea evreiască”, este absolut posibil să întreprinzi cercetări pe subiecte ca “spiritul islamului” sau “caracterul arab”.

116. Reprezentările au finalităţi, ele funcţionează împlinind o menire, sau numeroase meniri. Reprezentările sunt nişte formări, nişte deformări. Orientul, ca reprezentare a Europei, este format – sau deformat – pornind de la o sensibilitate din ce în ce mai specifică pentru o regiune geografică numită “Orient”.

117. Orientalismul a furnizat societăţii sale reprezentări ale Orientului:
a) care poartă amprenta sa distinctivă;
b) care ilustrează concepţia sa despre ceea ce Orientul poate sau ar trebui să fie;
c) care discută conştient opiniile cuiva din afară despre Orient;
d) care dau discursului orientalist ceea ce el pare să aibă mai tare nevoie pe moment, şi
e) care răspund anumitor cereri culturale, profesionale, naţionale, politice şi economice ale momentului.

118. Animozitatea antisemită populară a trecut de la evreu la arab, iar imaginea primului a fost transferată celui de-al doilea.

119. Evreul Europei pre-naziste s-a divizat: azi avem un erou evreu, construit pornind de la cultul orientalistului-aventurier pionier (Burton, Lane, Renan), şi un arab oriental, izolat de tot mai puţin de trecut, înlănţuit de un destin care-l condamnă la o serie de reacţii pe care Barbara Tuchman le numeşte cu un termen teologic “sabia înfricoşătoare şi rapidă a Isralului”.

120. Cinematograful şi televiziunea asociază arabul fie cu desfrânarea, fie cu o necinste sanguinară. El apare sub forma unui degenerat hipersexuat, destul de inteligent pentru a ţese intrigi complicate, dar esenţialmente sadic, trădător, josnic. Arabii mai sunt reprezentaţi în bandă, nimic individual, nici o caracteristică personală. Imaginile de presă reprezintă furia si mizeria masei sau gesturi iraţionale, excentrice. În spatele tuturor acestor imagini se ascunde ameninţarea jihadului.

121. În privinţa arabilor sau a musulmanilor se poate spune sau scrie azi practic orice, fără ca cineva să ridice cea mai mică obiecţie sau cel mai mic protest.

122. Contribuţia specifică a Americii la istoria orientalismului este aceea că specialistul nu-şi mai începe cariera încercând să cunoască limbile Orientului, ci printr-o formaţie în ştiinţe sociale.

123. Noul orientalist, de formaţie americană, a moştenit ostilitatea culturală a celuilalt. El încearcă să menţină arabul şi musulmanul în concepte care-l castrează, să-l reducă la “atitudini”, la “tendinţe”, la statistici. Pe scurt, să-l dezumanizeze.

124. “Islamul” orientaliştilor atât europeni cât şi americani este monolitic, dispreţuind experienţa umană obişnuită, grosolan, reductor, imuabil.

125. Prin definiţie, orientaliştii ştiu despre Orient lucruri pe care orientalii nu le pot şti ei înşişi.

126. Rezistând colonialiştilor străini, palestinianul arab este, fie un sălbatic stupid, fie o cantitate neglijabilă, atât din punct de vedere moral cât şi din punct de vedere existenţial.

127. Arabii sunt de două feluri: cei buni (care fac ce li se spune) şi cei rău (care nu o fac, şi deci sunt terorişti).

128. Pornind de la sine, în sine, ca ansamblu de credinţe, ca metodă de analiză, orientalismul nu se poate dezvolta. El este, prin doctrina sa, antiteza dezvoltării, argumentul său central fiind mitul dezvoltării întrerupte a semiţilor. Din această matrice ies alte mituri, fiecare arătând semitul ca fiind opusul occidentalului şi victima, iremediabil, a propriilor sale slăbiciuni.

129. În privinţa arabilor, orientalismul promovează trei teze majore:
a) arabii sunt unanimi în privinţa preferinţei pentru răzbunare sângeroasă;
b) arabii sunt inadaptaţi psihologic la pace;
c) arabii sunt ataşaţi congenital unei concepţii despre justiţie care este exact contrariul justiţiei.
În virtutea acestor teze, arabii trebuie combătuţi fără încetare ca o boală mortală.

130. Arabul este simbolul mutismului combinat cu supraabundenţa expresiei, a sărăciei combinate cu excesul. Ştiinţa filologiei a trecut din mâinile experţilor în cea a ideologilor.

131. În vreme ce există zeci de organizaţii în Statele Unite care studiază Orientul arab şi islamic, nu există nici una în Orient care să studieze Statele Unite. Şi totuşi, America reprezintă principala influenţă economică şi politică în regiune.

132. Orientalismul pune sub semnul întrebării nu doar posibilitatea unei erudiţii care să nu fie politizată, dar şi oportunitatea unei legături prea strânse între savant şi stat.

133. Anumiţi erudiţi şi critici, precum Jacques Berque şi Maxime Rodinson, care au primit o formaţie orientalistă tradiţională, au fost perfect capabili să se elibereze de vechea cămaşă de forţă ideologică.

134. Eşecul orientalismului a fost un eşec omenesc la fel de mult cât un eşec intelectual.

135. Cunoaşterea orientalismului poate avea un sens, acela de a aminti în ce fel, în ce mod seducător, se poate degrada cunoaşterea, orice cunoaştere, oriunde, oricând. Şi poate mai mult azi ca ieri.