René Guénon, Capitolul III. Cunoaştere şi acţiune (Criza lumii moderne, IV)

Vom lua în consideraţie acum, de o manieră mai deosebită, unul dintre principalele aspecte ale opoziţiei care există acum între spiritul oriental şi spiritul occidental, şi care este, în linii mari, cea dintre spiritul tradiţional şi spiritul antitradiţional, aşa cum am explicat-o. Dintr-un anume punct de vedere, care este de altminteri unul dintre cele mai fundamentale, această opoziţie apare ca cea dintre contemplaţie şi acţiune, sau, pentru a fi şi mai exacţi, ca ţinând de locurile respective pe care trebuie să le atribuim unuia sau altuia dintre aceşti doi termeni. Acestea pot fi înfăţişate, în raportul lor, în mai multe moduri. Este vorba într-adevăr despre două contrarii, aşa cum par a fi considerate cel mai adesea, sau ar fi mai degrabă două complementare, sau ar exista între ele o relaţie nu de coordonare, ci de subordonare? Acestea sunt diferitele aspecte ale problemei, şi aceste aspecte se raportează la tot atâtea puncte de vedere, de importanţă foarte inegală de altminteri, dar fiecare dintre ele poate fi justificat din câteva privinţe şi corespunde unui anume nivel al realităţii.

Înainte de toate, punctul de vedere cel mai superficial, cel mai exterior dintre toate, este cel care constă în a opune pur şi simplu una împotriva celeilalte contemplaţia şi acţiunea, ca două contrarii în sensul propriu al acestui cuvânt. Opoziţia, într-adevăr, există într-adevăr în aparenţe, este incontestabil. Şi totuşi, dacă ar fi absolut ireductibilă, ar exista o incompatibilitate completă între contemplaţie şi acţiune, care astfel nu ar putea niciodată să fie reunite. Or, de fapt, nu este câtuşi de puţin aşa. Nu există, cel puţin în cazurile normale, un popor, nici chiar poate un individ, care să poată să fie în exclusivitate contemplativ sau în exclusivitate activ. Ceea ce este adevărat, este că există două tendinţe dintre care una sau cealaltă domină aproape cu necesitate, astfel încât dezvoltarea uneia pare să se efectueze în detrimentul celeilalte, pentru simplul motiv că activitatea umană, înţeleasă în sensul ei cel mai general, nu se poate exersa în egală măsură concomitent în toate domeniile şi în toate direcţiile. Tocmai acest lucru dă aparenţa unei opoziţii, dar trebuie să există o conciliere posibilă între aceste contrarii sau aşa-zis contrarii. Şi, în rest, acelaşi lucru poate fi spus despre toate contrariile, care îşi pierd caracterul imediat ce, pentru a fi privite, perspectiva adoptată este mai sus de un anume nivel, cel în care opoziţia lor îşi are întreaga realitate. Cine spune opoziţie sau contrast spune, prin chiar acestea, dizarmonie sau dezechilibru, adică ceva care, am indicat-o deja suficient, nu poate exista decât dintr-un punct de vedere relativ, particular şi limitat.

Considerând contemplaţia şi acţiunea ca fiind complementare, perspectiva este deci deja mai profundă şi mai adevărată decât precedenta, pentru că opoziţia se găseşte conciliată şi anulată în ea, cei doi termeni echilibrându-se într-un anume fel unul prin celălalt. Ar fi vorba atunci, se pare, de două elemente la fel de necesare, care se completează şi se sprijină reciproc, şi care constituie dubla activitate, interioară şi exterioară, a unei singure şi aceleiaşi fiinţe, fie că este vorba despre fiecare om luat în parte sau umanitatea înfăţişată din punct de vedere colectiv. Această concepţie este cu siguranţă mai armonioasă şi mai satisfăcătoare decât prima. Cu toate acestea, dacă ar rămâne în exclusivitate la ea, cineva ar putea fi tentat, în virtutea corelaţiei stabilite astfel, să plaseze pe acelaşi plan contemplaţia şi acţiunea, astfel încât nu ar avea decât să se străduiască să ţină pe cât posibil balanţa egală între ele, fără ca vreodată să ridice întrebarea unei superiorităţi oarecare a uneia în raport cu cealaltă. Şi ceea ce arată bine că un asemenea punct de vedere este încă insuficient, este că această chestiune a superiorităţii se pune dimpotrivă efectiv şi s-a spus întotdeauna, oricare ar fi sensul în care s-a voit rezolvarea chestiunea care contează în această privinţă, în rest, nu este cea a unei predominenţe de fapt, care este, până la urmă, o problemă de temperament sau de rasă, ci ceea a ce s-ar putea numi o predominanţă de drept. Şi cele două lucruri nu sunt legate decât până la un anume punct.

Fără îndoială, recunoaşterea superiorităţii uneia dintre cele două tendinţe va incita la dezvoltarea ei în cel mai înalt grad, în defavoarea celeilalte. Dar, în practică, nu este mai puţin adevărat că locul pe care-l vor ocupa contemplaţia şi acţiunea în ansamblul vieţii unui om sau a unui popor va rezulta întotdeauna în mare parte din natura proprie a acestuia, căci trebuie în această privinţă să se ţină cont de posibilităţile particulare ale fiecăruia. Este evident că aptitudinea pentru contemplare este mai răspândită şi mai amplu dezvoltată la orientali. Probabil în nici o ţară ea nu e la nivelul la care este în India, şi din această cauză aceasta poate fi considerată drept reprezentarea prin excelenţă a ceea ce am numit spiritul oriental. Dimpotrivă, este incontestabil faptul că, în mod general, aptitudinea pentru acţiune, sau tendinţa care rezultă din această aptitudine, este cea care predomină la popoarele occidentale, în ceea ce priveşte marea majoritate a indivizirilor, şi care, chiar dacă această tendinţă n-ar fi exagerată şi deviată aşa cum este acum, ar subzista totuşi, astfel încât contemplaţia n-ar putea niciodată să fie în cazul lor decât ocupaţia unei elite mult mai restrânse. Din această cauză se spune în mod curent în India că, dacă Occidentul ar reveni la o stare normală şi ar poseda o organizare socială autentică, s-ar găsi în el fără îndoială mulţi Ksatriya, dar puţini Brahmani [1].

Însă ar fi suficient dacă elita intelectuală s-ar constitui în mod efectiv şi supremaţia ei ar fi recunoscută, pentru ca totul să reintre în ordine, căci puterea spirituală nu este câtuşi de puţin bazată pe număr, a cărui lege este cea a materiei. Şi de altminteri, să se remarce bine, în antichitate şi mai ales în evul mediu, dispoziţia naturală pentru acţiune, existentă la Occidentali, nu-i împiedica totuşi să recunoască superioritatea contemplaţiei, adică a inteligenţei pure. De ce lucrurile stau altfel în epoca modernă? Oare din cauză că occidentalii, dezvoltându-şi peste limită facultăţile de acţiune, au ajuns la pierderea intelectualităţii, încât, pentru a se consola, au inventat teorii care afirmă că acţiunea este superioară a orice şi ajung chiar, cu “pragmatismul”, la negarea faptului că există ceva valabil în afara ei, sau dimpotrivă acest mod de a vedea lucrurile, devenind dominant, a adus cu sine atrofia intelectuală pe care o constată azi?

În ambele ipoteze, şi de asemenea în cazul destul de probabil în care adevărul s-ar găsi într-o combinaţie a celor două, rezultatele sunt exact aceleaşi: în punctul în care au ajuns lucrurile, este exact momentul să se reacţioneze, şi aici, s-o mai spunem o dată, Orientul poate veni în ajutorul Occidentului, dacă acesta chiar o doreşte, nu pentru a-i impune concepţii care-i sunt străine, aşa cum unii par să se teamă, ci pentru a-l ajuta să-şi regăsească propria tradiţie al cărei sens l-a pierdut.

S-ar putea spune că antiteza dintre Orient şi Occident, în starea prezentă de lucruri, constă în aceea că Orientul menţine superioritatea contemplaţiei asupra acţiunii, în vreme ce Occidentul modern afirmă dimpotrivă superioritatea acţiunii asupra contemplaţiei. Aici, nu mai este vorba, ca atunci când vorbeam doar despre opoziţie sau de complementaritate, deci de un raport de coordonare între cei doi termeni, nu mai este vorba, spunem noi, despre puncte de vedere dintre care fiecare poate avea raţiunea lui de a fi şi să fie acceptat cel puţin ca expresie a unui anume adevăr relativ. Un raport de subordonare fiind ireversibil prin însăşi natura sa, cele două concepţii sunt realmente contradictorii, deci exclusive una în raport cu cealaltă, astfel încât în mod obligatoriu, imediat ce se admite că există efectiv subordonare, una este adevărată şi cealaltă falsă.

Înainte de a merge până în ultimele detalii ale chestiunii, să mai remarcă că, în vreme ce spiritul care s-a menţinut în Orient este într-adevăr cel din toate timpurile, aşa cum spuneam mai sus, celălalt spirit nu a apărut decât într-o epocă mai recentă, ceea ce, dincolo de orice altă consideraţie, poate deja să dea de gândit că este ceva anormal. Această impresie este confirmată de către exageraţia însăşi în care cade, conform tendinţei care îi este proprie, spiritul occidental modern, care, nemulţumit cu proclamarea cu orice ocaţie a superiorităţii acţiunii, a ajuns la a face din ea preocuparea lui exclusivă şi la negarea oricărei valori a contemplaţiei, căreia îi ignoră de altminteri complet adevărata natură. Dimpotrivă, doctrinele orientale, care afirmă atât de clar cât este posibil superioritatea sau chiar transcendenţa contemplaţiei în raport cu acţiunea, nu-i acordă mai puţin acesteia locul legitim şi recunosc importanţa ei în ordinea contingenţelor umane [2].

Doctrinele orientale, şi de asemenea vechile doctrine occidentale, sunt unanime în a afirma că contemplaţia este superioară acţiunii, aşa cum imuabilul este superior schimbării [3]. Acţiunea, nefiind decât o modificare tranzitorie şi momentană a fiinţei, nu ar putea avea în ea însăşi principiul său şi raţiunea sa suficientă. Dacă nu se conectează la un principiu care este dincolo de domeniul contingent, ea nu este decât pură iluzie. Şi principiul din care îşi extrage întreaga realitate de care este susceptibilă, şi existenţa şi posibilitatea sa însăşi, nu se poate găsi decât în contemplaţie sau, dacă preferăm, în cunoaştere, căci, în fond, aceşti doi termeni sunt sinonimi sau cel puţin coincid, cunoaşterea însăşi şi operaţiunea prin care este atinsă neputând în niciun fel să fie separate [4]. În egală măsură, schimbarea, în accepţiunea ei cea mai generală, este neinteligibilă şi contradictorie, adică imposibilă, fără un principiu de unde începe şi care, prin faptul însuşi că este principiul său, nu poate să-i fie supus, deci este în mod negreşit imuabil. Şi din această cauză, în antichitatea occidentală, Aristotel afirmase necesitatea “motorului imobil” al tuturor lucrurilor. Acest rol de “motor imobil” este jucat tocmai de cunoaştere în raport cu acţiunea. Este evident că aceasta aparţine în întregime lumii schimbării, a “devenirii”. Doar cunoaşterea permite ieşirea din această lume şi a limitaţiilor care-i sunt inerente, şi, atunci când atinge imabilul, ceea ce este cazul cunoaşterii principale sau metafizice care este cunoaşterea prin excelenţă, ea însăşi posedă imutabilitatea, căci orice cunoaştere adevărată este în mod esenţial identificare cu obiectul său. Tocmai acest lucru îl ignoră occidentalii moderni, care, în materie de cunoaştere, nu mai au în vedere decât o cunoaştere raţională şi discursivă, deci indirectă şi imperfectă, ceea ce am putea numi o cunoaştere prin reflexie, şi care chiar, din ce în ce mai mult, nu apreciază această cunoaştere inferioară decât în măsuraîn care ea poate servi imediat unor scopuri practice. Angajaţi în acţiune într-atât încât neagă tot ceea ce o depăşeşte, nu-şi dau seama că acţiunea însăşi degenerează astfel, din lipsă de principiu, într-o agitaţie pe cât de vană pe atât de sterilă.

Acesta este, într-adevăr, caracterul cel mai vizibil al epocii moderne: nevoie de agitaţie neîncetată, de schimbare continuă, de viteză din ce în ce mai mare precum cea cu care se derulează evenimentele înseşi. Dispersarea în multiplicitate, şi într-o multiplicitate care nu mai este unificată de conştiinţa niciunui principiu superior. În viaţa curentă ca şi în “concepţiile ştiinţifice”, analiza împinsă la extrem, fragmentarea indefinită, o veritabilă dezagregare a activităţii umane la toate nivelurile în care ea se mai poate exersa. Şi de aici inacapacitatea sintezei, imposibilitatea oricărei concentrări, atât de frapantă în ochii orientalilor. Acestea sunt consecinţele naturale şi inevitabile ale unei materializări din ce în ce mai accentuate, căci materia este în mod esenţial multiplicitate şi divizare, şi din această cauză, s-o spunem în treacăt, tot ceea ce-şi are originea din ea nu poate conduce decât la lupte şi la conflicte de orice fel, între popoare şi între indivizi.

Cu cât mai mult are loc scufundarea în materie, cu atât mai mult elementele de diviziune şi de opoziţie se accentuează şi se amplifică. Invers, cu cât mai mult se va urca spre spiritualitatea pură, cu atât se produce apropierea de unitate, care nu poate fi pe deplin realizată decât prin conştientizarea principiilor universale.

Ceea ce este cel mai ciudat, este că mişcarea şi schimbarea sunt pe deplin căutate pentru ele însele, şi nu în vederea unui scop oarecare spre care pot conduce. Şi acest fapt rezultă în mod direct din absorbirea tuturor facultăţilor umane de către acţiunea exterioară, căreia îi semnalam adineaori caracterul momentan. Dispersarea înfăţişată sub un alt aspect, şi într-un stadiu mai accentuat, am putea spune, ca o tendinţă spre instantaneitate, având ca limită o stare de pur dezechilibru, care, dacă ar putea fi atins, ar coincide cu disoluţia finală a acestei lumi – acesta este unul dintre semnele cele mai clare ale ultimei perioade din Kali-Yuga.

Sub acest raport de asemenea, acelaşi lucru se produce la nivel ştiinţific: este cercetarea de dragul cercetării, mult mai mult decât pentru rezultatele parţiale şi fragmentare cu care se sfârşeşte. Este succesiunea din ce în ce mai rapidă de teorii şi de ipoteze fără fundament, care, de-abia edificate, se năruiesc pentru a fi înlocuite cu altele care vor dura şi mai puţin, veritabil haos în mijlocul căruia ar fi inutil să se caute câteva elemente pe deplin dobândite, în afara unei monstruoase acumulări de fapte şi de detalii care nu pot dovedi nimic, nici însemna ceva. Vorbim aici, bineînţeles, de ceea ce priveşte punctul de vedere speculativ, în măsura în care el mai subzistă. În ceea ce priveşte aplicaţiile practice, există dimpotrivă rezultate incontestabile, şi acest lucru se înţelege fără dificultate, pentru că aceste aplicaţii se raportează imediat la domeniul material, şi acest domeniu este tocmai singurul în care omul modern se poate lăuda cu o reală superioritate. Trebuie deci să se mizeze pe faptul că descoperirile sau mai degrabă invenţiile mecanice şi industriele se vor dezvolta şi se vor înmulţi, din ce în ce mai rapid şi ele, până la sfârşitul epocii actuale. Şi cine ştie dacă, cu pericolele distrugerii pe care le poartă în ele însele, nu cumva ele vor fi unul dintre principalii agenţi ai ultimei catastrofe, dacă lucrurile ajung până într-acolo încât ea nu va putea fi evitată?

În orice caz, este foarte răspândită impresia că nu mai este, în starea actuală, nici o stabilitate. Dar, în vreme ce unii simt pericolul şi încearcă să reacţioneze, cei mai mulţi dintre contemporanii noştri se complac în dezordinea pe care o vad ca pe o imagine exteriorizată a propriei lor mentalităţi. Există, într-adevăr, o corespondenţă exactă între o lume în care totul pare să fie “devenire” pură, în care nu mai există niciun loc pentru imuabil şi permanent, şi starea de spirit a oamenilor care reduc orice realitate la aceeaşi “devenire”, ceea ce implică negaţia adevăratei cunoaşteri, adică principiile transcendente şi universale. Se poate merge chiar mai departe: este negaţia oricărei cunoaşteri reale, la orice nivel ar fi, chiar şi cel relativ, pentru că, aşa cum indicam mai sus, relativul este ininteligibil şi imposibil fără absolut, contingentul fără necesar, schimbarea fără imuabil, multiplicitatea fără unitate. “Relativismul” conţine o contradiţie în el însuşi, şi, când se doreşte reducerea întregului la schimbare, ar trebui să se ajungă în mod logic la negarea existenţei înseşi a schimbării. În fond, argumentele faimoase ale lui Zenon din Eleea nu aveau alt sens. Trebuie spus, într-adevăr, că teoriile de tipul celor despre care este vorba nu sunt în exclusivitate proprii timpurilor moderne, căci nu trebuie nimic exagerat. Se pot găsi câteva exemple similare în filosofia greacă, şi cazul lui Heraclit, cu a sa “curgere universală”, este cel mai cunoscut în această privinţă. Chiar aceasta a fost ceea ce i-a adus pe eleaţi la respingerea acestor concepţii, la fel ca şi pe cele ale atomiştilor, printr-un fel de reducere la absurd. În India însăşi, s-a întâlnit ceva comparabil, dar, bineînţeles, dintr-un alt punct de vedere decât cel al filosofiei. Anumite şcoli buddhiste, într-adevăr, prezentară acelaşi caracter, căci una dintre tezele lor principale era cea a “disoluţiei tuturor lucrurilor” [5]. Doar că aceste teorii nu erau pe vremea aceea decât excepţii, şi asemenea revolte împotriva spiritului tradiţional, care au putut să se producă în vremea în vremea întregii Kali-Yuga, nu aveau până la urmă decât o influienţă destul de limitată. Ceea ce este nou, este generalizarea unor asemenea concepţii, aşa cum o constatăm în occidentul contemporan.

Trebuie să menţionă de asemenea că “filosofiile devenirii”, sub influienţa ideii foarte recente de “progres”, au luat la moderni o formă specială, pe care teoriile de acelaşi tip nu o avuseseră niciodată la cei din vechime. Această formă, susceptibilă de altminteri de multiple versiuni, este ceea ce se poate desemna, la modul general, prin numele de “evoluţionism”. Nu vom reveni asupra a ceea ce am spus deja în altă parte asupra acestui subiect. Vom reaminti doar că orice concepţie care nu admite nimic altceva decât “devenirea” este în mod necesar, prin acest lucru însuşi, o concepţie “naturalistă”, implicând ca atare o negaţie formală a ceea ce este dincolo de natură, adică de domeniul metafizic, care este domeniul principiilor imuabile şi eterne. Vom semnala de asemenea, în legătură cu teoriile metafizice, că ideea bergsoniană a “duratei pure” corespunde cu exactitate dispersiei în instantaneu despre care vorbeam mai sus. Pretinsa intuiţie care se modelează în conformitate cu fluxul neîncetat al lucrurilor sensibile, departe de a putea să fie mijlocul unei cunoaşteri veritabile, reprezintă în realitate disoluţia oricărei cunoaşteri posibile.

Aceasta ne obligă să repetăm încă o dată, căci este un lucru absolut esenţial şi asupra căruia este indispensabil să nu lăsăm să subziste nici un echivoc, că intuiţia intelectuală, singura prin care se obţine adevărata cunoaştere metafizică, nu are absolut nimic în comun cu cealaltă intuiţie despre care vorbesc anumite filosofii contemporane. Aceasta din urmă este de ordin sensibil, este propriu-zis infra-raţională, în vreme ce cealaltă, care este inteligenţa pură, este dimpotrivă supra-raţională. Dar modernii, care nu cunosc nimic superior raţiunii în ordinea inteligenţei, nici măcar nu concep ceea ce poate fi intuiţia intelectuală, în vreme ce doctrinele antichităţii şi ale evului mediu, chiar şi atunci când nu aveau decât un caracter pur şi simplu filosofic şi, pe cale de consecinţă, nu putea face efectiv apel la această intuiţie, îi recunoşteau totuşi în mod explicit existenţa şi supremaţia printre toate celelalte abilităţi. Din această cauză n-a existat “raţionalism” înainte de Descartes, acesta fiind încă unul dintre lucrurile în mod specific moderne, şi care este de altminteri pe deplin solidar cu “individualismul”, pentru că nu este nimic altceva decât negarea oricărei facultăţi de nivel supra-individual. Atâta vreme cât occidentalii se vor încăpăţâna să ignore sau să nege intuiţia intelectuală, ei nu vor putea avea nici o tradiţie în adevăratul sens al acestui cuvânt, şi nu vor putea nici să se înţeleagă cu autenticii reprezentanţi ai civilizaţiilor orientale, în care totul este pus în legătură cu această intuiţie, imuabilă şi infailibilă în sine, şi unic punct de pornire al oricărei dezvoltări conforme normelor tradiţionale.

Note:

[1] Contemplaţia şi acţiunea, într-adevăr, sunt respectiv funcţiile proprii ale primelor două caste, cea a Brahmanilor şi cea a Ksatriya. De asemenea raporturile lor sunt în acelaşi timp cele dintre autoritatea spirituală şi puterea temporală. Dar nu ne propunem să expunem în mod special aici această latură a problemei, care ar merita să fie tratată în altă parte.

[2] Cei care s-ar îndoi de importanţa foarte reală, deşi relativă, pe care doctrinele tradiţionale ale Orientului, şi mai ales cea a Indiei, o acordă acţiunii, nu ar avea, pentru a se covinge, decât să se raporteze la Bhagavad-Gîtâ, care este de altminteri, nu trebuie scăpat din vedere dacă se doreşte înţelegerea corectă a sensului, o carte destinată în special utilizării ei de către Ksatriya.

[3] În virtutea raportului stabilit astfel se spune că Brahmanii sunt tipul fiinţelor stabile, iar Ksatriya sunt tipul fiinţelor mobile sau în mişcare. Astfel, toate fiinţele acestei lumi, conform naturii lor, sunt în principal în relaţie cu unul sau cu celălalt tip, căci există o perfectă corespondenţă între nivelul cosmic şi nivelul uman.

[4] Trebuie notat, într-adevăr, ca şi consecinţă a caracterului în mod esenţial momentan al acţiunii, că, în domeniul acesteia, rezultatele sunt întotdeauna separate de cel care le produce, în vreme ce cunoaşterea, dimpotrivă, îşi poartă fructul în ea însăşi.

[5] Aşa cum este uşor de înţeles conform indicaţiilor precedente, există, la modul general, o legătură foarte directă între negarea oricărui principiu imuabil şi cea a autorităţii spirituale, între reducerea oricărei realităţi la “devenire” şi afirmarea supremaţiei puterii temporale, al cărui domeniu propriu este acţiunea. Şi s-ar putea constata că apariţia doctrinelor “naturaliste” sau antimetafizice se produce întotdeauna atunci când elementul care reprezintă puterea temporală ia, într-o civilizaţie, predominanţă asupra celui care reprezintă autoritatea spirituală.