20 octobre 2007

René Guénon, Capitolul I. Vârsta Sumbră (Criza lumii moderne, II)

Doctrina hindusă spune că durata unui ciclu omenesc, căruia îi dă numele de Manvantara, se împarte în patru epoci, care marchează tot atâtea faze ale unei întunecări graduale a spiritualităţii primordiale. Este vorba despre aceleaşi perioade pe care tradiţiile antichităţii occidentale, în ceea ce le priveşte, le desemnau cu numele de vârsta de aur, de argint, de bronz şi de fier. Acum suntem în cea de-a patra perioadă, Kali-Yuga sau “vârsta sumbră”, şi ne aflăm în ea, se zice, de mai mult de şase mii de ani, adică dintr-o epocă mult anterioară tuturor celor cunoscute de către istoria “clasică”. De atunci, adevăruri care erau cândva accesibile tuturor oamenilor au devenit din ce în ce mai ascunse şi dificil de atins. Cei care le posedă sunt din ce în ce mai puţini numeroşi, şi, dacă tezaurul înţelepciunii “non-umane”, anterioară tuturor vârstelor, nu se poate niciodată pierde, se acoperă în schimb cu voaluri din ce în ce mai impenetrabile, care-l disimulează privirilor şi de sub care este extrem de dificil de descoperit.

Din această cauză peste tot se aminteşte, sub diverse simboluri, ceva care a fost pierdut, cel puţin aparent şi în raport cu lumea exterioară, şi pe care ceicare aspiră la adevărata cunoaştere trebuie să-l regăsească. Dar s-a spus de asemenea că ceea ce este astfel ascuns va redeveni vizibil la sfârşitul acestui ciclu, care va fi concomitent, în virtutea continuităţii care leagă toate lucrurile între ele, începutul unui nou ciclu.

Dar, se va spune fără îndoială, de ce dezvoltarea ciclică trebuie să se desăvârşească astfel, într-un sens descendent, mergând de sus în jos, ceea ce, aşa cum se va remarca fără greutate, este negaţia însăşi a ideii de “progres”, aşa cum o înţeleg modernii? Cauza este faptul că dezvoltarea întregii manifestări implică în mod ineluctabil îndepărtarea din ce în ce mai pronunţată de principiul din care provine. Plecând din punctul cel mai înalt, ea tinde în mod inevitabil spre jos, şi, asemeni corpurilor cu greutate, tinde în această direcţie cu viteză crescândă, până când întâlneşte în cele din urmă un punct de oprire. Această cădere ar putea fi caracterizată ca o materializare progresivă, căci exprimarea principiului este spiritualitate pură. Spunem exprimarea, şi nu principiul însuşi, căci acesta nu poate fi desemnat prin niciunul dintre termenii care par să indice o opoziţie oarecare, fiind dincolo de orice opoziţie. De altminteri, cuvinte ca “spirit” şi “materie”, pe care le împrumutăm aici pentru mai multă comoditate în raport cu limbajul occidental, nu au nici pentru noi altceva decât o valoare simbolică, ele neputând, în orice caz, să convină cu adevărat realităţii decât cu condiţia de a îndepărta interpretările speciale pe care li le acordă filosofia modernă, ale cărui “spiritualism” şi “materialism” nu sunt, în ochii noştri, decât două forme complementare care se implică una pe cealaltă şi care sunt la fel de neglijabile pentru cel care vrea să se ridice deasupra unor puncte de vedere contingente. Dar totuşi nu despre metafizica pură ne propunem să tratăm aici, şi din această cauză, fără să pierdem câtuşi de puţin din vedere principiile esenţiale, putem, luându-ne precauţiile indispensabile pentru a evita orice echivoc, să ne permitem utilizarea unor termeni care, deşi inadecvaţi, par susceptibili să facă lucrurile mai uşor de înţeles, în măsura în care acest lucru poate fi totuşi făcut fără să le denatureze.

Ceea ce am spus despre dezvoltarea manifestării prezintă o imagine care, deşi exactă în ansamblu, este totuşi prea simplificată şi schematică, dat fiind faptul că sugerează că dezvoltarea se efectuează în linie dreaptă, conform unui sens unic şi fără nici o oscilaţie. Realitatea este cu mult mai complexă. Într-adevăr, putem spune că în orice lucru, aşa cum indicam mai sus, există două tendinţe opuse, una descendentă şi cealaltă ascendentă, sau, dacă vrem să ne slujim de un alt mod de reprezentare, una centrifugă şi alta centripetă, iar predominanţa uneia asupra alteia precede două faze complementare ale manifestării, una a îndepărtării de principiu, cealaltă a întoarcerii spre principiu, care sunt adesea comparate cu mişcările inimii sau cu cele două faze ale respiraţiei. Deşi aceste doua faze sunt de obicei descrise ca fiind succesive, trebuie conceput că, în realitate, cele două tendinţe cărora le corespund acţionează întotdeauna simultan, deşi în proporţii diverse. Şi se întâmplă uneori, în anumite momente critice în care tendinţa descendentă pare pe punctul de a covârşi mersul general al lumii, că o acţiune specială intervine pentru a întări tendinţa contrarie, astfel încât se stabileşte un anume echilibru, cel puţin relativ, atât cât pot admite condiţiile momentului, operându-se astfel o redresare parţială, prin care mişcarea de cădere pare să se oprească sau să se neutralizeze temporar [1].

Este facil de înţeles că aceste cunoştinţe tradiţionale, a căror trecere în revistă foarte sumară trebuie s-o încheiem aici, fac posibile concepţii foarte diferite de toate încercările de “filosofie a istoriei” la care se dedau modernii, şi care sunt cu mult mai vaste şi mai profunde. Dar nu dorim deloc, pentru moment, să ne întoarcem la originile ciclului prezent, nici măcar la începuturile lui Kali-Yuga. Intenţiile noastre ţin, într-un mod direct cel puţin, doar la un domeniu mult mai limitat, la ultimele faze ale aceluiaşi Kali-Yuga. Se poat distinge într-adevăr, în interiorul fiecăreia dintre marile perioade despre care am vorbit, să mai distingem încă diferite faze secundare, care constituie tot atâtea diviziuni. Şi fiecare dintre părţi fiind într-un anume fel analoagă întregului, aceste subdivizii reproduc ca să spunem aşa, la o scară redusă, mersul general al marelui ciclu în care se integrează. Dar şi în acest caz, o cercetare completă a modalităţilor de aplicare ale acestei legi la diversele cazuri particulare, ne-ar antrena cu mult în afara cadrului pe care ni l-am trasat pentru acest studiu. Vom menţionar doar, pentru a isprăvi consideraţiile preliminarii, pe câteva dintre ele, dintre ultimele epoci deosebit de critice pe care le-a traversat umanitatea, cele care intră în perioada care se obişnuieşte să fie numită “istorică”, pentru că este într-adevăr singura care e cu adevărat accesibilă istoriei obişnuite sau “profane”. Şi aceasta ne va conduce în mod firesc spre ceea ce trebuie să facă obiectul studiului nostru, prentru că ultima dintre aceste epoci nu este decât cea care constituie ceea ce se numeşte perioada modernă.

Există un fapt destul de ciudat, care nu pare să fi fost niciodată remarcat aşa cum merită el să fie, şi anume că perioada propriu-zis “istorică”, în sensul pe care tocmai l-am indicat, urcăm exact până în secolul VI înainte de era creştină, ca şi cum ar fi acolo, în timp, o barieră care nu poate fi depăşită cu ajutorul mijloacelor de investigaţie de care dispun cercetătorii obişnuiţi. De la această epocă încoace, într-adevăr, se posedă o cronologie destul de precisă şi bine stabilită, însă pentru tot ceea ce este anterior, dimpotrivă, nu se obţine în general decât o foarte vagă aproximare, şi datele propuse pentru aceleaşi evenimente variază adesea cu mai multe secole. Chiar pentru ţările unde există mai mult decât nişte simple vestigii risipite, ca Egiptul de exemplu, acest lucru este foarte frapant. Şi ceea ce este poate încă şi mai uimitor este că, într-un caz excepţional şi privilegiat cum este cel al Chinei, care posedă, pentru epoci mai îndepărtate, anale datate prin intermediul observaţiilor astronomice care nu ar trebui să lase loc niciunui dubiu, modernii nu califică mai puţin aceste epoci drept “legendare”, ca şi cum ar exista acolo un domeniu în care ei nu-şi recunosc dreptul la nici o certitudine şi unde-şi interzic ei înşişi aşa ceva. Antichitatea numită “clasică” nu este deci, ca să spunem drept, decât o antichitate cât se poate de relativă, şi chiar mult mai aproape de timpurile moderne decât de adevărata antichitate, pentru că nu este plasată nici măcar la jumătatea lui Kali-Yuga, a cărei durată nu este ea însăşi, conform doctrinei hinduse, decât la a zecea parte a celei unui Manvantara. Şi se va putea cu prisosinţă considera pornind de la aceasta cât de mult au motive modernii să fie mândri de întinderea cunoştinţelor lor istorice! Toate acestea, ar răspunde ei fără îndoială ca să se justifice, nu sunt decât perioade “legendare”, şi din această cauză ei consideră că nu trebuie ţinut cont de ele. Dar acest răspuns nu este altceva decât mărturisirea ignoranţei lor, şi a unei neînţelegeri care poate ea singură explica dispreţul lor pentru tradiţie. Spiritul specific modern nu este altceva, aşa cum vom arăta în cele ce urmează, decât spiritul antitradiţional.

În secolul al VI-lea înaintea erei creştine s-au produs, oricare a fost cauza, schimbări considerabile la aproape toate popoarele. Aceste schimbări prezentară de altminteri trăsături diferite în funcţie de fiecare ţară. În anumite cazuri, a fost vorba despre o readaptare a tradiţiei la condiţii altele decât cele care existaseră anterior, readaptare care s-a îndeplinit într-un sens riguros ortodox. Este ceea ce avu loc mai cu seamă în China, unde doctrina, constituită la început ca un ansamblu unic, se diviză atunci în două părţi net distincte: Taoismul, rezervat unei elite, şi conţinând metafizica pură şi ştiinţele tradiţionale de ordin propriu-zis speculativ; Confucianismul, comun tuturor fără distincţie, şi având ca domeniu aplicaţiile practice şi îndeosebi sociale. La persani, se pare că avu loc la fel o readaptare a Mazdeismului, căci această epocă fu cea a ultimului Zoroastru [2]. În India, se văzu atunci naşterea Buddhismului, care, oricare ar fi fost de altminteri caracterul său originar [3], avea să conducă, dimpotrivă, cel puţin în unele dintre ramurile sale, la o revoltă împotriva spiritului tradiţional, mergând până la negarea oricărei autorităţi, până la o veritabilă anarhie, în sensul etimologic de “absenţă a principiului”, la nivel intelectual şi în ordinea socială. Ceea ce este destul de curios, este faptul că nu se găseşte, în India, nici un monument care să fie anterior acestei epoci, şi orientaliştii, care vor să facă totul să înceapă cu Buddhismul, căruia îi exagerează în mod ciudat importanţa, au încercat să aducă această constatare în sprijinul tezei lor. Explicaţia acestui fapt este totuşi simplă: toate construcţiile anterioare erau din lemn, astfel încât ele au dispărut în mod natural fără să lase urme [4]. Dar este adevărat că o asemenea schimbare în modul de construcţie corespunde cu necesitate unei modificări profunde a condiţiilor generale de existenţă a poporului la care ea s-a produs. Apropiindu-ne de Occident, vedem că aceeaşi epocă fu, la evrei, cea a captivităţii Babylonului. Şi ceea ce este poate unul dintre faptele cele mai uimitoare care au putut fi constatate, este că o perioadă scurtă de şaptezeci de ani fu suficientă pentru a-i face să-şi piardă până şi alfabetul, astfel încât trebuiră mai apoi să-şi reconstituie Cărţile sacre cu caractere complet diferite de cele pe care le utilizaseră până atunci. S-ar mai putea cita şi alte evenimente aflate în legătură cu aproximativ aceeaşi dată. Vom nota doar că pentru Roma a fost începutul perioadei “istorice”, succedând epocii “legendare” a eroilor, şi să se ştie de asemenea, deşi într-un mod puţin vag, că avură atunci mişcări importante la popoarele celtice. Dar, fără să insistăm mai mult în privinţa acestui subiect, vom ajunge la ceea ce priveşte Grecia. Şi aici, secolul al VI-lea fu punctul de pornire al civilizaţiei numite “clasice”, singura căreia modernii îi recunosc caracterul “istoric”, şi tot ceea ce precede este destul de prost cunoscut pentru a putea fi considerat “legendar”, deşi descoperirile arheologice recente nu mai permit să se pună la îndoială că, cel puţin, a existat o civilizaţie foarte reală. Şi avem câteva motive să credem că această primă civilizaţie elenică a fost cu mult mai interesantă la nivel intelectual decât cea care a urmat-o, şi că raporturile raporturile dintre ele oferă o oarecare analogie cu cele care există între Europa evului mediu şi Europa modernă. Totuşi, nu strică să se remarce faptul că sciziunea nu fu atât de radicală decât în ultimul caz, căci avu loc, cel puţin parţial, o readaptare efectuată în ordinea tradiţională, mai ales în domeniul “misterelor”. Şi menţionăm în legătură cu acest subiect Pithagorismul, care fu mai ales, sub o formă nouă, o restaurare a Orfismului anterior, şi ale cărui legături evidente cu cultul delfic al lui Apollon hiperboreeanul permit chiar să se ia în considerare o filiaţie continuă şi regulată cu una dintre cele mai vechi tradiţii ale umanităţii. Dar, pe de altă parte, se văzu în curând apariţia a ceva în legătură cu care nu exista încă niciun exemplu, şi care avea, în perioada următoare, să exercite o influenţă nefastă asupra întregii lumi occidentale – facem referire la modul special de gândire care şi-a luat şi păstrat numele de “filosofie”, şi acest aspect este suficient de important pentru ca să ne oprim asupra lui câteva momente.

Cuvântul “filosofie”, în sine, poate fi cu certitudine luat într-un sens foarte legitim, care fu fără îndoială sensul lui primitiv, mai cu seamă dacă este adevărat că, aşa cum se pretinde, Pithagora îl folosi primul. Etimologic vorbind, el nu înseamnă nimic altceva decât “dragostea pentru înţelepciune”, şi desemnează înainte de toate o dispoziţie cerută în prealabil pentru a ajunge la înţelepciune, şi poate desemna în egală măsură, printr-o extensie foarte naturală, cercetarea care, născând din această dispoziţie, trebuie să conducă la cunoaştere. Nu este vorba deci decât de un stadiu preliminar şi preparatoriu, o purcedere spre înţelepciune, un nivel corespunzând unei stări inferioare acesteia [5]. Deviaţia care s-a produs mai apoi a constat în considerarea acestui nivel tranzitoriu drept scopul însuşi, pretenţia de a substitui înţelepciunea cu “filosofia”, ceea ce implică uitarea sau necunoaşterea naturii veritabile a înţelepciunii. Astfel luă naştere ceea ce putem numi folosofie “profană”, adică o pretinsă înţelepciune pur umană, deci de ordin strict raţional, care a înlocuit adevărata înţelepciune tradiţională, supra raţională şi “non umană”. Totuşi, ceva din aceasta subzistă de-a lungul întregii antichităţi, lucru dovedit înainte de toate prin persistenţa “misterelor”, al căror caracter esenţialmente “iniţiatic” n-ar putea fi contestat, şi mai este şi faptul că învăţătura filosofilor înşişi avea concomitent, cel mai adesea, o latură “exoterică” şi una “esoterică”, aceasta din urmă putând permite ancorarea într-un punct de vedere superior, care se manifestă de altminteri într-un mod foarte clar, deşi poate incomplit după anumite criterii, câteva secole mai târziu, la alexandrini. Pentru ca filosofia “profană” să fie în mod definitiv constituită ca atare, trebuia ca “exoterismul” singur să rămână şi să se meargă până la negaţia pură şi simplă a oricărui “esoterism”. Aici avea să ajungă, la moderni, mişcarea începută de către greci. Tendinţele care se afirmaseră deja la aceştia trebuiau să ajungă până la consecinţele lor cele mai extreme, şi importanţa excesivă pe care aceştia o acordaseră gândirii raţionale avea să se accentueze încă şi mai tare pentru a se ajunge la “raţionalism”, atitudine extrem de modernă care constă, nu doar în simpla ignorare, ci în negarea vădită a tot ceea ce este de ordin supra-raţional. Dar să nu anticipăm mai mult, căci va trebui să revenim asupra acestor consecinţe şi să vedem dezvoltarea lor într-o altă parte a expozeului nostru.

În ceea ce tocmai a fost spus, un lucru trebuie reţinut îndeosebi din punctul de vedere care ne preocupă, şi anume că trebuie să căutăm în antichitatea “clasică” unele dintre originile lumii moderne. Aşadar, aceasta nu greşeşte cu desăvârşire atunci când se pretinde continuatoarea lumii greco-latine. Trebuie spus, totuşi, că nu este vorba decât de o continuare îndepărtată şi cumva infidelă, căci existau în această antichitate, în ciuda tuturor aspectelor, multe lucruri, la nivel intelectual şi spiritual, care nu au echivalent la moderni. Este vorba, în orice caz, în obscurarea progresivă a adevăratei cunoaşteri, de două nivele destul de diferite.

S-ar putea de altfel imagina că decadenţa civilizaţiei antice a adus cu sine, într-un mod gradual şi fără soluţie de continuitate, o stare mai mult sau mai puţin asemănătoare celei pe care o vedem azi. Dar, de fapt, nu a fost aşa, şi, în acest interval, avu loc, pentru Occident, o altă epocă critică care fu în acelaşi timp una dintre acele epoci de redresare la care făceam aluzie mai sus. Această epocă este cea a începuturilor şi a expansiunii creştinismului, coincizând, pe de altă parte, cu dispersarea poporului evreu, şi, pe de altă parte, cu ultima fază a civilizaţiei greco-latine. Şi noi putem trece mai rapid peste aceste evenimente, în ciuda importanţei lor, pentru că sunt în general mai cunoscute decât cele despre care am vorbit până aici, şi pentru că sincronizarea lor a fost mai remarcată chiar de către istorii ale căror perspective sunt dintre cele mai superficiale. S-au semnalat de asemenea destul de des anumite trăsături comune între decadenţa antică şi epoca actuală. Şi, fără să dorim să împingem prea departe paralelismul, trebuie să recunoaştem că există într-adevăr câteva asemănări destul de frapante. Filosofia pur “profană” câştugase teren. Apariţia scepticismului pe de o parte, succesul “moralismului” stoic şi epicurian pe de altă, arată în suficientă măsură până unde se coborâse intelectualitatea. În acelaşi timp, vechile doctrine sacre, pe care aproape nimeni nu le mai înţelegea, degeneraseră, din cauza acestei neînţelegeri, în “păgânism” în adevăratul sens al cuvântului, adică nu mai erau decât “superstiţii”, lucruri care, pierzându-şi semnificaţia profundă, îşi supravieţuiesc lor însele prin manifestări exclusiv exterioare. Avură loc încercări de reacţie împotriva acestei decăderi: elenismul însuşi încercă să revină la viaţă cu ajutorul elementelor împrumutate din doctrinele orientale cu care putea să se afle în contact. Dar aceasta nu mai era suficient, civilizaţia greco-latina trebuia să ia sfârşit, şi redresarea avea să vină din altă parte şi să se opereze sub cu totul altă formă. Creştinismul a fost cel care îndeplini această transformare, şi, să notăm în treacăt, comparaţia care poate fi stabilită din anumite unghiuri între acest moment şi al nostru este poate unul dintre elementele determinante ale mesianismului dezordonat care apare la lumină astăzi. După perioada tulbure a invaziilor barbare, necesară pentru a se finaliza distrugerea vechii stări de lucruri, o ordine normală a fost restaurată pentru durata câtorva secole. Acesta fu evul mediu, atât de necunoscut de către modernii care sunt incapabili să-i înţeleagă dimensiunea intelectuală, şi pentru care această epocă pare cu certitudine mult mai ciudată şi mai îndepărtată decât antichitatea “clasică”.

Adevăratul ev mediu, pentru noi, se întinde de la domnia lui Charlemagne la începutul secolului al XIV-lea. La acest ultim moment începe o nouă decadenţă care, de-a lungul unor diverse etape, se va accentua până la noi. Acolo este adevăratul punct de pornire al crizei moderne, este începutul dezagregării “Creştinătăţii”, cu care se identifica în mod esenţial civilizaţia occidentală a evului mediu. Este, concomitent cu sfârşitul regimului feudal, destul de solidar cu aceeaşi “Creştinătate”, originea constituirii “naţionalităţilor”. Trebuie deci să împingem epoca modernă cu două secole mai devreme decât se face îndeobşte. Renaşterea şi Reforma sunt mai ales rezultante, şi ele nu au fost posibile decât printr-o decadenţă prealabilă. Dar, departe de a fi o redresate, ele marcară o cădere cu mult mai profundă, pentru că finalizară ruptura definitivă cu spiritul tradiţional, una în domeniul ştiinţelor şi a artelor, cealaltă în domeniul religios însuşi, care era totuşi cel în care o asemenea ruptură ar fi putut părea cel mai dificil de conceput.

Ceea ce se numeşte Renaştere fu în realitate, aşa cum am spus-o în alte ocazii, moartea multor lucruri. Sub pretextul revenirii la civilizaţia greco-romană, se preluă din ea ceea ce fusese mai exterior, pentru că doar acestea putuseră să se exprime cu claritate în textele scrise, şi această restituţie incompletă nu putea de altfel să aibă decât un caracter foarte artificial, pentru că era vorba de forme care, de secole, încetaseră să trăiască o viaţă veritabilă. În ceea ce priveşte ştiinţele tradiţionale ale evului mediu, după ce au avut încă unele ultime manifestări spre această epocă, dispărură la fel de complet cât şi cele ale civilizaţiilor îndepărtate care fură odinioară distruse de vreun cataclism. Şi, de data aceasta, nimic nu avea să vină să le înlocuiască. Nu mai există de acum decât filosofia şi ştiinţa “profană”, adică negarea adevăratei intelectualităţi, limitarea cunoaşterii la nivelul cel mai inferior, studiul empiric şi analitic al faptelor care nu mai sunt în legătură cu niciun principiu, dispersarea într-o multitudine indefinită de detalii nesemnificative, acumularea de ipoteze fără fundament, care se distrug fără încetare unele pe celelaltele, şi perspective fragmentare care nu pot conduce nicăieri, cu excepţia aplicaţiilor practice care constituie singura superioritate efectivă a civilizaţiei moderne. Superioritate care nu are nimic de invidiat de altminteri, şi care, dezvoltându-se până la sufocarea oricărei alte preocupări, a dat acestei civilizaţii caracterul pur material care o transformă într-o adevărată monstruozitate.

Ceea ce este absolut extraordinar, este rapiditatea cu care civilizaţia evului mediu căzu în cea mai adâncă uitare. Oamenii secolului al XVII-lea nu mai aveau despre ea nici cea mai mică noţiune, iar monumentele care subzistau din acea vreme nu mai reprezentau nimic în ochii lor, nici la nivel intelectual, şi nici măcar la nivel estetic. Se poate percepe prin asta în ce măsură mentalitatea fusese schimbată în acest interval. Nu vom întreprinde aici cercetarea factorilor, cu siguranţă foarte complecşi, care conduseră la această schimbare, atât de radicală încât pare dificil de admis că s-ar fi putut opera spontan şi fără intervenţia unei voinţe a cărei natură exactă rămâne în mod obligatoriu destul de enigmatică. Există, în această privinţă, circumstanţe foarte ciudate, precum vulgarizarea, într-un anume moment, şi prezentându-le sub forma unor noi descoperiri, a lucrurilor care erau cunoscute în realitate de foarte mult timp, dar a căror cunoaştere, din cauza anumitor inconveniente care riscau să fie mai pregnante decât avantajele, nu fusese până atunci răspândită în domeniul public [6]. Este foarte neverosimil şi faptul că legenda care făcu din evul mediu o epocă de “tenebre”, de ignoranţă şi de barbarie, să se fi acreditat de la sine, şi că veritabila falsificare a istoriei la care s-au dedat modernii să fi fost întreprinsă fără nici o idee preconcepută. Dar nu vom merge în continuarea examinării acestei chestiuni, căci, în orice mod se va fi îndeplinit această acţiune, pentru moment, constatarea rezultatului este lucrul cel mai important.

Există un cuvânt care s-a bucurat de onorurile Renaşterii, şi care rezuma dinainte întreg programul civilizaţiei moderne: este cuvântul “umanism”. Era vorba într-adevăr de reducerea tuturor lucrurilor la proporţii pur omeneşti, făcându-se abstracţie de orice principiu de ordin superior, şi, am putea spune la nivel simbolic, de întoarcerea cu spatele la cer sub pretextul cuceririi pământului. Grecii, al căror exemplu s-a pretins că se urmează, nu ajunseseră niciodată atât de departe în acest sens, chiar în vremea celei mai adânci decadenţe intelectuale la care ajunseseră, şi cel puţin preocupările utilitare nu trecuseră niciodată la ei în primul plan, aşa cum avea să se producă în cazul modernilor. “Umanismul” era deja o primă formă a ceea ce a devenit “laicismul” contemporan, şi, vrând să se aducă totul la dimensiunea omului, luată drept o finalitate în sine, s-a sfârşit prin a se coborâ, din etapă în etapă, la nivelul a ceea ce este cel mai inferior, şi la a nu se mai căuta câtuşi de puţin altceva decât satisfacerea nevoilor inerente laturii materiale a naturii sale, căutare complet iluzorie, în rest, căci creează noi şi noi nevoi artificiale pe care nu le poate satisface.

Lumea modernă va merge până la partea cea mai de jos a acestei pante fatale, sau, aşa cum s-a întâmplat cu decadenţa lumii greco-latine, se va produce o nouă redresare, de data aceasta ca şi atunci, înainte de a se atinge profunzimea prăpastiei spre care este antrenată? Se pare într-adevăr că o oprire la jumătatea drumului nu mai este câtuşi de puţin posibilă, şi că, după toate indicaţiile furnizate de către doctrinele tradiţionale, am intrat fără dubii în faza finală a Kali-Yuga, în perioada cea mai sumbră a acestei “vârste sumbre”, în starea de disoluţie din care nu mai este posibil să ieşim decât printr-un cataclism, căci nu doar o simplă redresare este necesară în acest caz, ci o renovare totală. Dezordinea şi confuzia domnesc în toate domeniile, au ajuns la un nivel care depăşeşte de departe tot ceea ce se văzuse în epocile anterioare, şi, pornind de la occident, ameninţă acum să invadeze întreaga lume. Noi ştim bine că triumful lor nu poate niciodată să fie decât aparent şi pasager, dar într-un asemenea grad, pare să fie semnul cel mai grav al tuturor crizelor pe care umanitatea le-a traversat în cursul ciclului său actual. Nu am ajuns noi în epoca înfricoşătoare anunţată de Cărţile sacre ale Indiei, “în care castele vor fi amestecate, în care familia însăşi nu va mai exista”? Este suficient să privim în jurul nostru pentru a căpăta convingerea că această stare este cu adevărat cea a lumii actuale, şi pentru a constata peste tot decăderea profundă pe care Evanghelia o numeşte “abominarea dezolării”. Nu trebuie să se disimuleze gravitatea situaţii, este firesc să fie înfăţişată aşa cum este ea fără niciun “optiomism”, dar şi fără niciun “pesimism”, pentru că, aşa cum spuneam mai înainte, sfârşitul vechii lumi va fi de asemenea începutul uneia noi.

Acum, se pune o întrebare: care este raţiunea de a fi a unei perioade precum cea pe care o trăim? Într-adevăr, oricât de anormale ar fi condiţiile prezente considerate în ele însele, ele trebuie totuşi să intre în ordinea generală, cea a lucrurilor, în această ordine care, conform unei formule extrem-orientale, este făcută suma tuturor dezordinilor. Această epocă, oricât de penibilă şi de tulburată este ea, trebuie să aibă precum toate celelalte, locul său bine definit în ansamblul dezvoltării umane, şi de altfel faptul însuşi că era prevăzută în doctrinele tradiţionale este în această privinţă o indicaţie suficientă. Ceea ce am spus despre drumul general al unui ciclu de manifestare, mergând în sensul unei materializări progresive, dă imediat explicaţia unei asemenea stări, şi arată bine că ceea ce este anormal şi dezordonat dintr-un anume punct de vedere particular nu este totuşi decât consecinţa unei legi care ţine de un punct de vedere superior sau mai larg. Vom adăuga, fără să insistăm asupra acestei idei, că, aşa ca orice schimbare de stare, trecerea de la un ciclu la altul nu poate să se împlinească decât în obscuritate. Mai există o lege foarte importată şi ale cărei aplicaţii sunt multiple, dar al cărui expozeu oricât de sumar, prin el însuşi, ne-ar antrena mult prea departe [7].

Continuăm spunând că epoca modernă trebuie în mod necesar să corespundă dezvoltării unora dintre posibilităţile care, încă de la origine, erau incluse în potenţialitatea ciclului actual. Şi, oricât de inferior ar fi rangul ocupat de către aceste posibilităţi în ierarhia ansamblului, ele nu trebuiau mai puţin decât altele să se manifeste în virtutea ordinii care le era destinată. Sub acest raport, ceea ce, conform tradiţiei, caracterizează ultima fază a ciclului, este, se poate spune, exploatarea a tot ceea ce a fost neglijat sau respins în cursul fazelor precedente, şi, efectiv este ceea ce putem constata în civilizaţia modernă, care nu trăieşte cumva decât din ceea ce civilizaţiile anterioare au respins. Pentru a ne da seama de veridicitatea acestei teze, nu avem decât să vedem în ce fel reprezentanţii tradiţiilor acestor civilizaţii care s-au menţinut până azi în lumea orientală apreciază ştiinţele occidentale şi aplicaţiile lor industriale. Aceste cunoştinţe inferioare, atât de vane în ochii celui care posedă o cunoaştere de alt nivel, trebuiau totuşi să fie “religioase”, şi ele nu puteau fi astfel decât într-un stadiu în care adevărata intelectualitate a dispărut. Aceste cercetări cu scop exclusiv practic, în sensul cel mai îngust al cuvântului, trebuiau să fie duse la capăt, dar nu puteauu fi astfel decât într-un punct complet opus spiritualităţii primordiale, de către nişte oameni atât de cuprinşi de materie încât nu mai concep nimic dincolo de ea, şi devenind cu atât mai tare sclavi ai materiei cu cât ar dori s-o utilizeze mai tare, fapt care îi conduce la o agitaţie pe zi ce trece crescândă, fără noimă şi fără ţel, la dispersarea în multiplicitatea pură, până la disoluţia finală.

Aceasta este, schiţată în linii mari şi redusă la esenţial, adevărata explicaţie a lumii moderne. Dar, să declarăm foarte răspicat, această explicaţie n-ar putea nicicum să fie considerată o justificare. O nefericire inevitabilă nu este mai puţin o nefericire, şi chiar dacă din rău trebuie să izvorască un bine, acest lucru nu-i anulează răului caracterul său. Nu folosim de altfel aici, bineînţeles, termenii de “bine” şi de “rău” decât pentru a ne face mai uşor înţeleşi, şi în afara oricărei intenţii specific “morale”. Dezordinile parţiale nu pot să nu aibă loc, pentru că sunt elemente necesare în ordinea totală. Dar, în ciuda acestui lucru o epocă de dezordine este, în ea însăşi, ceva comparabil cu o monstruozitate, care, chiar dacă este consecinţa anumitor legi naturale, nu este mai puţin o deviaţie şi un fel de eroare, sau cu un cataclism care, deşi rezultând din cursul normal al lucrurilor, este totuşi, dacă-l analizăm izolat, o bulversare şi o anomalie.

Civilizaţia modernă, ca şi toate lucrurile, are cu certitudine raţiunea ei de a trăi, şi, dacă ea este într-adevăr ceea ce termină un ciclu, se poate spună că ea este ceea ce trebuie să fie, că vine la vremea ei şi la locul ei. Dar ea nu va trebui mai puţin să fie judecată în raport cu cuvântul evanghelic prea adesea rău înţeles: “Trebuie să fie scandal, dar vai celui prin care vine scandalul!”

Note:

[1] Aceasta este în legătură cu funcţia de “conservare divină”, care, în tradiţia hindusă, este reprezentată de către Vişnu, şi îndeosebi prin doctrina Avatarurilor sau “coborârilor” principiului divin în lumea manifestată, pe care nu putem fireşte să ne gândim s-o dezvoltăm aici.

[2] Trebuie să remarcăm că numele de Zoroastru desemnează în realitate, nu un personaj anume, ci o funcţie, concomitent profetică şi legislatoare. Au fost mai mulţi Zoroaştri, care trăiră în epoci foarte diferite, şi se pare după toate semnele că această funcţie trebuie să fi avut un caracter colectiv, la fel ca cea de Vyasa în India, şi chiar că, în Egipt, ceea ce îi fu atribuit lui Thot sau Hermes reprezintă opera întregii caste sacerdotale.

[3] Chestiunea Buddhismului este, în realitate, departe de a fi atât de simplă pe cât ar putea să sugereze această scurtă trecere în revistă. Este interesant de notat că, dacă hinduşii, din punctul de vedere al propriei lor tradiţii, i-au condamnat întotdeauna pe buddhişti, mulţi dintre ei profesează un mare respect pentru Buddha însuşi, unii mergând până la a vedea în el pe cel de-al nouălea Avatara, în vreme ce alţii îl identifică pe acesta cu Christos. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte Buddhismul aşa cum este el cunoscut azi, trebuie să avem grijă să facem distincţia între cele două forme, Mahayana şi Hînayana, sau “Marele Vehicul” şi “Micul Vehicul”. Într-un mod general, se poate spune că Buddhismul în afara Indiei diferă simţitor de forma sa indiană originală, care a început să piardă rapid teren după moartea lui Aşoka şi dispăru complet câteva secole mai târziu.

[4] Acest caz nu este specific Indiei, şi se întâlneşte de asemenea în Occident. Pentru exact acelaşi motiv nu se găseşte niciun vestigiu al oraşelor galice, a căror existenţă este totuşi incontestabilă, fiind atestată de mărturiile contemporane. Şi în acest caz istoricii moderni au profitat de absenţa monumentelor pentru a-i zugrăvi pe Gali ca pe nişte sălbatici care trăiesc în păduri.

[5] Raportul este aici aproape acelaşi ca şi cel care există, în doctrina taoistă, între starea “omului dotat” şi cea a “omului transcendent”.

[6] Nu vom cita decât două exemple, printre faptele de acest gen care aveau să aibă cele mai grave consecinţe: pretinsa invenţie a imprimeriei, pe care chinezii o cunoşteau înaintea erei creştine şi descoperirea “oficială” a Americii, cu care comunicaţii cu mult mai serioase decât se crede existaseră în timpul întregului ev mediu.

[7] Această lege era reprezentată, în misterele din Eleusis, prin simbolul seminţei de grâu. Alchimiştii figurau prin “putrefacţie” şi prin culoarea neagră începutul “Marii Opere”. Ceea ce misticii creştini numeau “noaptea obscură a sufletului” nu este decât aplicarea dezvoltării spirituale a fiinţei care se ridică la stări superioare. Şi ar fi uşor de semnalat multe alte concordanţe.

2 commentaires:

oCtv a dit…

eşti sigur că ce faci tu aici este legal? :). mie-mi e util, dar asta nu schimbă cu nimic aceea că nenea Statul se va supăra. :)

Radu Iliescu a dit…

Da. Sunt perfect sigur. Si stiu despre ce vorbesc.