Ovidiu Hurduzeu, Sclavii fericiţi (note de lectură)

Subtitlu: Lumea văzută din Silicon Valley. Iaşi. Timpul, 2005


Sindromul vulnerabilităţii

Se naşte o nouă paradigmă culturală, ţesută în jurul conceptului de “vulnerabilitate”. Întrebarea “te simţi liber?” a fost înlocuită cu “are you safe?”.

Siguranţa devine viziune asupra lumii, Weltanschauung.

Capitalismul incipient (pe care autorul îl denumeşte, din neajunsă băgare de seamă, “tradiţional”) şi paradigma culturală a individualismului competitiv, au favorizat dezvoltarea “eroului”, a individului “autonom şi raţional”.

Postmodernismul a atacat subiectul “eroic”. I-a reproşat viziunea antropocentrică, tendinţa de a reduce realitatea la propriile reprezentări, transformarea raţiunii în ratio, ştergerea graniţelor dintre ratio si putere.

“Postmodernitatea operează o recontextualizare a conceptelor şi valorilor Modernităţii. În primul rînd, libertatea şi autonomia subiectului se pierd în pînza de păianjen a determinismelor de tot felul. Individul şi comunităţile umane sînt incapabile să-şi modifice soarta, să opereze transformări majore pe plan social, întrucît totul este determinat dinainte, „înscris” inexorabil în fiinţa fiecăruia. Omul îşi pierde calitatea sa de „agent al istoriei”, devenind o simplă frunză bătută de vînt.” (p. 6)

Marx este recontextualizat: individul aparţine unui grup, pierzându-şi astfel libertatea. Freud este de asemenea: comportamentul subiectului este determinat de inconştientul său.

Teză: “într-un fel sau altul, toate curentele de idei legate de postmodernism – (post) structuralism, feminism, multiculturalism etc. – au contribuit la reducerea dimensiunilor individului. Dintr-o fiinţă autonomă şi responsabilă, omul a devenit slab şi dependent, lipsit de capacitatea de a înţelege lumea din jur şi, cu atît mai puţin, de a o schimba.” (p. 7)

Postmodernismul reduce varietatea legăturulor interumane la “relaţii de putere”.

De la modernitate la postmodernism, Occidentul a abandonat paradigma individualismului competitiv pentru individualismul “precauţionist”.

Individul postmodern este “subiectul solipsist, repliat asupra lui însuşi, preocupat doar de universul limitat şi limitativ al propriei persoane. Un individ „diminuat” ce se percepe în chip de victimă, supravieţuitor şi persoană vulnerabilă. (p. 8)

“Factorul tehnologic” devine decisiv la sfârşitul anilor ’60. Se naşte societatea de consum şi mentalitatea comfortului. Individul începe să adopte o atitudine pasivă şi resemnată, de om vulnerabil şi victimă.

Sociobiologia susţine că genele ne-au creat trup şi suflet. Comfortul postmodern are efecte infantilizante asupra personalităţii.

Începând cu anii ’80, revoluţia informaţională favorizează mondializarea societăţii tehnologice.

Viziunea precauţionistă începe să domine toate sectoarele de activitate. A apărut o nouă ştiinţă: riscologia!

Încercarea de a construi o “societate cu risc zero” ţine de utopiile totalitare. “A elimina variabilitatea şi incertitudinea din viaţa omului înseamnă, nici mai mult nici mai puţin, decît a exercita un control minuţios asupra fiecărui individ. Înţeleg prin control nu numai tehnicile de „supraveghere” tehnobirocratică, cît mai ales auto-controlul şi supravegherea reciprocă a indivizilor.” (p. 10)

“societatea de supraveghere”

Omul vulnerabil tinde “să funcţioneze” doar în contexte previzibile, ca un ordinator. Pierderea libertăţii şi a autonomiei este un fel de uşurare. “Omul vulnerabil renunţă în mod voluntar la libertatea sa în favoarea „tehnicilor” şi „tehnicienilor” care promit să transforme imprevizibilul şi disonantul în elemente cuantificabile. Întreaga viată trebuie trăită după norme „corecte”, sub îndrumarea specialiştilor. Individul, aflat într-o stare de nesiguranţă extremă, se simte incapabil să mai navigheze prin existenţă.” (p. 11)

Cultura vulnerabilităţii exclude: contingenţa, spontaneitatea, libertatea şi alteritatea. Noul univers al vulnerabilităţii se dovedeşte a fi varianta postmodernă a vechii lumi gnostice.

Divinităţi surogat: piaţa mondializată, scientismul, tehnologia.

“Omul vulnerabil nu are altă soluţie decît să se conformeze ordinii stabilite. Să se integreze în angrenaj ca o piesă bine unsă.” (p. 13)


Exces şi teroare

Postmodernitatea este “epoca superfluităţii mondializate” (p. 14) Totul devine hiperfluu.

Expansiunea gigantică a tehnologiei anteantizează umanul. Din punctul de vedere al maşinii, omul este parazitar.

Societăţile consumismului de masă trec din domeniul necesarul în cel al insignifiantului manifestat la scară planetară. Angrenajul tehnologic a depăşit masa critică, a spart în bucăţi realul şi sistemele sale de referinţă.

“Excesul de semnificaţie debordează în insignifianţă, excesul de planificare în improvizaţie, excesul de comunicare se dovedeşte a fi un dialog al surzilor, excesul de viteză sfîrşeşte în imobilitate şi stagnare; prea multă informaţie produce iliteraţie, virtualul proliferează din prea multă realitate, mondializarea generează delirul etnolocalist, „imperiul binelui” şi „hegemonia pozitivului” globalizează structurile răului (terorism, corupţie).” (p. 15)

Permanenta mobilizare a omului postmodern.

Viaţa privată se birocratizează şi se tehnicizează şi ea.

Evidente influenţe baudrillardiene: “În postmodernitate, masa se transformă în hipermasă.” (p. 16) Masificările primitive sunt perimate (violenţa mişcărilor greviste şi revoluţionare, fanatismul ideologiilor, iraţionalismul pasiunilor colective şi individuale). Omul a devenit managerul fluxurilor tehnologice. Scopul său suprem: “să se realizeze profesional” (să-şi realizeze funcţia de unealtă).

În postmodernitate, Occidentul creştin a pierdut oglinda divină.

În lumea de azi, substanţialul s-a dezintegrat. A rămas doar insignifiantul, realizabilul golit de conţinut.

“Printr-un proces de mistificare, realitatea concretă a fost înlocuită de metodele instrumentale de organizare a realităţii.” (p. 18)

Găselniţa supremă a modelului tehnoglobalist este Marea Convergenţă sau Hibridizarea, momentul paradisiac al “conectivităţii universale”.

Uneltele noastre încep să se identifice cu noi. Marile religii converg într-un ecumenism găunos. Cultura se “creolizează”. Masculinul se topeşte în feminin, globalul în local, formând “glocalul”. Dispare graniţa dintre spaţiul privat şi cel public. “Rezultatul? O lume de acumulări superflue. Dematerializată, redundantă, sterilă şi sterilizantă. Un univers tautologic în care imensitatea mijloacelor tehnice este egalată doar de deriziunea scopurilor. O utopie realizabilă, o metaforă ucigătoare de metafore.” (p. 19)

Tehnoglobalismul înseamnă “eliminarea omului prin propriile mijloace”.


Teroarea

Atacurile teroriste îndreptate împotriva magistralelor postmodernităţii izvorăsc dintr-un nihilism radical. Nimic simbolic, doar violenţă brută.

„Anti-omul” postmodern născut prin „moartea subiectului”, „dispariţia sensului”, „neantul omului”, insignifianţa istoriei şi a cuvîntului. „Anti-omul” care a golit de conţinut creştinismul, raţiunea, libertatea şi democraţia; cel care a întronat „aproape nimicul”, trivializînd cultura, eliminînd adevărata reflecţie critică din cîmpul ştiinţelor sociale, instituţionalizînd „gîndirea unică” şi revolta subvenţionată; cel care glorifică status quo-ul şi contestă diversionist doar structurile deja neantizate.

[Reflecţii pe marginea terorismului, ceva polemici anti-Baudrillard, cam fără noimă în opinia mea, o ispită pe care Hurduzeu o ia din plin.]

Duşmanul de moarte al mondializării este statul naţional.


În loc de concluzii

Terorismul nu este nici o formă a adevărului, nici o pasiune vitală, ci o formă de contestare fictivă a mondializării tehnocratice.

Occidentalii nu au putut opune terorismului nicio idee, niciun principiu ferm, doar emoţie colectivă.

“Solidaritatea emoţională prilejuită de lupta împotriva terorismului nu poate compensa destrămarea legăturilor substanţiale între indivizi şi naţiuni. O societate care nu mai crede cu pasiune în valorile şi principiile ei fundamentale este o societate profund vulnerabilă. Astăzi tremură în faţa terorismului, mîine se sperie de „încălzirea globală”, poimîine de fumul de la o simplă ţigară…” (p. 26)


România la ora consumismului

În lumea contemporană, vocaţia europeană se confundă cu vocaţia consumistă.

“Sfidînd cele mai elementare legi economice, comunismul a creat o societate a penuriei permanente, în care întreaga populaţie (cu excepţia nomenclaturii comuniste) trăia la limita subzistenţei biologice. Incapabil să producă mărfuri de calitate, în cantităţi suficiente, comunismul a trecut la controlul poliţienesc al dorinţelor şi plăcerilor.” (p. 28)

Prăbuşirea comunismului a fost urmată de o revoluţie consumistă. Libertatea a fost echivalată cu libertatea consumatorului de a-şi alege marfa; democraţia cu nivelul de trai la standarde occidentale; drepturile omului cu dreptul de a munci oriunde în Occident.

„Tunul”, „mita”, „ţeapa”, „caritasul”, „ingineria financiară” nu sînt bolile „copilăriei capitalismului”, fenomene inerente tranziţiei spre capitalism. Modelul capitalist n-a prins în România, din cauza absenţei unei competiţii autentice şi a unui sistem judiciar puternic. La baza capitalismului tradiţional au stat frugalitatea, disciplinarea poftelor, ascetismul.

În societăţile postindustriale avansate, dezvoltarea imperioasă a tehnologiei a permis producerea în surplus şi la preţuri accesibile a bunurilor de consum. Ceea ce ieri era considerat obiect de lux, a devenit astăzi obiect de „primă necesitate”, la îndemîna maselor de consumatori.

„Societatea de consum” postmodernă a reuşit o ispravă unică în istorie. Energii
(pulsiuni, dorinţe) şi valori umane, considerate odinioară potenţial distructive – neînfrînarea, hedonismul, libertatea sexuală, experimentul ludic – au fost asimilate, raţionalizate, în final, transformate în stimuli economici.” (p. 31)

Hedonismul şi pulsiunile iraţionale sunt mediate, manipulate şi cenzurate de trei structuri intermediare: banul, tehnologia şi cadrul juridic.

Limbajul mărfii tinde să devină un limbaj universal şi sistem unic de schimb.

Valorile societăţii civile sunt înlocuite cu valorile societăţii de consum.

Identitatea personală este asimilată “stilului de viaţă”.

„Stilul de viaţă” este o construcţie subiectivă, schimbătoare, strîns legată de gusturile şi preferinţele individuale. În societatea de consum postmodernă, individul este liber să-şi construiască o lume după gustul său. Nici politicienii, nici familia, nici opinia publică nu-l împiedică să-şi definească personalitatea prin intermediul obiectelor şi imaginilor de consum. Dacă n-are o leţcaie în buzunar, intră într-un magazin „Hugo Boss” şi-şi construieşte o identitate potenţială prin consumul de imagini frumoase. Dacă e bogat, îşi permite să-şi făurească o identitate autonomă, într-un univers alternativ, care să-l izoleze de problemele lumii reale. Graniţa dintre eu şi lumea hipnotică a consumismului dispare; „omul recent” consumă pentru a-şi manifesta „anticonformismul” şi autonomia individuală. „Consum, deci exist”. (p. 35)


Totalitarismul orizontalei

Omul postmodernităţii instituţionalizate nu cunoaşte decât o singură dimensiune: orizontala. Pentru el a dispărut ceea ce vieţuia la adăpostul misterului. Nu mai există verticalitate, nici profunzime.

“Platoul impune omului mondializat un mod aplatizat de a fi şi a gîndi. În societatea mondializată, dominată de forţele tehnoglobalismului, aplatizarea „şlefuieşte” valorile, stilurile de viaţă, modelele de urmat. Aplatizarea se constituie ca infrastructură psihică a fiecărui individ şi esenţă a domeniului socio-economic.” (p. 37)

“omul recent” (Patapievici)

“homo festivus” (Philippe Muray)

“eul minimal” (Christopher Lasch)

“omul mondializat”

“sclavul fericit”

Persoana fiinţează în chip de obstacol, rezistenţă, negativitate, separare, distanţă. În contrapartidă, oamenii mondializaţi se consideră “împliniţi”, “perfecţi”, auto-suficienţi.

“Omul sătul – sfârşitul istoriei concrete.” (p. 39)

Aplatizare – adaptarea omului la condiţiile societăţii tehnologice mondializate.

Tehnologie – sistem integrat de mijloace şi tehnici.

Activitatea utilă – modul de existenţă al „tehnicii”.

Imaginile spectaculare sînt plate, închise în sine, fără temei sau „dincolo.” Ele au însă un mare avantaj: sînt agreate de tehnicienii mondializării, noii legiuitori.


Flux

“Fenomenul fundamental al epocii actuale constă în unificarea omenirii, în timp, spaţiu şi spirit, sub semnul tehnologiei.” (p. 45)

“Ceea ce caracterizează omul „modernităţii tardive” este totala sa dependenţă de realitatea tehnologică. Singura sa acţiune „creatoare” este adaptarea la Angrenaj prin imitarea modului de funcţionare a tehnologiei. În spaţiul civilizaţiei euroatlantice, consecinţele sînt devastatoare. În cursul ultimilor cincizeci de ani, o întreagă civilizaţie, construită pe pilonii trinitarismului creştin, s-a transformat în mod ireversibil, într-o civilizaţie tehnocratică. Occidentul a încetat să mai fie garantul valorilor iudeo-creştine, în forma lor religioasă sau seculară, supunîndu-se necondiţionat exigenţelor Angrenajului tehnologic mondializat.” (p. 45)

Angrenajul mondializat îşi creează propria sa “transcendenţă”.

Tehnologia funcţionează ca un flux de informaţii, imagini, simboluri, produce o lume imaterială. Pentru Homo Cyber, trupul este un apendice de care nu e nevoie. În fluxul informaţional, tehnologia îşi găseşte forma ideală de existenţă.

“Este evident că Sfînta Treime este incompatibilă cu modul de operare în flux a Angrenajului. „Descărnarea”, imaterialitatea, simulacrul, decontextualizarea, uniformizarea sînt departe de spiritul şi litera creştinismului. Paradigma trinitară propune o persoană unică, fiinţînd într-o „comunitate” de unităţi neuniforme şi neconfundate. Angrenajul are însă nevoie de un om interşanjabil, permanent branşat, un „nod” într-o reţea colectivă. Nu-i oare network-ul echivalentul postmodern al faimoasei benzi rulante?” (p. 47)

Silicon Valley este un exemplu clasic al comunităţilor umane organizate în reţea. N-au nimic în comun unul cu altul, şi nici cu locul în care trăiesc. Singurul lor liant este tehnologia.

Fluiditatea Angrenajului se realizează doar prin “dezagregarea” omului, a cărui personalitatea organică intră în disoluţie. “Fiecare network desprinde din tine felia care-i trebuie şi-ţi cere să elimini restul. Pe măsură ce te branşezi la tot mai multe reţele pierzi capacitatea „să te aduni”, să-ţi angajezi întreaga fiinţă, să-ţi recîştigi integritatea.” (p. 48)

Angrenajul abhoră fricţiunile, ne vrea pe toţi „sclavi fericiţi”.

“Terapiile New Age (şi nu numai) alină suferinţa fără să confrunte cauzele care au produs-o. Nici nu-i cer individului o schimbare radicală a vieţii sale. Ele rămîn dominate de logica instrumentală a tehnologiei: fiind o maşină, omul se poate controla pe sine însuşi printr-un proces de „feedback”, îşi „programează” propriile sale obiective, devine „managerul” vieţii sale. Singurele cerinţe: să foloseşti tehnici spirituale corecte, să urmezi întocmai îndrumările „specialiştilor”. Noi religii sau forme plăcute de control social?” (p. 50)

În ziua de astăzi, contestaţia este ferm încadrată în structuri instituţionalizate. Feminismul, multiculturalismul, miscările de emancipare ale minorităţilor, handicapaţilor, „drepturile omului” – într-un cuvînt reţelele Corectitudinii Politice – sînt încercări penibile, uneori groteşti, de a crea aparenţa libertăţii, diversităţii, a unui punct de vedere exterior Angrenajului. Iluziile sînt încă necesare, oricît ar fi de stupide. Omul mondializat mai nutreşte nostalgia subiectului autonom, a unor realităţi care să însemne în mod esenţial altceva.


Români în Silicon Valley

Ceea ce se vede din Silicon Valley este tirania tehnologiei.

“Par rapport à Silicon Valley, Paris est provincial.” (Jean-Marie Apostolidès)

“Omenirea se confruntă cu un totalitarism agresiv în faţa căruia sîntem complet dezarmaţi. Orbiţi de mitul prometeic al tehnologiei triumfătoare, nu schiţăm nici un gest de împotrivire. Din Silicon Valley vedem însă realitatea cu ochiul ciclopului. Ne dăm seama că fenomene aparent disparate ale lumii contemporane – victimismul, relativizarea valorilor, disciplinarea comportamentului uman prin ideologia „corectitudinii politice”, terorismul islamic – sînt manifestări ale totalitarismului tehnologic.” (p. 55)


Eternitatea de neon

“Timpul tehnologic nu are început şi sfîrşit – un continuum, intri şi ieşi, te afli într-un interior-în afară… Totul curge fără să curgă, se adună pentru a fi imediat risipit. În acest continuum, totul apare unit deşi nimic nu se leagă. Fragmente, ţăndări multicolore – desfăşurarea spectaculară şi universală a separatului.” (fragmentul 3 - p. 56)

“Greşeala noastră: concepem tehnologia sub forma unor elemente disparate. Ici un computer, colo un telefon celular, ieri un transplant de cord, mîine un cip de identificare sub piele, poimîine, clonarea fiinţei umane. Fiecare în parte pare să marcheze un progres inevitabil şi binevenit. Răul tehnologic se naşte în momentul în care elementele disparate ale tehnologiei devin perfect integrate. Se naşte astfel totalitarismul tehnologic, în care omul este o componentă înlocuibilă.” (fragmentul 10 – p. 57)


Paradigma mediocrităţii

Semnele unui climat favorabil dezvoltării mediocrităţii apar la tot pasul în societăţile postindustriale şi în cele „mimetic” postindustriale. Mediocritatea este condiţia fundamentală a “omului recent”, o “valoare” pe care o cultivă în mod consecvent.

Poziţie de ortodox: “Evul Mediu scolastic, nazismul, comunismul au creat un climat totalitar, caracterizat prin represiune, stagnare socială şi culturală. Le putem considera epoci regresive, invadate de mediocritate, în care omul fără orizont are o singură preocupare: supravieţuirea prin supunere şi conformism.” (p. 62)

„Subiectul” postmodern trece printr-un vast proces de infantilizare, în urma căruia îşi pierde capacitatea de a acţiona în mod autonom.

Libertatea postmodernă se confundă cu dorinţele capricioase ale consumatorului individual.

“Construit pe o coloană absentă, cum ar spune Michaux, „subiectul” postmodern nu încearcă nici să schimbe, nici să interpreteze realitatea. Relaţia cu lumea şi Istoria s-a transformat într-o relaţie interioară, solipsistă, dintre „subiect” şi dorinţele sale. Neputincios în faţa unor realităţi pe care nu le mai poate modifica, „subiectul” îşi asumă rolul mediocru de supravieţuitor într-un prezent etern. Supravieţuirea înseamnă, în primul rînd, adaptare la circumstanţe – conformism.” (p. 63)


Infantilizarea

O mare parte din filmele de succes produse de Hollywood celebrează literalmente condiţia tîmpului (filmele cu Jim Carey, de exemplu). Forrest Gump a fost aclamat drept cel mai bun film al anului 1994.


Gândirea de grup sau întoarcerea la barbarie

“Infantilizarea comportamentelor este însoţită de înceţoşarea gîndirii. Precum copilul, individul timpurilor postmoderne are o minte confuză. Lipsit de reperele unui sistem de valori ferme, este incapabil să distingă grîul de neghină. Confundă problemele majore cu cele secundare, discută despre lucruri „în afara chestiunii”, se agaţă de fapte
insignifiante, neglijînd ceea ce poate avea cu adevărat consecinţe. Nu înţelege nuanţele, complexităţile existenţei, ambiguitatea îi repugnă. În faţa unor crize grave, reacţionează
ca un adolescent, emoţional şi incoerent. Adaptarea la împrejurări, în care Petre Ţuţea vedea condiţia ploşniţei, o ridică la rangul de valoare supremă.” (p. 65)

Aspecte ale cretinizării ambientului social şi cultural: creativitatea publicitară, anomia (dezordinea) sexuală, „băieţii noştri de mahala” (nos loubards de banlieue), efervescenţa muzicală, isteria sportivă, teatralitatea comunitară.

Vremurile conformismului generalizat

“[...]în societăţile postindustriale, conformismul este tonalitatea dominantă a perioadei actuale; impregnează praxisul social şi politic, relaţiile dintre individ şi propria sa conştiinţă, imaginarul colectiv şi sistemele de valori. Răspîndirea endemică a conformismului a produs atrofierea capacităţii critice şi a spiritului creator, frigidizarea trăirilor, pierderea încrederii în posibilităţile individului uman de a exista ca o fiinţă autonomă.” (p. 69)

Pornind de la îndemnul Apostolului Pavel, adresat primilor creştini, de a nu se potrivi eonului (chipului veacului): “Cînd te potriveşti „chipului veacului”, „evenimentul” devine normă, iar relaţia evenimenţială simplă adaptare la sistem.” (p. 70)

Angrenajul tehnobirocratic

Dictatura moale a veacului: “Angrenajul este plastic, decît să impună cu forţa o situaţie, mai bine renunţă temporar sau caută o altă soluţie. Posedă destule mijloace tehnice să-i creeze individului iluzia autonomiei şi a unui destin uman. În felul acesta, menirea omului pe pămînt se schimbă. Nu-i rămîne decît un singur dor: cum să se angreneze mai vîrtos în sistem, cum să se potrivească mai bine chipului veacului.” (p. 71)

Din cauza globalizării, în societăţile postmoderne “voinţa de putere” nietzscheană s-a transformat în voinţă de conformare.

Viaţa politică a societăţilor postmoderne din zona euroamericană este dominată de conformism, cinism şi apatie.

Nicio încercare radicală de transfigurare a omului şi istoriei. Nimeni nu are puterea să inventeze noi mituri fondatoare, să propună o nouă direcţie mişcării istorice.

“[...] actualul mesianism european nu este creaţia europeanului de rînd, ci aranjamentul de culise al unei elite” (p. 73)

“Ideologiile victimizării nu s-ar fi putut impune dacă n-ar fi corespuns unui orizont de aşteptare. „Omul insignifiant” îşi revendică el însuşi statutul de victimă şi cere Angrenajului să-i protejeze „vulnerabilitatea”. Tot ceea ce iese din mediocritatea normei este considerat potenţial ofensator: opiniile şi trăirile „extreme”, gesturile, glumele, parfumurile. Odinioară, în regimurile democratice, legea era menită să protejeze radicalismul, experimentul şi inovaţia, atunci cînd „omul de masă”, „opinia publică” cerea capul artiştilor şi gînditorilor nonconformişti. Astăzi, legea este chemată să protejeze sensibilităţile „publicului”, hoarda de indivizi ce se pretind „vulnerabili”.” (p. 75)

„Negociere”, „ajustare”, „adaptare” la situaţia dată devin cuvinte cheie în lexiconul victimizării postmoderne. În viaţa de zi cu zi, fiecare încearcă să „supravieţuiască” „stresului” pe care-l presupune existenţa în societatea tehnologică. Nu se mai imită „eroul”, ci „victima”, „supravieţuitorul”.


Radicalismul aristocratic

În spaţiul civilizaţiei iudeo-creştine, abandonarea spiritului critic este consecinţa directă a pierderii legăturii omului cu transcendentul.

„Motorul” civilizaţiei iudeo-creştine a fost tensiunea între dorinţa leneşă de a se conforma acestui eon – lumea necesităţii, inerţiei şi servitudinii, altfel spus, lumea coruptă astatus quo-ului – şi responsabilitatea eroică de a o transfigura. În planul culturii, idealurile transfigurative ale creştinismului au condus la afirmarea calitativului în dauna cantitativului.” (p. 77-78)

“Intelectualul aristocrat inspiră forţă spirituală; este un critic acerb al conformismului, inerţiei şi mediocrităţii pe care status-quo-ul le implică. Pe de o parte, existenţa sa este o depăşire de sine, un proiect „irealizat” supus unor exigenţe absolute. Pe de altă parte, intelectualul aristocrat este un hiperlucid, îşi dă seama că idealurile transfigurative sînt imposibil de înfăptuit în lumea postmodernităţii instituţionalizate. De aici, personalitatea sa „irealizată”, plină de contradicţii.” (p. 78)

Despre intelectualii postmoderni: “Nomenclatura culturală a postmodernităţii aderă în mod oportunist la tendinţele dominante, „împămîntenite”. De pildă, elogiază globalizarea pentru simplu motiv că procesele de globalizare au devenit deja realitatea zilelor noastre. Celebrează „drepturile omului”, „victima”, „handicapatul”, „pacifismul” ca să „fie în pat” cu „opinia publică”, masele deculturalizate pe care acţiunea brutală a forţelor tehnomondializării le-a privat de repere şi libertate. Cum ar putea masa de neputincioşi ai postmodernităţii să se considere „eroi”, „personalităţi”, „individualităţi” puternice? Cînd intelectualii „mondializaţi” elogiază „consensul” obligatoriu, „grupul” şi ideologiile identitare, ei înşişi devin reflexul gîndirii de grup, impuse de necesităţile tehnologiei moderne (tehnologia modernă impune munca de echipă, „team-work”-ul). Cînd „oamenii recenţi” glorifică eclectismul, cînd ţipă pe toate drumurile că „nu pot să iasă din închisoarea metafizicii occidentale”, ascund, de fapt, insignifianţa, banalitatea, conformismul de la baza eşafodajui de justificări postmoderne.” (p. 78)


Împotriva stângismului globalizat

“Stîngistul zilelor noastre ridică mediocritatea la rang de etalon întrucît este un tip slab, complexat, incapabil să se depăşească pe sine. Neputinţa sa îl umple de resentimente, cinism şi mai ales ură faţă de tot ceea ce reprezintă o valoare în sine. Iată de ce se simte solidar cu „victimele” şi „năpastuiţii”. Dar tot neputinţa sa îl face şi uşor integrabil în sistem; îi dezvoltă instinctele „integrării” şi ale adaptării la „condiţiile de mediu”. Stîngismul globalizat s-a lepădat de straiele „luptei de clasă” pentru a adopta colectivismul soft al „comunitarismului” postmodern.” (p. 80)

Spaţiul postmodernităţii imitative (spaţiul est-european)


Multiculturalism şi uniformizare

Ideologia multiculturalismului a invadat spaţiul românesc. Acum, cine se pronunţă împotriva multiculturalismului este etichetat drept naţionalist, anti-semit sau legionar.

Nu există o independenţă a culturii faţă de mondializarea tehnoeconomică. Sunt eliminate tradiţiile locale iar valorile universale sunt exclusiv cele “tehnice”.

Urmînd logica globalizării, „multiculturalismul” suprimă diferenţele reale (alterităţile), înlocuindu-le cu diferenţe omogenizante, aşa numitele „identităţi culturale”.

Homo oeconomicus

“Soldaţi de nădejde ai postmodernismului, multiculturaliştii pretind că n-au posibilitatea de a distinge binele de rău. În lumea relativistă a multiculturalismului, adevărul este o chestiune de „preferinţă” iar sentimentele victimei sînt totdeauna autentice.” (p. 86)

“Multiculturalismul nu ia în piept realităţile lumii. Visează, ca orice utopie, să creeze o societate aplatizată. Nici o diferenţiere majoră între rase, popoare, state, religii sau culturi; fără criminali, fără poeţi. Imperiul Roman, taedium vitae al ultimilor săi ani…” (p. 87)


Eul tehnologic

Civilizaţia europeană creştină a fost construită pe eul evenimenţial, definit printr-un “ceva împotrivă”, o formă de rezistenţă, intimitate şi distanţare care-l propulsează spre un alt plan de existenţă.

“Trăinicia identităţii personale a eului evenimenţial îşi are originea în relaţia-eveniment pe care-o stabileşte cu „ceilalţi”. Relaţia-eveniment nu-i alienantă întrucît nu
urmăreşte eliminarea alterităţii şi asimilarea eului în structura „celuilalt”. Nici nu este un contract, un consens stabilit pe baze legalist-utilitare. Este o relaţie autentică, bazată pe un „a fi împotrivă” inasimilabil, neintegrabil, ireconciliabil din lăuntrul fiecărui eu. „A fi împotrivă” creează distanţa separatoare şi tensiunea energetică necesară producerii dragostei, evenimentul unic ce leagă două fiinţe umane. Relaţia eveniment între eu şi celălalt se manifestă ca un transfer de energie, o descărcare electrică între doi poli opuşi. Alteritatea eului (elementul „a fi împotrivă”) rămîne intactă, în timp ce, desfăşurată înspre afară, întîlneşte energiile „celuilalt” şi explodează în dragoste.” (p. 89)


Integrarea tehnicistă

Eul evenimenţial este în curs de dispariţie, fiind înlocuit cu eul tehnologic.

“În cazul eului tehnologic, închis în şi egal cu sine, elementul „împotrivă” se manifestă sub forma excluderii intolerante. Refuzînd să iasă din sine însuşi, să întreţină raporturi cu celălalt, eul tehnologic nu se recunoaşte decît într-un ambient reformulat în proprii săi termeni. În raport cu lumea neintegrată tehnologic (artă, tradiţii culturale diferite etc.), acest eu „tehno” se defineşte ca o alteritate radicală, regresivă, non-comunicativă şi non-evenimenţială. (Evenimentul constituie tocmai cadrul prin care alteritatea radicală – pură separare – se transformă într-o alteritate creatoare, un dialog evenimenţial cu „celălalt”. Prin aceasta, eul evenimenţial evită atît separarea radicală de „celălalt”, cît şi asimilarea sa în structuri exterioare sieşi.)” (p. 89-90)


Educaţia “eului tehnologic”

Procesul de integrare a eului se realizează în mare parte prin educaţie. Amuzamentul – bazat pe gratificarea imediată a elevilor – este una dintre metodele principale de control social a societăţilor de tip tehnologic.

[O radiografie foarte realistă şi foarte dură a sistemului de învăţământ american.]

Identitatea copilului postmodern nu se construieşte prin raportare la Celălalt, ci în cadrul unei relaţii de la “eu la eu însumi”. Ceea ce apare la prima vedere ca un proces de formare a unui eu autonom, responsabil şi eliberat de constrîngeri exterioare, se dovedeşte în final a fi o tehnică eficace de adaptare a fiinţei umane la angrenajul tehnologic.

“Mass-media, publicitatea construiesc şi ele un clopot de sticlă sub care adultul este privat de o confruntare directă cu realităţile vieţii. Ceea ce i se oferă individului sub numele de „realitate” este doar oglinda dorinţelor sale, stimulate în mod artificial.” (p. 93)


“Consum, deci exist!”

“Obiectele de consum sînt interşanjabile; azi îmi doresc un Jeep, mîine un laptop sau un televizor. Nu mă ataşez de un obiect, orice „ataşament” ar stînjeni procesul auto-afirmării mele. Ataşamentul faţă de obiecte implică „rezistenţa” unei realităţi pe care eu nu o recunosc drept „realitate”. De fapt, nu mă interesează decît acele obiecte „familiare”, „sigure”, care mă atrag imediat şi nu mă „solicită”; obiecte superficiale care nu-mi cer nici un efort, nu-mi stîrnesc stări pasionale, conflicte sau dezechilibre interioare, nu mă obligă să reflectez asupra lor. Între dorinţele mele şi obiectele jinduite (dorinţele mele obiectivate) există un raport „raţional”, de perfectă adecvare, singurul care-mi poate garanta identitatea eului meu. Satisfacerea imediată a dorinţelor îmi oferă o fericire călduţă.” (p. 94)

Cultura şi natura sînt pe cale de a pierde partida în faţa universului steril şi sterilizant, superficial dar eficace al ambientului tehnologizat.


Un univers tautologic

Tehnologia creşte permanent într-un univers tautologic.

“Se vorbeşte mult despre libertate în societatea postindustrială. Într-adevăr, oamenii s-au eliberat de tot ceea ce oferea rezistenţa unui conţinut: figuri de autoritate politică şi morală (familia, biserica, statul etc.), constrîngeri interioare şi exterioare (prejudecăţi, pasiuni violente), obstacole naturale (natura, corpul omenesc). Au devenit însă sclavii fericiţi ai unor forme şi coduri.” (p. 96)


Făcătorii de zerouri

Omul modern nu are legătură cu verbul “a fi”, ci cu verbul “a face”.

“Ca un vampir, „a face” a golit Fiinţa de substanţa sa ontologică, i-a supt sensurile existenţiale pentru ca, în final, s-o transforme într-o îndoielnică ipoteză. Făcătorii au proclamat producţia de zerouri drept singura realitate. Epuizînd fiinţa, ei şi-au adjudecat un statut ontologic nemeritat, au atribuit irealităţii lor un grad de maximă concreteţe. Ca să ascundă prădăciunea, Făcătorii au înlocuit pe „a fi” cu un strigoi insipid: pozitivitatea absolută. Cu timpul, din jefuitori de fiinţă, au devenit burghezii respectabili ai Omogenizării.” (p. 98)


Larva şi evenimentul

Trupul-eveniment

“Trăim într-o civilizaţie fără coloană vertebrală. Temelia ontologică a tăriei omeneşti s-a prăbuşit. Postmodernitatea ne-a transformat în „larve” sau „cadavre astrale”, fiinţe fantomatice pretinzînd a fi ceea ce nu sînt.” (p. 100)


Larva

Civilizaţiile puternice nu-şi risipesc energiile. Pe de-o parte îşi strunesc potenţialul, pe de altă parte şi-l reînnoiesc mereu prin confruntarea cu Obstacolul, un „celălalt” autentic.

Despre larvă: “Energiile „larvei” sînt reprimate sau complet epuizate prin exces de „formatare”. Larvele nu mai au potenţialul necesar transformării lor într-un eveniment. Le lipseşte puterea de a se desfăşura prin ele însele. Atrag atenţia doar prin ceea ce le propteşte (un „spectacol”, o mască instituţională, o tehnică de manipulare).
Spre deosebire de „larvă”, trupul-eveniment nu este niciodată indiferent, relativ sau interşanjabil. Transformativ, îşi exercită influenţa doar prin puterea „evenimentului” său. „Larva” nu-şi defineşte identitatea în relaţie cu un obstacol. Monadă descărnată, ori a sucombat obstacolului, ori l-a anexat în chip de prelungire. Neîntîlnind o rezistenţă veritabilă, „larva” este incapabilă să iasă din sine, să stabilească relaţii evenimenţiale cu cei din jur. Precum banii şi tehnologia, larvele sînt mijloace îndreptate spre un scop. Nu pot nicicînd să se ridice la nivelul persoanelor-eveniment, care se „regenerează” mereu în spaţiul intensiv al „întîlnirii” cu lumea.
Într-un univers larvar, legăturile interpersonale sînt dominate de indiferenţă; de fapt, larvele se feresc să comunice una cu alta, faţă către faţă; cînd o fac, se manifestă violent, prin relaţii distructive de absorbţie, devorare şi substituire.” (p. 104)


Homo sportivus

Instituţionalizarea universală a spectacolului sportiv.

Luat la bani mărunţi, spectacolul sportiv se dovedeşte însă a fi altceva decît „mijloc de recreere”. Dintr-un banal, pentru americani chiar plictisitor, joc de echipă, fotbalul devine religie mondială; Olimpiada, o gigantică afacere comercială; stadioanele Europei, cazane încinse unde deseori renasc, într-o formă grotescă, micronaţionalismele, manifestările antisemite, atitudinile regresive de gregaritate tribală.

Întrebări: Cum a ajuns sportul vaca sacră a omenirii? Cum a umplut „cultura sportivă” spaţiul ocupat, pînă mai ieri, de religie şi politică?

“Principala mutaţie, din care decurg toate celelalte: transformarea sferei tehnoeconomice într-o realitate absolută. În procesele de producţie, tehnologia (mijloacele şi normele tehnice) subordonează – de fapt, absoarbe integral – scopurile umane. La rîndul lui, consumul transformă tehnologia într-o marfă supusă cererii şi ofertei. Obligat să slujească la doi stăpîni (producţia şi consumul), fiinţa umană devine un simplu animal economic, sclavul sistemului tehnologic mondializat.” (p. 107)

Omul de azi este liber să desfăşoare activităţi neesenţiale sau simulative. Aceasta este compensaţia pentru viaţa trăită în regim de sclavie voluntară, în cadrul producţiei.

În cadrul globalizării, religia, cultura, politica, dragostea, morala, continuă să existe în regim formal, de simulare.

În universul consumist, dominat de „principiul plăcerii”, fascinează disciplina şi ascetismul sportiv.

“Atmosfera cvasireligioasă care învăluie „recordul olimpic” şi cel „mondial” transformă performanţa sportivă în ultima formă de transcendenţă care ne-a mai rămas. Urmărim cu gura căscată evoluţia sportivilor la olimpiadă întrucît, în ei, celebrăm dorinţa noastră de a trece dincolo de limite.” (p. 108)

Olimpiadele sunt “sărbători costisitoare ale vidului”. Ele preamăresc fantasma omului-maşină.


Habitatul creştin

Vaclav Havel: “Suntem pe cale să creăm prima civilizaţie ateistă din istoria omenirii.”

“Creştinismul „globalizat” nu-i altceva decît un „habitat” religios al timpurilor postmoderne, o realitate fără contradicţii, utopie realizată la nivelul spectacolului.” (p. 114)

Duşmanul de moarte al globalismului este evenimentul.

“Papa Ioan Paul al II-lea, „afişat” pe clădirea Nasdaq-ului din New-York (vezi Yahoo Image Search) nu mai are nimic din Karol Wojtila. Este un brand – l-aş numi „Global Papa” – o marcă transfrontalieră, un United Colors of Benetton care se adresează cetăţenilor lumii. Pentru a fi universal acceptabilă, imaginea lui „Global Papa” combină clişeul fragilităţii (apanajul ideologiilor victimizării) cu imaginea exigenţei morale şi a compasiunii faţă de defavorizaţii sorţii.” (p. 116)


Gândirea pozitivă

Presa occidentală din “mainstream” cultivă optimismul de comandă, nicidecum critica sistemului social şi politic.

Gândirea pozitivă a devenit un imperativ colectiv.

„A gîndi pozitiv” înseamnă să aderi la dogmele vremurilor recente: mondializare tehnocomercială, festivism, multiculturalism, fetişizarea drepturilor omului, glorificarea insignifianţei şi a status-quo-ului. „Gîndirea pozitivă” critică neesenţialul (de pildă, rasismul în societăţile postindustriale), realităţile reziduale sau demult apuse (ordinea patriarhală) în vreme ce problemele de fond – totalitarismul economic, raţionalizarea tehnologică, moartea „subiectului autonom”, cinismul, conformismul generalizat, transformarea fiinţei umane într-un „sclav fericit”, „demetaforizarea” accentuată a realităţii – fac rareori obiectul dezbaterilor publice.” (p. 118)

“Ne-am fi aşteptat cu toţii ca „globalizarea” să universalizeze valorile democraţiei, libertăţii şi culturii. N-a făcut decît să instaureze o lume postdemocratică, ostilă sau, în cel mai bun caz, indiferentă faţă de necesităţile spirituale ale fiinţei umane. Democraţia, instituţiile politice, drepturile civice şi libertăţile individuale sînt subminate în prezent de civilizaţia tehnocomercială construită în jurul Consumatorului.” (p. 119)

Suntem îndemnaţi să ne abandonăm în valurile unui nihilism zglobiu.

mahalaua mondializată


Elogiul “secundarului”

Pornind de la “secundarul” lui Virgil Nemoianu

Virgil Nemoianu – cea mai lucidă şi cea mai autoritară voce din cultura română la ora actuală.

Prezentare a teoriei secundarului a lui Virgil Nemoianu.

Posibil motto: “Nimic nu poate fi mai plăcut decît să descoperi în intelectualii pe care-i admiri răspunsurile la propriile tale întrebări.” (p. 126)

Discursul occidental este bazat pe hegemonia „realizatului”. O dorinţă nestăvilită domină Occidentul: dorinţa de a face, de a produce şi transpune totul într-o „realizare”. Logica „realizatului” caracterizează atît „vechea” gîndire identitară, cît şi simulacrele postmoderne. Şi unele şi altele presupun o mentalitate de producător, pun în evidenţă insolenţa faptei şi a plenitudinii sale obtuze. Omului occidental îi repugnă starea de „imperfecţiune”, de „irealizare” (franţuzismul „irealizare” mi se pare mai sugestiv decît cuvîntul „imperfecţiune”, întrucît pune accentul pe legătura intimă între termenii „ireal” şi „realizat”). Tot ceea ce este marcat de o implenitudine, o neajungere, o pretenţie netranspusă în faptă este considerat impropriu uzanţelor occidentale. A fi perfect „realizat” se impune ca o datorie şi o responsabilitate fără echivoc, un ideal inatacabil.

În Occident „a face” şi „a desface”, „a realiza” şi „a derealiza” sînt entităţi corelative; se transformă din una în alta cu o mult prea mare uşurinţă.


Anti-americanismul “corectitudinii politice”

“Toţi cei care au avut îndrăzneala să smulgă eticheta „valori occidentale” de pe
borcanul cu murături stricate al multiculturalismului, feminismului & Co., au fost prompt catalogaţi: „antioccidentali”, „legionari”, iar mai nou, „anti-americani”. (p. 133)

În SUA, departe de dezbaterile publice, abuzînd de toleranţa şi libertatea oferite de instituţiile democratice, ideologiile „corectitudinii politice” au erodat încet dar sigur fundamentele valorice ale societăţii americane: libertatea cuvîntului, respectul faţă de conştiinţa individuală, responsabilitatea şi răspunderea personală a fiecărui individ în faţa unor legi care se aplică tuturor în egală măsură.

“Corectitudinea politică” îşi propune o utopie: crearea unui “om nou”.

[Analiză a ideilor lui Gramsci şi a Şcolii de la Frankfurt.]

Şcoala de la Frankfurt ar fi rămas un simplu experiment intelectual, dacă viziunea ei asupra lumii nu s-ar fi potrivit, ca o mănuşă, cu ideile şi atitudinile „contraculturii” anilor '60. Ideile lui Adorno, Marcuse & Co. sînt îmbrăţişate cu entuziasm de „contra-cultura” tinerei generaţii baby-boomer. Cultura „populară” a acelor ani a creat cultul victimei şi al „antieroului”; a elogiat virtuţile vulnerabilităţii, al adolescentului care refuză să se maturizeze.

În universităţile americane, feminismul, studiile etnice, hoardele de birocraţi din structurile administrative au ca scop comun eradicarea individualismului, ceea ce, în plan simbolic, echivalează cu dinamitarea Statuii Libertăţii. Conform „corectitudinii politice”, personalitatea individuală trebuie să devină un reflex al „identităţii de grup”. Realitatea concretă a individului este neglijată, personalitatea sa este plasată la nivelul unui grup de victime, ideologic definite. Se pleacă de la premisa existenţei unui „punct de vedere lesbian sau homosexual”, „un punct de vedere feminin”, „o perspectivă a negrilor”. Nu contează ce gîndeşte lesbiană X sau Y.

Conceptul de “intoleranţă progresistă”.

Valorile globalizării nu sunt valorile Americii: “Individualismul face loc „muncii
în echipă” („team-work”) şi politicilor de uniformizare – „commonality”; spiritul întreprinzător este înlocuit de spiritul „ascultător” – follow the guidelines! (urmează direcţiile); religiozitatea este înlocuită de religia productivităţii, iar spiritul critic face loc unui „consens” manipulat. În noua utopie planetară, în curs de constituire, „corectitudinea politică” este chemată să domesticească individualităţile, să încadreze persoanele în structuri artificiale, să modeleze conştiinţele.” (p. 145)


Sclavii fericiţi

Individualismul românesc

De răspuns la întrebările următoare:
- care sunt valorile recunoscute şi respectate de români?
- ce relaţii umane vor guverna viaţa generaţiilor de mâine?
- ce fel de persoane va clădi societatea românească în viitorul apropiat?

Individualism şi omogenizare

Începînd cu Epoca Luminilor, Occidentul a fabricat un nou tip de identitate umană, aşa numitul „individ liber” al drepturilor civile, născut odată cu revoluţia franceză de la 1789.

“Epoca Luminilor nu face decît să-l înlocuiască pe Dumnezeul voluntarist al scolasticii Evului Mediu cu o infinitate de dumnezei umani jinduind după condiţia divinităţii: autonomia absolută.” (p. 150)

Individualismul occidental este o condiţie imperfectă, cu lacune:
a) relaţiile interumane guvernate de acest principiu sunt indirecte şi impersonale;
b) individul se simte izolat şi fără puncte de reper;
c) puterea devine difuză;
d) se absolutizează tolerantismul, etica compasiunii;
e) individul devine simplu număr în statistică;
f) acţiunea productivă devine singura certitudine.


Individualismul estetic

Evitîndu-se cu grijă transcendentul religios „opresiv”, s-a ajuns la un transcendentsurogat secularizat: imaginaţia şi/sau starea extatică creată de droguri.

Pentru Oscar Wilde sau tinerii „baby-boomer” americani ai anilor '60, care scandau „All power to imagination!” (Întreaga putere imaginaţiei!), viaţa trebuia să fie trăită ca şi cînd ar fi fost literatură.

Refugiat în fantezie, „eul” se străduieşte să evite suferinţa, acceptă doar senzaţiile „plăcute”, „interesante”.

Individualismul estetic a avut un larg ecou în lumea culturală a Occidentului interbelic. Se sustrăgea controlului „opiniei publice” burgheze, păstrînd în acelaşi timp iluzia autonomistă a „individului liber” care-şi dă lege lui însuşi. Mai mult. Individualismul estetic gîdila instinctele stîngiste ale intelectualităţii occidentale. Materialismul agresiv al doctrinelor comunist-socialiste devenise greu digerabil ca, de altfel, individualismul de factură protestantă, bazat pe morala austerităţii, sacrificiului, disciplinei de sine şi cultul proprietăţii private1. Individualismul estetic va fi promovat ulterior (în SUA) de „flower generation” a anilor '60 şi de tinerii „şaizecişioptişti” francezi (mişcarea contestatară Mai '68). Cu timpul, individualismul anilor '60 s-a instituţionalizat, dînd naştere ideologiilor multiculturalismului. Ficţiuni egalitariste, care
promovează „grupul”, ideologiile multiculturaliste nivelează diferenţele reale, creează fantasma unei lumi globale de „fraţi”, fără duşmani şi străini. În mod fantezist, omul multiculturalist apropie distanţele geografice şi simbolice, identificîndu-se cu „victimele” culturilor tradiţionale: femeile, minorităţile sexuale, handicapaţi, bolnavii mintali, minorităţile rasiale.


Individualismul occidental şi tradiţia gnostică

Urmele viziunii gnostic-maniheistă sînt prezente la tot pasul în Occidentul postmodern. „Rea” este viermuiala „de jos”, neatinsă încă de luminile raţiunii: lumea ghetourilor, a violenţei, drogurilor, imigranţilor, neintegraţilor şi nesupuşilor. Încă şi mai rea este lumea din afara sferei occidentale: ifosele naţionale, confruntările tribale dintre etnii arhaice, determinaţiile locale şi istorice. Tărîmul „rău” este cel al diferenţei reale, alcătuit din Ceilalţi, neştiutorii care trebuie disciplinaţi, ca nu cumva să se auto-distrugă sau să pericliteze internaţionalismul cultural şi abstracţiunea planetară numită „umanitate”. În gnosticismul bine temperat al postmodernităţii, Celălalt devine „fratele” sau „prietenul” individului democratic umanitarist, al eon-ul emanat din inteligenţa superioară a raţiunii occidentale. Datorită superiorităţii sale, eon-ul nu poate să-l iubească pe Celălalt din lumea „de jos” – iubirea înseamnă reciprocitate – îi plînge însă de milă la tot pasul.

“Păcatul suprem este astăzi încarnarea.” (p. 156)


Individualismul românesc: persoana-eveniment

Individualism pe baze creştine: individualism evenimenţial.


Unitatea în diversitate

În creştinism, lumea pămîntească nu este numai obiectivă, ci şi diversă. O putem caracteriza prin conceptul antinomic de „unitate în diversitate” care are la bază dogma Trinităţii.


Persoana-eveniment

“Isus Hristos este arhetipul persoanei-eveniment. Încarnarea cristică este Evenimentul prin excelenţă – o transcendenţă metafizică, imanentă însă condiţiilor corpului biologic şi istoric. Isus se sustrage principiilor normative ale ordinii umane, acţionînd în contrapunct. Isus nu neagă Legea, o „prea” îndeplineşte printr-o „deformare” creatoare, dislocînd modelul prestabilit al mesianismului evreu tradiţional. Debordînd orice încadrare umană, acţionînd în contrapunct, Isus ameninţă ordinea Cezarului.” (p. 162)

„Nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă prefaceţi prin înnoirea minţii voastre”1, îi îndeamnă apostolul Pavel pe creştini. Cu alte cuvinte, nu fiţi conformişti, nu vă potriviţi „chipului” veacului, gîndirii de turmă „la ordinea zilei”! Deveniţi persoane-evenimente adoptînd noi perspective; cu o minte înnoită, vă veţi preface, veţi depăşi „chipurile”, „figurile”, „formele” prestabilite. Noile perspective nu se încadrează în tiparele existente, ele trimit la o ordine transcendentă guvernată de Dragoste (ieşirea din sine) şi Diferenţa autentică (Adevărul revelat).

Cultul românesc al personalităţilor, pasiunea pentru ierarhii valorice, dezgustul faţă de colectivism, egalitarism, trăirea spontană în prezent, nostalgia după timpurile eroice de altădată aparţin toate de o aristocraţie a spiritului la care poporul român n-a renunţat vreodată.

Spre deosebire de situaţia Occidentului, democraţia românească este de tip informal.

Marile neajunsuri ale democraţiei româneşti pornesc de la faptul că nu se recunoaşte şi nu se încurajează persoana-eveniment.

Atunci când ţările ortodoxiei răsăritene au adoptat modelele occidentale, fără să se întrebe dacă li se potrivesc, s-a făcut o eroare majoră.

Conformismul este un pericol major pentru individualismul românesc. Intelectualii noştri ar trebui să se comporte ca nişte autentice persoane-eveniment; din păcate, acţionează deseori conform instinctelor şi tendinţelor „omului de masă”; adoptă sloganuri de grup, sînt lipsiţi de spirit critic, îşi iau propriile dorinţe drept realităţi, preferă confortul soluţiilor miracol, analizei riguroase a faptelor reale. Critică gîndirea de turmă a (neo)comunismului de pe poziţiile unei gîndiri imitative, colectiviste, ce se pretinde „prooccidentală”. Le lipseşte capacitatea de a gîndi pe cont propriu – sau, pur şi simplu, de a-şi exprima cu claritate poziţia.


Fantoma din fotoliu

În societatea occidentală actuală esse est percipi. Occidentul postindustrial a constituit prin mijloace economice o societate în care realitatea se oferă în mod indirect sub formă de „spectacol”. Viaţa palpabilă a individului şi colectivităţii se reduce la ceea ce poate fi văzut, perceput, re-prezentat.

“Perfect transparente, imaginile spectaculare nu posedă forţa transfigurativă a imaginarului artistic sau religios. Imaginea spectaculară recuză transcendenţa; lupta, tensiunea, sacrificiul necesare depăşirii de sine îi sînt complet străine. Destinată consumului, ca orice marfă, imaginea spectaculară este accesibilă şi agreabilă, o piesă importantă în giganticul mecanism integrator al noii civilizaţii întemeiată pe imagini.” (p. 173)

Analiştii „societăţii spectacolului”, de la Guy Debord, Roland Barthes pînă la Michel Foucault sau Jean Baudrillard, n-au reuşit să ofere un răspuns satisfăcător la întrebarea: Ce determină succesul fulminant al „spectacolului” postmodern? Cum a reuşit „spectacolul” să fie nu numai un ansamblu de imagini, ci mai ales un „raport social între persoane, mediatizat de imagini”, un Weltanschauung, „o viziune a lumii care s-a obiectivat” (Guy Debord)?

Subiectul spectacular nu-i altul decît „individul colectiv”, omul consumismului de masă.

“Ce semnificaţie are termenul „confort” în condiţiile societăţii postindustriale? Am putea defini confortul drept modul de existenţă al subiectului spectacular, sătul (la propriu) şi mulţumit de sine; starea de saţietate a celui care nu doreşte să întîmpine „rezistenţe” în calea satisfacerii imediate a plăcerilor şi necesităţilor sale, în mare parte artificiale. De la bun început, trebuie să precizăm: confortul poartă deopotrivă amprenta structurii tehno-economice şi a schimburilor simbolice (relaţiile între oameni). Nu există confort fără prosperitate materială, dar mai ales, nu s-ar putea concepe o viaţă confortabilă în afara „spectacolului”, a imaginilor sale prefabricate şi relaţiilor sociale mediate.” (p. 174)

Într-o lume de aparenţe şi simulacre, confortul îmbracă haina siguranţei şi devine idealul personal şi colectiv de necontestat. Munca depusă pentru asigurarea lui, oricît ar fi
de stresantă şi istovitoare, nu e percepută drept o povară, un sacrificiu, o sclavie. O viaţă confortabilă dă impresia de soliditate, coerenţă şi rigoare, ascunde vidul de la baza „spectacolului” şi, implicit, a subiectului spectacular. Lipsit de confort, subiectul spectacular ar fi cuprins de o teribilă panică. S-ar simţi neputincios şi fără apărare, gol şi singur, faţă în faţă cu propria-i conştiinţă. Confortul îl salvează de la confruntarea cu realul, îl transformă într-un sclav fericit.

Creştinismul este recuperat printr-un proces de superficializare.

Toate mişcările contestatare culturale au fost aseptizate şi transformate în revolte spectaculare.

Capitalismul industrial, promovând abstinenţa şi nevoia de a economisi, a încurajat cultul eroului modern. Postmodernitatea, recuzând eroismul ascetic, promovează victima. Dacă Eroul îşi construia identitatea prin sînge şi transpiraţie, Victima timpurilor postmoderne se manifestă prin imagini.

Consecinţa gândirii confortabile: postmodernismul instituţionalizat.

“Postmodernismul nu inovează, doar reproduce, bricolează şi plagiază. Plecînd de la premisa că lumea actuală n-are un fundament real, nici transcendenţă, postmodernismul consideră realitatea un simplu reflex al „discursului”. Sîntem „prinşi” în mod iremediabil într-o vastă reţea de imagini, semne, mesaje, coduri şi simulacre. Întrucît totul este „discurs”, „metaficţiune” sau „simulacru”, nu există adevăr adevărat. Trăim într-o lume de echivalenţe în care nu este posibil să distingem între elementele reale şi versiunea lor simulată.” (p. 180)

Consecinţele relativismului postmodern: Ce poate fi oare mai reconfortant decît ideea că realitatea şi faptele „au dispărut” şi nu ne mai solicită? Din moment ce tot nu există adevăruri şi valori obiective, la ce bun să le mai cauţi? N-are nici un haz să emiţi judecăţi critice. Într-un univers al inflaţiei verbale, al relativismului cinic şi deriziunii generale, poţi să spui orice, n-are nici o importanţă. Nimeni nu te aprobă, nimeni nu te contrazice. Cum toată lumea are posibilitatea să spună „ceva”, de fapt nu spune nimic.

Aşa numita revoluţie personalistă sau „noua epocă individualistă” (Gilles Lipovetsky) nu are drept actori principali personalităţi creatoare, ci subiectul spectacular, „omul de masă”. Acest om produce în masă, consumă în masă, se deplasează în masă, creează în masă (creaţia tehno-ştiinţifică de astăzi se desfăşoară în echipe de specialişti), se distrează în masă, exprimă un Weltanshauung de masă (din raţiuni utilitare, subiectul „se alipeşte” unui grup ale cărui interese le împărtăşeşte; în schimbul conformismului său, grupul îi apără interesele, îi oferă sentimentul securităţii şi iluzia unei apartenenţe „organice”).

“Se pune întrebarea. Cum ar putea „omul de masă” proteic, lipsit de personalitate şi ros de cancerul vidului interior, să ducă o viaţă „personalizată”? Cum să fie „autonom” cel care are nevoie de proptele la tot pasul, „experţi”, „terapeuţi”, instituţii de tot felul? Să-l înveţe cum şi ce să bage în gură – (tutunul e otravă, mîncarea „fat-free” e elixir etc.) – cum să se spele pe dinţi, să facă dragoste, să-şi crească odraslele, să gîndească „politic corect”. Unde este mult vînturata „autenticitate” a omului contemporan? Într-adevăr, fiecare subiect spectacular este obsedat să-şi exprime „personalitatea” (în condiţiile relativismului cinic, „sentimentele” fiecăruia nu pot forma obiectul criticii). Ce fel de „personalitate”? Totul se clădeşte pe neantul uniformizator al muncii maniacale, obsesia confortului şi stilurile de viaţă echivalente. Cînd toţi se vor „diferiţi”, dar adoptă fără discernămînt aceleaşi idealuri, valori şi aspiraţii, vomate minut de minut prin gurile televizoarelor, nu dispare doar „personalitatea”; dispare omul, creaţia lui Dumnezeu. Rămîne fantoma din faţa ecranului.” (p. 182-183)

Subiectul spectacular se transformă în subiect spectral.

Viaţa postmodernă este clădită pe un vid dinamic, pe mistica mişcării accelerate.

„Spectacolul” românesc, pe scurt – „mahalaua”, a ascuns inexistenţa unui proiect naţional (economic, social) valabil, neîncrederea într-un destin colectiv şi lipsa de responsabilitate a fiecărui individ în parte. Mahalaua românească este deopotrivă un mod individual de percepere a realităţii şi forma socială de organizare a aparenţelor.

Societatea românească nu are încă un antidot împotriva efectelor mahalalei şi ale confortismului postmodern. Cum să lupţi împotriva deliciilor prostului gust şi delirului generat de un materialism rudimentar?

Despre intelectualii instituţionalizaţi din România: “[...]elitele intelectuale, sînt nişte bienpensants, animaţi de un conformism exasperant, cinism şi dispreţ faţă de cetăţeanul de rînd, pe care-l confundă în mod iresponsabil cu „omul de masă”. Ca şi confraţii lor „multiculturalişti” din Occident, posedă o mentalitate de turmă, alimentată de un consens feroce; nici o deviere de la norma de grup nu este tolerată. Au adoptat dogmele de gîndire din occident cu uşurinţa cu care, mai ieri, le îngurgitau pe cele comuniste. În loc să schimbe prezentul, combat fantomele trecutului – de la „comunişti” pînă la ex-preşedintele Emil Constantinescu – cu fervoarea cu care feministele occidentale denunţă fantoma Tatălui şi „ordinea patriarhală”. Strigoi, izgoniţi din viitor, scormonesc prin prezent, gata-gata să se aciueze unde dă Dumnezeu vreo subvenţie sau bursă. Ca şi vadimiştii, nu produc idei, reproduc doar scheme comode. Cu cinism, prostie sau iresponsabilitate, lărgesc vidul în care se prăbuşesc, una cîte una, tentativele de „schimbare la faţă a României”. (p. 188)


Angrenajul tehnologic

Tehnologia, în societatea postindustrială, nu este un simplu instrument pus în slujba omului. Occidentul a intrat într-o nouă fază a istoriei, în care tehnologia devine matricea însăşi a vieţii. A utiliza computerul, Internetul sau sistemul de poştă electronică (e-mail) nu ţine de bunul plac. Este o obligaţie fără alternativă. Tehnologia guvernează felul în care oamenii muncesc şi îşi petrec timpul; influenţează profund educaţia copiilor, bulversează codurile etice şi morale, furnizează subiectele dezbaterilor publice, ordonează spaţiul public şi privat pînă în cele mai mici amănunte.

Timp de o mie de ani, Biserica a fost instituţia centrală, care dădea înţeles şi scop vieţii umane. Regula după care se conducea societatea medievală, „extra ecclesiam nulla
salutas” (nici o mîntuire în afara Bisericii), s-a transformat în „nici un pas în afara tehnologiei”.

Frica, tabuurile, prejudecăţile omului din societăţile tradiţionale au dispărut. Le-au înlocuit însă altele noi, legate de o realitate artificială creată de un univers tehnologic.

Mai toate fenomenele legate de societatea occidentală – consumismul, mass-media, „societatea informaţională”, globalizarea economiei de piaţă, mentalitatea şi ideologiile confortului – sînt generate de dezvoltarea exponenţială a tehnologiilor moderne.

Ar fi o greşeală să credem că civilizaţia tehnologică este rezultatul natural, inevitabil al dezvoltării istorice. Organizarea pe baze tehnologice a întregii vieţi sociale şi
economice este consecinţa aventurii tehniciste în care s-a lansat Occidentul, începînd cu Revoluţia industrială.

Revoluţia industrială a secolului al XIX-lea a fost posibilă datorită schimbării radicale a atitudinii oamenilor faţă de tehnologie. Occidentul a „interiorizat” tehnologia, a transformat-o într-o stare de spirit şi o normă de comportament. Tehnologia devine treptat conştiinţă tehnologică.

Un ordinator oferă soluţia cea mai eficientă doar în condiţiile rezolvării problemei într-un cadru pre-vizibil sau pre-determinat. Maşina nu tolerează disonantul.

Societatea postindustrială nu suportă alteritatea, întrucît o consideră neintegrabilă. A fi în spaţiu tehnologic înseamnă, pur şi simplu, a fi integrat. „Integrarea” nu tolerează
libertatea persoanei de a fi ea însăşi, de a rămîne un „celălalt” faţă de Angrenaj. O astfel de persoană ar reprezenta un duşman şi o primejdie permanentă.

“În mod paradoxal, efectele distructive ale tehnologiei sînt contracarate tot prin produse şi metode tehnice! Industria entertainment-ului, turismul de masă, puzderia de practici terapeutice creează plăceri, distracţii şi relaxare în cadrul angrenajului tehnologic,
nicidecum în afara lui. Viaţa standardizată, impusă de tehnologie, distruge individualitatea şi simţul critic, exacerbează confortul emoţionalismului şi al stărilor extatice. Este un fapt bine cunoscut că tehnologia actuală acţionează în chip de „opium pentru mase”. Incapabil să adopte o distanţă critică faţă de angrenajul tehnologic, individul se lasă purtat de valurile adormitoare ale participării la conformismul vieţii de
grup. Evenimentele sportive, Internetul, internaţionalismul muzicii rock şi al culturii „populare”, gîndirea de turmă a intelectualităţii „corectă politic” au înlocuit, printr-un adevărat ritual participativ, comunitatea de idei şi destin care-i unea odinioară pe oameni.” (p. 200)

Sistemul socio-cultural se subordonează total celui tehnologic.


Condiţia postmodernă: arborele, rădăcina şi rizomii

Modernism/Postmodernism

În general, Occidentul gândeşte în termeni post-moderni, în vreme ce românii evoluează încă în spaţiul conceptual şi afectiv al modernităţii.

Postmodernismul delegitimează întreaga gamă de certitudini metafizice ale Modernismului. În locul centrului, postmodernismul propune descentralizarea, marginea şi marginalitatea; întregul este subminat de fragment. Totalizării şi sintezei de sorginte hegeliană i se substituie deconstrucţia şi antiteza; „originii” şi „cauzei”, „diferenţa” şi „urma” lui Derrida; transcendenţei, imanenţa, principiului falic, principiul androgin; rădăcinii, rizomul. Metafizica şi adevărurile supreme sînt înlocuite de ironie, joc, nedeterminare, hazard. Paranoia, boala Modernismului şi a despotismului, lasă locul
schizofreniei postmoderne care fragmentează, refuză o totalitate originară.


Arborele, rădăcina şi rizomii

Realitatea spirituală a Europei de Est este încă profund marcată de imaginarul arborelui şi al rădăcinii. O imagine care nu încetează să dezvolte legea Unicului (Preşedintele, Regele), a pivotului care asigură suportul necesar rădăcinilor secundare. Arborele şi rădăcina nu fac casă bună cu mondializarea economiei de piaţă, bazată pe o logică rizomică. Spre deosebire de arbore, rizomul (echivalentul „reţelei” din spaţiul tehnologic) nu dezvoltă un sistem central, cu ierarhii şi legături prestabilite.

“Rizomic, capitalul se extinde în toate direcţiile, circulă continuu, dezvoltă legături combinatorii pe bază de eterogenitate. În logica rizomică nu există incompatibilitate între ţăranul român şi cutia de Coca-Cola, între trecutul „pătat” al unui securist şi activitatea sa de „antreprenor”, între sîrbi şi albanezi, între bărbaţi şi homosexuali. Totul este modificabil, deschis într-o multitudine de sensuri; canalele de comunicaţie nu sînt prestabilite, iar iniţiativele locale sînt coordonate la nivel global, independent de o instanţă centrală. Comunismul arbore trebuia întotdeauna să fie „construit” de cineva. Capitalismul-rizom nu e construit şi nici nu se construieşte; capitalismul se extinde. Ceea ce-l interesează este reţeaua rizomică de consumatori.” (p. 207-208)


Românii, un popor “postmodern”?

“Într-o altă ordine de idei, mă întreb dacă nu cumva, de-a lungul istoriei, felul nostru de a fi a fost influenţat de o logică rizomică şi nu de una „fundamentalistă”. Este ştiut că imaginarul arborelui şi a rădăcinii este un produs al secolului al XIX-lea, dominat de marile mituri raţionaliste şi mişcările de constituire a statelor naţionale. Comunismul, în faza sa naţionalistă, a exacerbat retorica „rădăcinilor”, întrucît se voia legitimat de metafore esenţialiste („geniul Carpaţilor” era şi „Stejarul din Scorniceşti”). Supravieţuirea poporului român în istorie nu s-ar datora faptului de a fi stat înfipt ca un stejar secular în calea năvălitorilor. Doar un popor cu o existenţă rizomică a putut dăinui timp de o mie de ani fără protecţia statului-arbore. Mai tîrziu, supravieţuirea noastră la răspîntia celor trei imperii a fost şi ea un miracol ce mi-l explic doar prin existenţa unei societăţi a-centrate, cu un minimum de putere centrală şi de relee ierarhice. Transhumanţa, mişcarea permanentă de retragere şi revenire din faţa năvălitorilor (de aici legendarul car cu o oişte în faţă şi una în spate) denotă un tip de existenţă rizomică. Un rizom, în momentul în care este rupt într-un anumit loc, se dezvoltă imediat pe alte linii, care nu încetează să comunice unele cu altele. Modelul rizomic e mai pe firea noastră – doar, capul plecat, sabia nu-l taie – în timp ce arborele, prin verticalitatea sa intransigentă, aparţine, de fapt şi de drept, paradigmei occidentale. Reacţia „anti-arbore” a Occidentului s-a născut tocmai din dorinţa societăţii postindustriale de a se debarasa de un model „fixist” de civilizaţie, care i-ar fi stînjenit dezvoltarea tehnoeconomică în mileniul următor.” (p. 208)


Postmodernismul instituţionalizat sau dictatul Marginalului

Operaţia principală a gîndirii postmoderne este de a deconstrui ierarhiile tradiţionale (bărbat/femeie, stăpîn/sclav, prezenţă/absenţă, natură/cultură), în care al doilea termen este totdeauna subordonat primului. Deconstrucţia postmodernă subminează legitimitatea termenului superior, fără însă a reface ierarhia prin impunerea elementului subordonat în poziţie hegemonică.

Există şi un spirit postmodern contestatar.

Marginalul are totdeauna dreptate! este deviza oficială în Occident.


Noua identitate a omului occidental.

“Pentru românii din ţară, un occidental este o persoană puternică, competentă, de o moralitate impecabilă, care apără cu sfinţenie drepturile şi libertăţile individuale. În mintea românilor, un „vestic” este prin definiţie un „elitist”, un apărător înfocat al competiţiei între valori, ataşat idealurilor individualismului şi liberalismului, un duşman al tututor manifestărilor „colectiviste”. Occident înseamnă supercivilizaţia euro-americană construită pe fundamentul lumii greco-latine, creştinismului (catolic şi protestant) şi idealurilor democratice ale Revoluţiei franceze din 1789 – o civilizaţie net superioară civilizaţiilor „lumii a treia”, Asiei şi Rusiei, ambele considerate de români drept „colectiviste” şi anti-occidentale.” (p. 213)

Multiculturalismul este o ideologie de orientare stîngistă ce pune semnul egalităţii
între toate culturile lumii. Culturile nu pot fi superioare sau inferioare, ele sînt doar DIFERITE. În Occident, oricine critică o cultură, alta decît cea euro-americană, este considerat bigot sau rasist.

Multiculturaliştii sînt departe de o înţelegere profundă a noţiunii de cultură şi diversitate culturală. Mai mult, cultura este gîndită în termenii rasei, orientării sexuale şi apartenenţei etnice. Se fac referiri la o cultură albă, neagră, a minorităţilor etnice, o cultură a homosexualilor sau a lesbienelor.

Pentru multiculturalişti, adevărul este relativ. Prin urmare, nici o cultură nu poate pretinde că deţine standarde estetice şi morale general valabile. Nimeni nu poate despărţi binele de rău, frumosul de urît.

“[...] adevăratele personalităţi creatoare nu înseamnă nimic dacă nu au suport „multicultural”. Cu greu ar fi putut să fie publicaţi astăzi în Occident un Kafka, un Borges sau un Cioran.” (p. 215)

Practic, nici un intelectual occidental nu se poate pronunţa astăzi împotriva dogmelor multiculturaliste fără riscul de a fi etichetat drept rasist şi elitist, suportînd consecinţele de rigoare.

Multiculturalismul este ideologia ce însoţeşte expansiunea actuală a tehnologismului şi a capitalismului financiar. În Occident, multiculturalismul nu este apanajul unui anume partid, ci ideologia unei noi forme de organizare socială.

Urmîndu-şi strict propria sa logică, capitalul este cameleonic. Spre deosebire de comunism, înrobit unei singure ideologii, capitalul schimbă ideologiile care-l susţin după cum îi convine mai mult. Capitalismul de ieri avea nevoie de valorile individualismului. Prin urmare, Occidentul şi-a îndreptat toate energiile spre formarea unor indivizi şi entităţi individuale puternice (statele naţionale), deoarece interesele capitalului dictau consolidarea statului naţional, a individului liber şi autonom, a familiei monogame etc. Globalizat, capitalul nu mai are nevoie de individualismul omului alb şi nici de serviciile statului naţional, centralizat, unitar şi indivizibil. Dimpotrivă, statele naţionale, cu rădăcinile lor istorice şi culturale, sînt principala barieră împotriva globalizării economiei de piaţă. Companiile transnaţionale şi lanţurile „franchise” n-au nevoie de „personalităţi”, ci de foarte buni şi obedienţi executanţi.

Prin anii '70, o întreagă literatură science-fiction anticipa înlocuirea omului de către robot. Nu s-a întîmplat să fie aşa. Dimpotrivă. OMUL ESTE ACUM ROBOTUL, într-o lume unde tehnologia şi expansiunea capitalului se dezvoltă independent de evoluţia naturală a societăţii şi de nevoile fireşti ale individului.

Capitalismul este perfect adaptat structurilor sociale şi mentale ale protestantismului şi religiilor asiatice, care nu ţin seama de diversitatea ontologică a realităţii.

“Proiectul grandios al omului liber şi demn, fără Dumnezeu, visat încă de Renaştere, a fost construit de minţile filosofilor raţionalişti şi Reforma protestantă. Omul liber fabricat de Occident a asigurat dominaţia mondială a economiei capitaliste. Mă întreb însă în ce măsură a contribuit individualismul occidental din ultimele două secole la îmbogăţirea sufletească a fiinţei umane. Cînd revoluţia suprarealistă şi arta avangardistă – singurele mari evenimente culturale ale Modernismului – nu vor mai fi privite dintr-o perspectivă pur occidentală, se va vedea că, de fapt, ele nu sînt creaţiile individualismului, ci ale celuilalt om, ale omului ontologic. În Occident, acest om ontologic, reprimat de scolastică şi de individualismul raţionalist secular, s-a trezit din somn la începutul secolului XX. Arta şi literatura avangardistă reiau încercarea sfinţilor Gioacchino da Fiore şi Francisc din Assisi, din secolul XII, de a uni valorile „individualiste” ale libertăţii, egalităţii şi demnităţii umane cu transcendentul într-o tentativă de a atinge culmile absolutului spiritual.” (p. 221-222)


Havel şi democraţia transcendentă

În data de 29 septembrie 1994, Vaclav Havel a rostit un discurs de importanţă istorică în faţa unei mulţimi de studenţi şi cadre didactice de la Universitatea Stanford1. Pe un ton rar şi apăsat Havel a afirmat: „Omul modern şi-a pierdut ancora transcendentă şi, odată cu ea, singura sursă adevărată a responsabilităţii sale şi a respectului de sine”.

Experienţa transcendenţei, departe de a fi un impediment în calea democraţiei occidentale, este instrumentul cel mai eficient al răspîndirii ei pe plan mondial. Valorile democratice occidentale şi transcendenţa nu se află în raport de incompatibilitate, aşa cum încearcă din răsputeri să ne convingă partida „multiculturalistă”.

Vaclav Havel: „Separarea puterilor executive, legislative şi judiciare, dreptul de vot universal, domnia legii, libertatea de expresie, inviolabilitatea proprietăţii private şi toate celelalte aspecte ale democraţiei, luată ca un sistem care este capabil doar în cea mai mică măsură să fie nedrept şi violent – toate acestea sînt doar INSTRUMENTE TEHNICE care îi permit omului să trăiască în demnitate, libertate şi responsabilitate. Dar în şi prin ele însele nu pot să asigure demnitatea umană, libertatea şi responsabilitatea. Sursa acestor potenţialităţi (potentials) umane de bază se află în altă parte: în relaţia omului cu ceea ce-l transcende. Cred că părinţii fondatori ai democraţiei americane ştiau aceasta foarte bine”.

Omul ontologic al Evului Mediu occidental a fost asasinat de omul tehnologic.

Legea lui Newton este surogatul raţional al “sufletului” medieval.

Democraţia transcendentă.

Comunismul este un produs al gîndirii vestice care doar dintr-un accident al istoriei s-a altoit pe fond „ortodox”.

Utopic: “Într-o democraţie transcendentă, individul nu va mai fi o furnică solitară şi nici parte dintr-o schemă colectivistă. Prin urmare, nu va fi afectat de logica spectacolului şi de obsesia maximei vizibilităţi. Sufletul democraţiei îl va pătrunde prin acel „ceva” care nu poate fi „prins” într-o imagine sau schemă normativă. Prin aceasta, democraţia va constitui „cîmpul” de forţe unificator care va globaliza societatea umană. Nu este vorba de o democratizare abstractă şi universalistă, ci de o democratizare „în concret”, în persoană. Transfiguraţi de suflul democraţiei, indivizii vor deveni pe deplin „personali”. „Transfigurarea” este transformarea individului, sub acţiunea cîmpului democraţiei, dintr-o entitate solitară, supusă unor scheme normative, exterioare lui, într-o individualitate, o realitate personală definită în termenii dialogului ontodemocratic cu alte individualităţi. Doar individul liber, transfigurat de suflul democraţiei, va fi capabil să reînnoiască bătătoritul fel de a fi al lumii. Instrumentele democraţiei pot fi instituţionalizate, re-prezentate, dar ele rămîn „moarte” atîta timp cît individualităţile nu le „mişcă” din interior. Instrumentele democraţiei, instituţiile sînt indispensabile, dar ceea ce unifică cu adevărat este sufletul democraţiei, cîmpul ei energetic, „milieu”-ul democratic invizibil care pătrunde deopotrivă instituţia democratică (democraţia ca Obiect) şi individul izolat (democraţia ca Subiect individual), unindu-i printr-o relaţie vie,
profund personalizată.” (p. 235)

“Ca şi Martin Luther King, „I have a dream”. Visez o Europă unită, o Europă a dialogului între culturi revitalizate de suflul adevăratei transcendenţe, o Europă fără metafizici obiectivizate, fără birocraţii „federale” sau „multiculturale” şi conglomerate de entităţi abstracte. După un istovitor marş prin pustie, pe poarta acestei Europe democratice va păşi cultura română. Dar nu cultura, ca un grup compact, ci realităţile ei transfigurate, personalităţile eveniment.” (p. 236-237)


Utopia mileniului trei: Noua Ordine Mondială

Brave New World şi 1984 sînt două antiutopii ce ilustrează misiunea fundamentală a intelectualului în lumea contemporană.

Sintagma “Noua Ordine Mondială” a fost lansată de preşedintele american George Bush, în 1990.

Dacă ipoteza convergenţei celor două sisteme sociale este corectă, nu ne rămîne decît să acceptăm un paradox uluitor. În timp ce pe scena istoriei se juca piesa „Războiul rece”, iar actorii – americani şi sovietici – îşi numărau unii altora focoasele nucleare, în culise se făceau repetiţii pentru o nouă dramă mondială: trecerea la înfăptuirea Statului planetar.

La o primă vedere, ipoteza că unii dintre superbogaţii Occidentului ar fi bătut palma cu comuniştii şi socialiştii pentru a impune lumii întregi o societate globală, mai mult sau mai puţin autoritară, ţine de domeniul purei fantezii. La o analiză atentă, se confirmă zicala: nu iese fum fără foc...

Arhitectura viitoarei Noi Ordini Mondiale – o bancă şi guvern mondial, un tribunal internaţional, un singur discurs politic, cel al „drepturilor omului” etc. – continuă schema raţionalistă kantiană; raţiunea universală (raţiunea Noii Ordini Mondiale) înrobeşte raţiunea a tot ceea ce refuză „convergenţa” tuturor valorilor – cu alte cuvinte, tot ceea ce refuză monismul în numele pluralismului, competiţiei economice, libertăţii individuale, autodeterminării şi păstrării identităţii particulare.

Lumea postbelică pe care şi-o imaginau globaliştii occidentali urma să fie un Eden corporatist-etatist în care să funcţioneze principiul socialist al „redistribuirii bogăţiei”: ţările dezvoltate aveau datoria să ajute ţările sărace, împrumutîndu-le bani pentru a-şi dezvolta propriile economii.

“În opinia mea, confruntarea mileniului trei nu va fi între comunism şi capitalism, nici între „civilizaţii”, cum susţine Samuel Huntington, ci între forţele globalizării şi agenţii globalismului.” (p. 248)

Adepţi ai planningului, expertizei specializate, globaliştii visează la o ordine mondială stabilă prin favorizarea corporatismului industrial şi financiar transnaţional.

Economia cămătarilor internaţionali (Alain Parguez).

În viziunea globalistă, unificarea lumii sub umbrela unei autorităţi mondiale marchează stagiul cel mai avansat al istoriei.

“În vreme ce elitele mondialiste pregătesc „marea convergenţă”, din ce în ce mai multe voci se pronunţă împotriva gîndirii unice impuse lumii de aceşti „sovietici” eficienţi şi devitalizaţi care ne oferă cafea fără cofeină, smîntînă fără grăsime, bogăţie fără bani, trai fără trăire, diferenţe fără alteritate, femei fără feminitate, umanitate fără oameni, sclavie fără stăpîni, spiritualitate fără spirit. O Nirvană cu frişcă.” (p. 253)


Războinicii “baby-boomer”

Noua Ordine a Victimizării.

Prin vechea ordine se înţelege civilizaţia modernă euro-americană, o combinaţie dintre individualismul raţionalist al Luminilor şi cel nietzschean („metaficţiunea” juridică a drepturilor individuale ale omului îmbinată cu fabula „voluntaristă” a aristocratismului afirmării de sine) la care se adaugă componenta „eroică” a virtuţii şi sacrificiului, moştenită de la societăţile pre-moderne (Grecia Antică, Evul Mediu, Renaştere). În ciuda relaţiei lor antagoniste, atît comunismul cît şi capitalismul „clasic” sînt părţi componente ale unei societăţi de tip eroic-tradiţional.

Comunismul şi fascismul au păstrat într-o formă monstruoasă, sau pur şi simplu caricaturală, paradigma eroică.

Prin anii '60, tînăra generaţie occidentală („babyboomer”), care nu participase la evenimentele legate de cele două războaie mondiale, consideră că această cultură tradiţional eroică îşi trăise deja veacul.

Tinerii contestatari ai anilor '60 nu doresc să distrugă societatea capitalistă. Vor doar s-o transforme într-o utopie democratică bazată pe o generozitate fără margini. O lume a egalităţii necondiţionate şi eliberării de nedreptate şi injustiţie în cadrul, şi nu în afara societăţii de consum.

Victima baby-boomer este o victimă spectaculară.


Revenirea la suprafaţă a României

Adâncurile fără suprafaţă

“Se spune că, imediat după 1989, aspectele monstruoase, ascunse ale societăţii au urcat şi s-au desfăşurat la suprafaţă. Dimpotrivă, aş afirma eu, fenomenul s-a petrecut exact invers. „Suprafaţa” s-a prăbuşit în „adîncul” devorator. Pojghiţa subţire de la suprafaţă, care de bine de rău rămăsese de la comunişti, s-a fisurat şi a crăpat pe toată întinderea ei. Fără un nou cod moral şi legislativ, două elemente principale prin care „suprafaţa” organizează sensul vieţii unei societăţi, românii s-au trezit şi mai mult înfundaţi în „groapă”.” (p. 266)


Legiuitorii imaginii

Potrivit lui Pierre Legendre (Dieu au miroir, 1990), formarea identităţii unei persoane este un proces care implică trei elemente. Eul, ca entitate biologică, Oglinda, imaginea în care se reflectă eul pe sine şi Legiuitorul, cel care ţine Oglinda. Eul îşi capătă identitate de sine doar în momentul în care se transformă din entitate biologică în entitate simbolică, prin trecerea sa în imagine.

Datorită Legiuitorului, eu am credinţa că Oglinda mă reflectă în mod adecvat, că imaginea mea este cea pe care mi-o doresc şi-o iubesc (relaţia dintre eu şi imagine este totdeauna „narcisistă”). Legiuitorul mă asigură: „Tu şi nimeni altul eşti cel (frumos) din imagine!”. Mai mult, Legiuitorul imi spune că originea mea este în imagine. Imaginea mă apără de haosul senzaţiilor şi al pasiunilor care se confruntă în trupul meu, de animalul din mine, de lipsa de sens, mă re-creează într-o ordine simbolică. O altă caracteristică a Legiuitorului: se substituie imaginii însăşi. (De exemplu, părinţii servesc de oglindă copilului în procesul formării personalităţii sale.) Şi cum eul îşi iubeşte sau urăşte imaginea, implicit îl va iubi sau urî pe Legiuitor.


Venerarea adâncimii

„Dumnezeu locuieşte în omul interior”, afirma Augustin în De Magistro, precizînd că Dumnezeul este interior, intimo meo. Relaţia dintre Eu, Legiuitor şi Imaginea oglindă devine o pură relaţie interioară, iar suprafaţa, simplu reflex al adîncurilor. În felul acesta, „adîncimea”, înţeleasă ca adîncime sufletească, intră sub oblăduire divină. În conştiinţa europeană a Evului Mediu, divinitatea devine sinonimă cu adîncimea pură. Adîncimea divină era venerată, dar inaccesibilă ochiului şi minţii omeneşti. Ochiului îi era interzis să pătrundă dincolo de Oglinda divină.

Evul Mediu occidental nu a fost numai o epocă a verticalităţii riguroase. Există un spaţiu cultural al marginilor, care acţioneaza în chip de „contrapunct” faţă de rigorile perpendicularităţii medievale. În manuscrisele medievale cu inluminuri, pe aceeaşi pagină găseşti ilustraţii pioase (de obicei în centrul paginii) şi imagini groteşti şi carnavaleşti – forme fantastice combinînd elemente umane, animale şi vegetale, drăcuşori buclucaşi, jongleri – care n-au nici o legătura cu textul. Pe pereţii exteriori ai unor catedrale sînt sculptate figuri monstruoase, produse a ceea ce scolastica medievală denumea phantasia. Situată între imaginaţie şi memorie, phantasia permitea metamorfozele de tot felul. Un om putea avea două capete, un trup de maimuţă şi o coadă de cal. În general, există o mişcare „oficială” pe verticală şi alta de-a lungul suprafeţelor şi pe margini (marginea paginii, exteriorul catedralei, marginea oraşelor feudale). Suprafaţa şi verticala convieţuiesc, dar nu se varsă una în alta. Iată de ce nebunii, vrăjitoarele, prostituatele, actorii, saltimbancii, cerşetorii sînt o prezenţă constantă în Evul Mediu. Printr-un joc de transgresiune şi inversare, „marginile” opun rezistenţă autorităţii religioase, fără însă a-i submina legitimitatea. În general, Biserica le tolerează (marea prigoană împotriva vrăjitoarelor şi nebunilor este un eveniment ulterior, aparţine epocii clasice).


Utopia transparenţei adâncurilor

Epoca Luminilor marchează victoria Omului asupra Legiuitorului divin. De acum încolo Omul nu se va mai oglindi în Oglinda divină, ci în cea a propriului chip. Oglinda devine Raţiune, iar „celălalt din imagine” – omul raţional. Sub oblăduirile ştiinţei şi tehnologiei, omul occidental calcă interdicţia divină şi trece la cucerirea adîncimii. Evul Mediu venerase adîncimea, dar îşi reprimase tendinţa de a o înţelege altfel decît ca pe o taină divină. Începînd cu Epoca Luminilor, ochiul tehnologic al omului modern încearcă să treacă de partea cealaltă a Oglinzii pentru a revela secretele Invizibilului.


Irealizatul sau apologia stării de tranziţie

Pentru poporul român starea de tranziţie pare a nu mai lua sfîrşit. Desprinşi din comunism, din bucata de istorie în care n-au fost niciodată solid ancoraţi, românii întîrzie să „se realizeze” în şi prin capitalism.

“Nu cumva tranziţia, în dublul ei sens, dezangajare dintr-o formă închistată şi şovăire în faţa unor noi structuri – caracterizează condiţia noastră existenţială? Nu cumva destinul nostru este de a fi permanent dezangajaţi şi neasimilaţi, nişte neîmpliniţi, totdeauna în curs de împlinire? Tipologic vorbind, românul nu este el oare IREALIZATUL însuşi?” (p. 278)

Despre români: “Datorită irealizatului” din noi, ne convine mai mult virtualul şi posibilul, decît realizatul şi realul. Sîntem inventatori de geniu, dar constructori de mîntuială. Nu ştiu cît de mult exagerez spunînd că sîntem marii poeţi ai lumii, dar prozatori mediocri, căznindune să construim o intrigă, o peripeţie palpitantă. Pe Creangă l-am depăşit oare? [...] Nu sîntem în stare să rezolvăm probleme economice de supravieţuire, ca să nu mai vorbim de cele de creştere, de dezvoltare. Să avem şi douăzeci de centrale nucleare, şi tot ar exista riscul ca în România să se moară iarna de frig. [...]Irealizaţi în toate, mimăm cu stîngăcie, mînaţi deopotrivă de admiraţie şi ranchiună, pe cei cărora „realizarea” le stă în fire. Cînd măştile cad şi adevărul iese la iveală, începem să ne autoflagelăm. Ne învinuim de fatalism, conservatorism, hoţie şi porniri antidemocratice, doar să nu recunoaştem că, de fapt, sîntem doar... irealizaţi. Din irealizare decurg mai toate păcatele noastre.” (p. 278-280)

Read more!

Ananda K. Coomaraswamy - Hinduism şi buddhism (note de lectura)

Humanitas, 2006

Farmecul întrebărilor esenţiale (de Anca Manolescu)

“Este mai bine să îţi cauţi bunurile furate ori să cauţi Sinele?” (Buddha)

Philosophia perennis revine la creditarea autenticităţii tradiţiilor.

Augustin, în Retractationes (I, 12, 13): “Realitatea însăşi a ceea ce se numeşte religie creştină a existat la cei vechi. Ea nu a lipsit de la începutul neamului omenesc până la venirea lui Christos în trup, atunci când adevărata religie, care existase şi înainte, a început să fie numită creştină.”

diversitatea dialectală a tradiţiilor

Agostino Steuco – De perenni philosophia (1540)

comparativism condus în orizontul convergenţei tradiţiilor

cercetare care refuză perspectiva sociologică de abordare a faptelor religioase, condusă sub ipoteza unităţii sensurilor şi a simbolurilor vehiculate de diferite culturi

lumea noastră este un arhipelag de insule de spiritualitate puse brusc în contact, într-o comunicare pentru care membrii societăţilor tradiţionale nu sunt pregătiţi; interpreţii tradiţiilor intervin ca mediatori ai acestei comunicări

Cuvânt înainte (de Kapila Vatsyayan)

evitarea metodei istorice în favoarea cercetării fundamentelor

discernământul de care dă dovadă o gândire preocupată să aducă principiile la nivelul aplicabilităţii lor în viaţa activă de fiecare zi

Coomaraswamy a pus în discuţie pertinenţa modelului industrial de dezvoltare

Prefaţă (de Robert A. Strom)

Cartea cuprinde două părţi care reflectă fidel conferinţele “Hinduism” şi “Buddhism” susţinute în 10 şi 17 februarie 1942. După ce Philosophical Library din New York şi-a manifestat interesul de a publica în volum cele două conferinţe, Coomaraswamy şi-a alcătuit notele şi a pus la punct lucrarea în prima parte a anului 1943.

La Coomaraswamy, notele pot fi socotite elemente de fundamnentare a expunerii, care completează şi împlinesc textul. Acesta din urmă este o expunere sintetică, asociativă şi vizionară, pe când notele îşi îndreaptă atenţia către documente şi detalii care întăresc sensurile propuse de eseu.

I. Hinduismul

Hinduismul – cea mai veche religie a misterelor, cea mai veche disciplină metafizică despre care avem date complete şi precise.

“o prezentare fidelă a hinduismului ar putea lua forma unei negări categorice a celor mai multe dintre afirmaţiile făcute în legătură cu el” (p. 49)

Cele mai vechi învăţături ale Indiei sunt lipsite de caracter politeist sau panteist.

Karman nu înseamnă “soartă” decât în sensul ortodox de caracter şi destin.

Maya nu este “iluzie”, ci reprezintă măsura maternă şi mijloacele esenţiale de manifestare a unei lumi cantitative de aparenţe.

Noţiunea de “reîncarnare”, în sensul comun de reîntoarcere pe pământ, constituie doar o greşită înţelegere a doctrinelor eredităţii, transmigraţiei şi regenerării.

Nimic nu poate fi cunoscut decât după măsura celui care cunoaşte.

Prin metoda istorică “realitatea este mai degrabă ascunsă decât elucidată”.

Bhagavad-Gita este un text studiat pretutindei în India şi deseori citat din memorie de milioane de indieni. Este un compendiu al întregii învăţături vedice, un nucleu al întregii religii indiene.

Mitul

Mitul (itihasa) este adevărul penultim, căruia întreaga experienţă umană nu-i este decât reflectarea temporală.

Principiul iniţial: Omul, Părintele, Muntele, Copacul, Dragonul sau Şarpele fără sfârşit.

Ucigătorul Dragonului eliberează potenţialităţile primordiale.

Pătimirea Dragonului este epuizare şi dezmembrare.

După creaţie, Dumnezeu în care eram prizonieri devine Prizonierul nostru, Omul nostru Interior, covârşit şi ascuns de Omul nostru Exterior. Acesta din urmă devine Ucigătorul Dragonului, iar războiul e al nostru cu noi înşine, triumful şi învierea vor fi şi ale noastre, dacă am aflat cine suntem.

Modul ignoranţei noastre (avidya) dezmembrează divinitatea zilnic, iar o izbăvire pentru această ignorantia divisiva se găseşte în Sacrificiu.

Teologie şi autologie

Nu vom înţelege Mitul până ce nu vom fi făcut Sacrificiul, nici Sacrificiul până ce nu vom fi înţeles Mitul.

Întrebări: “Ce este Zeul?” şi “Ce suntem noi?”

Zeul este o esenţă fără dualitate. Are dublă natură, de fiinţă şi de devenire. Este Sinele Universal (atman) al tuturor lucrurilor, mişcătoare şi nemişcătoare. Poate fi numit: Agni, Indra, Prajapati, Siva, Brahmana, fiind totuşi unul singur. Este o sizigie de principii conjuncte, fără îmbinare sau dualitate, care devin contrarii numai când luăm în considerare actul manifestării de sine. “Acest Unu” mai poate fi numit o “Multiplicitate integrală” şi o “Lumină omniformă”.

Împreunarea Minţii (manas) cu Glasul (vac) dă naştere unui concept (sankalpa).

Jumătăţile Unităţii: Sacerdotium şi Regnum (brahma-kşatra), Sinele şi Nonsinele, Omul Interior şi Individualitatea Exterioară, Masculinul şi Femininul.

Sacerdotium este deopotrivă Sacerdotium şi Regnum, dar Regnum, ca funcţie distinctă, se limitează la sine. De asemenea, individualitatea exterioară şi activă este în mod natural feminină, supusă Sinelui său lăuntric şi contemplativ.

În dragostea autentică pentru Sine, distincţia dintre “egoism” şi “altruism” îşi pierde orice semnificaţie.

Nunta sacră, împlinită în inimă, prefigurează cel mai adânc dintre toate misterele, deoarece semnifică atât moartea cât şi învierea noastră preafericită.

“Noi, care jucăm cu atâta disperare jocul vieţii pe mize lumeşti, am putea să jucăm cu Zeul jocul iubirii pe o miză mai înaltă: sinele nostru şi al lui. Jucăm unul împotriva altuia pentru a dobândi bunuri, când am putea juca cu Regele care îşi pune în joc tronul şi averea în schimbul vieţilor noastre şi a tot ceea ce suntem noi: un joc în care cu cât pierzi mai mult, cu atât câştigi mai mult.” (p. 62-63)

Teologia şi autologia sunt una şi aceeaşi ştiinţă.

Întrebare: “Ce sunt eu?” Răspuns : « Acesta eşti tu ».

Simbolul celor două păsări îmbrăţişate pe Arborele Vieţii : Pasărea-Soare (contemplativă) şi Pasărea-Suflet (care se ospătează din fructele arborelui).

« În acest proces nu este angajată doar natura noastră pătimitoare, ci şi a lui. Iar prin această natură compatibilă, el simpatizează cu durerile şi bucuriile noastre, e supus consecinţelor lucrurilor făptuite în aceeaşi măsură în care « noi » le suntem supuşi. Nu-şi alege pântecele în care se va naşte. Trece prin naşteri ce pot fi faste sau nefaste, în care natura sa muritoare se înfruptă din bine şi din rău, din adevăr şi din minciună. [...] Ceea ce este totuna cu a zice că Domnul este singurul care transmigrează.” (p. 65-66)

Libertatea înseamnă libertate faţă de propriul sine, acest “Eu”, şi de ceea ce îl afectează. Este liber de virtuţi şi de vicii, ca şi de toate consecinţele lor fatale, doar cel care nu a devenit niciodată cineva. Poate fi liber doar cel care nu mai este cineva. Fiindcă este imposibil să fii eliberat de tine însuţi şi să rămâi totodată tu însuţi. Eliberarea este posibilă doar pentru cel care, ajuns la Poarta Soarelui şi întrebat “Cine eşti tu?”, răspunde “Tu însuţi”. Iată de ce, în Sacrificiu, sacrificatorul se identifică cu victima.

Cel ce înţelege Sinele contemplativ, fără bătrâneţe şi fără moarte, în care nimic nu lipseşte şi nu duce lipsă de nimic, acela nu are frică de moarte. Pentru că a murit deja, el este “un mort de umblă » (Rumi). Un asemenea om nu se mai iubeşte pe sine, nu-i mai iubeşte pe ceilalţi, ci este Sinele din sine însuşi şi din ceilalţi. Eliberat de sine însuşi, absolvit de orice statut, de orice îndatoriri, de orice drepturi, el a devenit cel ce se mişcă în voie, asemeni Spiritului.

Cei care nu s-au cunoscut pe sine înşişi nu sunt şi nu vor fi vreodată liberi, căci « mare este nimicirea » acestor victime ale propriilor simţiri.

Calea faptelor

Sacrificiul reflectă Mitul ; dar asemenea oricărei oglindiri, îl inversează. Ceea ce fusese proces de generare şi separare, devine acum proces de regenerare şi recompunere.

A sacrifica înseamnă a te naşte. Cel ce aduce sacrificiul prosperă atât în viaţa de aici, cât şi în viaţa de apoi. Sacrificiul este o obligaţie. Cel ce aduce sacrificiul ştie că pentru tot ce dăruieşte va primi înapoi pe potrivă, ba chiar mult mai mult, căci în vreme ce averea lui este mărginită, averea Celuilalt este inepuizabilă.

În India, a face bine înseamnă a face lucruri sacre, iar faptul de a nu face sau de a face greşit este zadarnic şi profan.

Întrebare stranie în istoria orientalismului : « ce origine are bhakti?”, de ca şi cum devoţiunea ar fi apărut la un moment dat ca o idee nouă.

Dumnezeu dăruieşte atât cât putem noi primi de la el, iar acest lucru depinde de cât de mult ne-am golit de noi înşine.

Sacrificiul se împlineşte nu doar în mod vizibil şi rostit, ci şi intelectual, adică în linişte şi nevăzut, în lăuntrul tău.

Reconcilierea puterilor aflate în conflict, operată de Sacrificiu, reprezintă în acelaşi timp nunta lor.

“Cine sacrifică fără a cunoaşte jertfa lăuntrică procedează ca şi cum ar risipi focul şi ar aduce ofrandă în cenuşă.”

Concepţia despre Sacrificiu, văzută ca operaţiune necurmată şi ca sumă a îndatoririlor umane, îşi află încununarea într-o serie de texte unde fiecare funcţie a vieţii active, până şi respiraţia, hrănirea, potolirea setei şi petrecerea, este interpretată sacramental, iar moartea apare drept purificarea finală. Aceasta este vestita “Cale a faptelor” din Bhagavad-Gita, unde calea spre desăvârşire constă în îndeplinirea propriei vocaţii, determinată de natura proprie, din raţiuni care privesc sinele.

“Am parcurs cercul întreg, nu printr-o “evoluţie în gândire”, ci în înţelegerea noastră lăuntrică; am trecut, cu alte cuvinte, de la poziţia potrivit căreia celebrarea corectă a riturilor este îndatorirea noastră la poziţia conform căreia îndeplinirea perfectă a îndatoririlor noastre, oricare ar fi ele, constituie în sine o celebrare a ritului. Astfel înţeles, sacrificiul nu mai înseamnă doar săvârşirea unor acte sacre în anumite situaţii precise, ci sanctificarea (a face sacru) a tot ceea ce facem şi a tot ceea ce suntem: sanctificare a tuturor activităţilor naturale prin readucerea lor la principiile de are depind. Am folosit nu întâmplător cuvântul “natural” cu intenţia de a spune că tot ceea ce se face în mod natural poate fi sacru sau profan în funcţie de gradul nostru de conştiinţă, dar că tot ce se face în mod nenatural este irevocabil şi esenţialmente profan.” (p. 77)

Ordinea socială

Etica este aplicarea normelor doctrinare la chestiunile contingente. Acţiunile pot fi adecvate sau inadecvate ordinii, la fel cum iconografia poate fi corectă sau incorectă, conformă sau neconformă doctrinei. Eroarea este o ratare a ţintei şi apare la toţi cei care acţionează instinctual, pentru propria plăcere.

Yoga este iscusinţă în fapte.

“Societatea în care există concordie în privinţa scopului final al naturii umane, unde se admite că actul sacrificial reprezintă calea spre finalităţile imediate şi cele supreme ale vieţii, va fi, în mod evident, configurată de exigenţele Sacrificiului; ordinea şi imparţialitatea vor însemna că orice om are condiţii să devină ceea ce este pus în el spre realizare şi că nicio proastă înrâurire nu îl împiedică să îşi actualizeze depozitul interior.” (p. 78)

În ordinea sacramentală există un rost şi un loc pentru munca fiecărui om. Nicio altă consecinţă a principiului “munca înseamnă sacrificiu” nu este mai importantă decât faptul, foarte străin de gândirea noastră seculară, că în aceste condiţii, fiecare funcţie, de la preot şi rege până la ultimul olar şi măturător, este literalmente un sacerdotium şi fiecare acţiune, un rit de slujire.

Sistemul castelor nu are nimic în comun cu “diviziunea muncii” din societăţile industriale. Primul implică diferenţe între tipuri de responsabilitate, dar nu şi grade diferite de responsabilitate. “Şi tocmai pentru că o astfel de organizare a funcţiunilor, cu îndatoririle şi loialităţile ei reciproce, este total incompatibilă cu industrialismul nostru bazat pe competiţie, sistemul castelor, feudal şi monarhic, este invariabil prezentat în culori negative de către sociologi, a căror gândire este determinată mai degrabă de mediul în care trăiesc decât de deducerea semnificaţiilor pornind de la principiile prime.” (p. 80)

Doctrina filiaţiei: fiul oricărui om este prin naştere calificat şi predestinat să îşi însuşească “marca distinctivă” a părintelui său şi să ia locul acestuia în lume.

Amestecul castelor duce la moartea societăţii: “dacă individul îşi poate schimba profesia după bunul plac, ca şi cum aceasta ar fi ceva independent de natura lui, atunci tot ce rămâne din societate este o gloată informă.” (p. 80)

Prin integrarea funcţiunilor, ordinea socială este menită să asigure prosperitatea pentru toţi şi să dea fiecărui membru al societăţii posibilitatea de a-şi atinge propria perfecţiune.

Cele patru stadii ale vieţii: ucenicia; căsătoria şi activităţile profesionale; retragerea şi sărăcia relativă; renunţarea deplină (sannyasa). “Spre deosebire de o societate seculară, în care omul ajuns la bătrâneţe se aşteaptă la o viaţă îndestulată şi independentă din punct de vedere economic, în acest tip de ordine sacramentală, omul tinde să devină independent de orice tip de considerente economice, să ajungă indiferent faţă de confort şi de lipsa lui.” (p. 82)

II. Buddhismul

“Cu cât analiza este mai superficială, cu atât buddhismul pare să se deosebească mai mult de brahmanismul din care provine; cu cât îl studiem mai în profunzime, cu atât ne va fi mai greu să deosebim buddhismul de brahmanism, sau să arătăm în ce privinţe ar reprezenta buddhismul o abatere de la ortodoxie.” (p. 89)

Buddha nu a întemeiat o nouă ordine, ci a restaurat o formă mai veche a tradiţiei. “Am văzut Calea străveche, Drumul bătrân, pe care au pornit toţi cei cu-desăvârşire-treji de odinioară şi aceasta este calea pe care şi eu o urmez.”

Există brahmani din naştere şi brahmani în adevăratul sens al cuvântului (cunoscători ai lui Brahma).

Buddhismul a fost atât de mult apreciat pentru ceea ce el nu este.

Cultura indiană a atins şi a influenţat în mod profund Orientul Îndepărtat prin intermediul buddhismului, care s-a contopit uneori cu daoismul, confucianismul şi doctrina shinto, iar alteori s-a dezvoltat paralel cu ele. Ceea ce în India fusese Dhyana a devenit Cha’n în China şi Zen în Japonia.

Mitul

Buddha este antropomorfic, însă nu o fiinţă umană. Personalitatea lui este umbrită de substanţa eternă cu care s-a identificat.

Bodhisattva – o fiinţă care se trezeşte (natura trează)
Buddha – cel treaz (veghea însăşi)

Nu există un substrat individual permanent al formelor noastre de conştiinţă. În doctrina nonsinelui, Buddha izgoneşte din toate procesele fizice şi mentale acel comun Cogito ergo sum, considerându-l o iluzie grosolană şi izvorul tuturor relelor.

Accentul pus în buddhism pe luciditate este capital. Nimic nu trebuie făcut fără concentrarea minţii sau în aşa fel încât să se poată spune “n-am vrut să fac asta”. Păcatul involuntar este mai rău decât cel intenţionat.

Distincţia dintre spiritul nemuritor şi sufletul muritor este de fapt doctrina fundamentală a Philosophiei perennis, oriunde am afla-o.

Meister Eckhart: “Împărăţia lui Dumnezeu nu este decât pentru aceia care sunt cu desăvârşire morţi.”

Doctrina

“N-ar fi mai bine pentru voi să căutaţi Sinele?” (Buddha) – Multiplicitatea trebuie să găsească Unul.

În doctrina brahmanică, Sinele nostru lăuntric, nemuritor, nepătimitor, preafericit, unul şi acelaşi în toate fiinţele, este Brahma cel imanent, Zeul din lăuntru. El nu vine de nicăieri şi nu devine cineva. “Acesta” este, dar nimic altceva care să fie adevărat nu se poate spune despre el. Doctrina buddhistă procedează şi ea prin eliminare. Alcătuirea noastră şi a lumii sunt analizate în mod repetat şi, după fiecare din cei cinci factori fizici şi mentali ai omului trecător cu care “mulţimea neînvăţată” se identifică urmează sentinţa: “Acesta nu e sinele meu”. E de observat că, printre reprezentanţii unei asemenea mentalităţi infantile, care se identifică pe ei înşişi cu aspectele accidentale ale fiinţei lor, Buddha l-ar fi inclus şi pe Descartes, cu al său Cogitor ergo sum.

Nu există individ, după cum nu există nici suflet al lumii. Ceea ce numim « conştiinţă », este un proces, al cărui conţinut se schimbă de la zi la zi.

Plutarh: “nimeni nu rămâne o persoană, nici nu este o persoană [...] Simţurile noastre, ignorând realitatea, ne spun strâmb că ceea ce pare a fi este cu adevărat.”

“Conştiinţa nu rămâne niciodată aceeaşi de la o zi la alta. Cum ar putea, prin urmare, “ea” să supravieţuiască şi să treacă dintr-o viaţă în alta? Vedanta şi buddhismul sunt în deplin acord asupra faptului că, deşi există transmigraţie, nu există indivizi care transmigrează.” (p. 109)

Scopul lui Buddha este de a ne salva de erorile noastre şi de destinul lor muritor.

În timp ce materialismul secolului al XIX-lea a închis mintea umană faţă de ceea ce se află deasupra omului, psihologia secolului al XX-lea a deschis-o către ceea ce se află dedesubtul ei.

Ceea ce îl eliberează pe om de el însuşi este înţelegerea lucrurilor « ca devenire » şi perceperea “personalităţii” drept făcând parte din ele. A înţelege înlănţuirea cauzelor înseamnă a ajunge la Trezire, iar ceea ce este esenţial de înţeles este că nimic nu se petrece la întâmplare, ci printr-un şir ordonat de consecinţe.

Conştiinţa nu reprezintă o fiinţă, ci o pătimire, nu o activitate, ci doar o suită de reacţii în care “noi”, care nu avem puterea să fim aşa cum dorim şi când vrem, suntem fatalmente prinşi.

Tămăduirea înseamnă a deveni stăpân pe ciclul “generării cauzale”.

Ignoranţa, rădăcina tuturor relelor la care face referire doctrina buddhistă este ignorarea adevăratei naturi a lucrurilor, adică învestirea cu substanţialitate a ceea ce este de ordin pur fenomenal, adică a vedea Sinele în ceea ce nu este Sinele.

Cunoaşterea noastră empirică contribuie în mod esenţial la ignoranţa care zămisleşte dorinţa.

În viziunea brahmanică, ignoranţa se referă la “cine suntem noi”; în formularea buddhistă, ea se referă la “ceea ce nu suntem”: doar două moduri diferite de a spune acelaşi lucru, întrucât ceea ce suntem cu adevărat nu se poate defini decât prin ceea ce nu suntem.

Nirvana reprezintă un fel de moarte (referindu-se totuşi la fiinţe încă vii), fiind concomitent o renaştere într-o stare diferită de cea dintâi.

Calea cuprinde, pe de o parte, o disciplină practică, pe de altă parte, una contemplativă. Contemplativul este comparabil atletului, care nu luptă pentru câştigarea premiului fără să se fi “antrenat” înainte.

Când indienii vorbesc despre cel-ce-a-înţeles o anumită doctrină, ei nu desemnează prin acest cuvânt doar pe cineva care sesizează sensul logic a ceea ce expune doctrina, ci despre cel care a “verificat” prin propria sa experienţă, care este ceea ce cunoaşte.

Ceea ce ar trebui să numim “sfinţenie realizată” poartă, în cărţile vechi indiene, ca şi în buddhism, numele de “mers cu Dumnezeu”, mers actual şi veşnic.

Poruncile moralităţii buddhiste:
1. să nu ucizi
2. să nu furi
3. să nu dai frâu liber poftelor cărnii
4. să nu minţi
5. să nu foloseşti stupefiante.

Uneori sunt zece, care includ primele patru din cele cinci de mai sus, plus încă cinci:
5. să nu huleşti
6. să nu calomniezi
7. să nu ai conversaţii frivole
8. să nu pofteşti la lucrul altuia
9. să nu pizmuieşti
10. să nu nutreşti păreri greşite.

Buddha: “Brahman adevărat este acela care a trecut dincolo de orice ataşamant faţă de lucrurile bune sau rele; care e pur, de care nu se prinde niciun fir de praf, care este a-patic. »

Desăvârşirea înseamnă mai mult decât simpla inocenţă copilărească, trebuie să cuprindă de asemenea ştiinţa de a deosebi sminteala şi înţelepciunea, binele de rău, ştiinţa de a te desprinde de amândouă şi de a fi drept în spirit, nu în literă, amoralmente moral.

Aproape fiecare detaliu din istoria lui Buddha îşi află corespondentul în mitologia vedică a lui Agni şi Indra, preot şi rege in divinis.

Buddha: “Nu sunt nici preot, nici prinţ, nici lucrător, nu sunt nimeni anume; rătăcesc prin lume ca unul care ştie că este Nimeni, neatins de calităţi umane; nu are niciun rost să mă întrebi care îmi este numele de familie.”

Buddha: “Cel ce vede Legea (dharma) mă vede pe mine.”

În toată literatura buddhistă (dar şi la Platon şi Philon), “carul” simbolizează vehiculul psihofizic, sub forma căruia sau în care trăim şi ne mişcăm. Armăsarii reprezintă simţurile, frâiele sunt puterea de control asupra lor, iar vizitiul este mintea, în timp de Spiritul sau Sinele adevărat este stăpânul carului. Acesta din urmă este singurul care ştie destinaţia vehiculului. Dacă telegarilor li se va permite să scape de sub controlul minţii, carul se va abate de la drumul cuvenit. Dacă însă sunt struniţi, îndrumaţi de minte conform cunoaşterii pe care ea o are despre Sine, acesta din urmă va ajunge acasă.

Este dincolo de orice îndoială faptul că “Buddha”, “Marele Om”, “Arhat”, “Cel devenit Brahma” şi “Zeul zeilor” din textele pali este însuşi Spiritul (atman) şi Omul Interior din toate fiinţele.

“Suntem conduşi de logica scripturilor înseşi să spunem că Agnindrau, Buddha, Krsna, Moise şi Christos sunt nume ale uneia şi aceleiaşi “descinderi”, a cărei naştere este veşnică. Să recunoaştem, de asemenea, că toate scripturile fără excepţie ne cer în termeni limpezi să ne cunoaştem Sinele şi totodată să cunoaştem ceea-ce-nu-este-Sinele-nostru, pe care în mod greşit îl numim “sine”.” (p. 126)

Read more!