04 novembre 2011

C. S. Lewis, Despre minuni (note de lectură)

Miracles, 1947.

Prezenta ediţie: Humanitas, 1997.

I. Sfera cărţii de faţă

Dacă ni se pare că s-a întâmplat ceva extraordinar, putem spune oricând că am fost victime ale unei iluzii. Dacă susţinem o filozofie care exclude supranaturalul, asta vom spune întotdeauna. Ceea ce învăţăm din experienţă depinde de ce tip de filozofie punem în practică. E inutil deci să apelăm la experienţă înainte de a lămuri, cât mai bine cu putinţă, problema filozofică.

Cartea de faţă e concepută ca un demers preliminar la cercetarea istorică.

II. Naturalistul şi supranaturalistul

Folosesc cuvîntul minune sau miracol pentru a denumi o interferenţă a puterii supranaturale cu Natura. Dacă pe lîngă Natură nu există şi altceva care ar putea fi numit Supranaturalul, nu ar putea exista miracole.

Naturaliştii consideră că nu mai există nimic în afara Naturii. Supranaturaliştii consideră că pe lângă Natură mai există ceva.

Natură înseamnă ceea ce se întîmplă „de la sine” sau „fără nici o intervenţie”: ceea ce nu îţi cere nici o trudă sau ceea ce obţii dacă nu iei nici o măsură pentru a-i pune capăt. Cuvîntul grecesc pentru Natură (physis) este legat de verbul grecesc care înseamnă „a creşte”. Latinescul Natura, de verbul „a se naşte”. Natura reprezintă ceea ce apare, izvorăşte, survine sau continuă fără nici o intervenţie din afară: ceea ce este dat, ceea ce există deja, ceea ce e spontan, neintenţionat, nesolicitat.

Pentru naturalist, Natura este “spectacolul total”.

Pentru Supranaturalist, la baza existenţei se află un Fapt/Lucru fundamental, iar toate celelalte lucruri există din cauză că există acesta. Lucrul unic fundamental este cauza existenţei tuturor celorlalte lucruri. El există de sine stătător, celelalte lucruri există din cauză că există el.

Naturalismul ne oferă o imagine democratică a realităţii, iar supranaturalismul una monarhică.

Ceea ce naturalismul nu poate accepta este ideea unui Dumnezeu care se află în afara Naturii şi a creat-o.

Dacă naturalismul e adevărat, atunci ştim dinainte că minunile sunt imposibile: nimic nu poate pătrunde în Natură din exterior, întrucît Natura este totul. Fără îndoială, s-ar putea produce evenimente pe care noi, în ignoranţa noastră, le-am putea confunda cu nişte miracole: dar ele ar fi în realitate (întocmai ca şi cele mai obişnuite evenimente) un rezultat inevitabil al caracterului sistemului total.

III. Dificultatea cardinală a naturalismului

Dacă naturalismul e adevărat, orice lucru sau eveniment finit trebuie să fie (în principiu) explicabil în funcţie de Sistemul Total. Dacă ar exista fie şi un singur lucru al cărui mod de existenţă ne-ar îngădui să constatăm anticipat imposibilitatea de a-i da acel tip de explicaţie, atunci naturalismul s-ar nărui.

Întreaga cunoaştere posibilă depinde, aşadar, de validitatea raţionamentului. Dacă sentimentul de certitudine pe care-l exprimăm prin cuvinte ca trebuie, prin urmare sau de vreme ce constituie o percepţie reală a felului cum „trebuie” să fie în realitate lucrurile din exteriorul minţilor noastre, foarte bine. Dar dacă certitudinea este doar un sentiment în minţile noastre, iar nu o pătrundere veritabilă în realităţile din afara lor — dacă el nu reprezintă decît modul întîmplător de funcţionare a minţilor noastre — atunci nu putem avea nici o cunoaştere. Nici o ştiinţă nu poate fi adevărată decît dacă raţionamentul omenesc este valid.

Rezultă că nici o relatare despre univers nu poate fi adevărată decît dacă există posibilitatea ca gîndirea noastră să fie un proces de penetraţie reală. O teorie care ar explica orice altceva în tot universul, dar care ar face cu neputinţă să credem că gîndirea noastră este validă, ar fi absolut lipsită de credibilitate. Căci la această teorie s-ar ajunge tot prin gîndire, iar dacă gîndirea nu ar fi validă, teoria însăşi ar fi, desigur, dărîmată. Ar însemna că ea şi-ar fi distrus propriile scrisori de acreditare. Ar fi un argument care ar dovedi că nici un argument nu e întemeiat — o dovadă că nu există ceea ce se înţelege prin dovezi — adică o absurditate.

Naturalismul ne discreditează procesele de raţionament sau cel puţin le reduce ponderea la un nivel atît de umil, încît nu se mai poate susţine nici măcar naturalismul însuşi.

Naturalismul oferă ceea ce pretinde a constitui o relatare completă a comportamentului nostru mental; dar, dacă o cercetăm, vedem că această relatare nu lasă loc pentru actele de cunoaştere sau intuiţie de care depinde întreaga valoare a gîndirii noastre, ca mijloc de găsire a adevărului.

„E însă incontestabil”, se va spune, „că în fapt ajungem la adevăruri prin inferenţe.” Sigur că da. Şi naturalistul, şi eu o admitem deopotrivă. Dacă nu am face-o, nu am putea discuta despre nimic. Diferenţa asupra căreia mă opresc este că el furnizează, spre deosebire de mine, o istorie a evoluţiei raţiunii incompatibilă cu pretenţiile pe care atît el cît şi eu trebuie să le recunoaştem inferenţei aşa cum o practicăm efectiv. Căci istoria lui este şi, prin natura cazului, nu poate fi decît o relatare în termeni de cauză şi efect, despre modul în care oamenii au ajuns să gîndească aşa cum o fac. Ceea ce, fireşte, lasă în suspensie chestiunea total diferită a modului în care ei ar putea fi îndreptăţiţi să gîndească astfel. Aceasta îi impune sarcina foarte jenantă de a încerca să arate cum anume s-ar putea ca produsul de evoluţie descris de el să fie şi o capacitate de „a vedea” adevăruri.

A numi actul de cunoaştere — nu actul de a rememora că ceva a fost astfel în trecut, ci de a „vedea” că trebuie să fie astfel întotdeauna şi în orice lume posibilă — a numi acest act „supranatural” reprezintă oarecum o violentare a uzanţei noastre lingvistice. Fireşte, prin aceasta nu înţelegem însă că el este spectral, senzaţional sau chiar (în sens religios) „spiritual”, înţelegem doar că „nu este adecvat”, că un atare act, spre a fi ceea ce pretinde că este — şi dacă nu este, întreaga noastră gîndire e discreditată — nu poate fi pur şi simplu manifestarea într-un loc şi într-un timp particular a acelui sistem de evenimente total şi în mare măsură indiferent numit „Natură”. El trebuie să fie suficient de liber în raport cu acel lanţ universal pentru a fi determinat de ceea ce cunoaşte.

IV. Natură şi Supranatură

Actele de raţionament nu sunt interconexate cu sistemul total de interconexare al Naturii aşa cum celelalte componente ale ei sunt reciproc interconexate. Ele sunt legate cu ea într-un mod diferit, aşa cum înţelegerea unei maşini este cu siguranţă legată de maşină, dar nu în modul în care sunt legate între ele piesele maşinii. Cunoaşterea unui lucru nu e una din piesele acelui lucru.

Un şir de gînduri îşi pierde acreditările raţionale de îndată ce se poate demonstra că rezultă pe de-a-ntregul din cauze non-raţionale. Cînd Natura, ca să spunem aşa, încearcă să manevreze gîndurile raţionale, nu reuşeşte decît să le ucidă. Aşa stau lucrurile la frontieră. Natura poate doar să întreprindă raiduri ucigaşe împotriva Raţiunii; dar Raţiunea poate invada Natura pentru a lua prizonieri şi chiar a coloniza. Fiecare obiect pe care îl aveţi acum sub ochi — pereţii, tavanul, mobilierul, cartea, propriile mîini spălate şi cu unghiile tăiate stau mărturie despre colonizarea Naturii de către Raţiune: căci nimic din toate acestea n-ar fi arătat aşa dacă Natura şi-ar fi urmat nestînjenită cursul.

Relaţia dintre Raţiune şi Natură este o relaţie nesimetrică.

Pare mult mai probabil că gîndirea umană nu este gîndirea lui Dumnezeu, ci este doar iniţiată de El.

Raţionalitatea omului este mica fisură revelatoare din Natură care arată că există ceva deasupra sau îndărătul ei.

Acel vîrf de lance al supranaturalului pe care îl numesc raţiunea mea este legat de toate conţinuturile mele naturale — de senzaţiile, de emoţiile mele şi de altele asemănătoare — atît de complet, încît mixtura o denumesc cu ajutorul unui singur cuvînt, „eu”.

Suntem inapţi de creaţie în două moduri. în primul rînd, nu putem decît să recombinăm elemente împrumutate din universul real: nimeni nu poate imagina o nouă culoare primară sau al şaselea simţ. în al doilea rînd, ceea ce imaginăm există doar pentru propria noastră conştiinţă — deşi putem, prin cuvinte, să-i determinăm şi pe alţi oameni să construiască singuri în minţile lor imagini grosso modo asemănătoare. Ar trebui să-i atribuim lui Dumnezeu atît puterea de a produce elementele de bază, de a inventa nu numai culorile, dar şi culoarea însăşi, simţurile, spaţiul, timpul şi materia propriu-zisă, ca şi aceea de a impune cele inventate de către El unor minţi create. Aceasta nu mi se pare o ipoteză inacceptabilă. Este cu siguranţă mai lesnicioasă decît ideea de Dumnezeu şi Natură ca entităţi total necorelate şi cu mult mai lesnicioasă decît ideea de Natură care produce gîndire validă.

V. Altă dificultate a Naturalismului

Gîndirea logică — raţionamentul — trebuie să constituie pivotul argumentării deoarece, dintre toate pretenţiile pe care le avansează mintea umană, pretenţia de validitate a raţiunii e singura pe care naturaliştii nu o pot nega fără a-şi tăia, filozofic vorbind, craca de sub picioare.

Cred că principiile morale primare de care depind toate celelalte sunt percepute în mod raţional. „Vedem pur şi simplu” că nu există nici o raţiune pentru ca fericirea vecinului meu să fie sacrificată în beneficiul propriei mele fericiri, aşa cum „vedem pur şi simplu” că lucrurile egale cu acelaşi lucru sunt egale şi unele cu altele. Dacă nu putem demonstra nici o axiomă, nu e din cauză că ele sunt iraţionale, ci din cauză că sunt de la sine înţelese şi toate probele depind de ele. Raţionalitatea lor intrinsecă străluceşte prin propria sa lumină. Tocmai pentru că întreaga moralitate se bazează pe asemenea principii autoevidente îi spunem cuiva, cînd vrem să-l readucem la o conduită corectă: „Fii rezonabil.”

Dacă e să continuăm a face judecăţi morale (şi, oricum, vom continua să o facem), atunci suntem obligaţi să credem că conştiinţa umană nu e un produs al Naturii. Ea poate fi validă numai în cazul în care descinde dintr-o înţelepciune morală absolută, o înţelepciune morală ce există absolut „independent”, nefiind un produs al Naturii non-morale şi non-raţionale.

VI. Răspunsuri la îndoieli

Începînd din secolul al XVI-lea, cînd s-a născut ştiinţa, minţile oamenilor au fost tot mai mult orientate către exterior, pentru a cunoaşte Natura şi a o stăpîni. Ei s-au angajat tot mai intens în acele investigaţii specializate pentru care gîndirea trunchiată reprezintă metoda corectă. Nu e, aşadar, cîtuşi de puţin de mirare că ei au putut uita dovezile în favoarea supranaturalului. Deprinderea adînc înrădăcinată a gîndirii trunchiate — ceea ce numim habitudinea mentală „ştiinţifică” — avea să ducă în mod sigur la naturalism, dacă această tendinţă nu era permanent corectată din altă sursă. Dar nu a existat nici o altă sursă la dispoziţie, întrucît, în aceeaşi perioadă, oamenii de ştiinţă au ajuns să fie needucaţi din punct de vedere metafizic şi teologic.

Starea de lucruri în care oamenii obişnuiţi pot descoperi supranaturalul numai prin raţionament abstrus este recentă şi, după normele istorice, anormală. Pretutindeni în lume, pînă în vremurile moderne, intuiţia directă a misticilor şi raţionamentele filozofilor pătrundeau în masa poporului prin autoritate şi prin tradiţie; ele puteau fi recepţionate de către cei ce nu erau ei înşişi mari cugetători sub forma concretă a mitului şi a ritualului, ca şi a întregului model de viaţă. în condiţiile produse de aproximativ un secol de naturalism, oamenii de rînd au fost siliţi să poarte poveri pe care mai înainte nu ar fi fost nevoiţi să le poarte.

Natura însăşi a Naturii este să sufere miracole în general.

VII. Capitol despre diversiuni

Prima diversiune: Oamenii par a îmbrăţişa ideea că credinţa în minuni a apărut într-o perioadă cînd oamenii ignorau în asemenea măsură mersul naturii, încît nu-şi dădeau seama că un miracol îi este contrar. Dacă reflectăm puţin, vedem că afirmaţia e un nonsens.

Toate consemnările de miracole ne învaţă acelaşi lucru: în aceste relatări, minunile suscită frica şi minunarea (adică tocmai ceea ce implică termenul de minune) în rîndul spectatorilor şi sunt considerate drept o dovadă a puterii supranaturale. Dacă nu s-ar şti că ele sunt contrare legilor naturii, cum ar putea oare să sugereze prezenţa supranaturalului ? Cum ar putea fi ele surprinzătoare dacă nu ar fi privite ca excepţii de la reguli ? Şi cum oare s-ar putea considera că ceva constituie o excepţie înainte de a cunoaşte regulile ? Dacă ar exista oameni care nu ar cunoaşte deloc legile naturii, ei nu ar avea nici o idee despre miracole şi nu ar manifesta nici un interes deosebit dacă în faţa lor s-ar săvîrşi vreunul. Nimic nu poate părea extraordinar pînă cînd nu descoperi ceea ce este obişnuit. Credinţa în miracole, departe de a depinde de o ignoranţă în materie de legi ale naturii, este posibilă exclusiv în măsura în care acele legi sunt cunoscute.

Cînd un lucru se vădeşte de la bun început ca fiind o invazie unică a Naturii de către ceva din exterior, cunoaşterea tot mai avansată a Naturii nu-l poate face niciodată nici mai mult, nici mai puţin credibil decît a fost la început. In acest sens, este pură confuzie logică să presupui că progresul ştiinţei a făcut să acceptăm mai greu miracolele. Am ştiut întotdeauna că ele sunt contrare mersului natural al evenimentelor; continuăm să ştim că, dacă e vorba de ceva de dincolo de Natură, ele sunt posibile. Iată schelăriile problemei; timpul şi progresul, ştiinţa şi civilizaţia nu le-au modificat cîtuşi de puţin. Temeiurile credinţei şi necredinţei sunt aceleaşi astăzi ca şi acum două mii — sau zece mii — de ani.

A doua diversiune: Mulţi spun: „Oamenii puteau crede pe vremuri în miracole din cauză că aveau o concepţie greşită despre univers. Ei credeau că Pămîntul e cel mai mare lucru din el, iar Omul cea mai însemnată creatură. Părea deci rezonabil să se presupună că Creatorul era în mod special interesat de Om şi putea chiar întrerupe cursul Naturii în folosul lui. Dar acum cînd cunoaştem imensitatea reală a universului — acum cînd ne dăm seama că propria noastră planetă şi chiar întregul sistem solar nu sunt decît un fir de praf — devine ridicol să mai credem în ele. Ne-am descoperit insignifianţa şi nu putem presupune că Dumnezeu e atît de drastic preocupat de treburile noastre meschine.”

Cei care afirmă asta sunt nişte neştiutori, pentru că imensitatea Universului nu era un secret nici pe vremea lui Ptolemeu. Insignifianţa Pămîntului era un loc comun pentru Boethius, Regele Alfred, Dante şi Chaucer, aşa cum este şi azi pentru dl H. G. Wells sau profesorul Haldane. Afirmaţiile contrare din cărţile moderne se datorează ignoranţei.

Problema reală este de ce oare insignifianţa spaţială a Pămîntului, după ce a fost afirmată de filozofii creştini, cîntată de poeţii creştini şi comentată de moraliştii creştini vreme de vreo mie cinci sute de ani, fără cea mai mică bănuială că ar intra în conflict cu teologia lor, a fost brusc înălţată în vremurile cele mai recente la rangul de argument forte împotriva creştinismului şi s-a bucurat, în această calitate, de o carieră strălucită.

E o profundă greşeală să ne imaginăm că creştinismul a intenţionat vreodată să risipească tulburarea şi chiar groaza, sentimentul propriei noastre nimicnicii, care ne năpădesc atunci cînd reflectăm la natura lucrurilor. Uneori, dimpotrivă, le intensifică. Fără atare senzaţii nu există religie. Mulţi oameni, educaţi în discursul volubil al vreunei forme superficiale de creştinism, care, citind astronomie, ajung să realizeze pentru prima oară cît de măreţ indiferentă faţă de om e majoritatea realităţii şi care-şi părăsesc poate religia din acest motiv, s-ar putea să aibă într-o asemenea împrejurare întîia experienţă autentic religioasă.

De ce oare dimensiunile universului, cunoscute de veacuri, au devenit abia în epoca modernă un argument împotriva creştinismului ? E oare din cauză că în vremurile moderne imaginaţia a devenit mai sensibilă la mărime ? Din acest punct de vedere, argumentul dimensiunilor mai că ar putea fi privit ca un produs auxiliar al mişcării romantice din poezie.

VIII. Minunea şi legile Naturii

Problema e dacă, admiţînd existenţa unei Puteri în afara Naturii, există vreo absurditate intrinsecă în ideea intervenţiei sale pentru a produce în interiorul Naturii evenimente pe care „mersul” regulat al întregului sistem natural nu le-ar fi produs niciodată.

Miracolul, din punct de vedere al omului de ştiinţă, este o formă de diluare, de deformare sau (dacă vreţi) de înşelăciune. El introduce un nou factor în situaţie, şi anume forţa supranaturală, pe care omul de ştiinţă n-a avut-o în vedere.

Ne-am obişnuit să vorbim ca şi cum legile Naturii ar fi cauza producerii evenimentelor, dar ele nu au fost cauzele absolut nici unui eveniment. Legile mişcării nu pun bile de biliard în mişcare: ele analizează mişcarea după ce altceva (să zicem un om cu un tac, sau o manevră frauduloasă, sau, poate, puterea supranaturală) a determinat-o. Ele nu produc evenimente, ci stabilesc tiparul căruia fiecare eveniment — cu condiţia de a fi indus să se întîmple — trebuie să i se conformeze, întocmai cum regulile aritmeticii stabilesc tiparul căruia trebuie să i se conformeze toate tranzacţiile băneşti — cu condiţia să faci rost de bani. Astfel, într-un anumit sens, legile Naturii acoperă întregul cîmp al spaţiului şi timpului; în altul, ceea ce ele lasă în afara lor e tocmai întregul univers real — necurmatul torent de evenimente reale care alcătuiesc istoria adevărată. Aceea trebuie să vină de altundeva. A crede că legile o pot produce este ca şi cum ai crede că poţi crea bani reali prin simpla calculare a sumelor. Căci fiecare lege, în ultimă instanţă, spune: „Dacă ai A, atunci vei obţine B.” Dar mai întîi procură-l pe A, legile nu o vor face în locul tău.

Este deci inexact să definim miracolul drept ceva ce încalcă legile naturii. Nu le încalcă. Dacă Dumnezeu anihilează, creează sau deviază o unitate de materie, El creează în acel punct o nouă situaţie. Numaidecît Natura se instalează în această nouă situaţie, o face să se simtă ca acasă, îi adaptează toate celelalte evenimente. Şi ea se conformează tuturor legilor. Dacă Dumnezeu creează un spermatozoid miraculos în trupul unei fecioare, el nu încalcă nici o lege. Legile îl preiau numaidecît. Natura este gata pregătită. Urmează sarcina, potrivit tuturor legilor normale, şi, nouă luni mai tîrziu, se naşte un copil.

O minune, trebuie spus cu toată insistenţa, nu este un eveniment fără cauză sau fără rezultate. Cauza ei este activitatea lui Dumnezeu: rezultatele sale decurg potrivit legii naturale. în direcţia înainte (adică în timpul ce urmează ivirii sale) ea e interconexată cu întreaga Natură întocmai ca oricare alt eveniment. Particularitatea sa este că nu e interconexată în acelaşi fel şi îndărăt, interconexată cu toată istoria anterioară a Naturii. Şi oamenii găsesc că tocmai asta este intolerabil. Motivul pentru care socotesc că e intolerabil este că ei încep prin a considera Natura ca fiind totalitatea realităţii. Şi ei sunt siguri că întreaga realitate trebuie să fie interdependentă şi consecventă. Sunt de acord cu ei. Cred însă că au luat un sistem parţial din cadrul realităţii, şi anume Natura, drept totalitate. Aşa stînd lucrurile, minunea şi istoria anterioară a Naturii ar putea fi interconexate în definitiv, dar nu în modul scontat de naturalist, ci mai degrabă într-o manieră mult mai ocolită. Marele eveniment complex numit Natură şi noul eveniment particular introdus în ea prin minune sunt corelate prin originea lor comună în Dumnezeu şi, fără îndoială, dacă am şti destul, corelate în chipul cel mai complicat în scopul şi planul Său, astfel încît o Natură care ar fi avut o istorie diferită şi, prin urmare, ar fi fost o Natură diferită, ar fi fost invadată de miracole diferite sau de nici unul. în felul acesta, minunile şi cursul anterior al Naturii sunt la fel de bine interconexate ca oricare alte două realităţi, numai că, pentru a găsi interconexarea, trebuie să te întorci tocmai la Creatorul lor comun.

Dacă ceea ce numim Natură e modificat de către puterea supranaturală, atunci putem fi siguri că aptitudinea de a fi astfel modificat ţine de esenţa Naturii — dovadă că evenimentele totale, dacă am putea sesiza acest lucru, implică, prin însuşi caracterul ei, posibilitatea unor modificări similare. Dacă produce miracole, Natura, atunci cînd este impregnată de forţa masculină din exteriorul ei, o face fără îndoială la fel de „natural” cum îi face o femeie copii unui bărbat. Prin faptul că le numim miracole nu vrem să spunem că ele reprezintă contradicţii sau nelegiuiri; vrem să spunem că, lăsată cu propriile-i resurse, ea nu le-ar putea produce niciodată.

IX. Un capitol nu neapărat necesar

A spune că a creat-o Dumnezeu nu înseamnă a spune că este ireală, ci tocmai că este reală. L-ai putea considera oare pe Dumnezeu mai puţin creator decît Shakespeare sau Dickens ? Ceea ce creează El este creat complet, este mult mai concret decît Falstaff sau Sam Weller. Teologii ne spun, desigur, că El a creat Natura în mod liber. Vor să spună că nici o necesitate exterioară nu l-a silit s-o facă. Dar nu trebuie să interpretăm libertatea negativ, ca şi cum Natura ar fi o construcţie din piese arbitrar asamblate. Libertatea creatoare a lui Dumnezeu trebuie concepută ca libertatea unui poet: libertatea de a crea un lucru consistent şi pozitiv, cu propria-i savoare inimitabilă.

Ororile parazitismului şi splendorile maternităţii sunt binele şi răul elaborate pornind de la aceeaşi temă sau idee de bază.

X. “Ceva roşu şi scârbos”

Toate principiile esenţiale ale hinduismului ar rămîne, cred, intacte dacă înlături miraculosul, observaţia fiind aproape adevărată şi în cazul mahomedanismului. Cu creştinismul însă nu poţi face asta. El este tocmai povestea unei mari minuni. Un creştinism naturalist abandonează tot ce este specific creştin.

Aşadar, a gîndi este un lucru, iar a imagina — altul. Ceea ce gîndim sau spunem poate fi, şi de obicei şi este, total diferit de ceea ce ne imaginăm sau reprezentăm, iar ceea ce gîndim poate fi adevărat şi atunci cînd imaginile mentale însoţitoare sunt integral false. Este, într-adevăr, îndoielnic că cineva, dacă nu este un tip prin excelenţă vizual şi totodată un artist profesionist, ar putea avea imagini mentale foarte asemănătoare cu lucrurile la care se gîndeşte.

Gîndirea poate fi corectă în anumite privinţe şi cînd este însoţită nu numai de imagini false, ci şi de imagini false luate drept adevărate.

Adevărul este că, dacă vrem să vorbim despre lucruri nepercepute cu ajutorul simţurilor, suntem obligaţi să utilizăm limba metaforic. Cărţile de psihologie, economie sau politică sunt la fel de continuu metaforice ca şi cărţile de poezie sau cele religioase. Nu există alt mod de a vorbi, fapt de care orice filolog e conştient. Orice discurs despre suprasensibil este, şi trebuie să fie, metaforic în cel mai înalt grad.

Trei principii călăuzitoare:
(l) Gîndirea e distinctă de imaginaţia care o însoţeşte.
(2) Gîndirea poate fi în mare corectă chiar dacă imaginile false ce o însoţesc sunt luate de către gînditor drept cele adevărate.
(3) Oricine vorbeşte despre lucruri care nu pot fi văzute, pipăite, auzite etc. trebuie să vorbească, în mod inevitabil, ca şi cum ele ar putea fi văzute, pipăite sau auzite.

Doctrinele creştine, şi chiar doctrinele iudaice care le-au precedat, au constituit întotdeauna formulări despre realitatea spirituală, nu mostre de fizică primitivă. Tot ce este pozitiv în conceptul de spiritual a fost dintotdeauna conţinut în ele; doar aspectul său negativ (imaterialitatea) a trebuit să-şi aştepte recunoaşterea pînă cînd gîndirea abstractă a ajuns la deplina sa dezvoltare. Imagistica materială nu a fost niciodată interpretată literal de cineva care a atins stadiul în care putea înţelege ce înseamnă „a interpreta literal”.

Aserţiunea că Dumnezeu are un Fiu nu a vrut niciodată să însemne că El este o fiinţă care-şi propagă specia pe cale sexuală, aşa încît nu prejudiciem creştinismul dacă facem explicit faptul că „filialitatea” nu e folosită referitor la Cristos în exact acelaşi sens în care e utilizată referitor la oameni. Dar aserţiunea că Isus a prefăcut apa în vin era înţeleasă perfect literal, deoarece aceasta se referă la ceva care, dacă s-a întîmplat, se afla pe deplin în sfera simţurilor şi limbajului nostru. Cînd spun: „Mi-e frîntă inima”, ştiţi prea bine că nu vreau să spun ceva ce aţi putea verifica doar la autopsie. Cînd spun însă: „Mi s-a rupt şiretul”, atunci, dacă observaţia dumneavoastră dovedeşte că el e intact, fie mint, fie greşesc.

XI. Creştinism şi religie

Vorbeşte despre frumos, adevăr şi bine sau despre un Dumnezeu care e numai principiul interior al celor trei, vorbeşte despre o mare forţă spirituală prezentă în toate lucrurile, despre un spirit comun din care facem cu toţii parte, un rezervor de spiritualitate generalizată în care ne putem reuni cu toţii, şi vei stîrni un interes binevoitor. Entuziasmul scade însă de îndată ce menţionezi un Dumnezeu care are scopuri şi îndeplineşte acţiuni particulare, care face un lucru şi nu altul, un Dumnezeu concret, selectiv, imperativ şi prohibitiv, cu un caracter determinat. Oamenii devin stînjeniţi sau se supără. O atare concepţie li se pare primitivă, grosolană şi chiar ireverenţioasă. „Religia” populară exclude miracolele din cauză că-l exclude pe „Dumnezeul cel viu” al creştinismului şi crede în schimb într-un soi de Dumnezeu care nu face minuni sau, de fapt, nu face nimic altceva.

Panteismul este cu siguranţă (cum ar spune susţinătorii lui) propriu spiritului modern, dar faptul că un pantof poate fi încălţat cu uşurinţă nu dovedeşte că e nou — şi cu atît mai puţin că menţine piciorul uscat. Panteismul e propriu minţilor noastre nu pentru că reprezintă stadiul final dintr-un lent proces de luminare, ci din cauză că este aproape la fel de bătrîn ca şi omenirea. S-ar putea chiar să fie cea mai primitivă dintre toate religiile, iar orenda18unui trib sălbatic a fost interpretată de către unii ca fiind un „spirit atotprezent”. în India el este imemorial. Greciis-au ridicat deasupra lui numai în perioada lor de apogeu, în gîndirea lui Platon şi Aristotel; urmaşii lor au recăzut în marele sistem panteist al stoicilor. Europa modernă a scăpat de el numai atîta timp cît a rămas predominant creştină; o dată cu Giordano Bruno şi Spinoza, panteismul a revenit. Cu Hegel, el a devenit aproape filozofia preferată a oamenilor cu educaţie superioară, în timp ce panteismul mai popular al lui Wordsworth, Carlyle şi Emerson a transportat aceeaşi doctrină la un nivel cultural ceva mai coborît. Departe de a reprezenta rafinamentul religios final, panteismul e în fapt tendinţa naturală permanentă a minţii omeneşti, nivelul obişnuit permanent sub care omul cade uneori, influenţat de clericalism şi superstiţie, dar deasupra căruia eforturile sale singulare nu-l pot ridica niciodată pentru prea mult timp. Platonismul şi iudaismul, pe de o parte, şi creştinismul, care le-a încorporat pe amîndouă, pe de alta, s-au dovedit singurele orientări capabile să-i reziste. Panteismul e atitudinea în care mintea umană se prăbuşeşte automat cînd e lăsată singură. Nu e de mirare că o considerăm proprie nouă.

De la atomi la arhangheli, abia dacă pot năzui la existenţă în comparaţie cu Creatorul lor. Principiul lor de existenţă nu se află în ele. Poţi distinge ce sunt de faptul că sunt. Le putem înţelege definiţia şi ne putem face o idee clară despre ele chiar şi fără a şti dacă ele există. Existenţa este un adaos „opac” la ideea despre ele. Dar cu Dumnezeu nu e aşa: dacă am înţelege pe deplin ce este Dumnezeu, ar trebui să vedem că nu există nici o întrebare dacă El este. Ar fi fost întotdeauna cu neputinţă ca El să nu existe. El e centrul opac al tuturor existenţelor, lucrul care, simplu şi integral, este, fîntîna factităţii. Şi totuşi, o dată ce El a creat, există un sens în care trebuie să spunem că El este un Lucru particular şi chiar un Lucru printre altele. A spune asta nu înseamnă a diminua diferenţa nemăsurată dintre el şi ele. Dimpotrivă, înseamnă a recunoaşte în El o perfecţiune pozitivă pe care panteismul a întunecat-o, perfecţiunea de a fi creativ. El este atît de plin de existenţă, încît poate dărui existenţă, poate face ca lucrurile să fie, şi încă să fie realmente altele decît El însuşi, poate face neadevărată susţinerea că El este totul.

Dacă trebuie neapărat să avem o imagine mentală pentru a simboliza Spiritul, ar trebui să-l reprezentăm ca pe ceva mai greu, decît materia.

Oamenilor le repugnă să treacă de la noţiunea unei divinităţi abstracte şi negative la Dumnezeul cel viu. Nici nu mă miră. Aici se află cea mai adîncă rădăcină a panteismului şi a obiecţiei faţă de imagistica tradiţională. Aceasta a fost detestată, în fond, nu fiindcă îl reprezenta ca om, ci fiindcă îl reprezenta ca rege sau chiar ca războinic. Dumnezeul panteiştilor nu face nimic, nu cere nimic. Stă la locul Lui, la dispoziţia ta, ca o carte pe un raft. El nu te va urmări. Nu e nici un risc ca, în orice clipă, cerul şi pămîntul să dispară la o privire a Lui. Dacă El ar fi adevărul, atunci am putea spune realmente că toate imaginile creştine ale regalităţii au fost un accident istoric de care religia noastră ar trebui purificată. Suntem şocaţi cînd descoperim însă că ele sunt indispensabile. Un şoc asemănător ai mai avut şi altădată, în legătură cu lucruri mai mărunte — cînd undiţa îţi smuceşte mîna, cînd simţi că lîngă tine respiră ceva în beznă. La fel şi aici; şocul apare exact în momentul cînd fiorul vieţii ne e împărtăşit de-a lungul firului conducător pe care l-am urmat. E totdeauna şocant să întîlnim viaţa tocmai în locul unde credeam că suntem singuri. „Atenţie!”, strigăm noi, „este viu” Şi tocmai acesta e punctul de la care atît de mulţi fac cale-ntoarsă — aş fi făcut-o şi eu dacă aş fi putut — şi nu merg mai departe cu creştinismul. Un „Dumnezeu impersonal” — prea bine. Un Dumnezeu subiectiv al frumosului, adevărului şi binelui, în creierele noastre — şi mai bine. O forţă vitală amorfă năvălind prin noi, o putere vastă la care ne putem racorda — cel mai bine. Dar Dumnezeu însuşi, viu, trăgînd de celălalt capăt al frînghiei, apropiindu-se poate cu o viteză infinită, vînătorul, regele, soţul — asta e cu totul altceva. Vine o clipă cînd copiii care s-au jucat de-a hoţii fac linişte brusc: nu s-a auzit oare în hol zgomot de paşi real ? Vine o clipă cînd cei care şi-au tot făcut de lucru cu religia („Omul în căutarea lui Dumnezeu”!) se retrag brusc. Oare L-am găsit cu adevărat ? Nu ne-am gîndit niciodată să ajungem la aşa ceva! Mai grav, oare ne-a găsit El pe noi ?

XII. Proprietatea minunilor

Ar putea săvîrşi Dumnezeu minuni. Oare însă o face ? Mulţi oameni sincer evlavioşi cred că nu. Ei socotesc aşa ceva nedemn de El. Numai tiranii mărunţi şi capricioşi îşi încalcă propriile legi: regii buni şi înţelepţi li se supun. Numai un meşteşugar incompetent ar face o lucrare care să necesite intervenţii.

Teza drei Sayers se bazează pe analogia dintre relaţia lui Dumnezeu cu lumea, pe de o parte, şi relaţia unui autor cu cartea sa, pe de alta. Dacă scrii o povestire, miracolele sau evenimentele anormale pot fi ratate sau nu din punct de vedere artistic. Dacă, de pildă, scrii un roman realist obişnuit şi-ţi aduci personajele într-o încurcătură fără speranţă, ar fi absolut intolerabil dacă ai tăia brusc nodul gordian şi ai asigura un sfîrşit fericit prin apariţia unei averi lăsate eroului de unde nimeni nu s-ar fi aşteptat. Pe de altă parte, nimic nu se opune să-ţi iei de la bun început ca subiect aventurile unui om ce moşteneşte o avere nesperată. Evenimentul neobişnuit este perfect admisibil dacă scrii efectiv despre el, dar e o crimă artistică să-l introduci cu anasîna doar ca să te scoată din impas. Povestea cu fantome e o formă de artă legitimă, dar nu ai voie să introduci o fantomă într-un roman obişnuit doar ca să rezolvi o dificultate în acţiune. Or, nu încape nici o îndoială că obiecţia modernă la adresa miracolelor se întemeiază pe suspiciunea că ele sunt minuni de un soi inautentic, că o poveste de un anumit tip (Natura) e interferată în mod arbitrar cu ele pentru a scoate personajele dintr-o dificultate cu ajutorul unor evenimente ce nu aparţin cu adevărat tipului de povestire folosit. Unii concep probabil învierea ca pe un expedient disperat de ultimă clipă menit să-l salveze pe Erou dintr-o situaţie care scăpase de sub controlul Autorului.

XIII. Despre probabilitate

Procedeul obişnuit al istoricului modern, chiar dacă admite posibilitatea miracolului, este să nu admită nici un caz particular pînă cînd nu au fost încercate şi înlăturate toate posibilităţile de explicaţie „naturală”. Adică el va accepta mai degrabă cele mai improbabile explicaţii „naturale” decît să spună că a avut loc un miracol. Halucinaţia colectivă, hipnotizarea spectatorilor recalcitranţi, o conspiraţie instantanee şi universală a minciunii montată de persoane despre care se ştie altminteri că nu sunt mincinoase şi nici nu au de cîştigat de pe urma minciunii — toate acestea sunt cunoscute ca evenimente foarte improbabile, atît de improbabile, încît, în afara scopului special de a invalida un miracol, ele nu sunt sugerate niciodată. Şi cu toate acestea ele sunt preferate acceptării unui miracol.

Repulsia noastră faţă de dezordine e derivată de la Creatorul Naturii şi al nostru. Lumea dezordonată în care noi nu ne putem resemna să credem este lumea dezordonată pe care El nu s-ar fi resemnat să o creeze. Convingerea noastră că programul nu va fi permanent sau iraţional schimbat este întemeiată deoarece am tras (într-un anumit sens) cu urechea în cancelaria Stăpînului.

XIV. Marea minune

Minunea centrală afirmată de creştini este întruparea. Ei spun că Dumnezeu a devenit om. Toate celelalte miracole sunt o pregătire pentru acesta, o manifestare sau un rezultat al ei.

Nu putem concepe cum anume s-a sălăşluit Spiritul Divin în spiritul omenesc şi creat al lui Isus, dar nu putem concepe nici cum anume se sălăşluieşte spiritul Lui omenesc sau spiritul oricărui om în organismul său natural. Ceea ce putem înţelege, dacă doctrina creştină e adevărată, este că propria noastră existenţă compozită nu e anomalia pură ce părea să fie, ci o imagine palidă a înseşi întrupării Divine — aceeaşi temă într-o cheie cu totul minoră.

Surprindem astfel un nou principiu-cheie — puterea Superiorului, exact în măsura în care este cu adevărat Superior, de a coborî, puterea mai marelui de a include mai micul. Astfel, corpurile tridimensionale exemplifică numeroase adevăruri ale geometriei plane, dar figurile plane nu pot face la fel cu adevărurile geometriei în spaţiu; numeroase principii anorganice sunt valabile pentru organisme, dar nici un principiu organic nu e valabil pentru minerale; Montaigne a devenit pisicos cu pisica lui, dar ea n-a discutat niciodată filozofie cu el. Pretutindeni marele pătrunde în mic — puterea lui de a o face este aproape testul măreţiei sale.

Dintr-un anumit punct de vedere, Cristos este „acelaşi lucru” ca Adonis sau Osiris (cu excepţia, evident, a faptului că ei au trăit nu se ştie unde şi cînd, în vreme ce El a fost executat de către un magistrat roman cunoscut nouă şi într-un an ce poate fi stabilit cu aproximaţie).

Oamenii „aleşi” sunt aleşi nu de dragul lor (categoric nu pentru propria lor cinste sau plăcere), ci de dragul celor nealeşi.

Principiul substituţionismului: Omul Neprihănit suferă în locul celui păcătos şi, în felul lor, toţi oamenii buni în locul tuturor oamenilor răi. Iar acest substituţionism — nu mai puţin decît moartea şi renaşterea sau selectivitatea — este şi o caracteristică a Naturii. Autosuficienţa, existenţa exclusiv din propriile resurse, este o imposibilitate pe tărîmul ei. Fiecare lucru este îndatorat tuturor celorlalte, sacrificat tuturor celorlalte, dependent de toate celelalte. Şi în acest caz trebuie să recunoaştem că principiul în sine nu este nici bun, nici rău. Pisica trăieşte pe seama şoarecelui într-un mod pe care eu îl socotesc rău; albinele şi florile trăiesc unele pe seama celorlalte într-un chip mai plăcut. Parazitul trăieşte pe seama „gazdei” sale, dar la fel şi copilul nenăscut pe seama mamei. Fără substituţionism, în viaţa socială nu ar exista exploatare sau oprimare, dar nici gentileţe sau gratitudine. El este un izvor atît de iubire, cît şi de ură, atît de nenorocire, cît şi de fericire.

Patru principii:
a) natura mixtă a omului,
b) schema coborîrii şi reascensiunii,
c) selectivitatea,
d) substituţionismul.

Natura are toate aparenţele unui lucru bun, dar finalmente stricat.

Ceea ce este subordonat dintr-un punct de vedere reprezintă, dintr-altul, scopul principal. Nici un lucru sau eveniment nu este primul sau cel mai înalt într-un sens în care să nu poată fi de asemenea cel din urmă şi cel mai de jos. Partenerul care se înclină în faţa omului la o mişcare a dansului primeşte reverenţele omului la alta. A fi superior sau central înseamnă a abdica în permanenţă, a fi jos înseamnă a fi înălţat; toţi bunii stăpîni sunt slujitori: Dumnezeu spală picioarele oamenilor. Conceptele pe care le folosim de obicei în cercetarea unor asemenea chestiuni sunt jalnic de politice şi de prozaice. Ne imaginăm plata egalitate repetitivă şi privilegiul arbitrar ca pe singurele două alternative — pierzînd astfel toate armoniile superioare, contrapunctul, senzitivitatea vibrantă, interanimările realităţii.

XV. Minunile Vechii Creaţii

Adecvarea minunilor creştine şi deosebirea dintre ele şi miracolele mitologice stau în faptul că cele dintîi sunt dovada unei invazii întreprinse de o Putere care nu e străină. Ele reprezintă ceea ce ar fi de aşteptat să se întîmple cînd se vede invadată nu de un simplu zeu, ci de Dumnezeul Naturii, de o Putere aflată în afara jurisdicţiei sale nu ca străin, ci ca suveran. Ele proclamă că Acela care a venit nu e un rege printre alţii, ci Regele, Regele ei şi al nostru.

Miracolele lui Cristos pot fi clasificate în două feluri. Primul sistem oferă clasele (l) miracole de fertilitate, (2) miracole de vindecare, (3) miracole de distrugere, (4) miracole de dominare asupra anorganicului, (5) miracole de inversare, (6) miracole de desăvîrşire sau slăvire. Al doilea sistem, care practică o secţiune prin cel dintîi, oferă numai două clase: există (l) miracole ale Vechii Creaţii şi (2) miracole ale Noii Creaţii.

Susţin că în toate aceste miracole deopotrivă Dumnezeul întrupat săvîrşeşte brusc şi local ceva ce Dumnezeu a făcut sau va face în general. Fiecare minune scrie pentru noi cu litere mici ceva ce Dumnezeu a scris deja sau va scrie, cu litere poate prea mari ca să fie observat, pe toată pînza Naturii. Ele concentrează într-un punct particular lucrările lui Dumnezeu, fie actuale, fie viitoare, asupra universului. Cînd ele reproduc lucrări pe care le-am văzut deja pe scară mare, este vorba de miracole ale Vechii Creaţii; cînd le concentrează pe cele ce abia urmează să vină, e vorba de miracole ale Noii Creaţii. Nici unul din ele nu este izolat sau anormal, fiecare poartă semnătura lui Dumnezeu pe care-L cunoaştem prin conştiinţă şi din Natură. Autenticitatea le e atestată de stil.

Iisus a transformat apa în vin, dar Dumnezeu transformă anual apa în vin prin intermediul viţei-de-vie. Iisus a înmulţit pâinile şi peştii, iar Dumnezeu înmulţeşte boabele de grâu şi peştii din apă.

Iisus se naşte din fecioară, şi asta îi pune pe mulţi în încurcătură. N-ar trebui, pentru că până la urmă în fiecare naştere Dumnezeu este creatorul, nu spermatozoidul. Faptul că la un moment dat Dumnezeu nu se mai serveşte de instrumentul biologic, scurtcircuitând parcursul, nu constituie o abatere substanţială de la rolul creator al divinităţii.

Miracolele vindecării ţin de faptul că, până la urmă, nu medicul vindecă, ci organismul, prin forţa lui misterioasă, se vindecă pe sine. Nimeni n-a pretins vreodată că pansamentul vindecă rana. Iisus conţinea în el acea forţă.

Cînd Cristos potoleşte furtuna, El face ceea ce a făcut adeseori înainte Dumnezeu. Dumnezeu a făcut astfel Natura, încît să existe deopotrivă furtuni şi vreme liniştită, aşa că toate furtunile (afară de cele ce continuă în momentul de faţă) au fost potolite de Dumnezeu.

XVI. Minunile Noii Creaţii

A predica creştinismul însemna iniţial a predica învierea.

Schimbarea la Faţă sau „Metamorfoza” lui Isus este de asemenea, fără nici o îndoială, o întrezărire anticipatoare a ceva ce va să vină. El este văzut stînd de vorbă cu doi dintre morţii din vechime. Schimbarea pe care a suferit-o propria-I formă omenească este descrisă ca o intensă luminozitate, o „albeaţă strălucitoare”. O albeaţă asemănătoare îi caracterizează înfăţişarea la începutul Apocalipsei. Un amănunt destul de ciudat este că această strălucire sau albeaţă îi afecta atît veşmintele, cît şi trupul.

XVII. Epilog

Gîndirea raţională nu are nici un punct de sprijin în simpla ta conştiinţă naturală cu excepţia a ceea ce dobîndeşte şi păstrează prin cucerire. în clipa în care gîndirea raţională încetează, imaginaţia, habitudinea mentală, temperamentul şi „spiritul vremii” pun iarăşi stăpînire pe tine. Gîndurile noi, pînă cînd devin la rîndul lor obişnuite, îţi vor afecta conştiinţa ca totalitate doar atîta timp cît le vei întreţine efectiv. E suficient ca raţiunea să aţipească în post pentru ca patrulele Naturii să-şi înceapă instantaneu infiltrarea.

Ai probabil perfectă dreptate să crezi că nu vei asista niciodată la săvîrşirea unei minuni; ai probabil la fel de multă dreptate să crezi că a existat o explicaţie naturală a tuturor întîmplărilor din trecutul tău care păreau, la prima vedere, „ciudate” sau „curioase”. Dumnezeu nu presară la întîmplare miracole în Natură ca dintr-o piper- niţă. Ele se produc în împrejurări excepţionale, sunt întîlnite în marii ganglioni ai istoriei — nu ai istoriei politice sau sociale, ci ai acelei istorii spirituale care nu poate fi pe deplin cunoscută de către oameni. Dacă nu se întîmplă ca propria ta viaţă să se desfăşoare lîngă unul dintre aceşti mari ganglioni, cum poţi oare trage nădejde să asişti la un miracol ? Ar fi altceva dacă am fi misionari eroici, apostoli sau martiri. Dar de ce tu sau eu ? Dacă nu locuieşti lîngă o cale ferată, nu vei vedea trenurile trecîndu-ţi pe sub fereastră. Cît e oare de probabil ca tu sau eu să fim prezenţi cînd se semnează un tratat de pace, cînd se face o mare descoperire ştiinţifică sau cînd se sinucide un dictator ? Este încă şi mai puţin probabil să asistăm la săvîrşirea unui miracol. Şi, dacă înţelegem bine, nici nu am fi dornici să o facem. „Miracole nu vede poate decît mizeria.” Miracolele şi martiriile tind să se înmănuncheze în jurul aceloraşi zone ale istoriei — zone pe care, fireşte, nu am dori să le frecventăm. Nu cereţi, vă sfătuiesc în mod călduros, nici o dovadă oculară decît dacă sunteţi deja absolut siguri că nu se întrevede nici una.


Read more!

18 août 2011

E. F. Schumacher, Un îndrumar pentru cei dezorientaţi (note de lectură)

1. Despre hărţile filosofice

Totul începe cu o întâmplare aparent neînsemnată : aflat în Leningrad, autorul vrea să identifice pe hartă o biserică. Un trecător îi spune: “Noi nu punem pe hartă biserici." Autorul îi atrage atenţia că există biserici pe hartă. “Acelea sunt muzee. Noi nu punem pe hartă bisericile vii.”

Hărţile cunoaşterii reale, construite pentru viaţa reală, nu arată nimic în afara lucrurilor a căror existenţă se crede că poate fi dovedită. Primul principiu al celor care construiesc hărţi filosofice pare să fie: "Dacă există îndoieli, atunci nu mai înscrie pe hartă." N-ar fi mai înţelept să gândim astfel: "Dacă există îndoieli, subliniază cu roşu?"

Dacă mă limitez la cunoaşterea pe care o consider adevărată dincolo de dubii, minimizez riscul erorii dar maximizez, concomitent, riscul de a rata lucrurile cele mai subtile, cele mai importante şi cele mai scumpe din viaţă.

Hărţile filosofice care mi-au fost oferite în şcoală şi la universitate nici măcar nu s-au obosit să-mi arate “bisericile vii”. Au ratat de asemenea secţiune “neortodoxe” ale teoriei şi practicii din medicină, agricultură, psihologie şi ştiinţele politice, ca să nu mai vorbim despre artă şi aşa-numitele fenomene oculte şi paranormale, a căror simplă menţionare era considerată un semn de deficienţă mintală.

Hărţile produse de materialismul ştiinţific modern lasă toate întrebările care realmente contează fără răspuns. Mai mult decât atât, nu arată nici măcar calea spre un posibil răspuns, pentru că neagă însăşi validitatea întrebărilor.

Cel mai important lucru într-o căutare este începutul. Dacă începutul este fals sau superficial, oricât de riguroasă este metoda în etapele ulterioare ale căutării, rezultatul nu poate fi decât fals sau superficial.

Pornim de la afirmaţia: “Omul locuieşte în lume” de unde se vede că trebuie să studiem:
a) Lumea;
b) Omul;
c) modul lui de a învăţa despre Lume;
d) ce înseamnă « a trăi » în această Lume.

Marele adevăr despre lume arată că există cel puţin patru Nivele ale Fiinţei.

Marele adevăr despre modul în care omul se întâlneşte cu lumea ne duce la principiul adecvării.

II

Descartes, tatăl, raţionalismului modern, a insistat asupra faptului că nu trebuie să fim convinşi de nimic altceva decât de Raţiunea noastră. Metoda sa constă în fragmentarea lucrurilor complexe în altele mai mici şi mai mici, iar apoi, pornind de la aprehensiunea intuitivă a celor ce sunt absolut simple, să ajungă la înţelegerea altora prin paşi similari. Este un program conceput de o minte înspământător de puternică şi de meschină.

Descartes considera că primul nostru interes este de a deveni “stăpâni şi posesori ai Naturii”. Din acest punct de vedere, nimic nu poate fi precis dacă nu poate fi redus la cantitate într-un fel sau altul. El mecanizează natura, anihilează orice ar putea avea o legătură de tip simbolic cu spiritul. Universul cartezian este unul tâmpit.

Nu există nici o garanţie că lumea este construită de aşa manieră încât adevărul dincolo de dubiu este singurul adevăr.

Scepticismul, care este o formă de defetism în filosofie, a devenit curentul filosofic european principal, insistând asupra faptului că posibilităţile minţii omeneşti sunt strict limitate, şi că nu există vreun folos din a sonda dincolo de capacităţile sale. În vreme ce înţelepciunea tradiţională considera că mintea omenească este slabă, dar deschisă spre infinit, capabilă să ajungă dincolo de nivelele sale cele mai înalte, noua gândire a considerat drept axiomatic faptul că posibilităţile minţii se lovesc de limite fixe şi înguste, care pot fi determinate cu claritate, în vreme ce în cadrul acestor limite mintea posedă puteri virtual nelimitate. Rezultatul a fost o sărăcire semnificativă a gândirii, regiuni întregi, în care se angajaseră eforturile cele mai intense ale generaţiilor precedente, dispărând pur şi simplu de pe hartă.

III

Pierzându-se dimensiunea verticală a vieţii, n-a mai fost posibil să se dea un răspuns, altul decât de natură utilitară, la întrebarea: “Ce trebuie să fac cu viaţa mea?” Au apărut două tipuri de răspunsuri, cel individualist: “Fii cât de confortabil poţi" şi cel social: "Lucrează pentru cea mai mare fericire destinată celor mai mulţi." Natura omului a devenit totuna cu natura animalului. Înţelepciunea tradiţională are un răspuns: Fericirea omului este să meargă mai sus, să-şi dezvolte facultăţile cele mai înalte, să dobândească cunoaşterea lucrurilor cele mai de sus şi, dacă se poate, "să-L vadă pe Dumnezeu".

Cei mai mulţi dintre moderni nu ar voi în ruptul capului să creadă că fericirea perfectă poate fi atinsă prin metode în raport cu care cunoaşterea lor modernă nu valorează nimic.

2. Nivelurile Fiinţei

I

Strămoşii au văzut patru « regate », pe care le-au numit : mineral, vegetal, animal şi uman. Până nu demult, acesta era modelul fundamental al Universului.

Dacă numim nivelul mineral cu litera ‘m’, iar factorul viaţă cu litera ‘x’, atunci nivelul vegetal este m + x. Factorul ‘x’ este dincolo de înţelegerea noastră şi abilitatea noastră de a-l crea. Factorul ‘x’ este o discontinuitate ontologică, un salt între nivelurile Fiinţei.

Între vegetal şi animal există un alt salt, pe care-l putem numi ‘y’, o adiţionare de puteri care permite animalului să facă lucruri la care vegetalul nu poate ajunge. Animalul poate fi descris ca m + x + y. Şi factorul ‘y’ este ceva ce putem distruge, dar nu putem crea.

Dacă ne mutăm de la regnul animal la cel uman, cine ar putea nega adiţionarea de noi puteri? Omul are puterea vieţii (ca plantele), puterea conştiinţei (ca animalele), dar şi puteri misterioase pe care le putem numi ‘z’. Omul are nu doar puterea de a gândi, dar şi puterea de a fi conştient că gândeşte. Omul este m + x + y + z.

Dacă apariţia accidentală a mai marelui din mai mic ar fi posibilă, atunci orice este cu putinţă, şi n-ar mai fi nici o bază pentru gândirea omenească.

Fizica şi chimia se ocupă de nivelul cel mai de jos (m). La acest nivel, x, y, z (viaţă, conştiinţă şi conştiinţă de sine) nu există. Fizica şi chimia nu ne pot spune absolut nimic despre aceşti factori.

A spune că viaţa nu este nimic altceva decât o combinaţie de atomi este totuna cu a spune că Hamlet a lui Shakespeare nu este nimic altceva decât o combinaţie de litere.

Toate umanioarele se ocupă de factorul 'y', fiind rareori capabile să-l distingă de factorul 'z'. Ca urmare, gândirea modernă este din ce în ce mai puţin sigură că există o diferenţă între animal şi om.

Nu este greu de făcut diferenţa dintre “viu” şi “mort”. Este ceva mai greu de diferenţiat conştiinţa de viaţă. Însă este teribil de greu de distins între conştiinţă şi conştiinţă de sine. Şi asta pentru că deşi putem pricepe foarte bine tot ceea ce ne este inferior, este teribil de dificil să avem o imagine exactă despre ceea ce ne depăşeşte.

Atunci când oamenii vorbesc despre animalele ca de nişte “maşini animale”, încep să le trateze ca atare, iar atunci când se gândesc la oameni ca la nişte “maimuţe în pielea goală", toate uşile sunt deschise pentru intrarea liberă a bestialităţii.

Studierea factorului ‘z’ a fost în toate epocile - mai puţin cea de faţă - prima grijă a umanităţii.

Nu găsim viaţă decât ca materie însufleţită. Nu găsim conştiinţă decât ca materie însufleţită conştientă. Nu găsim conştiinţă de sine decât ca materie însufleţită conştientă de sine.

Într-o structură de tip ierarhic, cel aflat deasupra nu are doar puteri mai mari decât cel aflat dedesubt, dar şi puteri asupra celui aflat dedesubt.

Există niveluri ale Fiinţei deasupra celui omenesc? Marea majoritate a omenirii, de-a lungul istoriei sale cunoscute, până foarte recent, a avut convingerea neabătută că Lanţul Fiinţei urcă deasupra regnului omenesc.

3. Progresii

I

Poate cea mai izbitoare progresie este aceea de la pasivitate la activitate.

Nici o fiinţă cu viaţă interioară nu poate fi un simplu obiect. A trata o persoană ca şi cum ar fi un obiect este o perversiune, ca să nu spunem o crimă.

Pietrele sunt mişcate în urma cauzelor strict fizice. Plantele sunt mişcate de cauze fizice şi de stimuli. Animalele sunt mişcate de cauze fizice, de stimuli şi de motivaţii. La toate acestea, omul adaugă dorinţa.

Progresul de la pasivitate spre activitate este similar cu progresul de la necesitate la libertate.

Necesitatea totală înseamnă absenţa principiului creativităţii. Pe de altă parte, “libertatea” nedeterminării este extrema opusă a libertăţii: o chestiune de pură probabilitate statistică. “Spaţiul interior” este scena libertăţii reale.

Observaţiile demonstrează că cei mai mulţi dintre noi, în cea mai mare parte a timpului, ne comportăm şi acţionăm mecanic, ca nişte maşini. Conştiinţa de sine specifică omului doarme.

A întreba dacă fiinţa omenească are libertate est totuna cu a întreba dacă un om este milionar. Nu este, însă poate deveni milionar. Îşi poate dori să devină milionar, la fel cum îşi poate dori să fie liber.

Puterea conştiinţei de sine este puterea libertăţii omului.

III

Există o progresie imposibil de negat spre integrare şi unitate. Pentru om, integrarea înseamnă crearea unei unităţi interne, a unui centru de putere şi libertate, astfel încât fiinţa încetează de a fi un simplu obiect, manipulat de forţe exterioare, şi devine un subiect, acţionând dinspre "spaţiul interior" spre spaţiul exterior.

‘Mai înalt’ întotdeauna înseamnă şi implică ‘mai interior’, ‘mai adânc’, ‘mai profund’. În vreme ce ‘mai jos’ înseamnă şi implică ‘mai exterior', ‘mai superficial’, 'mai puţin intim’.

Cu cât un lucru este ‘mai interior’, cu atâta este mai puţin vizibil.

Progresia de la lumea minerală complet vizibilă spre persoana umană în mare măsură invizibilă poate fi considerată ca fiind un vector spre Nivelurile Fiinţei de deasupra omului, total invizibile pentru simţurile noastre.

Omul este capax universi, capabil să aducă întreg universul în experienţa sa.

Nivelul de Fiinţă la care se află un om atrage viaţa ce se potriveşte acelui om.

A nega acţiunea teleologică la nivel uman ar fi la fel de nebunesc precum a o imputa la nivelul mineral.

Pe măsură ce oamenii şi-au îndreptat interesul spre lumea vizibilă distincţia dintre suflet şi Spirit a devenit mai dificil de menţinut şi a tins să fie eliminată. Omul a fost atunci reprezentat ca fiind format din corp şi suflet. Pe măsură ce s-a impus scientismul materialist, chiar şi sufletul a dispărut din descrierea omului, neputând fi nici măsurat nici cântărit.

Omul n-a mai fost văzut ca microcosmosul care reflectă macrocosmosul, adică o creaţie misterioasă dar având sens. Dacă marele Cosmos este doar un haos de particule fără scop sau înţeles, atunci omul este şi el doar un haos de particule fără scop sau înţeles.

Scolasticii spuneau că pentru a fi om pe deplin, trebuie să mergi dincolo de uman.

4. Adequatio I

Nimic nu poate fi cunoscut fără să existe un instrument potrivit în cunoscător. Altfel spus, cunoscătorul trebuie să fie adecvat lucrului ce trebuie să fie cunoscut.

Omul cuprinde, într-un anume sens, cele patru Niveluri ale Fiinţei. Există deci o corespondenţă între structura omului şi structura lumii.

Pentru fiecare dintre noi, doar acele fenomene există pentru care posedăm 'adequatio', şi nu suntem deloc îndreptăţiţi să credem că avem 'adequatio' pentru orice lucru.

Oamenii spun : « Să lăsăm faptele să vorbească de la sine. » În realitate, faptele vorbesc numai dacă există o minte să le decodeze. Percepţia este alcătuită din stimul, dar şi din interpretarea informaţiei dobândite.

Atunci când nivelul cunoscătorului nu este adecvat la nivelul obiectului cunoaşterii, rezultatul nu este o eroare ci ceva mult mai serios : o viziune neadecvată şi sărăcită asupra realităţii.

Nivelul de semnificaţie la care are acces un observator este ales nu de inteligenţa lui, ci de credinţa lui. Faptele în sine, care pot fi analizate, nu poartă o etichetă care să indice nivelul de semnificaţie cel mai potrivit. Dacă lipseşte credinţa, şi pe cale de consecinţă alegem un nivel de semnificaţie inadecvat, nici o "obiectivitate" nu ne va salva de la ratarea posibilităţii de a înţelege.

Aşadar, atunci când are de-a face cu ceva reprezentând un nivel de semnificaţie a Fiinţei superior materiei inanimate, observatorul depinde de presupoziţiile sale fundamentale şi de axiomele sale de bază. Şi asta pentru că mintea omenească nu gândeşte pur şi simplu, ci gândeşte cu idei, cele mai multe adoptate din societatea contemporană.

Credinţa nu este în conflict cu raţiunea, nici nu este un substitut al raţiunii. Credinţa unui agnostic este probabil lucrul cel mai nerezonabil dintre toate, pentru că se reduce la decizia de a trata chestiunea semnificaţiei ca fiind cea mai nesemnificativă dintre toate.

Credinţa ne spune ce anume trebuie să înţelegem (Sf. Augustin). Scopul nostru în viaţă este restaurarea ochiului inimii, prin care poate fi văzut Dumnezeu.

Într-o lume a percepţiei interioare, creaţia lumii începe în omul însuşi. Percepţia interioară a sinelui, a invizibilităţii proprii, este începutul luminii.

Simţurile noastre corporale, colectând experienţă, nu ne pun în contact cu grade mai înalte de semnificaţie şi Nivelurile superioare ale Fiinţei: nu sunt adecvate acestui scop, fiind desemnate doar pentru înregistrarea diferenţelor dintre lucruri, şi nu sensurilor lor interioare.

5. Adequatio II

Poate fi fals să afirmi că omul deţine instrumente ale cunoaşterii, pentru că de fapt omul este în întregime un instrument al cunoaşterii. Dacă omul crede că singurele “informaţii" demne de acest nume sunt cele obţinute prin intermediul celor cinci simţuri, şi că "procesarea" are loc în creier, atunci se restrânge la Nivelul Fiinţei pentru care aceste informaţii sunt adecvate: cel la materiei fără viaţă.

Marele adevăr al lui adequatio ne învaţă că restricţia în utilizarea instrumentelor cunoaşterii are inevitabilul efect al îngustării şi sărăcirii realităţii. Iar rădăcina acestei stări de spirit deplorabile poate fi găsită tot la Descartes, cel care punea la baza metodei sale "ideile cele mai uşor de înţeles, cele mai simple, şi care pot fi cel mai direct reprezentate", adică referinţele la cantitate.

Metoda lui Descartes constă până la urmă într-o simplificare extremă, care atinge obiectivitatea, însă ratează complet cunoaşterea. Doar cele mai ‘joase’, mai superficiale aspecte ale obiectului sunt accesibile instrumentelor folosite. Tot ceea ce este interesant, plin de sens, semnificativ, scapă. Imaginea asupra lumii ce rezultă din metodologia observaţiei este 'abominarea dezolaţiei', o pustietate în care omul este un accident cosmic lipsit de semnificaţie.

Interesul omului occidental s-a mutat de la « cea mai subţire cunoaştere a celor mai înalte lucruri care poate fi obţinută » (Thomas d'Aquino) la cunoaşterea precisă, matematică, a celor mai de jos lucruri. Astfel s-a trecut de la "ştiinţa cunoaşterii" la "ştiinţa manipulării".

Ştiinţa cunoaşterii (înţelepciunea) nu poate produce nici un rău. Concomitent, ştiinţa manipulării lăsată de capul ei este în pericol de a fi acaparată de lăcomie. Dacă înţelepciunea domină ştiinţa manipulării, nimic negativ nu se poate petrece. Însă când înţelepciunea dispare, pentru că nimeni nu mai este interesat de ea, ştiinţa manipulării rămâne singura opţiune, iar efectele sunt devastatoare.

Ştiinţa din vechime se uita la natură ca la plăsmuirea lui Dumnezeu şi mama omului. Noua ştiinţă o priveşte ca pe un adversar care trebuie cucerit, sau o carieră care trebuie exploatată.

‘Ştiinţa pentru înţelegere' îl privea pe om ca fiind făcut după chipul lui Dumnezeu, gloria încoronată a creaţiei, deci 'însarcinat cu lumea', pentru că noblesse oblige. În contrapartidă, 'ştiinţa manipulării' îl vede pe om ca pe un simplu animal, un produs accidental al evoluţiei. Înţelepciunea este un tip de cunoaştere care poate fi utilizată doar aducând în faţă cele mai înalte şi mai nobile puteri ale minţii. ‘Ştiinţa manipulării’ este un tip de cunoaştere care promovează doar acele puteri de care dispune oricine, cu excepţia celor sever handicapaţi.

Suntem prea isteţi pentru a fi capabili să supravieţuim fără înţelepciune, iar consecinţele isteţimii noastre pot să nu ne mai aducă nici un beneficiu.

Civilizaţia actuală nu analizează şi nu dă răspunsuri la întrebările următoare:
a) Care este sensul şi scopul existenţei omului?
b) Ce este binele şi ce este răul?
c) Care sunt drepturile şi îndatoririle absolute ale omului?

Civilizaţia modernă vrea “să-l hrănească pe om doar cu pâine”.

II

În faţa libertăţii, ‘cunoaşterea pentru manipulare’ este imposibilă; dar ‘cunoaşterea pentru înţelegere’ este indispensabilă.

După trei sute de ani de dezvoltare, occidentalul este bogat în mijloace dar sărac în scopuri.

Cele mai mari valori ale omului sunt atinse atunci când el afirmă că ceva este bun în sine, fără să aibă nevoie de o justificare de la un bine mai mare. În modernitate, foarte multe lucruri sunt admisibile ca « bune în sine », ca scopuri mai degrabă decât ca mijloace spre un scop. Ex : puterea şi averea (dar cu condiţia să fie ale mele, şi nu ale altuia), cunoaşterea de dragul cunoaşterii, viteza de mişcare, dimensiunea pieţei, rapiditatea schimbării, cantitatea educaţiei, numărul spitalelor, etc. Atunci când sunt atât de mulţi zei, şi nici un Dumnezeu, nici un bine suprem, nici o valoare absolută, societatea alunecă spre haos.

Societatea modernă este plină de ‘pseudo-agnostici care... combină cunoaşterea ştiinţifică şi generozitatea socială cu o lipsă completă de cultură filosofică’ (Etienne Gilson).

În ciuda haosului şi a suferinţei modernităţii, cu greu poate fi găsit un concept mai hulit decât cel de păcat. Tradiţia asimilează păcatul cu o ratare, ca aceea a unui arcaş care nu-şi nimereşte ţinta. Cu ratarea a însuşi scopului vieţii omeneşti. Nimic din toate acestea nu este accesibil 'ştiinţei manipulării'.

Omul modern tinde să fie sceptic în legătură cu tot ceea ce face apel la facultăţile sale înalte. Dar nu este câtuşi de puţin sceptic în legătură cu scepticismul, care nu face apel la nimic special.

6. Cele patru câmpuri ale cunoaşterii

Primul câmp

Marele adevăr al lui adequatio este că în lipsa unui organ sau instrument prin intermediul căruia să receptăm o particularitate sau o faţetă a lumii, acea particularitate sau faţetă, în ceea ce ne priveşte, pur şi simplu nu există. Deducem de aici că orice neglijare sau restricţie sistematică în utilizarea organelor cunoaşterii trebuie în mod inevitabil să ne restituie lumea mai puţin semnificativă, mai puţin bogată, mai puţin interesantă etc. Reciproca este deplin valabilă.

Dacă actuala metodologie ştiinţifică produce o imagine a lumii limitată la cel mai de jos nivel al manifestării, cel al materiei neînsufleţite, se pune întrebarea: ce metode ar trebui aplicate pentru a obţine imaginea completă?

Pentru fiecare dintre noi, realitatea se împarte în două părţi:
a) aici sunt Eu;
b) acolo este orice altceva, lumea, inclusiv tu.

O altă dualitate constă în: cele vizibile şi cele invizibile, sau cu alte cuvinte: aparenţe exterioare şi experienţe interioare.

Din aceste două perechi: ‘Eu’ şi ‘Lumea’, la care se adaugă ‘aparenţe exterioare’ şi ‘experienţe interioare’ se pot obţine patru combinaţii:
a) Eu – interior;
b) lumea interioară;
c) Eu – exterior;
d) lumea exterioară.
Acestea sunt cele patru câmpuri ale cunoaşterii.

De aici se nasc patru întrebări fundamentale:
a) Ce se întâmplă cu adevărat în lumea mea interioară ?
b) Ce se întâmplă în lumea interioară a celorlalte fiinţe ?
c) Cum apar eu în ochii celorlalte fiinţe?
d) Ce observ eu de fapt în lumea înconjurătoare?

Ca să simplificăm, cele patru întrebări pot fi enunţate astfel:
a) Cum mă simt?
b) Cum te simţi?
c) Cum arăt?
d) Cum arăţi?

Fireşte, avem acces direct la răspunsurile corespunzătoare întrebărilor 1) şi 4). Accesul la întrebările 2) şi 3) este unul dintre cele mai interesante şi mai importante lucruri care ni se poate întâmpla.

Totul începe cu cunoaşterea de sine. Fără asta, nimic nu e mai mult decât o zădărnicie.

Psihologia tradiţională, care vede oamenii ca fiind “pelerini”, “căutători” pe pământ, îndreptându-se spre vârful unui munte al “salvării”, “iluminării” sau “eliberării”, nu era preocupată de oameni bolnavi pe care să-i facă “normali”, ci cu oameni normali capabili să devină, şi destinaţi să devină, supranormali.

Fără conştiinţă de sine (factorul z), explorarea şi studierea omului interior, adică a lumii interioare, este complet imposibilă.

Conştiinţa de sine este legată îndeaproape de capacitatea de a focaliza atenţia. Or, în cea mai mare parte a timpului atenţia este capturată de forţe exterioare (sunete, culori etc.) sau forţe din interiorul meu (aşteptări, temeri, îngrijorări, interese, etc.). Atunci când sunt confiscat astfel, funcţionez aproape ca o maşină: nu fac lucruri, pur şi simplu se întâmplă.

Pentru a conştientiza unde se află atenţia ta şi ce se întâmplă cu ea, trebuie să fii treaz în sensul cel mai pur al termenului.

Religia este reconectarea omului (re-legio) cu realitatea, indiferent dacă această realitate se numeşte Dumnezeu, Adevărul, Allah, Sat-Chit-Ananda sau Nirvana.

La Realitate, Adevăr, Dumnezeu, Nirvana nu se poate ajunge prin gânduri, pentru că gândurile aparţin Nivelului Fiinţei stabilit de conştiinţă şi nu Nivelului mai înalt stabilit de conştiinţa de sine.

‘Yoga este controlul ideilor în minte.’ (Patanjali) Este imposibil să avem control asupra circumstanţelor fără să deţinem mai întâi control controlul asupra ideilor din minte.

La Nivelul omenesc al Fiinţei, invisibilia sunt de o infinit mai mare putere decât visibilia. Învăţarea acestui adevăr fundamental a fost tradiţional funcţia religiei, iar de când religia a fost abandonată de civilizaţia occidentală, n-a mai rămas nimeni care să furnizeze această învăţătură. Pe cale de consecinţă, civilizaţia occidentală a devenit incapabilă să mai relaţioneze cu problemele reale ale Nivelului omenesc al Fiinţei.

7. Cele patru câmpuri ale cunoaşterii

Al doilea câmp

Cum putem şti ce se întâmplă în interiorul altor oameni ? Trăim într-o lume a oamenilor invizibili, cei mai mulţi nu doresc ca noi să ştim ce se află în viaţa lor interioară.

Comunicare dintre 2 oameni este foarte anevoioasă:
a) întâi emiţătorul trebuie să ştie foarte bine ce vrea să zică, ceea ce nu este întotdeauna evident;
b) apoi emiţătorul trebuie să ‘traducă’ ceea ce are de zis în limbaj verbal şi mai ales non-verbal;
c) receptorul trebuie să decodeze mesajele primite;
d) receptorul trebuie să traducă mesajele în idei.

Este atât de complicat, încât înţelegerea la nivel analitic ar trebui să fie aproape imposibilă. Şi totuşi, oamenii parvin să se înţeleagă prin “întâlnirea minţilor”. Dacă nu ajungem la o autentică “întâlnire a minţilor” cu cei din jurul nostru, viaţa noastră devine o agonie şi un dezastru.

Întrebare: “Ce pot face pentru a obţine o cunoaştere mai bună, o înţelegere mai bună a ceea ce se întâmplă în interiorul oamenilor lângă care trăiesc?" Toate tradiţiile ne învaţă că există un singur răspuns: “Poţi înţelege alţi oameni doar în măsura în care te înţelegi pe tine.”

Pentru a lua în serios viaţa interioară a aproapelui, trebuie să-mi iau mai întâi în serios propria viaţă interioară. Pentru a-mi iubi aproapele, trebuie mai întâi să mă iubesc pe mine însumi.

Enorma popularitate a celor mai crude doctrine psihologice şi economice care-şi propun ‘să explice’ acţiunile şi motivele celorlalţi (niciodată ale noastre) arată consecinţele dezastroase ale lipsei curente de competenţă în al doilea câmp al cunoaşterii, care la rândul ei este rezultatul direct al refuzului modern de a atinge primul câmp al cunoaşterii, cel al conştiinţei de sine.

Oricine începe ‘călătoria interioară’, care se retrage de la agitaţia neîncetată a vieţii de zi cu zi şi urmează un anume antrenament (sattipathana, yoga, rugăciunea inimii sau ceva similar) fără de care conştiinţa de sine dezinteresată nu poate fi obţinută, este acuzat de egoism şi de abandonarea îndatoririlor sale sociale. Concomitent, crizele lumii se multiplică şi toată lumea deplânge raritatea, chiar lipsa acută a oamenilor înţelepţi, a liderilor generoşi, a consilierilor demni de încredere, etc. Este complet iraţional să aştepţi asemenea calităţi de la oameni care nu au făcut niciodată un efort interior, şi care nici măcar nu ar înţelege ce pot spune aceste cuvinte. Se pot considera ei înşişi oameni decenţi, cu respect pentru lege şi buni cetăţeni. Poate chiar 'umanişti', sau 'credincioşi'. Nu contează prea mult cum se visează ei inşişi. Ca nişte tonomate, cântă muzica mecanic...

Oamenii spun: totul ţine de comunicare. Şi au dreptate. Numai că a comunica presupune două traduceri: de la gândire la simbol, şi de la simbol la gândire. Iar simbolurile trebuie trăite interior. Nu pot fi percepute la nivelul conştiinţei, ci la acela al conştiinţei de sine.

Uneori, singurul mod de a înţelege starea sau sentimentele altei persoane este de a-i imita postura, gesturile şi expresia facială. Există o conexiune ciudată şi misterioasă între interior-invizibil şi exterior-vizibil. Întreg corpul este un instrument de cunoaştere. De aceea stabilirea controlului asupra corpului este primul pas în stabilirea controlului asupra funcţionării gândirii. Agitaţia necontrolată a corpului produce agitaţia necontrolată a minţii, o condiţie care se opune oricărui studiu serios al lumii interioare.

Efortul interior (precum yoga) nu este doar o ciudăţenie a Orientului, ci rădăcina însăşi a tuturor tradiţiilor religioase. A fost numit ‘psihologie religioasă aplicată’, şi trebuie spus că religia fără psihologie aplicată este complet nefolositoare.

Exemple: Jakob Lorber, Edgar Cayce, Therese Neumann.

8. Cele patru câmpuri ale cunoaşterii

Al treilea câmp

În prezenţa unor exemple ca: Jakob Lorber, Edgar Cayce, Therese Neumann, lumea modernă abandonează atitudinile pragmatice şi pur şi simplu închide ochii, pentru că are o aversiune metodică faţă de tot ce ţine de un Nivel al Fiinţei superior vieţii obişnuite.

Al treilea câmp al cunoaşterii: studierea sistematică a lumii mele interioare şi celei a altora, trebuie să fie echilibrată şi completată de studierea la fel de sistematică a sinelui meu ca fenomen obiectiv. Autocunoaşterea are două părţi: cunoaşterea interiorului meu (câmpul 1) şi cunoaşterea mea aşa cum sunt cunoscut de către alţii (câmpul 3).

Unul dintre lucrurile de care suntem cel mai puţin conştienţi atunci când ne analizăm este modul în care ne contrazicem pe noi înşine.

Cu cât mai puţină vanitate ai, şi cu cât te vei analiza mai din exterior, cu atât mai puţin important te vei găsi!

9. Cele patru câmpuri ale cunoaşterii

Al patrulea câmp


Cel de al patrulea câmp analizează ‘aparenţa’ lumii înconjurătoare, adică tot ce se oferă simţurilor noastre. În acest câmp, întrebarea este întotdeauna: “Ce văd de fapt?” Multe ştiinţe sunt active în acest câmp, şi cei mai mulţi dintre oameni cred că aceasta este singura cunoaştere posibilă.

Cu cât mai matur este obiectul unei ştiinţe, cu atât mai puţin matură este ştiinţa care-l studiază.

Având în vedere că fizica şi alte ştiinţe instructive se bazează doar pe aspectele moarte ale naturii, ele nu pot conduce spre filosofie, dacă scopul filosofiei este să ne ofere repere asupra scopului "vieţii".

Este evident că ştiinţele instrucţionale, chiar dacă nu ne învaţă cum să ne trăim viaţa, ne modelează vieţile prin intermediul tehnologiilor derivate. Cum ştiinţele instrucţionale nu sunt preocupate de adevărul în ansamblu ci doar de acele părţi sau aspecte ale adevărului care conduc la rezultate, este corect să judecăm aceste ştiinţe strict în funcţie de rezultatele lor.

Care este natura dovezii în ştiinţele descriptive (ex: biologie, istorie)? Ei bine, în câmpul acestor ştiinţe există clasificări, regularităţi, speculaţii, teoreme cu diferite grade de plauzibilitate, dar nici o dovadă. Dovezile ştiinţifice există doar în cazul ştiinţelor instrucţionale (ex: geometrie, fizică).

Metodele devin mentalităţi (Karl Stern).

Scopul ştiinţelor descriptive este descrierea. Numai că numărul faptelor care pot fi descrise este nesfârşit, de unde o dorinţă inevitabilă de a produce clasificări, generalizări, explicaţii, adică teorii care să ofere anumite sugestii referitoare la modul în care faptele pot fi grupate. Aceste teorii nu pot fi niciodată “dovedite ştiinţific”.

Doctrina evoluţionistă este o eroare filosofică cu cele mai dezastroase consecinţe. Se spune că Darwin ar fi făcut două lucruri: ar fi arătat că evoluţia a contrazis legendele scripturii şi că selecţia naturală, cauza evoluţiei, ar fi automată, fără a putea fi îndrumată sau plănuită de Dumnezeu. Ar trebui să fie evident pentru orice dotat cu gândire filosofică faptul că observaţia ştiinţifică ca atare nu poate face aceste "două lucruri". “Creaţia”, “îndrumarea divină” şi “planul divin” se află complet în afara observaţiei ştiinţifice.

Doctrina evoluţionistă este prezentată în general într-o manieră care trădează, şi adesea ofensează, toate principiile probităţii ştiinţifice. Începe prin a explica schimbările în fiinţe, apoi fără nici un avertisment, îşi propune să explice nu doar dezvoltarea conştiinţei, a conştiinţei de sine, a limbajului şi a instituţiilor sociale, cât şi originea vieţii însăşi. Imaginaţia şi speculaţia nu mai au oprelişti, în această teorie orice are pretenţia de a explica fiecare lucru. Ni se cere să credem că materia nevie este practicianul care domină selecţia naturală.

Pretenţia evoluţionistă că viaţa ar fi apărut în "anumite condiţii" din agregări de atomi de carbon cu oxigen, şi că din aceste circumstanţe aleatorii ar fi apărut organisme care să evolueze până în punctul în care să prefere dragostea în locul urii, justiţia în locul injustiţiei, şi să fie capabile să scrie poezii precum Dante, sau muzică precum Mozart, ţine de anumite aspecte ale gândirii schizofrenice.

Scopul ştiinţei este acela de a face observaţii şi de a organiza aceste observaţii. Nu există nici o posibilitate ca ştiinţa să postuleze pe seama agenţilor cauzali (Creatorul, inteligenţele, plănuitorii), care se află în afara posibilităţii ei de observaţie directă. Evoluţionismul renunţă la metodologie în favoarea credinţei, şi exclude din câmpul ipotezelor posibilitatea tuturor gradelor înalte de semnificaţie.

Evoluţionismul nu are nimic în comun cu ştiinţa. Poate fi descris ca o religie deosebit de degradată. Cele mai puternice contraziceri ale acestei ficţiuni nu vin neapărat din domeniul teologic, ci mai ales de la biologi cu autoritate ştiinţifică dincolo de dubii (ex : Douglas Dewar, The Transformist Illusion).

Frauda cea mai mare adusă de evoluţionism este aceea de a sugera omului modern că există un conflict ireconciliabil între ‘ştiinţă’ şi ‘religie’. A distrus credinţa care îl ridică pe om spre slăvi, înlocuind-o cu o credinţă care îl afundă pe om în genuni.

Evoluţionismul, doctrină care îşi propune să explice totul şi orice doar şi exclusiv pornind de la selecţia naturală pentru adaptare şi supravieţuire, este produsul cel mai tipic al utilitarismului materialist al secolului XIX. Incapacitatea secolului XX de a se elibera de această impostură este un eşec care poate conduce la colapsul civilizaţiei occidentale. Pentru că este imposibil pentru orice civilizaţie să supravieţuiască fără credinţă în înţelesuri şi valori care transcend utilitarismul confortului şi al supravieţuirii - cu alte cuvinte, fără credinţă religioasă.

Argumentul împotriva doctrinei evoluţioniste este acesta : ştiinţa descriptivă devine neştiinţifică şi ilegitimă atunci când se dedă la teorii explicative care nu pot fi nici verificate, nici infirmate prin experiment.

Nu este posibilă obţinerea unei credinţe valide din studierea doar a celui de-al patrulea câmp al cunoaşterii, care nu oferă nimic altceva decât observarea aparenţelor.

Profesorul de anatomie Harold Saxton Burr de la Yale University School of Medecine a avansat explicaţia câmpurilor energetice ale omului, detronând toată paradigma chimistă, care reducea viaţa la mitologia moleculelor şi a ADN-ului.

Cele patru câmpuri ale cunoaşterii pot fi distinse cu claritate, însă cunoaşterea este doar una.

Unitatea cunoaşterii este distrusă atunci când unul sau mai multe câmpuri rămân necultivate, precum şi atunci când cultivarea unui câmp se face cu mijloace potrivite pentru alt câmp.

Pentru a dobândi claritatea, fiecare dintre cele patru câmpuri ale cunoaşterii trebuie pus în legătură cu Nivelul Fiinţei corespunzător.

Ştiinţele instructive sunt utile atunci când se limitează la al patrulea câmp, pentru că doar în câmpul aparenţelor poate fi obţinută precizia matematică. Ştiinţele descriptive îşi trădează chemarea atunci când maimuţăresc ştiinţele instructive şi se limitează la observaţia aparenţelor. Dacă nu pot ajunge la sens şi la scop, rămân sterile şi aproape inutile pentru umanitate.

Auto-cunoaşterea este mai rău decât inutilă dacă este bazată strict pe studierea primului câmp. Trebuie echilibrată prin studierea câmpului trei, adică trebuie să învăţăm să ne cunoaştem noi înşine în ce fel alţii ne cunosc pe noi.

10. Două tipuri de probleme

A trăi în această lume înseamnă a face faţă, a te confrunta şi a păstra un nivel în tot soiul de circumstanţe, multe dintre ele dificile.

Problemele nerezolvate tind să devina sursa unei angoase existenţiale. Civilizaţia noastră are o expertiză unică în rezolvarea de probleme, şi există mai mulţi oameni de ştiinţă în lumea de azi decât au fost în toate generaţiile anterioare la un loc - care nu-şi pierd vremea contemplând minunăţiile Universului sau încercând să obţină cunoaşterea de sine: tot ceea ce fac este să rezolve probleme. Cu toate acestea, avem probleme mai multe şi mai mari acum decât orice altă generaţie, inclusiv probleme legate de supravieţuire.

Există probleme rezolvate şi probleme nerezolvate. Primele nu mai prezintă surse de disconfort. Însă în ce priveşte a doua categorie, trebuie să ne întrebăm : este vorba strict de probleme nerezolvate, sau de probleme insolubile ?

O problemă este rezolvată atunci când soluţia respectă legile Universului. Problemele rezolvate (sau doar rezolvabile) pot fi numite probleme convergente.

Problemele divergente (ale căror soluţii se exclud reciproc) demonstrează că viaţa este logică plus încă ceva, deci depăşeşte hotarele logicii. Un exemplu de problemă divergentă este: “Care este cea mai bună metodă pentru educaţie?” Răspunsul este unul dual: “libertate” versus "disciplină şi supunere”. Nu există o singură soluţie – şi totuşi unii educatori sunt mai buni decât alţii. Ei folosesc: dragoste, empatie, participare mistică, înţelegere, compasiune, adică facultăţi supralogice. Doar un înalt nivel de conştiinţă de sine garantează un bun dascăl.

Altă problemă divergentă: “Cum putem să-i facem pe oameni mai buni?”

În momentul în care înţelegem că problemele pot fi convergente şi divergente, mai multe întrebări se impun:
a) Cum putem recunoaşte dacă o problemă aparţine primului tip sau celui de-al doilea?
b) În ce constă diferenţa?
c) Cum se prezintă soluţia pentru fiecare tip de probleme?
d) Se pot acumula soluţiile?

Convergenţa poate fi aşteptată în orice problemă care nu implică viaţă, conştiinţă şi conştiinţă de sine, adică în domeniile fizicii, chimiei, astronomiei, în materii abstracte precum geometria şi matematica, sau în jocuri precum şahul.

În momentul în care avem de-a face cu probleme care implică Niveluri mai înalte ale Fiinţei, ne putem aştepta la divergenţă, pentru că apar elemente de libertate şi experienţă interioară.

A rezolva o problemă înseamnă a o ucide. Nimic rău dacă e vorba despre o problemă convergentă. Dar poate fi ucisă o problemă divergentă? Cel mai probabil, nu, în sensul în care nu se poate stabili "formula corectă". Răspunsul la o problemă divergentă se prefigurează atunci când perechea opuselor este redusă la neant prin transcendenţă.

Perechile de bază sunt: libertate vs. ordine şi creştere vs. decădere. O altă pereche: justiţiei vs. milă.

Justiţia este negarea milei. Mila este negarea justiţiei. Însă înţelepciunea le transcende şi uneşte contrariile.

Similar, societatea are nevoie de :
a) stabilitate şi schimbare ;
b) tradiţie şi inovaţie ;
c) interes public şi interes privat ;
d) planning şi laissez-faire ;
e) ordine şi libertate ;
f) creştere şi decădere.

Viaţa omului trebuie înţeleasă ca o succesiune de probleme divergente care trebuie înfruntate într-un fel sau altul. Aceste probleme sunt refractare la logica simplă şi discursul raţional, şi constituie aparatul care dezvoltă Omul Complet, cu facultăţi supra-logice.

Dacă scopul primordial al artei este să se adreseze senzaţiilor noastre, atunci am putea-o numi distracţie. Dacă scopul ei principal este să se adreseze voinţei noastre, atunci am putea-o numi propagandă. Nici un artist n-a întors spatele distracţiei, nici propagandei, totuşi lucrul cel mai important al artei rămâne comunicarea adevărului, făcând apel la cele mai înalte facultăţi ale omului, care sunt supraraţionale.

Arta educă despre teologie şi ontologie, şi harta vieţii, şi o înţelepciune aplicabilă în toate detaliile vieţii. Toate capodoperele sunt “despre Dumnezeu”, în sensul în care le arată oamenilor calea spre vârful muntelui.

A considera că scopul literaturii este “doar literatura”, adică poezie, imaginaţie, expresie artistică izvorâtă dintr-o aptitudine specială de a utiliza cuvinte şi tropi, înseamnă a transforma sublimul în trivial.

“Unii se ridică prin păcat, iar alţii prin virtute cad" (Shakespeare).

În mod evident, este imposibil să decizi ce este bine sau rău, drept sau greşit, virtuos sau rău, fără ideea unui scop: bun pentru ce?

'Lumea interioară’ (adică primele două câmpuri ale cunoaşterii), este lumea libertăţii. Lumea exterioară (câmpurile trei şi patru) ţine de lumea necesităţii. Toate problemele serioase ale vieţii sunt suspendate între libertate şi necesitate. Aceste probleme sunt divergente, şi NU trebuie rezolvate. Anxietatea noastră care ne împinge să le rezolvăm ţine de lipsa noastră totală de conştiinţă de sine.

“Cea mai slabă cunoaştere care poate fi obţinută în legătură cu cele mai înalte lucruri este cu mult mai vrednică de a fi dorită decât cea mai sigură cunoaştere a celor mai de jos lucruri.” (Toma d'Aquino)

În vreme ce logica se retrage, cele mai înalte facultăţi ale omului ştiu că atunci când lucrurile sunt cele mai contradictorii, absurde, dificile şi frustrante, atunci - doar atunci - viaţa are cu adevărat sens.

Adevăratul progres al omului:
a) prima lui sarcină este să înveţe de la societate şi ‘tradiţie’ şi să-şi găsească fericirea temporară în primirea de sfaturi din exterior;
b) a doua lui sarcină este să interiorizeze cunoaşterea pe care a câştigat-o, să o “individualizeze”;
c) a treia sarcină nu poate fi întreprinsă decât după ce a desăvârşit primele două : să 'moară' în raport cu sine, cu plăcerile şi aversiunile lui, cu preocupările lui egocentrice.

În raport cu aceste trei sarcini, ‘bine’ este ceea ce ajută în călătoria spre eliberare. Mi se cere 'să-mi iubesc vecinul ca pe mine însumi’, dar cum pot să-l iubesc dacă nu mă iubesc pe mine suficient de mult încât să mă îmbarc în călătoria spre eliberarea spirituală? Ca să pot să-l iubesc şi să-l ajut pe vecinul meu ca pe mine însumi, mi se cere "să-L iubesc pe Dumnezeu", adică să-mi ţin concentrată mintea neîncetat spre cele mai înalte lucruri, spre Nivelurile Fiinţei superioare celui la care mă aflu eu. Aceasta este "bunătatea".

Epilog

Oamenii caută “soluţii” la dramele lumii moderne, şi nu pricep că restaurarea societăţii trebuie să înceapă din interior şi nu dinafară. Unii preferă să creadă că rearanjări radicale ale “sistemului” ar fi suficiente pentru a salva civilizaţia. Însă din ce în ce mai mulţi oameni încep să înţeleagă că 'experimentul modern' al traiului fără religie a eşuat.

Revoluţia carteziană, cu o logică implacabilă, l-a separat pe om de Nivelurile Superioare. Omul a închis porţile Raiului şi a încercat să se limiteze la Pământ. Acum descoperă că Pământul nu este decât o stare trecătoare, care dacă nu este conectată cu Raiul, se transformă în Infern.

Arta de a trăi constă întotdeauna în a face un lucru bun dintr-un lucru prost. Numai dacă pricepem că am coborât în spaţii infernale ne putem deschide accesul spre metanoia.


Read more!

07 février 2011

Masanobu Fukuoka, The One-Straw Revolution (note de lectură)

This method completely contradicts modern agricultural techniques. It throws scientific knowledge and traditional farming craft right out the window. With this kind of farming, which uses no machines, no prepared fertilizer, and no chemicals; it is possible to attain a harvest equal to or greater than that of the average Japanese farm. The proof is ripening right before your eyes.

"Humanity knows nothing at all. There is no intrinsic value in anything, and every action is a futile, meaningless effort."

"How about not doing this? How about not doing that?" That was my way of thinking. I ultimately reached the conclusion that there was no need to plough, no need to apply fertilizer, no need to make compost, no need to use insecticide. When you get right down to it, there are few agricultural practices that are really necessary.

Human beings with their tampering do something wrong, leave the damage unrepaired, and when the adverse results accumulate, work with all their might to correct them. When the corrective actions appear to be successful, they come to view these measures as splendid accomplishments. People do this over and over again. It is as if a fool were to stomp on and break the tiles of his roof. Then when it starts to rain and the ceiling begins to rot away, he hastily climbs up to mend the damage, rejoicing in the end that he has accomplished a miraculous solution.

To grow crops in an unploughed field may seem at first a regression to primitive agriculture, but over the years, this method has been shown in university laboratories and agricultural testing centres across the country to be the most simple, efficient, and up -to -date method of all. Although this way of farming disavows modern science, it now has come to stand in the forefront of modern agricultural development.

Self-styled experts often comment, "The basic idea of the method is all right, but wouldn't it be more convenient to harvest by machine?” Or, "Wouldn't the yield be greater if you used fertilizer or pesticide in certain cases or at certain times?” There are always those who try to mix natural and scientific farming. However, this way of thinking completely misses the point. The farmer who moves toward compromise can no longer criticize science at the fundamental level.

Why is it impossible to know nature? That which is conceived to be nature is only the idea of nature arising in each person's mind. The ones who see true nature are infants. They see without thinking, straight and clear. If even the names of plants are known, a mandarin orange tree of the citrus family, a pine of the pine family, nature is not seen in its true form.

The irony is that science has served only to show how small human knowledge is.

Four principles
01. No cultivation.
02. No chemical fertilizer or prepared compost.
03. No weeding by tillage or herbicides.
04. No dependence on chemicals.

From the time that weak plants developed because of such unnatural practices as ploughing and fertilizing, disease and insect imbalance became a great problem in agriculture. Nature, left alone, is in perfect balance. Harmful insects and plant diseases are always present, but do not occur in nature to an extent, which requires the use of poisonous chemicals. The sensible approach to disease and insect control is to grow sturdy crops in a healthy environment.

If nature is left to itself, fertility increases. If you want to get an idea of the natural fertility of the earth, take a walk to the wild mountainside sometime and look at the giant trees that grow without fertilizer and without cultivation. The fertility of nature, as it is, is beyond reach of the imagination.

If seeds are sown while the preceding crop is still ripening in the field, those seeds will germinate ahead of the weeds. Winter weeds sprout only after the rice has been harvested, but by that time, the winter grain already has a head start. Summer weeds sprout right after the harvest of barley and rye, but the rice is already growing strongly. Timing the seeding in such a way that there is no interval between succeeding crops gives the grain a great advantage over the weeds.

There is another method for making the pellets. First, the unhulled rice seed is soaked for several hours in water. The seeds are removed and mixed with moist clay by kneading with hands or feet. Then the clay is pushed through a screen of chicken wire to separate it into small clods. The clods should be left to dry for a day or two or until they can be easily rolled between the palms into pellets. Ideally, there is one seed in each pellet. In one day it is possible to make enough pellets to seed several acres.

This way of farming has evolved according to the natural conditions of the Japanese islands, but I feel that natural farming could also be applied in other areas and to the raising of other indigenous crops. In areas where water is not so readily available, for example, upland rice or other grains such as buck- wheat, sorghum or millet might he grown. Instead of white clover, another variety of clover, alfalfa, vetch or lupine might prove a more suitable field cover. Natural farming takes a distinctive form in accordance with the unique conditions of the area in which it is applied.

Spreading straw might be considered rather unimportant, but it is fundamental to my method of growing rice and winter grain. It is connected with everything, with fertility, with germination, with weeds, with keeping away sparrows, with water management. In actual practice and in theory, the use of straw in farming is a crucial issue. This is something that I cannot seem to get people to understand.

My own experience has shown that by sowing the seed while the preceding crop is still in the field so that they are hidden among grasses and clover, and by spreading a mulch of rice, rye, or barley straw as soon as the mature crop has been harvested, the problem of sparrows can be dealt with most effectively.

Trees weaken and are attacked by insects to the extent that they deviate from the natural form.

There is no wiser course in farming than the path of wholesome soil improvement.

Where the weeds and clover are not so thick, you can simply toss out the seeds. The chickens will eat some of them, but many will germinate. If you plant in a row or furrow, there is a chance that beetles or other insects will devour many of the seeds. They walk in a straight line. Chickens also spot a patch that has been cleared and come to scratch around. It is my experience that it is best to scatter the seeds here and there.

The main aim of this semi-wild vegetable growing is to grow crops as naturally as possible on land that would otherwise be left unused. If you try to use improved techniques or to get bigger yields, the attempt will end in failure. In most cases, the failure will be caused by insects or diseases. If various kinds of herbs and vegetables are mixed together and grown among the natural vegetation, damage by insects and diseases will be minimal and there will be no need to use sprays or to pick bugs off by hand.

Most people think that if chemical fertilizer and insecticides were abandoned agricultural yields would fall to a fraction of the present level. Experts on insect damage estimate that losses in the first year after giving up insecticides would be about five percent. Loss of another five percent in abandoning chemical fertilizer would probably not be far mistaken.

Experimentele care demonstrează că natura lăsată să se lupte cu dăunătorii dă rezultate mai bune decât intervenţia omului cu soluţii chimice.

Before researchers become researchers, they should become philosophers. They should consider what the human goal is, what it is that humanity should create. Doctors should first determine at the fundamental level what it is that human beings depend on for life.

Modern research divides nature into tiny pieces and conducts tests that conform neither with natural law nor to practical experiences. The results are arranged for the convenience of research, not according to the needs of the farmer. To think that these conclusions can be put to use with invariable success in the farmer's field is a big mistake.

It appears that things go better when the farmer applies "scientific" techniques, but this does not mean that science must come to the rescue because the natural fertility is inherently insufficient. It means that rescue is necessary because the natural fertility has been destroyed.

It appears that things go better when the farmer applies "scientific" techniques, but this does not mean that science must come to the rescue because the natural fertility is inherently insufficient. It means that rescue is necessary because the natural fertility has been destroyed.

By spreading straw, growing clover, and returning to the soil all organic residues, the earth comes to possess all the nutrients needed to grow rice and winter grain in the same field year after year. By natural farming, fields that have already been damaged by cultivation or the use of agricultural chemicals can be effectively rehabilitated.

To the extent that the consciousness of everyone is not fundamentally transformed, pollution will not cease.

The most commonly used chemical fertilizers, ammonium sulphate, urea, super phosphate and the like, are used in large amounts, only fractions of which are absorbed by the plants in the field. The rest leaches into streams and rivers, eventually flowing into the Inland Sea. These nitrogen compounds become food for algae and plankton that multiply in great numbers, causing the red tide to appear. Of course, industrial discharge of mercury and other contaminating wastes also contribute to the pollution, but for the most part water pollution in Japan comes from agricultural chemicals.

The fact of the matter is that whatever we do, the situation gets worse. The more elaborate the counter measures, the more complicated the problems become.

When a decision is made to cope with the symptoms of a problem, it is generally assumed that the corrective measures will solve the problem itself. They seldom do. Engineers cannot seem to get this through their heads. These countermeasures are all based on too narrow a definition of what is wrong. Human measures and countermeasures proceed from limited scientific truth and judgment. A true solution can never come about in this way.

Consumers generally assume that they have nothing to do with causing agricultural pollution. Many of them ask for food that has not been chemically treated. But chemically treated food is marketed mainly in response to the preferences of the consumer. The consumer demands large, shiny, unblemished produce of regular shape. To satisfy these desires, agricultural chemicals that were not used five or six years ago have come rapidly into use.

The consumer's willingness to pay high prices for food produced out of season has also contributed to the increased use of artificial growing methods and chemicals.

As for the consumer, the common belief has been that natural food should be expensive. If it is not expensive, people suspect that it is not natural food. One retailer remarked to me that no one would buy natural produce unless it is priced high. I still feel that natural food should he sold more cheaply than any other. Several years ago I was asked to send the honey gathered in the citrus orchard and the eggs laid by the hens on the mountain to a natural food store in Tokyo. When I found out that the merchant was selling them at extravagant prices, I was furious. I knew that a merchant who would take advantage of his customers in that way would also mix my rice with other rice to increase the weight, and that it, too, would reach the consumer at an unfair price. I immediately stopped all shipments to that store. If a high price is charged for natural food, it means that the merchant is taking excessive profits. Furthermore, if natural foods are expensive, they become luxury foods and only rich people are able to afford them. If natural food is to become widely popular, it must be available locally at a reasonable price. If the consumer will only adjust to the idea that low prices do not mean that the food is not natural, then everyone will begin thinking in the right direction.

Edible herbs and wild vegetables, plants growing on the mountain and in the meadow, are very high in nutritional value and are also useful as medicine. Food and medicine are not two different things: they are the front and back of one body. Chemically grown vegetables may be eaten for food, but they cannot be used as medicine.

If we do have a food crisis, it will not be caused by the insufficiency of nature's productive power, but by the extravagance of human desire.

Until now the line of thought among modern economists has been that small scale, self-sufficient farming is wrong - that this is a primitive kind of agriculture - one that should be eliminated as quickly as possible. It is being said that the area of each field must be expanded to handle the changeover to large -scale, American-style agriculture. The goal is to have only a few people in farming. The agricultural authorities say that fewer people, using large, modern machinery can get greater yields from the same acreage. This is considered agricultural progress.

In my opinion, if 100% of the people were farming it would be ideal. There is just a quarter-acre of arable land for each person in Japan. If each single person were given one quarter-acre, that is 1 1/4 acres to a family of five, that would be more than enough land to support the family for the whole year. If natural farming were practiced, a farmer would also have plenty of time for leisure and social activities within the village community. I think this is the most direct path toward making this country a happy, pleasant land.

Extravagance of desire is the fundamental cause, which has led the world into its present predicament. Fast rather than slow, more rather than less-this flashy "development" is linked directly to society's impending collapse. It has only served to separate man from nature. Humanity must stop indulging the desire for material possessions and personal gain and move instead toward spiritual awareness. Agriculture must change from large mechanical operations to small farms attached only to life itself. Material life and diet should be given a simple place. If this is done, work becomes pleasant, and spiritual breathing space becomes plentiful.

There is no time in modern agriculture for a farmer to write a poem or compose a song.

So for the farmer in his work: serve nature and all is well. Farming used to be sacred work. When humanity fell away from this ideal, modern commercial agriculture rose. When the farmer began to grow crops to make money, he forgot the real principles of agriculture.

I do not belong to any religious group myself and will freely discuss my views with anyone at all. I do not care much for making distinctions among Christianity, Buddhism, Shinto, and the other religions, but it does intrigue me that people of deep religious conviction are attracted to my farm. I think this is because natural farming, unlike other types of farming, is based on a philosophy that penetrates beyond considerations of soil analysis, pH, and harvest yields.

I deny the empty image of nature as created by the human intellect, and clearly distinguish it from nature itself as experienced by non-discriminating understanding. If we eradicate the false conception of nature, I believe the root of the world's disorder will disappear.

Nature as grasped by scientific knowledge is a nature that has been destroyed; it is a ghost possessing a skeleton, but no soul. Nature as grasped by philosophical knowledge is a theory created out of human speculation, a ghost with a soul, but no structure.

A natural person can achieve right diet because his instinct is in proper working order. He is satisfied with simple food; it is nutritious, tastes good, and is useful daily medicine. Food and the human spirit are united. Modern people have lost their clear instinct and consequently have become unable to gather and enjoy the seven herbs of spring. They go out seeking a variety of flavours. Their diet becomes disordered, the gap between likes and dislikes widens, and their instinct becomes increasingly bewildered. At this point people begin to apply strong seasonings to their food and to use elaborate cooking techniques, further deepening the confusion. Food and the human spirit have become estranged.

"Within one thing lie all things, but if all things are brought together not one thing can arise.” Western science is unable to grasp this precept of eastern philosophy. A person can analyse and investigate a butterfly as far as he likes, but he can not make a butterfly.

It is said that there is no creature as wise as the human being. By applying this wisdom, people have become the only animals capable of nuclear war.

Why do you have to develop? If economic growth rises from 5% to I0%, is happiness going to double? What's wrong with a growth rate of 0%? Isn't this a rather stable kind of economics? Could there be anything better than living simply and taking it easy?

People find something out; learn how it works, and put nature to use, thinking this will be for the good of humankind. The result of all this, up to now, is that the planet has become polluted, people have become confused, and we have invited in the chaos of modern times.

The more people do, the more society develops, and the more problems arise. The increasing desolation of nature, the exhaustion of resources, the uneasiness and disintegration of the human spirit, all have been brought about by humanity's trying to accomplish something. Originally, there was no reason to progress, and nothing that had to be done. We have come to the point at which there is no other way than to bring about a "movement" not to bring anything about.

The human being was a happy creature, but he created a hard world and now struggles trying to break out of it. In nature, there is life and death, and nature is joyful. In human society, there is life and death, and people live in sorrow.

The world used to be simple. You merely noticed in passing that you got wet by brushing against the drops of dew while meandering through the meadow. But from the time people undertook to explain this one drop of dew scientifically, they trapped themselves in the endless hell of the intellect.

The fact is that people who think a drop of water is simple or that a rock is fixed and inert are happy, ignorant fools, and the scientists who know that the drop of water is a great universe and the rock is an active world of elementary particles streaming about like rockets, are clever fools. Looked at simply, this world is real and at hand. Seen as complex, the world becomes frighteningly abstract and distant.

It is said that Einstein was given the Nobel Prize in physics in deference to the incomprehensibility of his theory of relativity. If his theory had explained clearly the phenomenon of relativity in the world and thus released humanity from the confines of time and space, bringing about a more pleasant and peaceful world, it would have been commendable. His explanation is bewildering, however, and it caused people to think that the world is complex beyond all possible understanding. A citation for "disturbing the peace of the human spirit" should have been awarded instead. In nature, the world of relativity does not exist. The idea of relative phenomena is a structure given to experience by the human intellect. Other animals live in a world of undivided reality. To the extent that one lives in the relative world of the intellect, one loses sight of time that is beyond time and of space that is beyond space.


Read more!